Ciocanelele erau fierte in supa. Eu ma uitam la Vocea si ma tot gandeam in subsidiar ce sa fac cu ele. Tentatia de a le azvarli cu bolta in frigider era… tentanta. Cand colo, ce sa vezi, am facut cel mai pripit ostropel care exista. Si bun, foarte mult bun, mult mai bun decat in varianta asta. Mi-a luat fix cat o pauza de publicitate. Iata cum:

pus ulei de masline in tigaie – incins oleaca, nu prea tare – azvarlit in el niste usturoi de-ala gata tocat, din congelator – mermelit – varsat peste el o conserva de rosii tocate – iar mermelit – inmiresmat cu cimbru si piper – pus carnea in sos – clocotit – completat cu suc de rosii cat sa acopere carnea – iar clocotit – stropit cu niste sos de soia, nu ma intrebati de ce – si – treaba cea smechera – finetea – o lingurita de otet la final

Atat.

Voi, totu’ bine?

Later edit: Sa se consemneze ca azi e ziua cand Iepu’ Purcifer s-a ridicat pentru prima oara pe cele doua picioare la marginea patutului, all by her lonesome. Ain’t no mountain high enough!

Imi plac sarbatorile, toate. Orice motiv de panarama gastro-emotionala e suficient de bun pentru mine. Nu ma intereseaza ca-s de import sau de-ale noastre. Important e sa existe. Mi se trage din copilaria mea fericita in sanul unei familii prea misto, de la un tata care a fost cel-mai-bun-tata si de la mama mea, desavarsita in every way, care astia doi oameni, de le datorez eu in totalitate viata mea cea buna si buna mea natura, m-au invatat ca nu exista loc mai frumos in lumea asta ca acasa, de sarbatori. Vreau sa fac pentru Iepu’ tot ce e mai bun. Nu stiu daca o sa am cum si cu ce s-o dau la lectii de pian, la inot, la meditatii, la after school, la cel mai bun liceu, la facultate la Sorbona si in general nu stiu ce-am sa-i pot oferi dintr-ale materialului, dar un lucru e cert. Am sa ma straduiesc sa-i fac copilaria si cuibul asta, din care urmeaza a se arunca la un moment dat in viata cu capu-nainte, ceva de care sa-si aduca aminte cu acelasi drag cu care-mi aduc eu aminte de ale mele.

Asa ca, baby, de prima ta zi a recunostintei, vei manca piure cu curcan, si simti tu mirosul asta dulceag, de chestii statute-n cuptor, care-ti gadile minusculele nari? Oh well, that’s real food, din aceea care sa te trimita acasa cu gandul, cand vei fi mare si va fi greu. Nu o sa te mint, nu e asa neaparat foarte marfa sa fii adult, in locul tau nu m-as grabi sa ajung acolo, dar uite, ideea e ca as long as we’re together, the rest can go to hell. Si mai tre sa stii, draga Iepu’, ca dragostea nu tine, totusi, de foame. So let’s talk food, k?

Pentru oamenii mari, piept de curcan intreg, uns cu ulei de masline, picurat cu nitel sos de soia si frecat cu mirodenii si sare grunjoasa. Langa el, cativa cartofi taiati in jumate. Si mai colea, bastonase de dovleac, morcov, telina, pastarnac si ceapa rosie, marinate intr-un amestec de ulei de masline, otet balsamic, cimbru, rozmarin, sare si piper. Turnat nitica apa in tava cu astea si dat la cuptor vreo 2h, la foc potrivit, cu folie peste ca sa nu se carbonizeze. Cand e totul moale, stiti, luati folia si lasati sa prinda oleaca de rumeneala.

Langa farfuria minunata cu friptura si legume, la fix merge o salata de varza rosie cu mar, otet, ulei, sare, piper mult si cateva nuci sau muguri de pin for extra crunchiness.

Pentru Iepu’, pus la aburi dovleac, morcov, pastarnac, telina, ceapa rosie, broccoli si curcan, pasat ghebos cand sunt facute, garnisit cu nitel unt.

Voila, primul nostru Thanksgiving in familie. Nu ne-am spart in figuri, ca stiti, timpul nu exista. Dar mi-e drag de noi si de casa mea calda, de masa cu bunatati, de traditia asta noua care azi incepe. To many more to come! Happy Thanksgiving everyone:) Cheers!

M-am gandit io ca lucrurile simple si prajite sunt in asa hal de  bune, ca nu se poate sa nu te intrebi uneori, daca ai oaresce constiinta culinara, de ce parainventam roata. Pe urma, m-am sters la gura de filosofie si m-am pus degraba sa va scriu despre ludaitza, ca asa m-a invatat pe mine bunica-mea ca se zice.

So. Se curata de coaja un dovlecel (doi, trei), mai maricel asa, ca sa intelegem ceva din el. Se taie pe rotund, in felii subtiri, dar nu stravezii. Se sareaza si se tin asa ceva vreme. Sa tavalesc apoi prin faina, apoi prin ou. Se prajesc ca si cand ar fi snitele. In varianta vegana, se pot trece doar prin apa si faina. Se mananca teanc, precum clatitele, pana cand nu mai ramane nimic. Presarati cu sare cat va lasa inima si asortati cu paine buna, de casa. Si daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie cutzu’.

TGIF

Si uite-asa, de doi ani de cand am blogul, e prima oara cand imi pare rau ca nu scriu cu diacritice (de lene, desigur). Pentru ca am vrut sa caut categoria Paste (as in sh), si am gasit toate retetele cu paste, (as in pasta). Asa ca am puricat manual pentru voi linkurile cu pricina, sa va tina de urat si de foame pana fac eu ceva bun de tot (in cuptor as we speak). Si-asa fu’ in anii trecuti, mare praznic, mare cumetrie. Anul asta suntem la mila publica, neavand timp sa ne pregatim cum se cuvine, pe motiv de Iepu(rash, cu sh).

http://easypeasy.ro/2009/04/de-florii-facem-cozonac/

http://easypeasy.ro/2009/04/primul-paste-in-casa-noua-1-oua-vopsite/

http://easypeasy.ro/2009/04/primul-paste-in-casa-noua-2-paine-alba/

http://easypeasy.ro/2009/04/primul-paste-in-casa-noua-3-prajitura-cu-ciocolata/

http://easypeasy.ro/2009/04/primul-paste-in-casa-noua-the-wrap-up/

http://easypeasy.ro/2010/04/praznic-la-mogosoaia/

http://easypeasy.ro/2010/04/easter-brunch-la-noi-acasa/

Din ciclul “si de-astea mancam cand eram mici”, azi avem cornulete. Se fac super-usor: 1 cana de ulei sau de unt topit, un praf de copt, 1 cana de iaurt si faina cat cuprinde (cam un kilogram), si uite-asa, tac pac, avem coca sa ne punem si-n cap, n-am numarat cate ies, dar is multe. Se intinde foaie mare si subtirica, se taie din ea cu cutitul patratele, se umplu patratelele cu rahat sau nuci sau gem, se ruleaza si se coc la foc potrivit, pe hartie de copt. In coca nu punem zahar deloc, pentru ca e destul ca le tavalim pe ele calde prin zahar pudra.

In alta ordine de idei, AMR fix trei saptamani. Nu mai am niciun picut de rabdare… Am spalat lucrusoare, le-am impaturit, am eliberat sertare, am mutat mobila… What now? Of, greu nene… Poate sa ma mai inveselesc de la caldura, aud ca vine primavara.

Dragilor, multam mult pentru toate retetele pe care mi le-ati trimis, a fost tare greu sa alegem una singura. Ne-am oprit pana la urma la reteta Bunicii, pe motiv ca nu ne-am indurat sa alegem o coca de post si ca mi-au sticlit ochii ca la licurici cand am vazut in compozitie unt si lapte. Plus ca na, mucenici de la bunica suna corect. Asa ca multumim, draga Buni! Cum s-au desfasurat lucrurile am sa va povestesc in cele ce urmeaza.

Pai in primul rand, nu ne-am invatat deloc minte de la Craciun, cand am umblat dupa nuci ca disperatii cu o zi inainte sa plamadim cozonacul. Am uitat si de data asta ca nuca-i pretioasa si ca romanul rade tot si ca cel mai sigur e sa ti-o procuri cu cateva saptamani inainte de orice eveniment public care o necesita. Asa ca sambata ne-am invartit ca fraierii prin tot felul de piete si supermarketuri, nuca nema. Intr-un final am gasit la our very own Mega Image de cartier niste pachetele de nuca la suprapret, 70 de lei kilul. Si cum ce kilu’ meu era sa facem, am luat.

O alta invatatura de tras din povestea “mucenici 2011″, e aia cu “cine plamadeste mucenici la miezul noptii, termina la 3 dimineata”. Si asta fara dublu ciclu de dospire. Dureaza ceva micutii, pentru ca dupa ce faci coca, tre’ sa o lasi sa creasca o ora  in forma de guguloi, apoi sa o intinzi, sa faci opturile de rigoare pe care sa le mai lasi la crescut inca o ora. Sa coci tava dupa tava, ca nu poti sa pui in ea prea multi, trebuie sa fie destul de spatiati ca sa aiba loc sa creasca si sa nu se lipeasca unul de altul. Pe urma tre sa-i insiropezi, sa-i ungi, sa-i presari cu nuca. Si pe urma trebuie neaparat sa-ti infigi dintii intr-unul cald si mustind de sirop. Sau, in  cazul meu, fiind eu o ciudata (de Craciun primesc propriul cozonac simplu, fara niciun fel de umplutura), sa razi doi-trei asa scurt, imediat ce i-ai scos din cuptor, fara nuca si fara miere.

Invatatura numarul trei: ideea mea cu “hai sa prajim putin nuca si sa nu o macinam foarte marunt” sucks! Nuca usor arsa si mare nu e nici buna, si nici nu se lipeste de mucenici.

Invatarura numarul patru: ideea lui Pufx cu “hai sa vedem ce se intampla daca in loc de miere ungem cu sirop de artar” – not half bad. Merge, zau! Ceea ce dovedeste inca o data ca el e specialistul familiei in materie de cocaraie, prajituri si alte unelte ale diavolului.

Invatatura numarul cinci: data viitoare – din start portie dubla. Din 500g de faina am obtinut cu greu vreo 7 mucenici decenti si vreo 5 mici si tristi. Nici intr-un caz 40.

Reteta originala o gasiti aici, mult mai bine decat as fi fost eu in stare sa v-o povestesc:

http://raftulbunicii.blogspot.com/2010/03/mucenici-moldovenesti.html

Dupa cum ziceam ieri pe Facebook, kudos to Pufix, the bestest husband ever, si nu zic asta pentru ca l-am luat de barbat, ci pentru ca mi-a facut mucenici:)) Au iesit foarte buni. Atat cat trebuie de pufosi, consistenti si dulci. Pana miercuri poate mai facem o tura, eu vreau turtite rotunde din compozitia asta, pe care sa le sectionez nemilos-transversal si sa le mananc cu unt si dulceata de zmeura.

Pofta buna la mucenici pentru cine nu a fost un purcel lacom si i-a mancat pe toti inainte de 9 martie… /blush

Nu e timp de povesti, ca avem de vizitat mame si surori si matusi,  avem de montant patut si alte alea, avem de scarpinat pisici si de mancat bun. Dar era musai sa va informez ca mucenicii lui Pufix sunt the shizznit! Mai multe va zic maine. O duminica insorita tuturor:)

Este numai vina printesei, ca la ea am citit acum ceva vreme un post, care nu mai stiu despre ce era, ca mie nu mi-au ramas in cap decat oul fiert si branza feta. Moment de la care am dezvoltat un adevarat fetish pentru mic dejun ca in copilarie, cu ceai de tei cu miere si lamaie, paine prajita cu unt si cu branza si ou fiert. Abia astept sa ma trezesc (nu conteaza daca-i din somnul de cu seara sau ala de la pranz), ca sa dau fuga (eufemism pentru “sa-mi tarai fizicul”) la prajitor, sa inserez doua felii de toast in el, sa fierb numaidecat un ou de tara de la Cornu, sa balacesc lingurita cu miere in cana cu ceai si-apoi sa ma proptesc in fata calculatorului, cu o felie de paine intr-o mana si cana de ceai in cealalta, ca sa va povestesc si voua ce bun e.

Si daca tot vorbim de miere, va prezint mierea mea preferata. E de floarea soarelui si e cea mai buna miere pe care am mancat-o ever. Se gaseste pe la delicaterii.

Anyway, acum ca v-am povestit de mica mea obsesie matinala, vreau sa va intreb, voi ce mancati la micul dejun cand erati mici? Ca mie cred ca doar asta mi-a ramas in cap (snitelul din parizer se manca la pranz sau seara:) Hai s-aveti o dupa-amiaza mieroasa!

Si un update de ultima ora – mierea cea buna se gaseste si la Bacania Veche, tocmai am achizitionat doua borcane, taman bine, ca avem mucenici de uns si o mare bucurie la ceaiul de tei:)

E trecut de ora 2, by now ati mancat cu totii de pranz, un moment propice sa va lovesc cu reteta de gogosi a mamei mele. Si ca sa va conving de seriozitatea cu care tratez acest demers, va zic ca duminica am mancat un vailing de gogosi de-astea, doar ca sa fiu sigura ca ce va recomand este the very best. Este. Pai da, ati ghicit, mama mea face cele mai bune gogooooooosi! De-alea inaltute ca o perna de la Ikea, fara gauri pe dinauntru, dense, dar foarte pufoase.

Zice mama asa: 500g faina, un ou, 200 ml lapte, 3 linguri de zahar, jumatate de pachet mic drojdie proaspata, ulei pentru prajit si zahar pudra pentru garnisit.

Drojdia, tinuta la temperatura camerei cu cateva ore inainte de intrebuintare, se dizolva cu putina apa calduta si o lingurita de zahar. Se freaca oul cu zaharul. Se pune faina pe blatul de lucru in chip de gramajoara, cu o scobitura la mijloc. In crater se pun oul frecat cu zahar, drojdia dizolvata si laptele. Se framanta o coca moale, pana cand se poate desprinde de pe maini (cat de cat, acu, n-o luati chiar de buna pe asta, ca nu mai terminati in veci). Se lasa coca sa creasca acoperita, la loc caldut, pana isi dubleaza volumul. Se intinde o foaie grosuta, in care se taie cu gura unui pahar gogosile.

Pana aici e simplu, zau. Treaba odioasa e cu coptul lor, de fapt, prajitul in tone de ulei. Operatiune de care eu incerc sa ma tin departe, caci daca vad, nu mai mananc. Da nene, gogosile se prajesc intr-o craticioare cu mult, mult ulei. Mai mult decat folosesc eu in cca juma’ de an. Dar ce sa-i faci, no pain, no gain. Rezultatul – gogoasa aia fierbinte, tavalita prin zahar pudra – este prea-minunat. Mai cu seama ca asa rar ni se intampla sa indulge intr-o astfel de nenorocire. Eu zic asa: weekendul asta aveti dezlegare la gogosi deep-fried. Va astept cu impresii:) Ah, si daca cineva are o reteta de gogosele mici, care se fac cu iaurt in compozitie, sa vorbeasca acum, ca eu am avut-o, am pierdut-o si o vreau.

In alta ordine de idei, mi-am scormonit blogul dupa retele de la mama si am facut un proaspat tag: http://easypeasy.ro/tag/reteta-mamei/. Enjoy!

Pai treaba e asa: la noi in  familie se fac mucenici de-aia cu zeama. Nu avem traditie la sfintisori Moldova-style, dar am vrea sa intemeiem una. Si cautam o reteta. Una autentica, veche, adevarata, din familiile voastre, de la bunicile voastre, de la neam de namul vostru. Mainile fermecate ale lui Mishu abia asteapta sa se tavaleasca prin coca indicata de voi, iar eu stiu deja ca vor fi cei mai grozavi mucenici ever. Asa ca pretty please, with sugar on it, lasati-mi reteta  de mucenici a familei voastre , sa “mananca” si gura mea. Iar la schimb, eu am sa va dau azi reteta de gogosi a mamei mele! Ce ziceti, deal? Poate va ambitionez cu poza de deschidere – un soi de “sfintisor” grecesc – corn insiropat cu miere si umplut cu ciocolata si dulceata. Hai ca putem mai bine romaneste, sunt precisa! Va multumim din adancul burtilor pofticioase si asteptam cumintei, probabil ca ne organizam sa-i facem in weekend, asa ca ar fi minunat sa primim ceva pana atunci.