Nu e timp de povesti, ca avem de vizitat mame si surori si matusi,  avem de montant patut si alte alea, avem de scarpinat pisici si de mancat bun. Dar era musai sa va informez ca mucenicii lui Pufix sunt the shizznit! Mai multe va zic maine. O duminica insorita tuturor:)

Este numai vina printesei, ca la ea am citit acum ceva vreme un post, care nu mai stiu despre ce era, ca mie nu mi-au ramas in cap decat oul fiert si branza feta. Moment de la care am dezvoltat un adevarat fetish pentru mic dejun ca in copilarie, cu ceai de tei cu miere si lamaie, paine prajita cu unt si cu branza si ou fiert. Abia astept sa ma trezesc (nu conteaza daca-i din somnul de cu seara sau ala de la pranz), ca sa dau fuga (eufemism pentru “sa-mi tarai fizicul”) la prajitor, sa inserez doua felii de toast in el, sa fierb numaidecat un ou de tara de la Cornu, sa balacesc lingurita cu miere in cana cu ceai si-apoi sa ma proptesc in fata calculatorului, cu o felie de paine intr-o mana si cana de ceai in cealalta, ca sa va povestesc si voua ce bun e.

Si daca tot vorbim de miere, va prezint mierea mea preferata. E de floarea soarelui si e cea mai buna miere pe care am mancat-o ever. Se gaseste pe la delicaterii.

Anyway, acum ca v-am povestit de mica mea obsesie matinala, vreau sa va intreb, voi ce mancati la micul dejun cand erati mici? Ca mie cred ca doar asta mi-a ramas in cap (snitelul din parizer se manca la pranz sau seara:) Hai s-aveti o dupa-amiaza mieroasa!

Si un update de ultima ora – mierea cea buna se gaseste si la Bacania Veche, tocmai am achizitionat doua borcane, taman bine, ca avem mucenici de uns si o mare bucurie la ceaiul de tei:)

E trecut de ora 2, by now ati mancat cu totii de pranz, un moment propice sa va lovesc cu reteta de gogosi a mamei mele. Si ca sa va conving de seriozitatea cu care tratez acest demers, va zic ca duminica am mancat un vailing de gogosi de-astea, doar ca sa fiu sigura ca ce va recomand este the very best. Este. Pai da, ati ghicit, mama mea face cele mai bune gogooooooosi! De-alea inaltute ca o perna de la Ikea, fara gauri pe dinauntru, dense, dar foarte pufoase.

Zice mama asa: 500g faina, un ou, 200 ml lapte, 3 linguri de zahar, jumatate de pachet mic drojdie proaspata, ulei pentru prajit si zahar pudra pentru garnisit.

Drojdia, tinuta la temperatura camerei cu cateva ore inainte de intrebuintare, se dizolva cu putina apa calduta si o lingurita de zahar. Se freaca oul cu zaharul. Se pune faina pe blatul de lucru in chip de gramajoara, cu o scobitura la mijloc. In crater se pun oul frecat cu zahar, drojdia dizolvata si laptele. Se framanta o coca moale, pana cand se poate desprinde de pe maini (cat de cat, acu, n-o luati chiar de buna pe asta, ca nu mai terminati in veci). Se lasa coca sa creasca acoperita, la loc caldut, pana isi dubleaza volumul. Se intinde o foaie grosuta, in care se taie cu gura unui pahar gogosile.

Pana aici e simplu, zau. Treaba odioasa e cu coptul lor, de fapt, prajitul in tone de ulei. Operatiune de care eu incerc sa ma tin departe, caci daca vad, nu mai mananc. Da nene, gogosile se prajesc intr-o craticioare cu mult, mult ulei. Mai mult decat folosesc eu in cca juma’ de an. Dar ce sa-i faci, no pain, no gain. Rezultatul – gogoasa aia fierbinte, tavalita prin zahar pudra – este prea-minunat. Mai cu seama ca asa rar ni se intampla sa indulge intr-o astfel de nenorocire. Eu zic asa: weekendul asta aveti dezlegare la gogosi deep-fried. Va astept cu impresii:) Ah, si daca cineva are o reteta de gogosele mici, care se fac cu iaurt in compozitie, sa vorbeasca acum, ca eu am avut-o, am pierdut-o si o vreau.

In alta ordine de idei, mi-am scormonit blogul dupa retele de la mama si am facut un proaspat tag: http://easypeasy.ro/tag/reteta-mamei/. Enjoy!

Pai treaba e asa: la noi in  familie se fac mucenici de-aia cu zeama. Nu avem traditie la sfintisori Moldova-style, dar am vrea sa intemeiem una. Si cautam o reteta. Una autentica, veche, adevarata, din familiile voastre, de la bunicile voastre, de la neam de namul vostru. Mainile fermecate ale lui Mishu abia asteapta sa se tavaleasca prin coca indicata de voi, iar eu stiu deja ca vor fi cei mai grozavi mucenici ever. Asa ca pretty please, with sugar on it, lasati-mi reteta  de mucenici a familei voastre , sa “mananca” si gura mea. Iar la schimb, eu am sa va dau azi reteta de gogosi a mamei mele! Ce ziceti, deal? Poate va ambitionez cu poza de deschidere – un soi de “sfintisor” grecesc – corn insiropat cu miere si umplut cu ciocolata si dulceata. Hai ca putem mai bine romaneste, sunt precisa! Va multumim din adancul burtilor pofticioase si asteptam cumintei, probabil ca ne organizam sa-i facem in weekend, asa ca ar fi minunat sa primim ceva pana atunci.

Acum mai bine de un an am avut bucuria sa fiu gazda unui cooking fest epocal, zis si dezmat romanesc. Nu mai stiu ce ne-a apucat, ah, ba da, a fost pare-mi-se o vorba aruncata de Misaki, care ne-a povestit cum ca in anul petrecut la studii in Japonia, studentii din toate colturile lumii faceau ceva de genul asta, se intalneau si gateau fiecare cate ceva traditional, din tara de bastina. Numaidecat ne-am ambitionat (sa fi fost o gasca de vreo 10 – 12 prieteni daca nu mai mult), si-am zis sa faca fiecare cate ceva din zona geografica de unde se trage. Va scutesc de detalii, le gasiti in postul din arhiva linkat mai sus, a fost… crancen.

Ei bine, azi mi-am adus aminte de o supa pe care a adus-o amicul meu Florian atunci, clar una din cele mai bune, cumsecade si de vis supe din cate am mancat eu vreodata: supa de linte cu afumatura, fiarta in bere. Si cum ma simteam motivata sa revin la ceva mai elaborat, dupa cateva zile de mastering the art of oua si sandvisuri, mi-am suflecat manecile si m-am apucat. Cu cateva inovatii along the way, cum ii sade bine uneia de nu se uita niciodata ca lumea pe retete.

Pai in primul rand, am pus lintea la inmuiat in bere, pret de o ora. Cam o jumatate de cana de linte si o cutie de bere. Sa folositi o bere de cea mai buna calitate, ca de nu, mancarea nu o sa aiba gust bun.

Mai departe m-am apucat de supa de legume. Am taiat cuburi nu foarte mici urmatoarele: o bucata de telina si una de pastarnac (ar fi fost prea mult sa le pun intregi), un morcov mediu, o ceapa rosie, un cartof si un ardei rosu. Pe astea le-am calit in ulei de masline, amestecand vartos. Am adaugat o lingura de boia, sare si piper, am acoperit cu cca 1l de apa si-am lasat sa fiarba la foc mic. Din cand in cand am mai completat cu putin suc de rosii.

Intre timp, m-am pus de-am taiat niste sunculita afumata, niste bacon si vreo doi carnati uscati si afumati. Plus o ceapa zdravana.

Le-am calit intr-o alta oala, cu foarte putin ulei, pana s-a inmuiat slana si s-a sticlosit ceapa. Apoi am turnat lintea peste afumaturi, cu bere cu tot. Si-am lasat din nou sa fiarba la foc mic, sa zic, vreo 40 de minute (pe gustate, sa fie lintea moale). Apoi am combinat puterea celor doua oale cu supa gata (cea de legume si cea de bere cu linte si afumatura), varsand una-ntr-alta. Am pus o foaie de dafin, oleaca de cimbru, am mai dres de sare si piper si am mai fiert la ea vreo juma de ora, tot la focul mic de tot.

A durat ceva si-a fost cam masochist procesul de preparare, in sensul ca de la pranz si iaca, pana aproape de cina, mi-a mirosit in casa a toate alea, de-mi venea sa fac scuba diving in oala. Berea aia fiarta, afumatura, legumele… vai mama! Supa e geniala, ge-ni-a-la! Musai musai sa incercati, nu va las pana nu aud c-ati facut. Linte gasiti la Mega Image, o afumatura buna pe la piata, nu-i mare lucru.

Acum, dupa doua portii, viata e mult mai frumos. M-as freca pe burta, dar mi-a zis doctoritza ca nu-i bine, cica starnesc contractiile. Speaking of which, noi suntem bine, iaca, a mai trecut o saptamana, marti facem 32 si tot asa. Wish us luck. V-as arata o poza cu zambete ecografice, dar mi-e rusine, ca o sa ziceti ca ma transform intr-o monster mom. Oare?

Sunt aici, citesc, primesc cu drag mesajele voastre, incurajarile voastre, prajiturile voastre (printeso, multumesc <3), uneori ma intreb cu ce-s eu mai breaza de am parte de asa un val de simpatie si awesome karma, alteori zic: wtf, mi-am pus inima in tigaie in fata voastra si acum mi-e greu, si faptul ca va simt aproape ma alina nesperat de tare. Deci da, va multumesc, primesc tot ajutorul si sper sa va pot intoarce intr-o zi gandul bun, cand oti avea mai mare nevoie de el.

Sa depasim momentul, zic, si mai bine sa povestim despre ce-am mancat in ultima vreme, adica mai nimic si mostly junk. Cu aceasta ocazie mi-am dat seama ca sufar ca un caine cand nu am mancare adevarata, facuta in casa. Nu pot sa cred ca au fost momente in viata mea de teenageritza cand sufeream ca nu aveam bani sa mananc la McDonald’s. What the hell was I thinking?! Este cumplit sa nu ai mancare acasa, mancare de-aia facuta de mainile tale sau ale cuiva equally trustworthy. Si nu, sandvisurile cu muschi file nu se pun. Mi-e pofta de ardei umplut, de ciorba acrita cu zeama de varza, de salata orientala… Dar cel mai tare si cel mai tare mi-a fost pofta zilele astea de un papricas de cartofi. Mai cu seama ca luni, inainte sa loveasca dezastrul, ma intalnisem cu Zu, care-mi adusese de la Targu Mures un borcan de boia de-aia adevarata, dulce si colorata exact, dar exact asa cum trebuie.

Anyway, am zis eu, din bed restu’ meu: ce mama dansei, las’ ca n-o fi un capat de tara daca fac o mancare, ca doar cartofii erau si plantati si culesi. Asa ca m-am apucat de-am curatat o ceapa, am taiat-o grosolan, am calit-o in cratita cu niste ulei, doi catei de usturoi pisati si o lingura zdravana de paprika. Am trantit peste ea cativa cartofi curatati si taiati bucati mari. Ar fi mers ceapa calita in untura, daca era s-o facem cu adevarat de porc. Am acoperit mancarea cu apa, am adaugat o foaie de dafin, o lingura rasa de suc de rosii, niste cimbru, niste sare si piper, si-am lasat-o pe foc mic, sa mocneasca. La coada, cand cartofii erau deja fierti, iar sosul – gros si legat, am garnisit cu ceva marar. Si-am mancat cu muraturi, uite-asa, fara carne. Si pe bune de nu mi s-a parut cea mai buna mancare din lume! Doua zile de pizza can do that to you:)

Ah, v-am zis ce tare va iubesc?:)

Acum c-a trecut balamucul, reluam bunul obicei al duminicilor in familie, cu pranz bogat, din trei feluri, si mancare mai mult sau mai putin ca la mama-acasa. Cateodata mi se pare ca cea mai simpla treaba, cel mai banal ou fiert, dureaza o eternitate to make si ma stoarce de toata energia si cheful de viata. Si-apoi sunt celelalte dati, alea multe, cand parca timpul se dilata si un intreg ospat e gata in doi timpi si trei miscari.

Asa a fost si duminica asta, cand am daruit masa cu ciorba de vacuta (facuta ca aici, dar acrita cu borsh – http://easypeasy.ro/2010/12/supa-deasa-de-legume-cu-rasol-de-vita), niste cotlet de purcel inabusit, cu garnitura de orez cu ciuperci si muraturi, plus una bucata generoasa de prajitura cu fructe de padure a la Pufix, (http://easypeasy.ro/2010/11/prajitura-cu-fructe-de-padure), care a iesit to die for de data asta, avand noi mai multe (as in tone) de fructe congelate de la Auchan. Pe bune ca a fost delicioasa, au zis si fetele de la clubul de carte;)

Cotletul de porc l-am facut numaidecat la tigaie, dupa metoda rinse and repeat, adica pus carnea la calit cu putin ulei de masline, intoarsa pe toate partile, sarata, piperata, usturoiata, balacita in vin rosu, lasat vinul sa se evapore, balacita in sos de soia, lasat sosul sa se caramelizeze, stinsa  cu o cescuta de apa, lasat sa se duca zeama. Repetate operatiunile astea pana cand carnea e moale si alba pe dinauntru, crunchy si frumos colorata pe dinafara.

Orezul cu ciuperci – si el foarte repede si usor transformat din nimic in ceva grozav de bun. O ceasca de orez, doua cesti apa, sare si piper – puse intr-un vas termorezistent, bagat direct la cuptor, la foc mic. Intre timp – perpelit ciupercile taiate feliute subtiri intr-o tigaie cu unt. Adaugat ciupercile la orez cand asta e deja destul de umflat, completat cu zeama, dres cu sare, piper si patrunjel verde si finalizat procesul de “inghitit” tot lichidul, tot in cuptor, tot la foc mic. Inainte de servire merge nitel unt peste orez. Plus ultimele retusuri de sare si piper. Plus ceva sa-i dea culoare, like turmeric sau boia dulce.

Nu e duminica fara prajitura. Stiti, v-am povestit, eu asa stiu de la buni.

Mi-ar placea ca toate zilele sa fie duminica si viata sa fie mereu asa tihnita ca la pranzul nostru de ieri. In schimb, astazi este luni, eu sunt la birou si tihna se mai vede doar putin pe fund, precum zatzul in ceasca de cafea.

Cel mai mult imi plac sarbatorile pentru ca-s mai multe-ntr-una. Asa si anul asta. A fost Craciun la Mazi, cu gourmet treats si daruri minunate. A fost Craciun in familie, cu mancare traditionala si oleaca de tristete, ca ne imputinam asa… Si-apoi a fost Craciun cu prietenii, dragii mei.

Am avut pe masa bunatati de la mama (maios – cu reteta aici: http://easypeasy.ro/2009/12/four-christmases-strike-2/, caltabos, carnati si sarmale), salata boeuf, salate aperitiv (cea cu creveti, avocado, mango, rodie, salata si otet balsamic a fost a real hit), friptura de purcel cu gravy, pui copt incet, la foc mic, cu mirodenii si nitel sos de soia, legume la cuptor cu otet balsamic, cartofi copti Jamie style, cu rozmarin, usturoi si masline, salata de sfecla rosie, ciuperci in unt cu usturoi si, fireste, cozonaci framantati de Pufix si prajitura cu vin si scortisoara a Emiliei.  

Maratonul cu haleala nu s-a soldat cu incidente neplacute, suntem bine, multumim, ne pregatim de noul an – zis si the great unknown, iar eu anticipez frematand de nerabdare o vacanta de o saptamana si-un brunch cu fetele de la clubul de carte. Pana una alta sunt la birou, wrapping up un an asa si-asa, in every way.

La voi cum a fost Craciunul asta?

V-am zis deja la ce exceleaza familia mea adoptiva, Naie (reteta de cozonac – aici). Dupa care a venit Ada si m-a-ntrebat: “auzi, da’ o reteta de carnati nu are familia Naie?”. Pai familia Naie nu are, dar familia mea de origine face niste carnati de belea. Asa ca am zis sa va scriu si despre ei, carnatii, asa cum ii facem noi de ani de zile, cum ne-a invatat buni, cum i-a facut tata cat a trait si cum ii face acum mama, ducand mai departe traditia.

Pai n-a zis nimeni ca e usor. In primul rand, va trebuie musai o oratanie de-aia zisa si masina de tocat carne. Chiar daca ati putea sa luati carne deja tocata din magazin (ceea ce nu va recomand), tot nu ati putea umple carnatii fara ustensila cu pricina, asa ca really, there’s no way around it. Odata achizitionata magaoaia, aveti de ales dintre fel si fel de retete de carnati. Iata ce trebuie sa stiti daca optati pentru a noastra: carnatii despre care vorbim aici sunt destul de slabi, adica nu contin foarte multa grasime. Contin carne de porc, fara vita sau oaie sau strut sau mai stiu eu ce, si se “ambaleaza” in mate tot de porc, we don’t dig oaie. Condimente isi pune oricum toata lumea dupa gust, noua ne plac carnatii moderat usturoiati si usor on the spicy side, cu mult piper.

Asa. Acuma, pentru un metru de carnati aveti nevoie de aproximativ un kilogram de compozitie. Proportia de carne si grasime e asa: la un kilogram de fleica va trebuie cam 400g de slanina. Slanina si carnea se taie cuburi si se indeasa in masina de tocat intercalat asa, pastrand proportiile, ca sa iasa o compozitie uniforma. Pasta astfel rezultata se framanta cu putina apa calduta, sare, piper, usturoi, cimbru si boia dulce dupa gust. Se trag carnatii in mate speciale de porc (noi am luat de la Angst), cu ajutorul masinii de tocat (de la care se scot intai sita si cutitul si se ataseaza palnia speciala). Se lasa la uscat metrii de carnati, atarnati gen “rufe”. Macar cateva zile. Se prajesc in tigaie sau se dau la cuptor fara ulei sau altceva. Tin excelent si la congelator, asa ca puteti face mai multi, nu e panica.

Se incumeta careva?:)

Aseara m-am invrednicit in sfarsit sa fac rulada de pui pe care o aveam in plan inca de weekendul trecut. Nu de alta, dar expira doamne-iarta-ma pieptul de pui pe care il cumparasem fix in acest scop. Acuma, rulada de pui am mai facut eu de cateva ori (de exemplu, aici si aici), dar de regula o fierbeam in apa sau o inabuseam la cuptor. De data asta, insa, am fiert-o in lapte. Si mama mama ce-a iesit!

Am inceput cu snopitul in bataie al pieptului de pui de catre Pufix, cat sa devina asa o pleasca lata si groasa cam de un deget. Pe care am sarat-o, am piperat-o si am umplut-o cu felii de bacon, spanac si cheddar. Am rulat frumusel pieptul de pui si l-am legat cu sfoara.

Am scufundat animalul intr-o tigaie cu nitel ulei de masline si l-am rumenit lejer pe toate partile, presarand oleaca de cimbru peste, mai mult de fun asa. Apoi l-am desertat, cu grasime cu tot, intr-o oala mai adanca. Am pus peste el dupa cum urmeaza: doua linguri serioase de boia dulce, piper proaspat macinat, usturoi uscat si oregano. Apoi am turnat in oala, in proportii egale, apa fiarta si lapte si am adaugat boabe de piper rosu si verde, ienibahar si coriandru tot boabe, foi de dafin si nitica sare de mare.

L-am fiert la foc mic, cu capac, pret de o ora jumate or so. Miroase bestial, asa ca daca cumva va e foame cand gatiti chestia asta, o sa fie chinuitor rau sa va invartiti pe langa oala. Dupa ce s-a fiert rulada, am spalat-o sub jet de apa rece (ca o sa vedeti, laptele face asa un fel de spume dezagreabile), am taiat sfoara si am pus rulada intr-o tava cu foarte putina apa pe fund. Am uns carnea cu ulei de masline, am sarat-o si piperat-o si-am bagat-o vreo zece minute la cuptor sa se mai usuce. Apoi am lasat-o sa se raceasca, iar azi dimineata am taiat-o in felii subtiri. Pe care tocmai ce le-am mancat, cu castravete murat, paine de casa si mustar. Pofta buna la mezeluri de casa si un weekend linistit:)