Nu o sa va povestesc just yet cum mi-am petrecut eu ziua de sambata printre ruinele tavanului prabusit peste noi in living. Pastrez pentru alta data povestea apartamentului nostru nou, cumparat cu bani grei si platit inca 28 de ani de-acum incolo, cu pretul libertatii noastre practic. For now o sa va povestesc doar despre botezul la care-am fost duminica, la Jaristea.

Despre locanta cu pricina stiam doar ca-i o locatie clasica pentru evenimente de gen, ni se propusese si noua de catre wedding planner ca varianta, dar am refuzat pentru ca deja indragisem tare o alta locatie.

Acuma, eu fiind o hoggeritza veritabila de all kinds of stuff (nimic nu se arunca, totul se pastreaza), Jaristea fu pentru mine raiul micilor obiecte argintate. E ceva de speriat, cred ca sunt mii si mii de obiecte diverse de jur imprejur, intr-o incapere care si asa nu-i mare, aruncate nu neaparat cu logica sau cu gust desavarsit, dar dupa capul meu, in chip fermecator. Locanta scores big si la modalitatile diverse si generoase de iluminare, de la ringul de dans cu acoperis de sticla si pana la candelabrele cu lumina calda, care creeaza o atmosfera foarte placuta. Nimic nu mi se pare mai unapppealing intr-un restaurant decat lumina alba de halogen sau neoanele. Ma rog, ar mai fi cateva lucruri la fel de unappealing, gen gandacii de bucatarie.

La Jaristea gasesti mese frumos aranjate, cu tacamuri si oliviera de argint, bauturile se servesc fara numar, din carafe de sticla, mocheta e grasa, plusata, decorul deosebit (on the tacky side, recunosc).

Despre mancare iarasi de bine. Cum eu ma duc la nunti si botezuri pentru aperitive, nu le vreau zgarcite sau lipsite de imaginatie. Iar la Jaristea n-au fost deloc, nici, nici. Highlights: branza de burduf cu chimen, urda cu marar, aspic, rulada cu ciuperci si rulada de porc cu sorici parlit, rulouri de cascaval cu jambon si ceva rulada de ficat cu fistic. Servite toate astea cu chifle calde.

Felul doi - pestele - somon in crusta de nuci, cu un orez foarte interesant asa, coagulat de parca era sushi rice, poate chiar era, ce sa zic.

Si-apoi piesa de rezistenta: piept de curcan cu pere, mar copt cu nuci si sos de portocale. Cu salata acra de laptuci. Pretty fancy-shmensy stuff.

Totul, dar absolut totul e argintat, de la tacamuri la farfuriile de tort si la cestile de cafea. Si parca-i mai buna cafeaua din cesti de-astea decat din cani albe branduite.

Despre programul artistic ce sa va spun, este extrem de chicios, dar not in a bad “never again” way. Experienta multiculturala incepe cu o tanti purie si platinata, care ne trece prin tot folclorul rusesc cu decibeli care spulbera sticla si inspaimanta copiii mici. Continua cu dansatori profesionisti care fac demonstratii de vals, tango si latino si apoi purced, in pure Dirty Dancing fashion, sa invite fiecare din public pe cate cineva pe ring. Vine apoi un Pedro de Ferentari asa, care canta cu o duduie corpolenta si involanata Guadalajara si the like. Si, desigur, sa nu uitam lautarii, care sar cu tzambalul si acordeonul, deopotriva entuziasmati de La multi ani! si Happy Birthday. Mai e un nene cu vioara si o tanti cu pian si sper ca n-am uitat pe nimeni. Repertoriul e vast si poti sa cumperi pe loc un dvd cu toata trupa de artisti.

Tot la program artistic incape si servitul bucatelor de catre o ceata de flacai cu faclii si servete, care fac asa un fel de tur de onoare in aplauzele publicului si-apoi se lasa pe un genunchi in mijlocul stabilimentului, prezentandu-ti mancarea ca pe o ofranda zeilor.

Asa e la Jaristea: gustos, patinat si burlesc, all in one. Va las cu gandul la mancare, iar eu raman cu inima plina de bucuria cu ochi umeziti a parintilor micutei Maria, cea mai iubita si asteptata de dragii ei. Sa va traiasca, oameni buni si frumosi!

Zice Mazi intr-o zi: “Cookeh, am descoperit un restaurant care m-a spart! Ceva deosebit!” Eu, stiind-o, ca si pe mine, carcotasa din cale-afara, imediat am dat fuga la Taverneria La Gigi, ca sa vad cu ochii mei ireprosabilul. Ma rog, se prea poa’ sa fi fost asteptarile mele prea sus, aveam cele “5 pisici” onorifice in buzunar, gata gata sa le acord acestei oaze de desavarsire culinara dintre Kiseleff si televiziune. N-a fost sa fie perfection, dar nici rau n-a fost. Sa va povestesc.

De cum intri La Gigi, te prinzi ca esti intr-un loc in care clientul e apreciat pana la linguseala. Atmosfera pe terasa e tare placuta. Inauntru n-am intrat, asa ca nu stiu ce sa va spun despre casa veche, boiereasca, in care se afla taverneria. Serviciile - impecabile. Ne-a servit un domn extraordinar de dragut, care parea ca are cateva scoli si poate cea mai corecta atitudine din tot ce-am intalnit pana acum. Elegant, obliging, dar fara sa fie agasant, deschis si zambitor, seemed happy to be there.

Pufix si-a luat un bors de gasca, eu si mama am sarit direct la felul doi. Insa am gustat si borsul, ca doar nu era sa va povestesc asa, din experienta altora. Era ok, dar nu m-a impresionat si in plus, am gasit tare ciudata combinatia baza de supa de rosii cu multa smantana. Mi-au placut galuscutele de gris si carnea de gasca, de care nu mai mancasem.

Felul doi a fost all-chicken fest - pui la jar cu crusta de mustar, fript in tepusa si servit cu orez basmati cu legume, pui la barda in ceaun, cu mujdei si mamaliguta (cel mai bun din tot ce-am gustat la La Gigi) si linguine de casa cu pui si smantana (in care speram eu sa regasesc gustul unic, deosebit, al pastelor “creamy chicken” mancate in repetate randuri anul trecut in Paros - nope, n-a fost cazul).

Am avut si-un mic mishap cu pastele. Am cerut patrunjel separat, mult patrunjel, the way I like it. Mi-au adus oamenii o farfurie cu varf, pe care eu am turnat-o fara discernamant in cea cu paste. Turns out ca era leustean, nu patrunjel, la naiba:) Mi-au schimbat fara discutii farfuria, asa ca am trecut peste incident.

La desert m-am gandit mult si bine, ca parea totul foarte spectaculos. Am vrut cheesecake cu lamaie, dar mi-am amintit ca Boo zisese ca nu-i mare branza (haha), asa ca am comandat Strawberry surprise. Mai bine luam cheesecake. Combinata de capsune cu sampanie si cu spumita aia de de-asupra nu m-a fericit prea tare, but that’s just me. Mama si-a luat casata siciliana cu kiwi si asta a fost mai bunuta asa, dar nu sa cadem pe spate.

Una peste alta: loc dragut, serviciu impecabil, local de moda veche, linistea piatetei Uruguay, mancarea in regula, decenta - bun. Preturile - nu asa de bun. O nota piperata, cu tot cu reducerea la bauturile non-alcoolice, aplicabila intre nush ce ora si nushce ora. Noi am fost dupa-amiaza, dar e de venit la pranz, cand reducerea de 30% se aplica la mancare.

Le dau 4 pisicute celor de La Gigi, mainly pentru respectul aratat clientului si mai putin pentru mancare.

Care-i rostul unei cronici de restaurant, o sa ma intrebati, daca nu-ti mai amintesti cum se cheama ce-ai mancat? (caz real). Well, in my defense, toate feluri de mancare de la Divan au nume turcesti pe care eu una le-am uitat imediat ce m-am saturat. Si-mi aduc aminte de episodul ala din Friends cand incearca Joey sa invete franceza pentru un rol, asa si eu, “le fouf”! (acum evident rad singura la birou like a weirdo:))

Anyways, nu mai mancasem de doua zile, ca in tineretile mele zbuciumate cand mai sufeream din dragoste (intre timp am realizat ca, pe burta plina, orice incident amoros pare mult mai lipsit de importanta). Asa se justifica ce-o sa vedeti mai jos, platouri, platouase, polonice cu ayran si deserturi delicioase, consumate cu indarjire, dar si cu ajutoare, in decurs de o ora sau asa.

Am inceput cu un platou de gustari si o lipie mare, umflata, cam cat un cimpoi asa. Costa ceva gen 24 de lei si se vroia pentru o persoana, dar I swear ca ar fi ajuns lejer pentru doua. In farfurie: de toate si foarte bune - un soi de musaca, o zacusca iute, ceva salata de cartofi, ceva cu carne foarte bun, tabouleh, o salata cu masline verzi, un dip cu iaurt si menta si vreo doua feluri de salata de vinete. With a side of hummus, care se prea poate sa fie cel mai bun din cate am incercat eu.

La felul doi - un soi de kebap foarte foarte bun, cu ardei iute copt. Si pentru Boo, gen turkish pizza (desigur, habar nu am cum se numeste), pe care am mancat-o tot eu pentru ca era absolut plina de carne si carnaciori picanti. Plus o salata tabouleh si niste ayran bun de tot.

La desert am luat cataif cu inghetata, dar nu o sa gosh too much about it ca stiti ca nu ma omor dupa dulciuri. Asa.

Deoarece nu sunt in stare sa-mi amintesc mai multe despre mancare (afara de faptul ca mi s-a parut toata foarte buna), o sa va povestesc altele. De exemplu, faptul ca desi sunt o droaie de chelneri imbracati ca cei 40 de hoti ai lui Ali Baba, sa-i urmaresti la treaba este tot atat de amuzant precum uitatul la Animal Planet cand sunt filmulete cu turme de gazele care alearga in aceeasi directie si se busculeaza acolo in grup. Asa si domnii de la Divan, cel mai bine le sade in pridvor, uitandu-se dupa fete, nicidecum nu se ridica serviciile dumnealor la valoarea locului sau a mancarii. Treaba socotita: clientul - “Imi aduceti va rog un suc de rodii?’, ospatarul, usor iritat: “Cand o sa am putin timp liber, o sa va aduc”. Oh really?:)) By the way, sucul de rodii este the awesome, nu are gust de Santal de la cutie, cred ca-i facut pe bune. Ceea ce ar explica pretul de 20 de lei pe pahar, din care 1/2 suc, 1/2 gheata. Nu incercati sa cereti fara gheata, ca tot cu o sa primiti, si o sa fiti si rusinati imediat ca nu stiti deloc cum se bea sucul de rodii.

Ce sa mai discutam, pe scurt de tot, la Divan pe Strada Franceza in Centrul Vechi mancarea-i buna, serviciul e hilar, scaunele sunt incomode, silicioanele sunt everywhere, totul este overpriced as hell ca la majoritatea locantelor din zona. La final te alegi cu o burta plina, o durere de dos de la incomoditatea aranjamentului si un portofel gol.

Sa fie 3 pisici pentru acest restaurant si sa le dorim patronilor sa realizeze ca trebuie sa imbunatateasca serviciul daca vor sa facem treaba.

Remember mancarica buna de la Vulturul? De azi ii gasiti si pe Facebook, aici. Impreuna cu recomandarile mele calduroase, luati cu voi si un Autan. E placut rau la terasa, dar te mananca tantarii de viu. Cred ca e gen legea compensatiei: something delicious for you, something delicious for them:) ‘Nyways, welcome pe FB draga Vulturule, la mai mare!

In ordine alfabetica, my favorite facebook treats! Bookmark for your enjoyment:)

Azi dimineata am avut o intalnire in Plaza. Dupa doua espresso lungi si un macaroon cu crema de cafea de la Starbucks (foarte foarte bun, btw), am realizat cu stupoare ca imi uitasem mancarea acasa, in punguta, frumos, exact asa cum era ea gata sa fie luata pe sus si halita la pranz. What to do, what to do? Urcat doua etaje in pas alergator si proptit fizicul in fata “gheretei” cu shaorma de la Dristor… ah, raiul junk food-ului pe pamant:D Ocazie cu care am zis sa va si povestesc despre asta, desi sunt sigura ca mare parte din voi v-ati dedat macar ocazional la pacatoasa lipie cu  carne, ce incalzeste burta si ridica spiritul mai ceva ca o portie de cartofi prajiti cu inghetata de la McD.  Ma rog, I was making a point there:))

Acuma stiu ca Misaki o sa spuna c-am innebunit (ea fiind all-the-way-anti-junk), dar mie nu mi se pare ca shaorma asta se lupta in aceeasi categorie cu restul porcarelelor. Adica after all, e doar ceva paine (exista si la lipie, si la bagheta), carne preparata mai dry asa si legume. Ca doar nu te obliga nimeni sa-ti pui sosuri si cartofi prajiti inauntru). The way I like it e asa: cu carne de vita, in bagheta fara cartofi si cu doar un strop de maioneza, cu varza, castrveti murati, rosii, ardei iute si un kil de patrunjel verde. Fara sare (ca are carnea destula), dar cu mult piper.

Acuma, deep down inside tre sa recunosc ca simt eu asa ca nu poate fi sanatoasa shaorma, dar every now and then, dupa doua espresso si-un macaroon, nu-i dragut sa ma fac c-am uitat?:))

Titlul acestui post se vrea o trimitere directa la unul din blogurile mele preferate - Japonia, departe, aproape. Nu mai stiu cum am ajuns s-o citesc pe Misaki (zice Wiki ca asta inseamna “beautiful blossom”, un pseudonim care ti se pare de mare inspiratie daca ai norocul s-o cunosti pe autoarea blogului). Imi amintesc insa cu ce pofta am parcurs intr-o seara toata arhiva, ca pe o carte adevarata, cu coperti si ilustrate si miros de tipar proaspat.

Aventurile autoarei in a brave new world mi s-au parut asa de bine puse in cuvinte, incat am stiut, stiu, sunt sigura, ca intr-o zi M. va fi una din autoarele mele preferate, ca am sa ma duc la lansarea ei de carte si-am sa am bucur de succesul ei ca de reusita oricarui om talentat pe care il admir.

Cu cuvintele mele, nu intotdeauna suficient de expresive, va invit sa descoperiti Japonia, departe, aproape, un blog fin si o experienta in care te topesti ca o lingurita de miere intr-o cana cu ceai.

Revenind la oile noastre,  iata ce poti face in zece minute cu totul, 5 aseara si 5 azi dimineata, cu doua “fripturi” mari de ton. Intai le presari cu susan negru si le prajesti uscat in tigaie, cam doua minute pe fiecare parte. Intre timp, incropesti o salata cu rosii cherry, avocado, busuioc, zeama de lamaie, sare, piper. Pui jumate de peste langa salata asta, alaturi ceva crutoane sau paine prajita, si ai primul fel de mancare. Si pe urma, dimineata, cu ce ti-a ramas faci un sandvis de luat la birou, din bagheta cu susan unsa cu crema de hrean, bucati de ton si alaturi o salata de sfecla rosie. Vorba lui Mazi, light & healthy. Enjoy!

Sambata am fost cu Boo la Ruby Tuesday, mainly pentru ca acolo era deschis si la Vapiano nu, iar in particular, pentru ca uitasem cum data trecuta cand am mancat acolo mi s-a facut un rau gretos.

Trecand peste faptul ca totul, dar absolut totul, este overpriced as hell, lucru stiut si asumat din capul locului, sa vorbim despre mancare. Pai meniul e o carte. Cu poze frumos colorate si imbietoare ca naiba. Iti vine sa lasi deoparte orice prejudecata despre mancarea “proaspata” americana (promisiune pe care ti-o face Ruby pe toti peretii) si sa-ti zici: what the hell! Cat de grav poate sa fie?

Sa nu ma intelegeti gresit, mancarea de la Ruby e buna la gust si arata de mare caracter si spectacol: portiile - uriase-americane, prezentarea - super, serviciile - ok, avand in vedere ca locul e mai mult gol. Desi mai tot timpul se uita o furculita, ceri o apa si-ti aduc nota, ca asta au inteles ca vrei, the likes. De data asta am mancat o quesadilla cu creveti pe post de starter, iar la felul doi, New Orleans Seafood - adica un peste alb galgait in sos, cu creveti pe deasupra, servit cu broccoli si orez peste care s-a ras o branza-cascaval portocalie (ce idee proasta:p).

Am testat cu alte ocazii si coastele (diverse variante), platoul de startere cu onion rings si alte alea, burgeri giganti cu tot felul de cartofi prajiti si sosuri. Plus salata de la bar. Ce mi se pare interesant e ca de cate ori am mancat acolo (si you know me, nu-s vreo mironosita cand e vorba de mancare si de porc), mi s-a facut asa semi-rau, de parca inghitisem o minge de fotbal. Totul mi se pare extrem de gras, de sarat sau dulce. Si parca prea cosmetic asa. O sa ma mai duc la Ruby Tuesday? Perhaps. Merita banii? Nu. Nu doar pentru ca-i tot junk, ci si pentru ca daca sunt in the mood for junk, ma satisfac mult mai bine si fara atatea efecte secundare la Burger King.

Un singur lucru mi se pare de neratat la Ruby Tuesday:

Prajitura Blondie, all sexy and yummy, cu blatul ei cald cu nuci, sosul lasciv de caramel si perfecta inghetata de vanilie on top. Brilliant! Pentru asta, si doar pentru asta, unui stabiliment ca Ruby, care incaseaza cca 50 de lei pe orice fel principal, serveste cafea Doncafe (pff) si iti ingroasa arterele like there’s no tomorrow, ii dau 2 pisici obeze.

Duminica am fost sa mancam la Vulturul. N-a fost soare, asa ca pozele-s cam meh, ce sa zic, meritau o lumina mai buna, dar cum nu vreau s-o mai lalai, o sa va povestesc asa, cu vorbe, despre toate bunatatile pe care le-am “testat”. Acum si cu alte ocazii.

Inteleg ca unii din voi stiu locul. Pentru ceilalti, Vulturul e un restaurant de cartier pe care sigur n-o sa-l vedeti din prima daca o luati asa frumusel cu masina spre Carrfeour Militari, insa odata ajunsi acolo, o sa va placa mancarea de-o sa innebuniti si o sa va mirati, I bet, de preturile mai mult decat decente. Zic ca-i greu de reperat pentru ca e situat pe un fel de alee (Intrarea Blejoi) care se deschide asa oblic din Iuliu Maniu. Ca sa ajungeti faceti asa: treceti de statia de metrou Pacii si o tineti tot inainte, spre zona comerciala Militari. Lasati in urma pe partea dreapta un service Mazda, ceva dealer Suzuki si apoi o benzinarie Petrom. Imediat dupa asta o sa vedeti in fata un mic teren viran - gen parcare. Acolo va opriti si intoarceti capul, pentru ca asa, cumva in spate, pe aleea oblica de care va ziceam, este Vulturul.

Acuma, you know me, nu ma dau in vant dupa restaurante. Mananc in oras din pura necesitate. Nu ma duc in restaurante unde nu-mi place mancarea, nici daca-s cele mai frumoase-aur-pe-pereti locuri. Mi se pare ca mancarea din majoritatea restaurantelor e prea sarata, prea impersonala, prea multa sau prea putina, prea scumpa si, cel mai adesea, prea putin aducatoare de satisfactie. Fara sa fiu chitroasa (for lack of a better word:), mi se intampla de multe ori sa ma gandesc, precum femeile de varsta a treia: pffff, pai daca faceam eu acasa asta iesea mult mai bine si nici nu costa atata. Oh well, cand mancam la Vulturul, n-am niciodata senzatia asta ca I got screwed. Si va povestesc imediat de ce.

Un trademark pentru Vulturul e modul in care servesc ciorbele, care by the way, sunt geniale toate si costa fabuloasa suma de 5 lei. Comanzi ce vrei si esti servit in cca 3-5 minute, direct din supiera, cu ciorba sau supa care pare facuta in casa de o bunica priceputa si contine de regula o bucata intreaga de carne. In alte restaurante, si nu zic ca in toate, ciorbele asa-zise de pui, porc, vacuta sau perisoare au la baza aceeasi zeama, facuta la gramada, si abia inainte sa ti le aduca in farfurie iti arunca in ele cubulete de carne fiarta mai stiu eu cand - dupa cum ai cerut: daca-i ciorba de pui, vine puiul in zeama, daca-i de vaca, vaca. Si tot asa, you get my point. La Vulturul fiecare ciorba e de ce scrie: ciorba de pui a la grec e fiarta cu carnea de pui, ciorba de vacuta e alta zeama, fiarta cu carne de vacuta si cu os, ciorba de perisoare e cu afumatura si leustean proaspat… Nu exista ciorba universala customizata on the spot cand ti-o cere clientul. Apoi, imi place ca atunci cand ti se pune zeama aburinda in farfurie, poti sa eviti risipa sau umflatul in exces spunandu-i ospatarului sa se opreasca din turnat cand vrei tu. La ciorba vin chifle foarte bune.

Dupa ciorba vine felul doi, unde ai pe alese din multe, va zic, multe feluri. Mancare gatita (ciulama, tocanita, valdostana, escalop, sarmale, etc. etc.), gratare, peste, chiar si ceva specialitati internationale pe care insa nu le-am incercat niciodata, pentru ca prefer in astfel de localuri sa comand mancare romaneasca traditionala sau porceala de care nu prea vedem acasa:) Stiu ca citeam at some point un post al cuiva, nu mai stiu unde, care facea de cacao snitelistii, adica pe cei care se duc la restaurant ca sa manance snitel cu cartofi prajiti. Inteleg point-ul si nu-l contrazic, vreau doar sa zic ca noi mancam asa de rar snitel cu cartofi prajiti, incat duminica asta exact asta am comandat, ma rog, variatiuni pe tema data.

Eu mi-am comandat snitel de porc cu cartofi taranesti si salata de varza murata (geniala!). S-au mai pus pe masa un snitel Palermo (un soi de snitel zburlit, cu pane facut cu cascaval), un snitel de pui cu pilaf sarbesc, tochitura cu mamaliga si escalop.

Am gustat din toate, bun. Am baut diverse, am mancat papanasi la desert si am platit pe tot acest dezmat in jur de 30 de lei de persoana.

Ce-am mai mancat la Vulturul cu alte ocazii: ciorba de burta, saramura de crap (excelenta!, dar din categoria mancarurilor mai scumpe de pe meniu), ciulama de pui cu ciuperci si mamaliga, pulpa de porc la tava cu piure, cotlet cu varza murata si ceva specialitate Vulturul a carei denumire nu mi-o mai amintesc, dar sigur stiu oamenii de-acolo sa va recomande. Plus, desigur, papanasi si profiterol.

On the downside (ca intotdeauna exista un downside), nu e un loc fancy. E modest, dar curat. Are mai multe saloane si in weekend sunt nunti sau botezuri in cel putin unul din ele, asa ca s-ar putea sa fie galagie, uneori de factura manelistica, depinde de beneficiarii evenimentului:p Va recomand sa stati pe una din terase si sa nu veniti cu asteptari de setup elegant cu servete albe de damasc si oliviere de argit. Nu o sa aveti parte de asta la Vulturul, dar o sa mancati o mancare buna, la un pret corect, servita intr-o maniera respectuoasa, ca intr-un restaurant de pe vremuri, de ospatari imbracati in camasa alba si vesta neagra. De unde si expresia “costum de chelner”:) Enjoy!

Later edit: La sugestia lui Pufix, o sa dau “pisici” la cronicile de restaurante. Pe sistemul stars, Vulturul este, in opinia mea, un restaurant de “4 pisici”. Pisicile se dau in primul rand pentru mancare si servicii.

Am avut o sambata de-aia zapacita, ca pe vremuri, care mi-a pus la grea incercare batranetile:)) M-am trezit cu noaptea-n cap (da, asa cred eu despre ora 9 intr-o dimineata de weekend) si am plecat cu Boo ca doua duamne intr-un Mini (nici al meu, nici al ei:)) sa ne vedem cu Deea (also Deea) (recent sosita, in curand plecata din Romania), la Rue de Pain in Floreasca.

Era soare si cald si m-am gandit ca pe o vreme ca asta, chiar si locurile pe care nu le iubesc de regula (as in fitze) sunt pesemne mai frumoase. Citisem lucruri bune despre Rue de Pain si cu exceptia faptului ca ma asteptam sa fie frecventat de spuma (si I mean that in a bad way, as in, spumele) Dorobantiului, ma gandeam ca o sa-mi placa precis mancarea si locul in sine. Well, nu mi-au placut, nici n-aveau cum. Serviciul lent spre static, cafeaua mica si cam tare, o mancare trista si jenant de overpriced pentru ceea ce era.

Am comandat cate o tartina cu nume fancy si am primit sandvisuri cu fata la soare, cu sunca transpirata si cascaval… Si o salata la punga, cu niste otet balsamic. Am mancat un croissant care era proaspat si bun, painea de luat acasa arata si ea bine, dar de stat acolo inghesuit la o masa mult prea mica si pentru doua cesti de cafea cu props cu tot, never again!

Dupa ce ne-am despartit de Deea, am intrat in piata la Floreasca in cautarea magazinului cu bunatati grecesti despre care mi-a povestit Dana aici pe blog.

L-am gasit repede, m-am entuziasmat si m-am deprimat intens in doar cateva minute. Pentru ca, desi aveau de toate (iaurturi, salate traditionale, milioane de feluri de masline si de peste, condimente, miere si branzeturi specifice - halloumi si kefalotyri) si desi preturile nu erau nicidecum mici, domnul responsabil cu incasatul banilor tot a simtit nevoia sa ma faca la buzunare. Conversatia (ca din filme), a decurs cam asa: “Vreti bon?”, zice duduia care servea. Eu zic: “Da”. Ea: “Va fac bon pe toata suma”. Eu: “Nu, faceti bonul in asa fel incat sa reiasa cat costa fiecare lucru in parte”. Ea: “Pai atunci trebuie sa va cantaresc produsele din nou”. Zis si facut, le cantareste, nu dau, fireste, pe suma care deja imi fusese extrasa de pe card. Il cheama pe nenea care parea un fel de sef de magazin asa si-i comunica eroarea. Asta susoteste ceva cu ea, ea fericita ca a inteles produce numaidecat un bon pe care scria asa: “1 x 12 ron, 1 x 18 ron…” etc. In total exact suma cu pricina, ce chestie! Nevermind ca am platit pe o casoleta mica de miere aproape pretul unei jumatati de kilogram… Urat. Si ce pacat, ca-mi placuse de ei.

Buun. Next stop: Carturesti cu Boo. Cautam un cadou pentru un prieten la ziua caruia urma sa ne ducem, iar eu, desigur, imi cautam (inca un) Moleskine. N-a fost sa fie, ca Moleskinele pe care le mai au la Carturesti arata de parca sunt de pe vremea lui Hemingway himself, despachetate si mototolite. Not to mention ca nu mai au nimic din the good stuff (nu tu caiete simple cu foi veline, nici caiete dictando de-alea mari, nici colectia Passions, nada…). So oameni buni de la Carturesti, se cer intariri, zau asa!

Dupa Carturesti ne suim in masina fermecata si ne intoarcem in Dorobanti, de data asta la Pascucci, pentru o cafea adevarata cu care sa spalam rusinea de la Rue de Pain. E tot cu fitze si tot Dorobanti, dar oamenii stiu ce fac, nimic de zis, asa ca ma duc cu placere oricand sa consum hot drinks si bomboane de ciocolata cu boaba de cafea la mijloc - o nebunie!

Mai pe dupa-amiaza ma reunesc cu my better bigger half si ne ducem la ziua unui prieten la Mystic Tree (un loc asa destul de pierdut pe niste stradute de pe la Unirea). La parter e urat, sus au insa o camera frumoasa, gen mansarda, cu multe gemulete si o lumina placuta, calda. Miroase foarte tare a peste prajit, dar serviciul e rapid si mancarea buna. Parcurg niste clatite cu pui, carora nu stiu de ce cineva a simtit nevoia sa le traga niste sos de rosii in cap, mergeau mai bine fara, asta-i clar.

Oricum, nu-i rau, mai venim.

Pe la 9 ne ducem sa descoperim si sa constatam unul din putinele localuri care au karaoke sambata seara - Plach Friends & Coffee pe Dacia. Pentru ca asa ne-a venit si ne-am ocupat doua zile sa-i organizam pe toti prietenii nostri (”Vii ma’ la karaoke?”, “Vin, da’ io nu cant”). Ajungem la 9 fix, pentru ca noi nu iesim niciodata in oras noaptea si habar nu avem ca ora anuntata e asa, de chichi bambus. Prietenii sosesc si ei pe la 10, iar distractia incepe abia pe la 11 or so. Pana la urma cantam cu totii (avem filmulete foarte amuzante, dar nu si aprobarea subiectilor de a le face publice:)). Localul - cam interlop si trist, insa dupa niste alcool consumat pare mult mai ok.

Sambata mea se termina la 3 dimineata, acasa, cu amintirea ovatiilor la scena deschisa si un gat suprasolicitat de bere si cantare:) Duminica o luam asa, incet, iar de azi ne mulam iarasi pe forma scaunului de la birou, cu fidelitate imprimata pe partea dorsala. Happy mondays ya’ all!