La un moment dat nu am mai înțeles de ce au oamenii bloguri și de ce alți oameni le-ar citi astora care au bloguri blogurile. Am scris din ce în ce mai rar și apoi nu am mai scris deloc. Am zis: dar vai, eu sunt foarte ocupată, ceea ce chiar eram, nu mă înțelegeți greșit, dar nu de la asta mi s-a tras. Cred că doar nu mai simțeam să o ard pe lipsă de relevanță pentru mine ca să fiu relevantă pentru alții. Ce mai catch-22, mă gândesc acum, în timp ce mă prăjesc la soare în balcon ascultând The National. Vrei să pui ceva din tine într-un spațiu public (cam forțată treabă, căci din start alegi ce arăți și ce nu, dar hai să zicem că nu ai făcut un scop în sine din a te ascunde), ce vrei tu să arăți nu e interesant decât pentru tine, iar ce vor alții să arăți e geana aia peste care sufli înainte să ți-o bagi în sân ca să ți se îndeplinească dorința. Și scrii și te simți de parcă îți curge ciorbă din gură în văzul lumii, nu poți să te scuzi că gen, “da, dar asta e nimic, să vedeți ce multă am înghițit!”

A murit blogul, pe limba lui a murit. Acum că am înțeles asta, poate mai vorbim, Naie.

Unde am rămas? Făceam niște ochiuri pe aragaz când m-a strigat cineva. Pe scurt, s-au ars. Tigaia zace în chiuvetă de atunci, o mai înmoi din când în când cu apă fiartă și dero de vase. Un fel de a spune, oricum nu mai e nimic acolo. E pur și simplu prea frig pentru scris. Așa că citesc.

Ca o apucată citesc, are dreptate Mishu când zice că n-am măsură, chiar n-am, e adevărat. “De la etichete de șampon și prospecte de medicamente, la Murakami” – parcă și văd coperta, roman suburban desuet, despre o absolventă a facultății de citit care nu mai putea să citească decât la minus 40 de grade Celsius, și deci, Fahrenheit. Bomboane autobiografice cu pretenții de literatură, mucho în trend. Bani, faimă. Ah, dar e pur și simplu prea frig pentru scris. Așa că citesc.

Patru cărți și jumătate, în două săptămâni.

THE ONLY STORY

de Julian Barnes

Autorul meu preferat, of all times. Să înțepenesc când am văzut că a scris o carte nouă. Fervoare tipică biletului de concert cumpărat cu câteva luni înainte. Să nu îmi placă nu a fost o opțiune, așa că mi-a plăcut. E o poveste de dragoste cât se poate de lipsită de romantism, aproape urâtă, aș zice. Începe așa

“Would you rather love the more, and suffer the more; or love the less, and suffer the less? That is, I think, finally, the only real question.”

și se termină… o să vedeți voi. Cel mai greu e să faci un final foarte foarte bun pentru o carte foarte foarte bună. Și Barnes reușește asta cu The Only Story, pentru că este dumnezeul simplității sofisticate. De aia să-l citești în traducere e păcat, ca și untul cu 60% grăsime, de altfel.

După The Sense of An Ending, asta e cartea mea preferată din tot ce am citit de Barnes. Costă o mică avere în varianta pentru Kindle, dar hei, cumpărați, nu piratați, pentru că, îmi pare rău să vă zic, dar piratatul de cărți vă face mai urâți.

A LITTLE LIFE

de Hanya Yanagihara

700 de pagini de durere. M-a rupt. Am citit-o într-un weekend. M-a supt în ea, mi-am neglijat viața ca s-o termin cât mai repede, nu pentru că e prost scrisă, că nu e, nu pentru că nu mai suportam să jelesc, că am resurse infinite pentru așa ceva, ci pentru că simțeam că sunt responsabilă de curmarea suferinței oamenilor din carte. Așa de mult m-a deranjat, așa de mult mi-a plăcut. E foarte la modă cartea asta și pot să înțeleg de ce. E greu să vă zic despre ce e fără să dau din carte,

“the only trick of friendship, I think, is to find people who are better than you are—not smarter, not cooler, but kinder, and more generous, and more forgiving—and then to appreciate them for what they can teach you, and to try to listen to them when they tell you something about yourself, no matter how bad—or good—it might be, and to trust them, which is the hardest thing of all. But the best, as well.”

așa că hai să zicem că e o carte despre prietenie.

NORWEGIAN WOOD

de Haruki Murakami

Nu am citit niciodată o proză mai frumoasă. Primul meu Murakami m-a adus la disperare, am numărat titlurile, mi-am făcut socoteli în cât timp aș putea să citesc tot ce a scris… Când nu am ce citi, citesc review-uri, sample-uri, ce bine e să nu fii modern, felicitări! Savurez plenar defazajul meu cu restul lumii, Murakami e nou pentru mine, CÂT de tare e asta 🙂

Norwegian Wood e cea mai populară carte a lui Murakami. Am observat că mulți cetățeni au ceva cu cărțile foarte faimoase, știu, toți am vrea ca Murakami să fie doar al nostru, tocmai ce ziceam. Dar dacă lași garda jos și te abandonezi ei, o să-ți placă Norwegian Wood foarte tare. Este o carte al cărei after taste sper să nu mă părăsească niciodată.

“What was Naoko doing now? I wondered. Of course, she must be sleeping, sleeping deeply, shrouded in the darkness of that curious little world of hers. Let her be spared from anguished dreams, I found myself hoping.”

Într-o noapte a fost lună plină. Și citind  pasajul ăsta, mi-am dorit ca cineva să spună pentru mine cândva o astfel de rugăciune.

SOUTH OF THE BORDER, WEST OF THE SUN

de Haruki Murakami

Nici nu terminasem bine Norwegian Wood, că am primit carte frumoasă de la Londra. O și cerusem, ce să zic 🙂 Mi-a plăcut, e exact aceeași poveste. O să înțelegeți ce spun dacă o citiți. Tot Norwegian Wood, tot un fel de Toru, tot un fel de Naoko, tot un fel de moarte și tot un fel de viață, aceeași alegere la final. Mă deranjează că Murakami a scris aceeași carte de două ori? Absolut deloc. Dar na, eu sunt aia care s-a uitat de 20 de ori la un film până când a memorat toate replicile. Ascult piese pe repeat, merg in vacanță în aceleași locuri, mănânc ouă în fiecare zi. Nu mă satur, nu epuizez. Totuși

“Even castles in the sky can do with a fresh coat of paint.”

așa că…

THE WIND-UP BIRD CHRONICLE

de Haruki Murakami

Pe asta abia am început-o. Am ales-o pentru că e altfel. Gravitam către Sputnik Sweetheart, dar pe urmă m-am sucit. South of The Border a fost prea scurtă, am terminat-o aseara, în timp ce trăgeam la tigaie inimi de pui (pipotele i le-am dat mamei, să facă pilaf). Am vrut sute de pagini. Am vrut să stăm mai mult împreună, eu și Murakami. Mai sunt câteva zile și vine primăvara aia adevărată. Am vrut să citesc cât mai mult până atunci. Și adevărul este că am vrut și eu o carte cu o pisică.

“Holding this soft, small living creature in my lap this way, though, and seeing how it slept with complete trust in me, I felt a warm rush in my chest. I put my hand on the cat’s chest and felt his heart beating. The pulse was faint and fast, but his heart, like mine, was ticking off the time allotted to his small body with all the restless earnestness of my own.”

_

Într-o zi poate o să și scriu, când nu o să mai fie AȘA de frig.

_

PS: Dacă vă place să citiți în engleză și vă place Murakami, să știți că traducerile lui Jay Rubin sunt mult mai mișto decât alea semnate Philip Gabriel.

O să mă certe Mazilu Cristina pentru acest titlu ce denotă lipsă de seriozitate, căci dintre noi două, Mazi e aia mai profi și mai serioasă. Drept care am emoții vizavi de workshop-ul nostru comun, pentru că e prima oară când facem așa o aroganță, deși s’tem prietene de mai bine de 8 ani. Buuuun. Acestea fiind zise, să vă dau câte ceva din casă. Eram într-o zi la Mazi la studio (această bucătărie minunata, cum eu nu am acasă, merde!) și îi povesteam cum că de foarte multe ori se întâmplă să aterizeze în planurile alimentare ale clienților mei rețete de pe blogul ei. Și uite așa, circa doua face palms mai târziu, se punea pe hârtie schița unui workshop în devălmășie, a cărui idee generală era că eu o sa vă învăț să mâncați, iar Mazi o să vă învețe să gatiți ce o să vă învăț eu să mâncați, adică, practic, mâncare.

Cum am ajuns de la asta la două zile de desfrâu pe plită, e lesne de înțeles daca ne cunoașteți cât de cât pe noi astea două. Cert este că ne-am dori să iasă așa, ceva legendar, de factură hedonist-educativă, pentru 12 cetățeni care simt că ar putea beneficia de holistica noastră abordare într-ale mâncatului.

Absolut, dar ABSOLUT toate detaliile despre workshop-ul din 25-26 martie se găsesc aici: http://mazilique.ro/studio/pots-plans-workshop-gatit-si-planificare-a-meselor/.

Și ca să adresăm și elefantul din cameră, atelierul e prețuit la 300 de iepuroi, echivalentul unui city break în Făinari 5, unde se întâmplă următoarele chestiuni cost-generatoare:

• Mazi pregătește un super welcome brunch care, dacă nu ați mai avut bucuria și plăcerea, să știți că bate la fund orice meniu de nuntă, fie el și fensi, prin bogația de preparate și imaginația cu care sunt executate.
• Toată mâncarea (Mazi vrea somon și berbecuț și toate nebuniile pământului), toată băutura (nu puțină) și toate ingredientele cu care cei 12 cetățeni vor găti numaroase feluri de mic dejun, prânz și cină, timp de două zile întregi, sunt incluse.
• La finalul acestui weekend, plecați cu atâta knowledge food related cât puteți duce. Aflați cum, ce, cand și cât să mâncați, învățați tehnici de gătit și numeroase rețete ușor extrapolabile.
• Workshopul este o experiență în sine, cum ziceam, un adevărat city break pe veselie și oleacă de decadență foodie, care, ca să se întâmple, necesită participarea statului român și munca susținută a mai multor oameni, de la doamna Flori care face curat până la colectivul de ‘telectuale care rezidă la frumosul studio Mazilique.
• De aceea.

Ne vedem de Buna Vestire, gen 🙂

Am prins ultimul strop de lumină. Aveam o pungă de mazăre aproape plină și un blender mozolit cu pătrunjel și lămâie, de la ceva salată rece de paste pe care o făcusem pentru prânz.  Am fiert cu nonșalanță mazărea, un clocot sărat. Mazăre: meet blender murdar, blender murdar: meet mazăre. Ulei de măsline, lămâie, sare, piper, tahini, puțin praf de chimion și un cățeluș de usturoi zdrobit. Deasupra, iar ulei, iar piper, ba chiar și niște fulgi de chili because… why not.

În timp ce-mi aluneca degetul pe butonul turbo al aparatului de dezintegrat chestii, mă gândeam că vine primăvara și primăvara este ceva frumos. De atâta elocvență mentală era să adorm, practic. Voi luați cu lipie și bețe de morcovi și spuneți-mi, dacă vreți, ce-ați mai făcut de când n-am mai vorbit. Mâine poate apuc să vă scriu și eu despre ce se mai întâmplă în viața mea. Par egzamplî, despre cum am devenit o mică obsedată de *allthingsmakeup, frivolitate în brațele căreia mă arunc furtunos, numărând totuși în gând câte bilete la Enescu sau cărți pe hârtie aș fi putut cumpăra de banii ăia. Ce să-i faci, sunt un animal consumerist, da’ măcar îs drăguță 🙂

Zisă și “tocană-pozată-sub-bec-de-blat-de-bucătărie,-că-lumină-naturală-nu-mai-era-când-am-terminat”, pe scurt, “T.P.S.B.D.B.D.B.C.L.N.N.M.E.C.A.T.”, această chestiune, confecționată din fix ce arăta cel mai comestibil pe rafturile unui Mega mic de cartier într-o după-amiază, este ceea ce i-a smuls mamei din dotare ropote de aplauze (exagerare), lucru care nu se întâmplă ni-cio-da-tă!!! pentru că mamei nu-i place cum gătesc eu, “cu condimente”. Da, cam așa de gustoasă e. Ceva cinstit, la cratiță, să placă la toată lumea. #rezistă bine încălzitului la cuptor, însemnând asta că o faci o dată și mănânci lejer din ea trei zile. Dar să nu mai pierdem vremea, iată pseudo-rețeta, fără cantități așa cum v-am obișnuit de 8 (opt!) ani, a mâncării de vrăjit mame deosebit de exigente.

Niște ceafă de porc se taie în cubulețe bite-size, se condimentează cu sare, piper, paprika, cimbru și ce mai vreți voi în materie de buruieni uscate, apoi se frige iute la tigaie, pe toate părțile ei și cu niște ulei de calitate. Se păstrează la cald. În aceeași tigaie frigem niște ceapă, usturoi tăiat rondele și ardei gras roșu, tăiat grosolan. Nu vrem finețuri, tocături, chestii. Vrem bucăți simțibile în mâncare și două ceasuri mai târziu.

După ce s-au călit lejer legumele, le trasferăm împreună cu carnea într-o cratiță cu pereți înalți. Vărsăm peste ele o conservă de roșii bucăți, cu usturoi (există, e bună), după cum si cca o cutie de passata. Adăugăm extra buruieni. Niște rozmarin am pus eu, ba cred că și ceva busuioc și foarte mult piper, pentru că roșiile fără piper sunt ca peștele fără bicicletă, sau, mă rog, cu. Puțină apă să subțieze sosul și la fiert cu cratița. Foc mic, se știe. Cât să fiarbă? Depinde, practic, de vârsta porcului. Mi-e mi-a luat cca 1h30′, ar mai fi mers, dar m-am foarte plictisit la un moment dat.

Când carnea e moale, adăugăm cuburi de dovlecel, perpelite puțin în tigaie în avans, cu ulei de măsline, cimbru proaspăt și usturoi. Nu vrem să-i fierbem până la epuizare, coaja dovlecelului (da, cu coaja punem cuburile), trebuie să rămână circa verde. În viziunea creatorului ei, eu adică, aceasta este o mâncare de dovlecei, asa ca nu e momentul să vă zgârciți chiar acum. Eu am pus vreo 5.

Ce-am mai pus, tot așa, pe final? Păi am găsit o chestie interesantă, un amestec de orez brun cu quinoa de la Panzani. L-am fiert înainte si am îndesit cu el tocana. De-a gata am înverzit-o cu mărar și pătrunjel, i-am dat niște gust în plus cu sare și piper și asta a fost.

Bun, cu legume, ne-a mers la suflet. Bine v-am regăsit!

Momentul ăla super awkward când mergi pe stradă și te întâlnești cu un om despre care nu mai știi nimic de douăjde ani. “Și… tu ce-ai mai făcut?” De parcă cineva ar putea vreodată să răspundă altceva decât “bine”. De parcă n-ar fi trăit, în tot acest timp, o viață imposibil de rezumat între două tramvaie. “Mă bucur că te-am văzut!”, îi zici, tăvălindu-te în disconfort.

N-am mai scris din februarie. A fost un început de an greu, care m-a aspirat, pur și simplu. Abia recent a început să mă scuipe înapoi, pe bucăți. Susan Miller zice că the dog days are over, gata cu cele 5 planete retrograde care ne-au belit feng shuiul, de acum, numai miere și lăptic. Ce să zic, să fie primit.

Eu

1. Am fost la Paris în ianuarie. Nu mai fusesem. Pulverizata de frică, m-am urcat în avion pentru prima oară din 2009 încoace. M-am întors vie și nevătămată, dar mi-am lăsat circa un atriu și un ventricul pe-acolo, mi-au căzut pe jos când m-am aplecat de la etajul doi al Tour Eiffel-ului ca să-mi fac un selfie cu viața pe care ar fi trebuit, mai exact, să o am. Parisul e minunat. Parisul în ianuarie e și mai așa. Nu cozi interminabile, vreme numa’ bună de mers în neștire, fără hartă. Mâncare bună peste tot. Bere la 8 euro paharul. Și cea mai multă viață în ciuda morții pe care am văzut-o vreodată într-un oraș. Poate într-o zi apuc să povestesc mai multe. Dar până poimarți, las aici niște poze.
2. M-am organizat în sfârșit cu myfoodcoach.ro, știți, pentru treaba mea cu food coaching-ul. Mi-am dorit o separare a lucrurilor, am crezut că am să pot scrie și aici, și acolo. Până acum nu prea mi-a ieșit, dar perseverez. Poate la vară. The business is good, însă. Asta e bine. Să vă uitați. Dacă vă place, să știți ca eu l-am făcut, de la zero, în două zile. Dacă nu vă place, să știți că nu l-am făcut eu.
3. M-am reapucat ghebos de World of Warcraft, după o pauză de câțiva ani buni. Îmi lipsea. Rabbitheart, level 100 Assassination Rogue, look me up, sunt fioroasă 🙂 Abia aștept să merg la film pe 10 iunie, mi s-a făcut pielea de găină la trailer, când am văzut frânturi din universul pe care îl îndrăgesc activ de 12 ani. M-am lipit de o ghildă de nordici, băieți buni. Am aflat cu această ocazie că suedezii beau lapte cu galoanele, zilnic. Care laptele lor are 6% grăsime. Ce chestie.
4. Am fost la mare în aprilie. Mă uscasem de dorul ei. M-am dus la Popasul Pescarului, ăla din Olimp. Era pustiu. Curat. Minunea lumii. Am mâncat vulpe de mare și m-am întors în aceeași zi. Like a boss. Like my own boss.
5. Am fost la Valea Verde. Nu am răbdare să povestesc toate felurile în care acest loc este deopotrivă foarte mișto și foarte aiurea, dar am scris review pe tripadvisor, nu vă duceți fără să spicuiți pe acolo, că după aia o să aveți așteptări mari degeaba, ca noi. Ignore the typos, știu, va fi foarte greu.

Aștept cu interes (moderat!) această vară, în care se pare că muncim pe bani de spart la festivaluri și concerte (not bad, not bad at all!). Și pentru că vorbim de asta, prietenii mei (care se știu) lucrează de multă vreme la un festival al halelii, practic. Gourmet Festival se cheamă, are loc în perioada 3-5 iunie la Băneasa Mall și aduce împreună cele mai tari restaurante (din parcare în parcare), care vor executa de la street food până la fine dining, timp de trei zile. Destul cât să punem niște kile și sa ne vedem cu bine apoi pentru un workshopuleț fulger de, cum ar veni, slăbit urban.

Biletele   de   acces   la   Bucharest   Gourmet   Festival   sunt   disponibile   online   pe www.gourmetfestival.ro  și  www.myticket.ro,   precum   și   la Diverta. Costă 15 lei pe zi sau 30 de lei abonamentul pentru toate cele trei zile de   festival. Copiii sub 14 ani însoțiți de părinți au acces gratuit Mai multe despre asta pe https://www.facebook.com/gourmetfestivalromania și pe www.gourmetfestival.ro.

Îmi cer scuze pe această cale că m-am trezit să scriu despre evenimentul foodie al anului oarecum la spartul târgului, dar uneori shit happens, alteori life happens și apoi mai vin și împreună.

Să ne vedem sănătoși și mai des, nu din întâmplare pe stradă 🙂

“Lavish chocolate lava cake”, mi-a zis Boo acum două seri, într-o conversație deloc creepy despre cum, dacă suntem foarte norocoase, o să murim în somn și nu înainte de a fi mâncat la alegere. “Eu… salată boeuf. E clar, tre’ să mor de revelion :-)!” Despre moarte altă dată. Azi, despre salata boeuf.

Mama face o foarte bună salată boeuf. Cristiana de la Simbio face și ea o foarte bună salată boeuf. Zexe face o salată boeuf decentă, care câștigă puncte doar pentru că există în meniu tot timpul, nu doar la gen cumpăna dintre ani.

Peste toate salățile astea, cu doi Everști peste, este salata boeuf a lui Ibi. Ibi e mama lui C., prietena mea de în curând 24 de ani, care mă iubește sincer, în ciuda diferenței de vârstă. Deci Ibi și C. și ar mai fi tata B., pe care l-am îndrăgit când l-am văzut pentru prima oară, deoarece seamănă cu my own tată, care a murit. Iar după ce l-am cunoscut mai bine, l-am îndrăgit și mai tare, deoarece seamănă cu el însuși.

Ibi știe că iubesc salata ei de boeuf și îmi trimite regulat o casoletă plină, pe care veșnic uit să i-o dau înapoi după ce o golesc, și uneori chiar mă trezesc din somn în transpirații reci cauzate de mustrarea conștiinței. Salata e întotdeauna la fel de bună și niciodată nu e la fel. Ibi face salate boeuf unicat, cu proporții variabile din toate lucrurile și cu castraveți picanți murați de ea. Deschid casoleta cu fervoare, încercând să ghicesc, în cele câteva sutimi de secundă care preced revederea, ce, anume, o să nimeresc. O să fie aia cu porumb sau aia cu mazăre? Cu mai multă maioneză sau cu mai puțină? Există o anticipație demnă de subpomu’ de Crăciun, pe care o trăiesc la fel de intens de fiecare dată. Apoi mă scufund cu furculița, ca o morsă nimfomană într-un ocean de satisfacție, invariabil urmând conversația în care îi explic lui C. CÂT de bună e salata boeuf a lui Ibi. După aia mă văd cu Ibi întâmplător prin oraș și ea îmi zice, tot invariabil: “A fost bună? Nu mi-a ieșit așa bună parcă…” La care eu: “CEA MAI BUNĂ!”. Ibi zâmbește, uneori doar în sinea ei. “Mie îmi place să fac…” Iar eu, în gând: “Și io vă iubesc!”.

Azi e ceva gen ziua prieteniei pe Facebook. Și ăsta e micul meu celebration cu Ibi, care e mama prieteniei. C. e prietenia si Ibi e mama ei și Ibi face cea mai bună salată boeuf din lume.

Despre iherb.com am mai scris de-a lungul timpului, aici, e un magazin virtual din State, pe care găsești o droaie de lucruri, de la cosmetice organice la ghee, unt de cocos și suplimente de tot felul, toate astea la prețuri mult mai decente decât în .ro.

Treaba funcționează așa: îți faci cont, îți setezi, dacă vrei, preferințele de țară și monedă în așa fel încât să vezi toate prețurile în lei, apoi te dai de-a dura pe site și pui chestii în coș, dar nu oricum, ci într-un mod smart, așa încât să plătești cât mai puține taxe. Ce vrei să faci este să alegi întotdeauna varianta de transport International Airmail (adică poșta normală). Pentru a putea beneficia de asta, coletul tău nu trebuie să depășească 1.5 kg or so, iar valoarea lui nu trebuie să depășească 80 USD. Dacă nu te încadrezi în parametrii ăștia, varianta de transport devine automat curier (DHL), nu vrei asta, că o să te usture big time, așa că ochii cât sarmaua înainte de a finaliza comanda. Ce înseamna, practic, transport cu poșta normală? Păi înseamnă că nu ai nicio posibilitate sa-ți urmărești coletul (unii oameni înțeleg că au pățit să nu le mai vină, mie nu mi s-a întâmplat niciodată și comand lunar), că în loc să-ți vină în trei zile îți vine în minim 7, maxim 30, dar mai înseamnă și că nu plătești nicio taxă în plus față de prețul afișat pe site, iar dacă ești atent la deal-urile pe care le promovează ei acolo, poți să-ți scoți gratis și transportul. Altfel spus, plătești ce scrie în dreptul fiecărui produs and that’s that, and that’s awesome 🙂

Acestea fiind zise, voila un pomelnic mic cu ce mai comand eu de pe iherb.com, chestii cu care sunt happy și pe care n-am niciun stres să le recomand:

Șampon și balsam de descâlcit copilul, de la Jason Kids. Le folosim de când avea Iepu un an or so, sunt foarte bune, fără mizerii în ele, cu miros foarte plăcut și eficiență dovedită în lupta cu câlții. 29 de lei bucata.

Cremă de mâini de la Madre Labs, cu ulei de argan și, foarte important, fără miros. Cea mai bună cremă de mâini pe care am încercat-o vreodată și, trust me, am încercat câteva. Am piele de crocodil și am trecut prin toate dermatocosmeticele scumpe, de la Uriage până la Lipobase, total degeaba. Crema asta e veșnic la promoție, de exemplu, acum costă 0.16 lei dacă o cumperi pe lângă alte produse. Aș zice că face toți banii, dacă n-ar fi caraghios, under the circumstances 🙂

Strugurel organic Sierra Bees. De obicei îmi iau un variety pack de opt bucăți cu diverse arome, care mă ține ceva vreme. Îl împart cu Iepu, în sensul că i le dau ei pe alea care nu-mi plac mie (gen ăla cu unt de cacao, care miroase a desert), ca orice mamă bună, de altfel 🙂 Costă 20 de lei or so pachetul cu de toate.

Probiotic Defense și AlliBiotic, de la Now Foods. Două suplimente pentru sezonul rece, că ne-au omorât, nenică, virușii și bacteriile. Unul e un mix de probiotice, altul e, pe românește, concentrat de usturoi. Merg bine împreună. Iar pe lângă ele zic să fie și o vitamina C, dar una naturala, nu varianta sintetica, acid ascorbic. Alive au o variantă bună, extrasă din whole foods (kiwi, acerola etc.). Astea trei împreună costă ceva (vreo 200 de lei) și livrează subtil, dar eu mă simt mai bine cu capul dacă fac o cură de-asta pe sezon de boleșnițe 🙂

Ghee, ulei de cocos și unt de arahide (crunchy, neapărat!) – organice și fără ulei hidrogenat. Nici astea nu-s chiar ieftine, nu luăm mereu, doar când ne apucă 🙂 Pe mine, adică :p

Calciu, vitamina D3 și probiotic cu colostru, de la Child Life. Pentru Iepu, toate astea. Comparați prețurile cu ce e la noi în farmacii și o să leșinați de plăcere, sunt la jumate.

Ar mai fi și alte lucruri, complet neesențiale, de exemplu colagen-ul Neocell, omegi 3 de diverse soiuri (le găsiți în postările mai vechi), ba chiar și ceva pensule de farduri care-s faine și la preț bun.

Voi? Aveți ceva de declarat? Cumpărați de pe iherb? Și dacă da, ce anume?

Anul 2016. Știința a evoluat așa de tare încât poate demonstra fix Orice și pe opusul lui. Din fericire pentru noi, avem la dispoziție sute de soluții minune la orice problemă. De exemplu, se știe că dacă vrei să slăbești nu trebuie sub nicio formă să mănânci supă de coadă de bou, în schimb, este absolut necesar să mănânci supă de coadă de bou dacă vrei să trăiești etern. Depinde ce preferi. Poți încerca metoda garantata de Grupul Super Profesioniștilor Experți în Dermatologie Savantă Aplicată, testată de Grupul Binevoitorilor Experimentaliști de pe Facebook, a mâncatului din podul de sus invertit. Nu uita să dezactivezi WiFi-ul, deoarece capul tău se va afla la un nivel mai jos decât cel obișuit, pericolul de a fi răpit de extratereștri via conexiune domestică fiind maxim în proximitatea podelelor.

Revenind, totuși, la aspirațiile noastre, ale tuturor, pentru o viață mai degrabă veșnică, trebuie spus că prin eforturi de compresie deosebite am ajuns la un număr de DOAR zece (10) secrete pe care, cu bunăvoință, am decis să le împărtășesc azi cu voi, cu rugămintea să le dați și voi mai departe, că de aia sunt, nu-i așa, secrete, ca să ajungă la cât mai mulți cetățeni de bună credință și la rudele lor de gradul 1, 2 și 3, susceptibil naivi în credința lor că lămâile cu smiley face pictat cu markerul permanent anihilează radicalii liberi de 10.000 de ori mai tare decât lămâile obișnuite. Iată:

1. Broccoli este ceva sănătos și cu toții ar trebui să mâncăm broccoli, neapărat. Dacă vei mânca broccoli în următoarele trei zile după ce vei citi acest articol, iar apoi nu vei mai mânca broccoli 12 ani, vei avea totuși un beneficiu major depedeve sănătate. Pentru că broccoli este ceva sănătos și cu toții ar trebui să mâncăm broccoli, neapărat.
2. Este foarte foarte important să treci de la dieta bazată aproape exclusiv pe junk food direct la raw veganism, chiar de mâine de luni. Te vei simți mult mai bine, iar asta nu se va datora faptului că nu mai mănânci McDo în fiecare zi, ci, desigur, raw veganismului.
3. Nu contează, practic, ce apucături alimentare ai, ci contează numai și numai ca ceea ce mănânci să fie cu totul și cu totul de aur nutrițional, neapărat bio, eco și organic. Astfel, neapărat ronțăie în fața televizorului popcorn bio de 6 euro punguța, mănâncă exclusiv parizer bio cu nitriți bio și ai grijă ca uleiul hidrogenat din procesatele tale preferate să provină din agricultură ecologică.
4. Negreșit să faci lunar câte o cură de juicing. Vei slăbi spectaculos, iar asta nu va avea nicio legătură cu faptul că timp de o săptămână vei avea un aport caloric super super potrivit pentru o mușcată în ghiveci, ci numai și numai cu faptul că organismul tău se va detoxifia cu fructoză, care este o toxină.
5. Chiar dacă este anul 2016, caută să mimezi cu fidelitate demnă de o logodnică de marinar stilul alimentar al neanderthalienilor. Doar pentru că absolut totul în lume s-a schimbat de când oamenii trăiau într-o peșteră, la propriu, nu înseamnă că și mâncatul trebuie să se schimbe, sincer.
6. Dacă nu există un cuvânt care să definească felul în care mănânci, inventează-l tu, obligatoriu. Alege o denumire intuitivă și șic, de exemplu flexibububentovegecarnivor. La întrebarea “și tu ce mănânci”, ferească zeii trendurilor să răspunzi că de toate, că se va face în jurul tău virtual gol, mai degrabă și mai puțin subtil decât dacă ar fi să te urci în tramvai cu doua roți de camembert la tine.
7. Nu poți să slăbești și apoi să te îngrași la loc fără ajutorul de neprețuit al unui cetățean care este fie arestat, fie mort, dar care înainte să moară, posibil foarte foarte bogat, a gândit special pentru tine și încă niște milioane de cetățeni o dietă absolut magică, fermecată și foarte, foarte sănătoasă, ca toate dietele. Care presupune niște mâncat cam fistichiu așa, dar doar circa 14 până la 144 de zile. Și până la urmă ce sunt 14 până la 144 de zile în economia vieții omului lungă? O picătură într-un ocean de silfidoșenie, cu adevărat.
8. Dacă mănânci un crenvurști acum, o să mori în următoarele cinci minute. Nu mânca un crenvurști acum. Crenvurștii omoară. Nu mânca crenvurști niciodată.
9. Viața ta se poate simplifica deosebit dacă admiți că firesc este să mănânci ceva în formă de praf dizolvat în apă, capsula, comprimat sau cel mult baton. Viitorul injectabil este aproape.
10. În fine, dacă ceva pare simplu și de bun simț, fă-l pe ceva ăla mototol și aruncă-l la gunoi. Nimic nu e, bineînțeles, simplu și în fața ta, pesemne că nu ți s-a arătat încă Răspunsul și trebuie doar să o iei de la capăt cu punctele 1-9, undeva, ceva, ai greșit precis.

Dacă scrie pe internet, it must be true. Sfârșit.

Se fac acuș doi ani de când muncesc pe cont propriu [yep, its been that long! :-)] A fost așa un roller coaster ride, că n-am apucat să mă gândesc prea mult la ce se petrece. Până azi. Când m-am gândit. Suficient cât să-mi extrag niște lecții de viață pe care am zis să le împărtășesc aici, că poate vă bate gândul să lăsați în urmă treaba serioasă pe care o faceți acum și să vă apucați de o chestie pe care nici măcar mamele voastre să n-o-nțeleagă (în acest mod simplu înlocuind orice pauză de conversație cu un veșnic și din inimă “of, măi mamă, când o să-ți găsești și tu un job ADEVĂRAT?”).

1. BANII NU SUNT O PROBLEMĂ. Angoasa oricărui om care se aruncă-n cap freelance style este că nu o să poată să adune în fiecare lună banii de care are nevoie ca să-și plătească ipoteca să trăiască. Treaba e cu atât mai dramatică atunci când nu ai un buffer din care să ronțăi. Eu, de exemplu, nu am avut, nu am, sunt o cheltuitoare sinistră și răsfățată, care și-ar da oricând ultimul ban din buzunar pe încă un espresso, decât să și-l păstreze pentru mâine. S’teți cu mine? Că treaba se duce în pozitiv. Că ce am observat eu este că banii nu sunt o problemă atunci când nu te gândești la ei. Când faci lucruri în care crezi ca un maniac, fără să ai în spate un rațional mânat de posibilitatea câștigului. Ilogic? Poate. Does it work? You bet your ass. Înghite-ți frica, fă ce se simte bine în partea stângă și o să fie bine, și o să vină banii. True story 🙂

2. EXISTĂ LIBERTATE ÎN ORICE EȘEC. Când te apuci să faci o treabă de capul tău, fii sigur că o să vină un moment când o să fail miserably. O să fie uși care nu o să se deschidă nici dacă bați la ele cu Silent Night. O să fie momente în care te uiți pe jos și zici “uite un ficat, oh wait, e al meu!” O să fii dezamăgit ca naiba de unii și, mai important, o să fii dezamăgit ca naiba de tine însuți. Și în toate momentele astea de bottom of the food chain în care precis te vei afla at some point, dacă ești *fată deșteaptă*, o să vezi oportunitatea. Șansa ta sa te scoli din orice e și să faci orice poate să fie. Asta se cheamă libertate. O s-o ai și o să ți se pară cea mai mișto stare din lume.

3. EȘTI CEL MAI IUBIT OM SINGUR. Sigurătatea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Iubirea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Poți să whine and bitch about being lonely, că n-ai colegi, că nu e nimeni care să împartă cu tine, că te dai singur în mașinuțe, sau poți să înțelegi că treaba de care te-ai apucat e o plapumă cu două fețe. Azi ești singur, mâine o întorci invers și pac, ești iubit.

4. VALOAREA E ALTCEVA DECÂT PREȚUL. Dacă nu reușești să dai mai departe un lucru a cărui valoare îi depășește prețul, don’t even bother. Nu o să faci nicio brânză.

5. NU EXISTĂ MUNCĂ NEPLĂTITĂ. Să-ți pui la bătaie capul, resursele, inima, cu toată disponibilitatea și pe gratis, nu e niciodată niciodată degeaba. De fiecare dată când am simțit să fac muncă voluntară, ceva îngrozitor de mișto mi s-a întâmplat, aparent, fără legătură. Și o să cred până mor că de la asta mi s-a tras, de fiecare dată. Ai ceva ce poți să dai mai departe gratis, pentru că depinde numai de tine și e entirely yours to give? Fă-o fără să stai pe gânduri și fără să aștepți ceva în schimb. Fără fantezii semi erotice despre medalia de aur, fă-o cu drag și cu convingere și fii sigur, absolut sigur, că ți se va întoarce.

6. MĂSURA SUCCESULUI TĂU EȘTI TU. Tu ca om, așa. Dacă faci treaba asta cu freelancingu’, oamenii o să te vorbească. Dacă o faci mai multă vreme, oamenii o să te vorbească și de bine, și de rău. Stay true to yourself. Există în tine o lanternă cu baterii eterne. Succesul tău nu e despre ce-ai în cont, nici despre reputație, nu e nici măcar despre cum ai schimbat lumea. E doar despre abilitatea ta de a folosi lanterna ca să vezi calea în cea mai cea beznă.

7. COSTUL TĂU NU E PIXUL CU CARE SCRII. Tentația supremă atunci când lucrezi de capul tău este să crezi că nu ai costuri. Afară de pixul Muji de un euro fără cinci cenți bucata și de hârtia pe care scrii. În realitate, costul tău e mult mai mare și se măsoară în sutele de cafele pe care le-ai băut pe banii tăi, nu ai companiei, în concedii medicale pe care nu ți le-a plătit nimeni, în perechi de converși cu care bați orașe străine în vacanțe în care de fapt muncești, în duminici și în sâmbete și în nopți, în deconturi pe care ți le semnezi singur, în beri băute “la serviciu” (ah, the perks of self employment:)). Mă rog, înțelegi tu.

8. FERICIREA NU MAI E SCOPUL. Când treci de la a trage la căruță în scopul fericirii la fericirea de a trage la căruță, când uiți cu desăvârșire cum este să te silești să faci ceva, când tu ești cel care fixează ora fixă, se cheamă că te-ai super ajuns. Se cheamă că ai dat goana după fericire pe bucuria perpetuă de a fi tu în viața ta. Și asta nu e puțin lucru. Come to think of it, e totul. Și merită să faci tot ce poți ca să rămâi în bucuria asta. Și dacă nu faci toți ce poți…

9. E POSIBIL SĂ PIERZI. Universul nu îți datorează nimic. Treaba merge, ești bucuros, am stabilit la punctul 8. Faza e că dacă stai doar la primire și ai senzația că *ți se întâmplă* chestii, că tu însuți te doar *întâmpli*, o să te puturoșești teribil și o să pierzi tot. E și asta o lecție de viață, despre fragilitatea lucrurilor și despre accidentele care așteaptă să se, nu-i așa, *întâmple*. Să nu fii surprins when they do. Tu ai făcut asta.

Cam așa 🙂