category: life


an education

September 4th, 2017 — 6:36pm

Înainte să apuc să scriu ceva despre my usual summer madness & %*^, treabă plănuită încă de când era vară și scăpătată în de-a dreptul septembrie, mi-a venit la îndemână, cum frecam cu simț de răspundere prispa de la biroul meu improvizat (de alții), să listez ce-am mai învățat ȘI anul ăsta. Un an chiar mai stupid decât 2016, ceea ce nu face decât să mă convingă că iț not iu, iț mi. Să trecem asta pe post de învățătura numărul zero și să purcedem, in no particular order.

  1. Curațenia în spațiul public e ceva ce ne scapă complet nouă, ca nație. Nu-mi spuneți, vă rog, să nu generalizez. Not this time. Adevărul e că facem pipi peste tot peste tot, pe colac, pe pereți, pe jos (orice budă publică). Nu strângem unde am mâncat, deși în chip evident nu are cine să o facă în locul nostru (Summer Well). Aruncăm paharul de Pepsi gol într-un morman de gunoi cât noi de mare, deși la 2m de faptă se găsește un coș de gunoi GOL (tot Summer Well). Nu strângem ce-a făcut câinele, sau și mai rău, strângem ce-a făcut câinele, punem frumos la pungă și aruncăm punga pe trotuar. Aruncăm țigara de la balcon, din mașină, din mână, pe jos fix. Ne cad scame din cur și nu ne aplecăm să le culegem. NICIODATĂ. Ca idee.
  2. Netflix a ucis poezia. Sau cum ne-am îndepărtat de circa tot ce ne expandează mintea și ne-am refugiat îmbrățică la niște activități care ne-o dau bine de tot, până la amorțeala supremă. Nu ne mai suportăm.
  3. Să ai prieteni are cel mai mult sens. Cel mai mult. Nu că nu știam, dar mi se arată iar și iar, cu fiecare friptură tăiată în două și cu fiecare vacanță și cu fiecare durere și cu fericire de asemenea. Cu fiecare împărtășire de momente pe care alții nu dau doi bani. Să ai ochi în care să te uiți cu aceeași emoție. Visele tale să fie visele lor. Măcar din când în când. Altfel e degeaba.
  4. Tenișii Bensimon de cârpă sunt viața. Am bătut 15-20 de kilometri pe zi în ei, în toate vacanțele, cu bucurie nomadă neîntinată de vreo urâcioasă bășică. Nici în niubelănși nu mă simt așa de bine. Not to mention că se spală impecabil la mașină, iar când îi iei pe tine data următoare, te simți de parcă ți-ai pus chiloți curați.
  5. Suntem, în grosolana noastră majoritate, niște camuflați. Asta face din ce in ce mai challenging conceptul de conexiune reală. Nu se mai dezbracă nimeni. Sulfete sub helancă. De-aia cu gât.
  6. Într-o zi o să am un border collie și, deci, o casă pe pământ. Pentru asta este necesar să abdic de la tronul meu de Regina Moftulețelor și să tratez viața cu maturitatea unui om care știe unde se plătește întreținerea. Prin urmare…
  7. Este posibil să nu am niciodată un border collie, până la urmă.
  8. Mumford & Sons au cel mai mișto live din lume. O iubesc pe Florence, cel mai mult cel mai mult. Dar de când m-am întors de la Lowlands, îmi încep fiecare zi cu acest live și nu îmi vine să cred că am fost acolo și nu îmi vine să cred ce viață minunată am așa, în general.
  9. Am descoperit accidental analiza tranzacțională. M-am dus la doamna terapeută și i-am zis că sunt trei cucoane în capul meu, dintre care una e în scaun cu rotile și seamănă cu Stephen Hawking. Și ea m-a întrebat dacă am auzit vreodată de analiza vieții și eu am zis nu și ea a râs și mi-a recomandat o carte. Are sens.
  10. La întrebarea “Ai prefera să fii regină sau amanta regelui?”, majoritatea femeilor intervievate au răspuns “regină”.

3 comments » | filled under: life, off topic

aprilie, după apocalipsă

April 10th, 2017 — 4:55pm

În fiecare martie de câțiva ani încoace trăiesc această apocalipsă internă care este ziua copilului. Ani de zile de terapie mi-au trebuit ca să fac legătura între startul greu în viața de părinte și angoasa care apare în preajma zilei de naștere a lui Iepu-Bubu Naie. Într-un an m-am trezit cu vânătăi pe picioare. În altul, cu ceva criză existențială. În altul m-am reapucat de fumat. Mereu câte ceva și mereu la final de martie. Desigur că nu despre asta voiam să scriu azi, dar se pare că eu scriu încotro mă duc gândurile, ca un autobuz în care te urci fără bilet și fără destinație, doar pentru că era loc la geam. Anul ăsta am trăit un altfel de martie, un fără-frică-martie. A venit după aia un altfel de aprilie. Obișnuită cu sentimentul uriaș de relief care se instala odată cu aprilie-de-după-apocalipsă, m-am trezit pe 1 (și pe 2, și pe 3, și pe 4, și așa mai departe), cu această nedumerită energie vitală. Motiv pentru care treaba merge greu, căci lipsa de epuizare emoțională contravine grav actului artistic 🙂

Am petrecut mult timp la Mazi la studio în ultima vreme. Așa de mult timp încât (disgusting confession ahead), îmi miroase transpirația a chimion. Mereu când mă simt pierdută (de ce, asta este an entirely different story), cineva îmi deschide o mare ușă. “Intră!”, a zis ea, Mazi. Și mi-a dat să mănânc, și mi-a dat unde să lucrez, și mi-a dat timp să gândesc. Pentru că ține la mine. Pentru că sunt foarte norocoasă.

Lunile astea cât am tot ars-o pe la studio, s-au întâmplat diverse. Per exemplu, am cunoscut-o mai bine pe Mishetta. Misha. Misha Cancel, care mi-a scris odată, acum câțiva ani, că vrea să vină la un workshop de-al meu. După care a făcut apendicită și nu a mai venit. Și n-am putut să nu râd ca proasta-n târg că Misha Cancel cancelled, în ciuda faptului că de fel sunt o persoană empatică și cu bun simț. În calitate de observator al sticomului inspirațional care este activitatea de la studio, nu pot să nu remarc a whole new level of respect pe care l-am dezvoltat pentru cineva. Misha lucrează cu Mazi. E colega ei. Misha e minunată. E un om pe care îți vine să-l respecți de-a dreptul exagerat, pentru că are un control fabulos asupra lucrurilor. Misha care știe și face și poate, mai mult decât oricine cu care am lucrat eu vreodată. Misha râde serios. Mi-e drag de ea de mor și mă simt realmente mai productivă doar pentru că respiram același aer condimentat câteva ore pe zi.

Otrî șoz? Păi am petrecut, prin concursul împrejurărilor fericite, mai mult timp cu Titică și cu noua ei colegă Ramona, gonite și ele din viața lor la studioul cu zorele de ceva internet nefuncțional or something. Concluzii de țață: da, Titică este ȘI mai frumoasă în realitate decât în poze și da, e funny AF. Și Ramona mi-a cusut goblen cu versuri de Florence + The Machine. Și amândouă mi-au dat să mănânc Diplomat de la Coana Mare, aparent ceva vestită cofetărie din zona Moșilor, despre care habar nu aveam, dar care își merită faima nostalgică de “ca pe vremea lu’ Ceaușescu”. Acea vreme când, practic, frișca vegetală era un mare lux.

Mazi, te-am lăsat la urmă și la vocativ deoarece:

  1. mi-am propus să te fac să plângi și
  2. știam că o să mă apuce și pe mine plânsul, capacitățile mele de auto-impresionare fiind din cale-afară.

Mazi, te știu de când erai jurnalist de muzică la Mediafax, ți-am mâncat primul salam de biscuiți, erai foarte tânără atunci, iar eu eram oleacă mai tânără. Și după aia anii au trecut și când am terminat de clipit, tu erai acest exquisite butterfly of accomplishments. Un om care a muncit pe brânci pentru visul lui, cu tenacitate despre care doar citești în cărți. I am so immensly proud of you. De ce-ai făcut cu studioul și cu viața. De sufletul tău bun, de șarmul tău larger than life, de your immaculate taste și de tot ce ne pui în farfurie (over and over again până la perfecțiune).

Mazi, gătești minunat. Gătești mai bine decât scriu eu. Și ești prietena mea. Sunt foarte norocoasă. Aprilie e mai bun anul ăsta și datorită ție.

PS: Dacă vreți să citiți despre cum am decorat studiouă, click aici.

2 comments » | filled under: life, mommy undercover, off topic

credeam că midlife crisis e ceva nașpa. până când am trăit-o.

March 14th, 2017 — 5:55pm

M-am născut în 1979. Să ne luăm cu toții un moment de “DAFUQ”. Așa deci.

Amintirea primilor 20 de ani de viață îmi revine cam abstract, se amestecă în ea punctul de vedere al adolescentei rebele, dar doar în capul ei, cu liniaritatea unei vieți lipsite de evenimente speciale, fiind, cred, cu toții de acord că drama mirosului de lapte prins și moartea prematură a bunicilor materni sunt genul de evenimente prin care treci totuși insuficient de marcat. Niște iubiri, insuficiente și ele. Niște poezii extrem de proaste, o corespondență de o vară cu un student la medicină, o colecție de ambalaje de ciocolată mâncată de alții.

Tinerețea, apoi. Ceva frumos. Primul job, prima depresie, prima relație de oameni mari și prima plecare de acasă, one way, as it turns out. O pisică. O ipotecă. Încă o pisica. 365 de zile de unawareness pe an. Căsătoria. Moartea tatei. Nașterea copilului meu și renașterea mea. Ingroșarea glumei.

Acum niște vreme, chestia asta cu midlife crisis îmi suna a înjurătură. Ceva cu amante tinere și mașini scumpe. O frivolitate, în orice caz. Se dovedește, dupa o fină observație asupra propriei persoane, că midlife crisis asta este orice, numai frivolitate nu. La cei aproape 38 de ani, constat cu nedisimulată bucurie că în sfârșit am început să-mi scot capul din dos. Criza vârstei mijlocii este una de identitate și aflare de sine. Iar la mine a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată.

Eram la birou și băgam ghebos cornflakes cu maioneză la plic. A fost prima oară în 32 de ani de viață când m-am uitat la mine în 3D și am realizat că habar nu am cine este această persoană. Proces interogativ ireversibil, căci se pare că odată ce ți se insinuează în cap întrebarea asta cu “cine dracu’ ești chiar tu?!”, viața capătă sensul unic de a afla răspunsul. Sus numitei decadențe i-a urmat, desigur, un pipi pe băț cu rezultat pozitiv. Și un număr fără număr de întrebări și tentative de a ne cunoaște mai bine, eu și cu mine.

Abolirea tuturor certitudinilor vine la pachet cu ceva extaz și multă anxietate. De exemplu, când îți bazezi tot confortul mental pe ideea că ești angajatul cuiva, aruncatul în cap ca freelancer și descoperirea epocală că ți se potrivește mai bine decât siguranța zilei de mâine te face să te întrebi de ce pana mea nu ai făcut asta mai devreme. Când o viață întreagă nu ai zâmbit cu inima, că știai că ai dinții strâmbi, plăcerea de a-ți zâmbi ție într-o poză pe care ți-ai făcut-o chiar tu vine ca un ciocan vanitos peste umilințele tinereții.  Când, după ce te-ai torturat toată floarea vârstei cu chiloți tanga, capitulezi în sfârșit în fața chiloților cu fund, numai ca să descoperi că încrederea în sine are fix zero legătură cu bucățica de textilă dintre picioarele tale, te întrebi de unde vine ea, încrederea, atunci când vine. Când iubirea pentru o mică persoană te consumă și te scuipă zilnic înapoi, mestecată într-o formă ușor diferită, începi să uiți de tine așa cum erai când nu erai mama ei, nu înainte de a fi ținut un chinuitor, dar în cele din urmă eliberator, doliu după fosta versiune.

Fostei mele versiuni nu-i plăcea viața. Murea de frică de viață. Nu și-ar fi făcut niciodată tatuaje, pentru că, dintre toate certitudinile pământului, îi lipsea fix certitudinea că știe ce vrea. Nu s-ar fi machiat, de frică să nu arate la fel de rău machiată precum ne. Nu s-ar fi ridicat de la masă să plece la mare acum-acum și și-ar fi spart toți banii mai degrabă la Ikea decât pe bilete la concerte, deși îi plăcea și ei muzica. I-ar fi lipsit înțelegerea lumii proprii pentru că și-ar fi servit zilnic un sandviș mare cu bullshit. Ar fi căutat fericirea în circumstanțe și s-ar fi plâns mult că n-o găsește. Fosta mea versiune era bruneta. Fosta mea versiune nu ar fi scris niciodată textul ăsta incoerent și intim, ci, cel mai probabil, o rețetă de mâncare.

Celebrate your midlife crisis, atât vreau să zic. Intrați în ea întrebându-vă cine sunteți și ieșiți din ea întrebându-vă cine vreți să fiți 🙂 E de departe cea mai mișto perioadă a vieții. Și cea mai frământată.

4 comments » | filled under: life, off topic

să ne cunoaștem mai bine, oracol-style

February 20th, 2017 — 5:00pm

  

  1. Am 4 tatuaje, toate făcute după 35 de ani.
  2. Urăsc mâncarea de urzici.
  3. Îmi doresc celmaimultcelmaimult o casă lângă apă și un border collie.
  4. Culoarea mea preferată e undeva între albastru și verde.
  5. Nu suport frigul.
  6. Nu mă duc la biserică.
  7. Vorbesc foarte repede și-s greu de urmărit din cauza asta.
  8. Cartea mea preferată e The Sense of An Ending.
  9. Nu am frați sau surori.
  10. Nu sunt a morning person.
  11. Gândesc în engleză.
  12. Am 1m70.
  13. Nu pot să număr în gând și să respir în același timp.
  14. Beau cafeaua neagră.
  15. Nu am carnet de conducere, deși am început școala de șoferi de trei ori.
  16. Simt pure joy când mănânc o friptură bună.
  17. Îmi place să scriu de mână, mult și zilnic. Până acum am consumat aproape 100 de agende Moleskine și le păstrez pe toate.
  18. Am un motan de 14 ani, o mâță de 9 și o fetiță de 6.
  19. Parfumul meu preferat e J’Adore.
  20. Nu știu care-i stânga și care-i dreapta.
  21. Sunt foarte ordonată în cap și foarte dezordonată în rest.
  22. Merg la terapie din 2009, de când a murit tata.
  23. Joc World of Warcraft on and off de prin 2005.
  24. Nu pot să dorm fără șosete în picioare.
  25. Îmi tund singură bretonul, în fiecare săptămână.
  26. O dată pe lună mă duc la Monica de la Hair Stage, sunt 11 ani de când se ocupă de părul meu și I couldn’t be happier 😀
  27. Am cont de Twitter, dar nu-l folosesc.
  28. I love Florence + The Machine.
  29. Mi-aș da toți banii pe concerte.
  30. Amân update-urile de iOS până când nu se mai poate.
  31. Sunt complet art-dumb, dar îmi plac artiștii.
  32. Nu am avut niciodată bicicletă, deși mi-am dorit foarte tare.
  33. PC, nu MAC, Cola, nu Pepsi.
  34. Nu termin niciodată o cană de ceai.
  35. Pot să beau 14 shot-uri de kamikaze fără să am mare lucru, dar mă îmbăt cu succes de la două beri.
  36. Mă cheamă Ana, dar și Maria.
  37. Am lângă pat un borcan cu luminițe de pom.
  38. Sunt cea mai bună dansatoare cu picioarele pe sub masă.
  39. Husband și cu mine suntem împreună din 2003 🙂
  40. În vacanță îmi place mai mult să blend in with the locals decât să bifez obiective.
  41. Nu înțeleg pozele alea cu laba piciorului omului.
  42. Mă zgârcesc când e să dau bani pe haine, dar aș da oricât pe blugi și adidași.
  43. Dintr-un line-up de lucruri îl aleg invariabil pe cel mai scump, fără să-mi propun asta.
  44. Nu am niciun pic de răbdare. Totul îmi trebuie acum.
  45. Cred deopotrivă în știință și în trasul de către curent.
  46. Îmi plac garoafele roz.
  47. Nu văd rostul surprizelor dacă nu le strică cineva.
  48. Omor orice plantă în ghiveci.
  49. Când eram mică, am înghițit 50 de pastile de B-complex.
  50. Sortez ursuleții de gumă pe culori, îi mănânc întâi pe ăia roșii.

3 comments » | filled under: life, off topic

am scris în fiecare zi în capul meu. a fost un an greu.

February 13th, 2017 — 3:34pm

Sunt la Mazi la studio. În boxă cântă Mumford & Sons, mi-am făcut picioarele covrig (pentru că încă pot) și încerc să-mi adun gândurile ca să scriu ceva, orice, îmi zic, orice e mai bine decât nimic. A fost un an așa greu, îmi zic. Și e greu și acum, îmi zic. “Shit fuck”, pe ăsta mi-l zic cu voce tare.

Nu s-a întâmplat nimic, nu vă faceți griji. Pe afară-i vopsit gardul, cred. Mi-am mai făcut vreo două tatuaje și mi-am luat bilete la niște concerte. Am cunoscut niște cărți. Am citit niște oameni. Mă duc la coafor în fiecare lună, părul meu e din ce în ce mai deschis la culoare, până la vară cred ca o să fiu circa blondă. Am împlinit 37 de ani, probabil că de-aia. Regrete eterne – aceleași: NU mi-am luat carnet de conducere și NU mi-am pus aparat. Nimic nu s-a schimbat. Doar eu. Eu. Așa de tare m-am schimbat, încât mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să documentez mai fidel fosta mea persoană, să ne aducem cu toții aminte de ea peste încă niște ani. Ea scria pe un blog, eu… am scris în fiecare zi în capul meu. A fost un an greu.

Să ne revedem sănătoși pe-aici și pe lângă. Am să pun rapid o rețetă, să vă iau gustul acestei postări care nu spune, practic, nimic.

1 comment » | filled under: life, off topic

o poveste urbană cu iepurele ASTRID

October 28th, 2016 — 11:35am

somn cu Astrid

– UNCHIULE CHARLES, TE ROG, SPUNE-MI O POVESTE
– CE POVESTE?
– O POVESTE CA SĂ MĂ ADOARMĂ! SPUNE-MI-O PE AIA CU IEPURELE!
– CARE IEPURE?
– IEPURELE ALB CU MĂNUȘI DIN PIELE DE CĂPRIȚĂ ȘI CU CEAS DE BUZUNAR!

Într-o zi eram în pragul nevrozei și am zis să fac ceva să-mi schimb starea. M-am dus peste Ileana de la DESIGN&AFTER și m-am rugat de ea să mi-o dea pe Astrid. M-am plimbat cu de-a iepurele prin viață. Oamenii care m-au văzut jucându-mă cu imaginația m-au integrat firesc în peisaj. Semn că nu există adulți.

A ieșit ce vedeți 🙂

_vtr0606

img_9752

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

DESIGN&AFTER este vitrina virtuală a spațiului urban de pierzanie ce se află pe strada Mihai Eminescu din București, la numărul 50-54 dacă vreți să știți mai exact. Au și pagină de Facebook, o găsiți aici. Proprietarii sunt doi oameni care după ce au colindat lumea în lung și-n lat, s-au lipit de design-ul nordic în așa mare măsură încât au decis să ne aducă și nouă, la pachet. Green Gate, Ib Laursen, Maileg, House Doctor, Bloomingville, Kreafunk, Nordal și Hubsch sunt doar câteva dintre brand-urile pe care o să le găsiți în magazinul DESIGN&AFTER, care, by the way, livrează și în țară.

De jucăriile MAILEG mă leagă lucruri, am fost printre primii copii care s-au jucat cu ele, pentru că am scris mini poveștile pe carele găsiți pe site sub fiecare iepure și șoarece în parte. Maileg, în sine, este o alternativă la joaca de-a pixelii. Să ne mai jucăm și cu mințile, îi zic lui Iepu, această fetiță de cinci ani jumate care mi-a schimbat viața în Țara Minunilor. Și it works, ce să vezi 🙂

Cu iepurele Astrid am petrecut o zi întreagă la shooting, la final aveam deja conversații fluente. Mulțumesc, Alex Mazilu și Cătălin Vatră pentru fotografii, Monicăi de la HairStage pentru codițe, mulțumesc Simbio pentru adăpost și Ilenei de la DESIGN&AFTER pentru că s-a pus la mintea mea.

Mai jos va las cu câteva dintre obiectele mele preferate de pe designandafter.ro, nu vă sfiiți să umblați hai hui pe site și prin showroom-ul de pe Eminescu, oridecâteori imaginația vă împinge down the rabbit hole 🙂

maileg  bucatarie Maileg  soricel

boxa     casti patura

pres   covor  fotoliu

 

 

 

1 comment » | filled under: favorites, life, off topic, reviews

Toscana, așa cum am văzut-o eu

July 26th, 2016 — 5:41pm

toscana_1

Nu am fost niciodată în Italia până anul ăsta și nici nu aveam vreo apăsare să merg. Nu era pe lista, pur și simplu. Dar cum de câțiva ani trăiesc mai degrabă întâmplător decât intenționat…

Damien Rice

Eram eu într-o zi la Simbio și revizitam virtual concertul lui Damien Rice de la Werchter, de anul trecut, înconjurată de șervețele folosite și gândindu-mă că, maaaan, this guy is so awesome, ce mi-ar plăcea să-l văd live. Un Google search mai târziu aveam de ales între ceva orășel obscur din Ungaria și Pistoia Blues Festival. Am ales Pistoia, că era în Toscana și știam că în Toscana e frumos. Nu știam, însă, cât de.

Planul, că până la urmă trebuia să avem și așa ceva, era să circulăm o săptămână prin tot felul de locuri și să încheiem apoteotic cu concertul de sâmbătă seara. S-a legat în felul ăsta: ajungem la Bologna luni, închiriem mașină, mergem în Montaione unde facem tabără trei nopți, văzând și făcând diverse, returnăm apoi mașina în Bologna, luăm trenul spre Florența unde stăm două zile, apoi trenul spre Pistoia, festival, Damien și back to Bologna. O treaba care, oricât de ambițioasă pare pe hârtie, e totally doable fără să ai niciun pic impresia că alergi. Distanțele sunt foarte mici, cumva totul e la cca 30 km de unde ești, în orice moment.

Mi-e destul de greu să scriu despre Toscana într-un fel în care cititul să nu dureze cât vacanța în sine. O să încerc să sar din highlight în highlight, cu ciudă că n-am să pot exprima în cuvinte suficient de bune cam cât de mișto e locul ăsta sub cer. Și cu disclaimerul că vacanțele trebuie trăite, nu bifate, nu luați cele de mai jos ca pe un set de recomandări, ci ca pe niște trăiri care pot sau nu pot fi replicate.

În ordinea în care ni s-au arătat:

BOLOGNA

Nu aș alege un city break în Bologna decât dacă mi s-ar face de un shopping mic în perioada reducerilor. Avionul e suficient de ieftin cât se se justifice aroganța, orașul e fain, dar canicular și relativ prăfos. Așa cum l-am uitilizat noi, juma de zi la dus și juma de zi la întors, a fost numai bine. N-am simțit nevoia de mai mult. La Prosciutteria e primul loc unde am poposit după aterizare și ultimul loc unde am mâncat înainte să luăm avionul înapoi spre casă.

Processed with MOLDIV

I-am lăsat pe oamenii ăia să ne facă ce vor ei, altfel ne-am fi pierdut între zecile de varietăți de brânză, mezeluri, dip-uri și startere. Am băut prosecco pe trotuar și espresso bun, ca peste tot în Italia.

prosecco espresso

Steluță: magazin Muji pe strada principală, bun așa.

MONTAIONE

Montaione

Montaione e o comună cu 3700 de locuitori, situată în vârf de deal, la vreo 20 de kilometri de Florența. Pentru noi s-a dovedit a fi tot ce ne-am dorit de la o ședere de câteva zile în Toscana. Am vrut la țară, dar nu la pustiu, am nimerit într-un fel de Stars Hollow italienesc, viu de nu se poate, în miezul lucrurilor și al hărții, treaba care ne-a permis să ne fâțâim eficient peste tot fără să pierdem vremea pe drum mai mult decât e necesar ca să admiri peisajele de carte poștală. În Montaione am stat în cel mai frumos apartament Airbnb ever, pe ăsta chiar luați-l ca pe o recomandare, nu o să vă pară rău.

Cel mai bine am mâncat la Casa Masi. Mușchiul de vită a fost by far cea mai bună carne pe care am mâncat-o în viața mea. Cheesecake-ul cu ricotta – cel mai bun desert. Vinul bun și foarte ieftin. Poze bune nu am, că era mai mult decât noaptea, găsiți câteva în albumul de pe Facebook.

SAN GIMIGNANO

san gimignano

Mi-a plăcut cel mai puțin. E drept, nu a ajutat nici faptul că am ajuns la prânz, pe o super caniculă. Dar all in all mi s-a părut prea turistic, in a really bad, zece-autocare-de-chinezi-intră-într-un-bar kind of way, nu m-am bucurat nespus de nimic și nici cafeaua nu a fost bună, culmea.

VOLTERRA

Volterra

Un alt oraș în vârf de deal, cum ar veni. Aici mi-a plăcut foarte tare. Parcare subterană civilizată, chiar la intrare (mă rog, asta e valabil peste tot), iar apoi cu pejosul pe străzile umbroase. Niște băieți care cântau, înghețată fior di latte, promenadă, ziduri etruște, sit arheologic, nuș, un frumos de nedescris și o mare și binemeritată liniște.

CECINA

Cecina

Marea lor. Nu aia turistică, nici măcar cât Livorno. Un fel de, să zicem, Eforie Sud împrăștiat pe malul Liguricei, unde merită să te oprești pentru pădurile de pini giganți, nisipul negru, pietros, și poate un burger de pește.

Cecina

Dacă ajungi la o oră nepotrivită, o să-ți fie greu să găsești ceva de mâncare, but no worries, au McDonald’s :-p

SIENA

Siena

AICI! Aici mi-am lăsat procentual 33 virgulă 3 în perioadă din suflet. Cel mai mult mi-a plăcut, nici măcar nu aș sti să zic de ce. Am ajuns pe la prânz, am prins vreme bună, soare cu nori. Am parcat la ieșirea din orașul vechi și cum ne pregăteam noi așa de un strașnic urcuș, ce să vezi, ne-am împiedicat de scările rulante care te duceau fix în vârf. Dacă asta nu e schemă, nu știu ce e. Da, știu, patrimoniu Unesco & shit.

Băi băiete, cum e orașul ăsta… Cazi în el, efectiv. Down the rabbit hole. Te duci și te duci și nu te mai oprești până în Piazza del Campo, o treaba în formă de evantai, care se proptește în turnul în care, da, m-am urcat până sus, eu și niște tătăiuți, practic, și da, mi-am făcut și selfie.

Torre del Mangia

După care mi-am luat o bere și am stat pe jos în piață, cu inima plină și ochii-n cer, eu cu mine. Am refuzat un trip la un winery de-al lui Ferragamo pentru asta și nu mi-a părut rău nici măcar un pic.

Piazza del Campo

M-aș întoarce oricând în Siena, nu pentru că ar mai fi ceva de văzut, ci pentru că n-am găsit în toată Italia un loc mai bun de stat cu mine însămi.

Am mâncat excelent la Trattoria La Tellina. Doua porții de paste diferite (pici cu pecorino și piper m-au spart, dar și puttneștile au fost foarte bune), după cum și cel mai bun tiramisu, așa, overall. Și fructe de pe stradă, pentru că treaba cu “la noi fructele au gust” este o glumă, sincer.

fructe

FLORENȚA

Florența

Două zile. Una pe o parte de Arno, a doua, pe cealaltă parte. Așa s-a potrivit. De stat am stat în partea, să zicem, mai turistică, aia cu domul și cu Uffizi și cu Mercato Centrale unde, by the way, am mâncat în fiecare zi pentru că era atmosferă și foarte, foarte bun.

pizza

Am închiriat un apartament relativ dezolant, dar curat și ieftin. Zece oameni în două dormitoare, ca la priciuri. A fost fun. În Florența hotelurile sunt scumpe și proaste, ne-am gândit că nu merită. Oricum am mers cca 20 de km pe zi, un duș și un pat e tot ce ne-a trebuit, practic.

Piazza Santo Spirito

În Florența, turismul ghebos e pe o parte de râu, iar pe cealaltă parte de el este viața. Dacă în prima zi mi s-a răsculat latura consumeristă și am făcut shopping și pipi la muzeu (altceva nu se putea, că erau niște cozi groaznice), în a doua zi, de când, de altfel, datează și cele mai speciale amintiri în care este implicată ea, Florența, am trecut podul și am petrecut cel mai fain apus de soare în Piazza Santo Spirito, bând prosecco pe scările unei biserici, în așteptarea unei mese la Gusta Osteria (unde am mâncat cele mai bune paste din viața mea, niște trofie al pesto).

trofie al pesto

De fapt, dacă ar fi să aleg, cel mai mult în Italia mi-a plăcut să stau pe scări. Cu și fără mortadella în pâine, cu și fără paharul de bubbly, cu și fără cineva.

Pentru oPsedați ca mine, magazin Moleskine în centru, cu personalizare & such.

Moleskine

PISTOIA

Villa de Fiori

Sfârșitul aventurii ne găsește la un bilet de tren de 4 euro (și o călătorie de 30 de minute) distanță de Florența, în frumosul oraș de provincie Pistoia.

tren

Cel care găzuiește în fiecare an, de vreo 36 încoace, Pistoia Blues Festival. Noi ne-am dus, cum ziceam, pentru Damien Rice. Omul ăsta e… Atât, omul ăsta e.

Damien Rice

În Pistoia e foarte fain și poți să te cazezi liniștit oriunde, că sunt o droaie de opțiuni. Noi, pe de altă parte, ne-am dorit să avem parte și de statul in the middle of nowhere colț cu Toscana, așa că ne-am petrecut ultima noapte la Villa de Fiori, un conac aflat la 50 de minute de mers pe jos (sau vreo 15 minute și 15 euro de mers cu taxiul) de centrul orașului. Villa de Fiori e o proprietate fabuloasă, într-o livadă de măslini. Nu se poate mai toscan de atât. E de stat măcar un trei-patru nopți așa. Data viitoare.

villa de fiori eu

Paranteză: cel mai simpatic border collie locuiește aici. E deștept, m-a cunoscut mai bine decât my own mother, precis. Sper să am în viața asta o casă pe pământ și atunci am să-mi iau un câine de-ăsta. Vise.

BOLOGNA RETUR

gellato pietonal

Ultimul popas la prosciutterie, ultima înghețată la cornet, duminică, trafic exclusiv pietonal în centru, pentru că la ei se poate, pentru că nu o au ei pe cea mai dezgustătoare și cretinopată primăriță din lume, pentru că o avem noi.

FINAL THOUGHTS

  • Italia este cea mai affordable și una din cele mai frumoase țări pe care le-am văzut până acum (și am văzut câte ceva, nu mă plâng).
  • Trenurile în Italia sunt ceva netraumatic.
  • Merită să închiriezi mașină hibrid, am consumat benzină cât până la Vamă și înapoi. Un plin. Ceea ce e puțin, la cât ne-am fâțâit.
  • Italienii sunt prietenoși și cu adevărat ospitalieri, nu ca noi, doar anecdotic.
  • Pe jos nu e curat, dar în rest da. Te lovește civilizația din toate direcțiile, ceva fin, ceva mic, pe care îl prețuiești și mai strașnic de îndată ce te așezi la coadă la check in, cursa Wizz Air Bologna – București, și vezi că nu-l mai ai.
  • Mâncarea e cea mai bună din lume, cafeaua e cea mai bună din lume. Viața e și ea destul de bună.
  • Înghețata e mai bună în Grecia.
  • Pe stradă miroase a parfum. Bun.
  • Statul pe piatră. Statul cu mine.
  • Mai multe poze aici.

1 comment » | filled under: life, reviews, vacante

orange smart home & mrs. smartie pants, devoratoarea de tehnologie

February 24th, 2016 — 10:04am

orange smart home_1

Astă toamnă, când Orange a anunțat că va aduce pe piața din România prima soluție integrată (plug & play) pentru o casă inteligentă, care îți permite să controlezi ce se întâmplă în apartamentul tău direct de pe telefon, tabletă sau PC, mi s-a părut ceva futuristic complet și complet inaccesibil unei ființe a cărei apetență pentru tehnologie este mai mică decât proverbiala furnică. Când am găsit sub bradul de Crăciun kitul de test, nu o să vă mint, am avut un “freak out” moment. Cinci cutiuțe mici ca de cremă de față, o chestiune cu un ochi și o chestiune care arăta așa cum îmi imaginam eu că trebuie să arate cutiile negre din avioane. Adică neagră. Din fericire pentru mine, colegu’ de viață și de apartament s-a distribuit spontan în rolul de soluție la soluție și mi-a explicat că totul “o să fie bine”. Am purces numaidecât la instalare, el, de fapt, eu doar chibițându-l ca o damsel in distress, așteptând să văd cum își prinde urechile, coz that’s what wives do :p 

Capitolul 1: Instalarea și configurarea în aplicație

În pachet am găsit așa: un senzor de fum, unul de inundație, unul de lumină și mișcare, unul pentru uși și ferestre, o priză inteligentă (aveam să aflu că fix așa e), o cameră video WiFi și o unitate centrala, tata-lor. [De menționat că atât controllerul, cât și sateliții lui, sunt mici și bine desenați. Chiar arată foarte future friendly, se vede că s-au străduit.]

Pe măsură ce eroul meu dețipla pachețele, vedeam cum se înfiripă, ca o subtitrare la filmul SF care devenise brusc viața noastră domestică, ghidul interactiv de împrietenire a nevestei cu tehnica:

“Deci fii atentă [sunt, cum să nu], unitatea asta centrală se leagă la router-ul nostru WiFi [avem noi așa ceva? gee, ce interesant! mereu m-am super întrebat de unde vine internetul când vine!]. Acum instalez aplicația Orange Smart Home pe telefon și după aia mă duc în interfața web să înregistrez cutia neagră, ca să pot să conectez senzorii [da, exact asta voiam și eu să spun, d’oh!]”

Paranteză: un feature foarte simpatic al aplicației este acela că poți să redenumești senzorii cum te taie capul. De exemplu, by the power vested in him, husband i-a botezat pe toți. Senzorul de inundație era arca lui Naie, senzorul de fum – Smokey, senzorul de uși și ferestre – Sf. Petru, senzorul de mișcare – Sauron’s eye… and so on.

Mecanismul de împrietenire post configurare în app a senzorilor cu tata-lor este absolut intuitiv. Îi apropii de el pe rând, fizic așa, cam cum se joacă Iepu’ cu tata arici și baby arici. Camera se configurează și ea în aplicație, conectata fiind în prima fază prin fir, apoi mutând-o pe WiFi tot din interfața de administrare.

orange smart home_2

Capitolul 2: Scenariile

“Păi și acum ce facem?”, a întrebat devoratoarea de tehnologie.

“Ne bucurăm de rezultatele muncii depuse”, a spus stăpânul tehnologiei, oferind din poinier ofrande zilnice devoratoarei, also known as “scenarii”. Aparent, să ai o casă inteligentă te obligă să fii și tu inteligent. Trebuie să imaginezi scenarii de funcționare a tuturor jucăriilor așa încât să-ți faci viața ta de locatar mai ușoară. Pornești de la nevoi. De exemplu:

  • Motan uitat în dulap. Da, se întâmplă, deoarece acest ninja îmblănit care este Pufix are prostul obicei de a se furișa în șifonier la o simplă luare de bluză. Nu o dată l-am lăsat ferecat la rufe curate și asta este, desigur, foarte neplăcut pentru toate părțile implicate. Drept care un scenariu testat de noi a fost punerea în șifonier a senzorului de mișcare, cu indicație clar configurată în app să ne dea alertă dacă ceva mișcă. [Singurul catch e să ai o pisică mișcătoare, ceea ce nu e întotdeauna cazul motanului nostru, exagerat de puturos și renumit în cartier pentru nap-urile lui de zece ore.] La testare s-a, din fericire, foit, așa că am primit imediat alertă pe telefon, gen “alo, mizerabililor, let me out of here!”
  • Copil lăsat acasă cu o bunică prea de treabă se zgâiește la teve. Da, și asta se întâmplă. De unde știm? Păi pentru că am pus camera video în living și ne-am delectat vreo câteva zile analizând obiceiurile de consum ale copilului, în sensul că am văzut cum o consumă pe bunica până când aceasta, de disperare, o lasă să-și facă damblalele animate mai mult decât prevăd noile legi ale parenthood-ului, conform cărora, dacă îmi dați voie să divaghez o tură, o astfel de gestionare improprie a timpului unui copil de cinci ani necesită arestarea numaidecât și judecarea aspră a părintelui la tribunalul autoproclamat al comitetului pentru părințenie electronică fină. Revenind. Ce am făcut practic a fost să conectăm televizorul la priza inteligentă și să-l oprim remote atunci când vedeam pe cameră că se exagerează grav cu desenele. Și pentru că fie-mea e mai inteligentă decât casa inteligentă, a văzut imediat legătura și s-a pus pe făcut bezele în cameră. “Tati, te iubesc, ești cel mai bun tată, dă-mi drumul la desene, te roooog!” Deci așa.
  • Placa de păr uitată în priză. Poate fi, practic, orice aparat electrocasnic care funcționează cu curent electric. De-ăla care îți dă fiori pe șira spinării când ești în trafic mid way între casă și serviciu și începi să te întrebi dacă ai, gen, scos fierul din priză. În orice astfel de situație, dacă aparatul este conectat la priza inteligentă, poți tăia de pe telefon alimentarea cu curent a acestuia și pe urmă poți sta absolut liniștit că nu ai dat foc la casă. Ceea ce, dacă ar fi să fie, ai afla oricum, pentru că ai instalat și senzorul de fum.

Cum spuneam mai sus, cu Orange Smart Home poți fi oricât de creativ în definirea scenariilor sau poți merge pe alerte simple. Senzorul de uși/ferestre te poate alerta că ai lăsat ceva deschis când pleci de acasă sau că, doamne ferește, în timp ce tu erai la Bansko la ski, cineva ți-a deschis ușa să-ți ude plantele pe care nu le ai. Senzorul de fum și temperatură te anunță că ai ars uleiul, sau, în caz de mai doamne ferește, că arde casa. Senzorul de inundație plasat strategic în baie țipă dacă, să zicem, mașina de spălat evacuează pe jos (ceea ce, by the way, se poate întâmpla atunci când bagi în ea cinci perechi de converși și o sticlă de dero lichid). În tandem cu priza inteligentă, se poate scrie un scenariu prin care în caz de inundație se oprește alimentarea cu curent a unui aparat electrocasnic. Asta mi se pare super util.

Camerei noi i-am găsit utilitate de nanny cam, dar mă gândesc că se poate folosi și pentru altceva decât spionaj domestic. Mă gândesc, dar nu-mi vine nicio idee 🙂

Capitolul 3: Concluziile mele

După aproape două luni de când avem Orange Smart Home, aș vrea să vă pot spune că m-am împrietenit cu tehnologia, însă adevărul e că nu am avut nevoie. Treaba e atât de simplă că nu-ți trebuie epic tech skills ca să faci mișcarea cu casa cea deșteaptă. Instalarea îți ia maxim o oră dacă nu te prea pricepi, mai puțin dacă ești tech nerd. Iar odată configurat sistemul, cu scenariile aferente, totul devine business as usual. Numai că, mai mult decât de obicei, poți sta liniștit. Că nu e nimeni în casa ta când tu știi că nu ar trebui să fie, că o pana de curent bine plasată nu o să-ți prăjească cele mai prețioase aparate, conectate la priza inteligentă (god, aș vrea ca toate prizele din casa noastră să fie de-alea smart!), că vestea că e inundație îți vine de la telefon și nu de la vecin. Și așa mai departe.

Capitolul 4: Care e treaba și cât costă ea

După faza inițială de testare cu utilizatori mai mult sau mai puțin atehnici, soluția integrată Orange Smart Home este acum disponibilă în magazine. Pachetul poate fi achiziționat printr-un abonament lunar de 15 euro, pe o perioadă de doi ani.

Soluția Orange Smart Home poate fi personalizată cu senzorii doriți, în funcție de nevoile fiecăruia. Pachetul de bază conține doi senzori la alegere, un dispozitiv central la care aceștia sunt conectați, un SIM de date mobile, notificări nelimitate pe e-mail și SMS și acces la aplicația Orange Smart Home ce permite monitorizarea și controlul casei. El poate fi completat cu senzori suplimentari, ce pot fi achiziționați separat:

  • Senzor pentru ușă/fereastră – 29 euro
  • Senzor de fum – 39 euro
  • Senzor de inundație – 39 euro
  • Senzor de mișcare – 39 euro
  • Priză inteligentă – 39 euro
  • Cameră Wi-Fi – 69 euro

Pentru mai multe detalii despre Orange Smart Home, intrați pe orange.ro/smarthome.

Comment » | filled under: life, publicitate, reviews

salata de boeuf a lui Ibi, care e mama lui C., care e prietena mea

February 4th, 2016 — 3:14pm

salata boeuf“Lavish chocolate lava cake”, mi-a zis Boo acum două seri, într-o conversație deloc creepy despre cum, dacă suntem foarte norocoase, o să murim în somn și nu înainte de a fi mâncat la alegere. “Eu… salată boeuf. E clar, tre’ să mor de revelion :-)!” Despre moarte altă dată. Azi, despre salata boeuf.

Mama face o foarte bună salată boeuf. Cristiana de la Simbio face și ea o foarte bună salată boeuf. Zexe face o salată boeuf decentă, care câștigă puncte doar pentru că există în meniu tot timpul, nu doar la gen cumpăna dintre ani.

Peste toate salățile astea, cu doi Everști peste, este salata boeuf a lui Ibi. Ibi e mama lui C., prietena mea de în curând 24 de ani, care mă iubește sincer, în ciuda diferenței de vârstă. Deci Ibi și C. și ar mai fi tata B., pe care l-am îndrăgit când l-am văzut pentru prima oară, deoarece seamănă cu my own tată, care a murit. Iar după ce l-am cunoscut mai bine, l-am îndrăgit și mai tare, deoarece seamănă cu el însuși.

Ibi știe că iubesc salata ei de boeuf și îmi trimite regulat o casoletă plină, pe care veșnic uit să i-o dau înapoi după ce o golesc, și uneori chiar mă trezesc din somn în transpirații reci cauzate de mustrarea conștiinței. Salata e întotdeauna la fel de bună și niciodată nu e la fel. Ibi face salate boeuf unicat, cu proporții variabile din toate lucrurile și cu castraveți picanți murați de ea. Deschid casoleta cu fervoare, încercând să ghicesc, în cele câteva sutimi de secundă care preced revederea, ce, anume, o să nimeresc. O să fie aia cu porumb sau aia cu mazăre? Cu mai multă maioneză sau cu mai puțină? Există o anticipație demnă de subpomu’ de Crăciun, pe care o trăiesc la fel de intens de fiecare dată. Apoi mă scufund cu furculița, ca o morsă nimfomană într-un ocean de satisfacție, invariabil urmând conversația în care îi explic lui C. CÂT de bună e salata boeuf a lui Ibi. După aia mă văd cu Ibi întâmplător prin oraș și ea îmi zice, tot invariabil: “A fost bună? Nu mi-a ieșit așa bună parcă…” La care eu: “CEA MAI BUNĂ!”. Ibi zâmbește, uneori doar în sinea ei. “Mie îmi place să fac…” Iar eu, în gând: “Și io vă iubesc!”.

Azi e ceva gen ziua prieteniei pe Facebook. Și ăsta e micul meu celebration cu Ibi, care e mama prieteniei. C. e prietenia si Ibi e mama ei și Ibi face cea mai bună salată boeuf din lume.

3 comments » | filled under: every day, life

ce am învățat în cca doi ani de freelancing

December 9th, 2015 — 6:28pm

dupa doi ani

Se fac acuș doi ani de când muncesc pe cont propriu [yep, its been that long! :-)] A fost așa un roller coaster ride, că n-am apucat să mă gândesc prea mult la ce se petrece. Până azi. Când m-am gândit. Suficient cât să-mi extrag niște lecții de viață pe care am zis să le împărtășesc aici, că poate vă bate gândul să lăsați în urmă treaba serioasă pe care o faceți acum și să vă apucați de o chestie pe care nici măcar mamele voastre să n-o-nțeleagă (în acest mod simplu înlocuind orice pauză de conversație cu un veșnic și din inimă “of, măi mamă, când o să-ți găsești și tu un job ADEVĂRAT?”).

1. BANII NU SUNT O PROBLEMĂ. Angoasa oricărui om care se aruncă-n cap freelance style este că nu o să poată să adune în fiecare lună banii de care are nevoie ca să-și plătească ipoteca să trăiască. Treaba e cu atât mai dramatică atunci când nu ai un buffer din care să ronțăi. Eu, de exemplu, nu am avut, nu am, sunt o cheltuitoare sinistră și răsfățată, care și-ar da oricând ultimul ban din buzunar pe încă un espresso, decât să și-l păstreze pentru mâine. S’teți cu mine? Că treaba se duce în pozitiv. Că ce am observat eu este că banii nu sunt o problemă atunci când nu te gândești la ei. Când faci lucruri în care crezi ca un maniac, fără să ai în spate un rațional mânat de posibilitatea câștigului. Ilogic? Poate. Does it work? You bet your ass. Înghite-ți frica, fă ce se simte bine în partea stângă și o să fie bine, și o să vină banii. True story 🙂

2. EXISTĂ LIBERTATE ÎN ORICE EȘEC. Când te apuci să faci o treabă de capul tău, fii sigur că o să vină un moment când o să fail miserably. O să fie uși care nu o să se deschidă nici dacă bați la ele cu Silent Night. O să fie momente în care te uiți pe jos și zici “uite un ficat, oh wait, e al meu!” O să fii dezamăgit ca naiba de unii și, mai important, o să fii dezamăgit ca naiba de tine însuți. Și în toate momentele astea de bottom of the food chain în care precis te vei afla at some point, dacă ești *fată deșteaptă*, o să vezi oportunitatea. Șansa ta sa te scoli din orice e și să faci orice poate să fie. Asta se cheamă libertate. O s-o ai și o să ți se pară cea mai mișto stare din lume.

3. EȘTI CEL MAI IUBIT OM SINGUR. Sigurătatea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Iubirea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Poți să whine and bitch about being lonely, că n-ai colegi, că nu e nimeni care să împartă cu tine, că te dai singur în mașinuțe, sau poți să înțelegi că treaba de care te-ai apucat e o plapumă cu două fețe. Azi ești singur, mâine o întorci invers și pac, ești iubit.

4. VALOAREA E ALTCEVA DECÂT PREȚUL. Dacă nu reușești să dai mai departe un lucru a cărui valoare îi depășește prețul, don’t even bother. Nu o să faci nicio brânză.

5. NU EXISTĂ MUNCĂ NEPLĂTITĂ. Să-ți pui la bătaie capul, resursele, inima, cu toată disponibilitatea și pe gratis, nu e niciodată niciodată degeaba. De fiecare dată când am simțit să fac muncă voluntară, ceva îngrozitor de mișto mi s-a întâmplat, aparent, fără legătură. Și o să cred până mor că de la asta mi s-a tras, de fiecare dată. Ai ceva ce poți să dai mai departe gratis, pentru că depinde numai de tine și e entirely yours to give? Fă-o fără să stai pe gânduri și fără să aștepți ceva în schimb. Fără fantezii semi erotice despre medalia de aur, fă-o cu drag și cu convingere și fii sigur, absolut sigur, că ți se va întoarce.

6. MĂSURA SUCCESULUI TĂU EȘTI TU. Tu ca om, așa. Dacă faci treaba asta cu freelancingu’, oamenii o să te vorbească. Dacă o faci mai multă vreme, oamenii o să te vorbească și de bine, și de rău. Stay true to yourself. Există în tine o lanternă cu baterii eterne. Succesul tău nu e despre ce-ai în cont, nici despre reputație, nu e nici măcar despre cum ai schimbat lumea. E doar despre abilitatea ta de a folosi lanterna ca să vezi calea în cea mai cea beznă.

7. COSTUL TĂU NU E PIXUL CU CARE SCRII. Tentația supremă atunci când lucrezi de capul tău este să crezi că nu ai costuri. Afară de pixul Muji de un euro fără cinci cenți bucata și de hârtia pe care scrii. În realitate, costul tău e mult mai mare și se măsoară în sutele de cafele pe care le-ai băut pe banii tăi, nu ai companiei, în concedii medicale pe care nu ți le-a plătit nimeni, în perechi de converși cu care bați orașe străine în vacanțe în care de fapt muncești, în duminici și în sâmbete și în nopți, în deconturi pe care ți le semnezi singur, în beri băute “la serviciu” (ah, the perks of self employment:)). Mă rog, înțelegi tu.

8. FERICIREA NU MAI E SCOPUL. Când treci de la a trage la căruță în scopul fericirii la fericirea de a trage la căruță, când uiți cu desăvârșire cum este să te silești să faci ceva, când tu ești cel care fixează ora fixă, se cheamă că te-ai super ajuns. Se cheamă că ai dat goana după fericire pe bucuria perpetuă de a fi tu în viața ta. Și asta nu e puțin lucru. Come to think of it, e totul. Și merită să faci tot ce poți ca să rămâi în bucuria asta. Și dacă nu faci toți ce poți…

9. E POSIBIL SĂ PIERZI. Universul nu îți datorează nimic. Treaba merge, ești bucuros, am stabilit la punctul 8. Faza e că dacă stai doar la primire și ai senzația că *ți se întâmplă* chestii, că tu însuți te doar *întâmpli*, o să te puturoșești teribil și o să pierzi tot. E și asta o lecție de viață, despre fragilitatea lucrurilor și despre accidentele care așteaptă să se, nu-i așa, *întâmple*. Să nu fii surprins when they do. Tu ai făcut asta.

Cam așa 🙂

11 comments » | filled under: every day, life

Back to top