category: off topic


aprilie, după apocalipsă

April 10th, 2017 — 4:55pm

În fiecare martie de câțiva ani încoace trăiesc această apocalipsă internă care este ziua copilului. Ani de zile de terapie mi-au trebuit ca să fac legătura între startul greu în viața de părinte și angoasa care apare în preajma zilei de naștere a lui Iepu-Bubu Naie. Într-un an m-am trezit cu vânătăi pe picioare. În altul, cu ceva criză existențială. În altul m-am reapucat de fumat. Mereu câte ceva și mereu la final de martie. Desigur că nu despre asta voiam să scriu azi, dar se pare că eu scriu încotro mă duc gândurile, ca un autobuz în care te urci fără bilet și fără destinație, doar pentru că era loc la geam. Anul ăsta am trăit un altfel de martie, un fără-frică-martie. A venit după aia un altfel de aprilie. Obișnuită cu sentimentul uriaș de relief care se instala odată cu aprilie-de-după-apocalipsă, m-am trezit pe 1 (și pe 2, și pe 3, și pe 4, și așa mai departe), cu această nedumerită energie vitală. Motiv pentru care treaba merge greu, căci lipsa de epuizare emoțională contravine grav actului artistic 🙂

Am petrecut mult timp la Mazi la studio în ultima vreme. Așa de mult timp încât (disgusting confession ahead), îmi miroase transpirația a chimion. Mereu când mă simt pierdută (de ce, asta este an entirely different story), cineva îmi deschide o mare ușă. “Intră!”, a zis ea, Mazi. Și mi-a dat să mănânc, și mi-a dat unde să lucrez, și mi-a dat timp să gândesc. Pentru că ține la mine. Pentru că sunt foarte norocoasă.

Lunile astea cât am tot ars-o pe la studio, s-au întâmplat diverse. Per exemplu, am cunoscut-o mai bine pe Mishetta. Misha. Misha Cancel, care mi-a scris odată, acum câțiva ani, că vrea să vină la un workshop de-al meu. După care a făcut apendicită și nu a mai venit. Și n-am putut să nu râd ca proasta-n târg că Misha Cancel cancelled, în ciuda faptului că de fel sunt o persoană empatică și cu bun simț. În calitate de observator al sticomului inspirațional care este activitatea de la studio, nu pot să nu remarc a whole new level of respect pe care l-am dezvoltat pentru cineva. Misha lucrează cu Mazi. E colega ei. Misha e minunată. E un om pe care îți vine să-l respecți de-a dreptul exagerat, pentru că are un control fabulos asupra lucrurilor. Misha care știe și face și poate, mai mult decât oricine cu care am lucrat eu vreodată. Misha râde serios. Mi-e drag de ea de mor și mă simt realmente mai productivă doar pentru că respiram același aer condimentat câteva ore pe zi.

Otrî șoz? Păi am petrecut, prin concursul împrejurărilor fericite, mai mult timp cu Titică și cu noua ei colegă Ramona, gonite și ele din viața lor la studioul cu zorele de ceva internet nefuncțional or something. Concluzii de țață: da, Titică este ȘI mai frumoasă în realitate decât în poze și da, e funny AF. Și Ramona mi-a cusut goblen cu versuri de Florence + The Machine. Și amândouă mi-au dat să mănânc Diplomat de la Coana Mare, aparent ceva vestită cofetărie din zona Moșilor, despre care habar nu aveam, dar care își merită faima nostalgică de “ca pe vremea lu’ Ceaușescu”. Acea vreme când, practic, frișca vegetală era un mare lux.

Mazi, te-am lăsat la urmă și la vocativ deoarece:

  1. mi-am propus să te fac să plângi și
  2. știam că o să mă apuce și pe mine plânsul, capacitățile mele de auto-impresionare fiind din cale-afară.

Mazi, te știu de când erai jurnalist de muzică la Mediafax, ți-am mâncat primul salam de biscuiți, erai foarte tânără atunci, iar eu eram oleacă mai tânără. Și după aia anii au trecut și când am terminat de clipit, tu erai acest exquisite butterfly of accomplishments. Un om care a muncit pe brânci pentru visul lui, cu tenacitate despre care doar citești în cărți. I am so immensly proud of you. De ce-ai făcut cu studioul și cu viața. De sufletul tău bun, de șarmul tău larger than life, de your immaculate taste și de tot ce ne pui în farfurie (over and over again până la perfecțiune).

Mazi, gătești minunat. Gătești mai bine decât scriu eu. Și ești prietena mea. Sunt foarte norocoasă. Aprilie e mai bun anul ăsta și datorită ție.

PS: Dacă vreți să citiți despre cum am decorat studiouă, click aici.

Comment » | filled under: life, mommy undercover, off topic

credeam că midlife crisis e ceva nașpa. până când am trăit-o.

March 14th, 2017 — 5:55pm

M-am născut în 1979. Să ne luăm cu toții un moment de “DAFUQ”. Așa deci.

Amintirea primilor 20 de ani de viață îmi revine cam abstract, se amestecă în ea punctul de vedere al adolescentei rebele, dar doar în capul ei, cu liniaritatea unei vieți lipsite de evenimente speciale, fiind, cred, cu toții de acord că drama mirosului de lapte prins și moartea prematură a bunicilor materni sunt genul de evenimente prin care treci totuși insuficient de marcat. Niște iubiri, insuficiente și ele. Niște poezii extrem de proaste, o corespondență de o vară cu un student la medicină, o colecție de ambalaje de ciocolată mâncată de alții.

Tinerețea, apoi. Ceva frumos. Primul job, prima depresie, prima relație de oameni mari și prima plecare de acasă, one way, as it turns out. O pisică. O ipotecă. Încă o pisica. 365 de zile de unawareness pe an. Căsătoria. Moartea tatei. Nașterea copilului meu și renașterea mea. Ingroșarea glumei.

Acum niște vreme, chestia asta cu midlife crisis îmi suna a înjurătură. Ceva cu amante tinere și mașini scumpe. O frivolitate, în orice caz. Se dovedește, dupa o fină observație asupra propriei persoane, că midlife crisis asta este orice, numai frivolitate nu. La cei aproape 38 de ani, constat cu nedisimulată bucurie că în sfârșit am început să-mi scot capul din dos. Criza vârstei mijlocii este una de identitate și aflare de sine. Iar la mine a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată.

Eram la birou și băgam ghebos cornflakes cu maioneză la plic. A fost prima oară în 32 de ani de viață când m-am uitat la mine în 3D și am realizat că habar nu am cine este această persoană. Proces interogativ ireversibil, căci se pare că odată ce ți se insinuează în cap întrebarea asta cu “cine dracu’ ești chiar tu?!”, viața capătă sensul unic de a afla răspunsul. Sus numitei decadențe i-a urmat, desigur, un pipi pe băț cu rezultat pozitiv. Și un număr fără număr de întrebări și tentative de a ne cunoaște mai bine, eu și cu mine.

Abolirea tuturor certitudinilor vine la pachet cu ceva extaz și multă anxietate. De exemplu, când îți bazezi tot confortul mental pe ideea că ești angajatul cuiva, aruncatul în cap ca freelancer și descoperirea epocală că ți se potrivește mai bine decât siguranța zilei de mâine te face să te întrebi de ce pana mea nu ai făcut asta mai devreme. Când o viață întreagă nu ai zâmbit cu inima, că știai că ai dinții strâmbi, plăcerea de a-ți zâmbi ție într-o poză pe care ți-ai făcut-o chiar tu vine ca un ciocan vanitos peste umilințele tinereții.  Când, după ce te-ai torturat toată floarea vârstei cu chiloți tanga, capitulezi în sfârșit în fața chiloților cu fund, numai ca să descoperi că încrederea în sine are fix zero legătură cu bucățica de textilă dintre picioarele tale, te întrebi de unde vine ea, încrederea, atunci când vine. Când iubirea pentru o mică persoană te consumă și te scuipă zilnic înapoi, mestecată într-o formă ușor diferită, începi să uiți de tine așa cum erai când nu erai mama ei, nu înainte de a fi ținut un chinuitor, dar în cele din urmă eliberator, doliu după fosta versiune.

Fostei mele versiuni nu-i plăcea viața. Murea de frică de viață. Nu și-ar fi făcut niciodată tatuaje, pentru că, dintre toate certitudinile pământului, îi lipsea fix certitudinea că știe ce vrea. Nu s-ar fi machiat, de frică să nu arate la fel de rău machiată precum ne. Nu s-ar fi ridicat de la masă să plece la mare acum-acum și și-ar fi spart toți banii mai degrabă la Ikea decât pe bilete la concerte, deși îi plăcea și ei muzica. I-ar fi lipsit înțelegerea lumii proprii pentru că și-ar fi servit zilnic un sandviș mare cu bullshit. Ar fi căutat fericirea în circumstanțe și s-ar fi plâns mult că n-o găsește. Fosta mea versiune era bruneta. Fosta mea versiune nu ar fi scris niciodată textul ăsta incoerent și intim, ci, cel mai probabil, o rețetă de mâncare.

Celebrate your midlife crisis, atât vreau să zic. Intrați în ea întrebându-vă cine sunteți și ieșiți din ea întrebându-vă cine vreți să fiți 🙂 E de departe cea mai mișto perioadă a vieții. Și cea mai frământată.

4 comments » | filled under: life, off topic

să ne cunoaștem mai bine, oracol-style

February 20th, 2017 — 5:00pm

  

  1. Am 4 tatuaje, toate făcute după 35 de ani.
  2. Urăsc mâncarea de urzici.
  3. Îmi doresc celmaimultcelmaimult o casă lângă apă și un border collie.
  4. Culoarea mea preferată e undeva între albastru și verde.
  5. Nu suport frigul.
  6. Nu mă duc la biserică.
  7. Vorbesc foarte repede și-s greu de urmărit din cauza asta.
  8. Cartea mea preferată e The Sense of An Ending.
  9. Nu am frați sau surori.
  10. Nu sunt a morning person.
  11. Gândesc în engleză.
  12. Am 1m70.
  13. Nu pot să număr în gând și să respir în același timp.
  14. Beau cafeaua neagră.
  15. Nu am carnet de conducere, deși am început școala de șoferi de trei ori.
  16. Simt pure joy când mănânc o friptură bună.
  17. Îmi place să scriu de mână, mult și zilnic. Până acum am consumat aproape 100 de agende Moleskine și le păstrez pe toate.
  18. Am un motan de 14 ani, o mâță de 9 și o fetiță de 6.
  19. Parfumul meu preferat e J’Adore.
  20. Nu știu care-i stânga și care-i dreapta.
  21. Sunt foarte ordonată în cap și foarte dezordonată în rest.
  22. Merg la terapie din 2009, de când a murit tata.
  23. Joc World of Warcraft on and off de prin 2005.
  24. Nu pot să dorm fără șosete în picioare.
  25. Îmi tund singură bretonul, în fiecare săptămână.
  26. O dată pe lună mă duc la Monica de la Hair Stage, sunt 11 ani de când se ocupă de părul meu și I couldn’t be happier 😀
  27. Am cont de Twitter, dar nu-l folosesc.
  28. I love Florence + The Machine.
  29. Mi-aș da toți banii pe concerte.
  30. Amân update-urile de iOS până când nu se mai poate.
  31. Sunt complet art-dumb, dar îmi plac artiștii.
  32. Nu am avut niciodată bicicletă, deși mi-am dorit foarte tare.
  33. PC, nu MAC, Cola, nu Pepsi.
  34. Nu termin niciodată o cană de ceai.
  35. Pot să beau 14 shot-uri de kamikaze fără să am mare lucru, dar mă îmbăt cu succes de la două beri.
  36. Mă cheamă Ana, dar și Maria.
  37. Am lângă pat un borcan cu luminițe de pom.
  38. Sunt cea mai bună dansatoare cu picioarele pe sub masă.
  39. Husband și cu mine suntem împreună din 2003 🙂
  40. În vacanță îmi place mai mult să blend in with the locals decât să bifez obiective.
  41. Nu înțeleg pozele alea cu laba piciorului omului.
  42. Mă zgârcesc când e să dau bani pe haine, dar aș da oricât pe blugi și adidași.
  43. Dintr-un line-up de lucruri îl aleg invariabil pe cel mai scump, fără să-mi propun asta.
  44. Nu am niciun pic de răbdare. Totul îmi trebuie acum.
  45. Cred deopotrivă în știință și în trasul de către curent.
  46. Îmi plac garoafele roz.
  47. Nu văd rostul surprizelor dacă nu le strică cineva.
  48. Omor orice plantă în ghiveci.
  49. Când eram mică, am înghițit 50 de pastile de B-complex.
  50. Sortez ursuleții de gumă pe culori, îi mănânc întâi pe ăia roșii.

3 comments » | filled under: life, off topic

am scris în fiecare zi în capul meu. a fost un an greu.

February 13th, 2017 — 3:34pm

Sunt la Mazi la studio. În boxă cântă Mumford & Sons, mi-am făcut picioarele covrig (pentru că încă pot) și încerc să-mi adun gândurile ca să scriu ceva, orice, îmi zic, orice e mai bine decât nimic. A fost un an așa greu, îmi zic. Și e greu și acum, îmi zic. “Shit fuck”, pe ăsta mi-l zic cu voce tare.

Nu s-a întâmplat nimic, nu vă faceți griji. Pe afară-i vopsit gardul, cred. Mi-am mai făcut vreo două tatuaje și mi-am luat bilete la niște concerte. Am cunoscut niște cărți. Am citit niște oameni. Mă duc la coafor în fiecare lună, părul meu e din ce în ce mai deschis la culoare, până la vară cred ca o să fiu circa blondă. Am împlinit 37 de ani, probabil că de-aia. Regrete eterne – aceleași: NU mi-am luat carnet de conducere și NU mi-am pus aparat. Nimic nu s-a schimbat. Doar eu. Eu. Așa de tare m-am schimbat, încât mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să documentez mai fidel fosta mea persoană, să ne aducem cu toții aminte de ea peste încă niște ani. Ea scria pe un blog, eu… am scris în fiecare zi în capul meu. A fost un an greu.

Să ne revedem sănătoși pe-aici și pe lângă. Am să pun rapid o rețetă, să vă iau gustul acestei postări care nu spune, practic, nimic.

1 comment » | filled under: life, off topic

o poveste urbană cu iepurele ASTRID

October 28th, 2016 — 11:35am

somn cu Astrid

– UNCHIULE CHARLES, TE ROG, SPUNE-MI O POVESTE
– CE POVESTE?
– O POVESTE CA SĂ MĂ ADOARMĂ! SPUNE-MI-O PE AIA CU IEPURELE!
– CARE IEPURE?
– IEPURELE ALB CU MĂNUȘI DIN PIELE DE CĂPRIȚĂ ȘI CU CEAS DE BUZUNAR!

Într-o zi eram în pragul nevrozei și am zis să fac ceva să-mi schimb starea. M-am dus peste Ileana de la DESIGN&AFTER și m-am rugat de ea să mi-o dea pe Astrid. M-am plimbat cu de-a iepurele prin viață. Oamenii care m-au văzut jucându-mă cu imaginația m-au integrat firesc în peisaj. Semn că nu există adulți.

A ieșit ce vedeți 🙂

_vtr0606

img_9752

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

design & after

DESIGN&AFTER este vitrina virtuală a spațiului urban de pierzanie ce se află pe strada Mihai Eminescu din București, la numărul 50-54 dacă vreți să știți mai exact. Au și pagină de Facebook, o găsiți aici. Proprietarii sunt doi oameni care după ce au colindat lumea în lung și-n lat, s-au lipit de design-ul nordic în așa mare măsură încât au decis să ne aducă și nouă, la pachet. Green Gate, Ib Laursen, Maileg, House Doctor, Bloomingville, Kreafunk, Nordal și Hubsch sunt doar câteva dintre brand-urile pe care o să le găsiți în magazinul DESIGN&AFTER, care, by the way, livrează și în țară.

De jucăriile MAILEG mă leagă lucruri, am fost printre primii copii care s-au jucat cu ele, pentru că am scris mini poveștile pe carele găsiți pe site sub fiecare iepure și șoarece în parte. Maileg, în sine, este o alternativă la joaca de-a pixelii. Să ne mai jucăm și cu mințile, îi zic lui Iepu, această fetiță de cinci ani jumate care mi-a schimbat viața în Țara Minunilor. Și it works, ce să vezi 🙂

Cu iepurele Astrid am petrecut o zi întreagă la shooting, la final aveam deja conversații fluente. Mulțumesc, Alex Mazilu și Cătălin Vatră pentru fotografii, Monicăi de la HairStage pentru codițe, mulțumesc Simbio pentru adăpost și Ilenei de la DESIGN&AFTER pentru că s-a pus la mintea mea.

Mai jos va las cu câteva dintre obiectele mele preferate de pe designandafter.ro, nu vă sfiiți să umblați hai hui pe site și prin showroom-ul de pe Eminescu, oridecâteori imaginația vă împinge down the rabbit hole 🙂

maileg  bucatarie Maileg  soricel

boxa     casti patura

pres   covor  fotoliu

 

 

 

1 comment » | filled under: favorites, life, off topic, reviews

feed the good wolf

September 21st, 2015 — 4:13pm

mood swings

E povestea aia Cherokee cu doi lupi, o știți? Cică erau doi lupi în capul omului, și unul era rău, și unul era bun. Ăla rău era RĂU. Furia, invidia, tristețea, regretul, lăcomia, aroganța, mila de sine, vinovăția, resentimentul, inferioritatea, trufia, superioritatea și ego-ul. Ăla bun era BUN, măi. Veselia, pacea, iubirea, speranța, seninătatea, modestia, bunătatea, benevolența, empatia, generozitatea, compasiunea, încrederea. Și se făcea că se luau ăștia doi la maciuci, și întrebarea de o mie de puncte era care lup o să câștige, până la urmă. Pauză dramatică. Ăla pe care îl hrănești, doh!

Prima oară când am auzit povestea asta, parca să zic că-i și vedeam pe lupii ăia, așa de tare m-a impresionat. Unul negru și fioros mă trăgea cu colții de cracu’ de la blug, celălalt, pufos și alb, făcea rostogoale pe lângă mine, în timp ce cu coada îmi îndesa în adidași ursuleți de gumă atent selecționați.

După aia am îngropat-o. S-a fâsâit. O fabulă ca toate fabulele, am zis eu. Până la urmă, ce știu indienii și lupii lor? Ce știu indienii și lupii lor e că, practic, dacă semeni vânt, culegi furtună (crossover ‘țelepciune popuara all the way!). Stăteam și mă gândeam azi, după ce feedul de facebook mi i-a scos iar în cale pe bestioșii imaginari, la subiectul central de conversație cu oamenii cu care lucrez, adicătelea mâncarea. Fix așa operează omul și o schimbare a apucăturilor lui alimentare. Dă de mâncare la lupini. Toată treaba e să câștige rostogol-pufoșenie. Iar dacă platouașul e pe baza de tristețe, comparații cu alții, self pity, vinovăție, gândul că ești pedepsit și cu ciungă-n păr, resentimentul față de tine sau față de altul care-o are mai bine, atunci precis câștigă lupu’ negru, true story.

Cândva săptămâna asta o să vă povestesc ce halesc “bot îmblănit” ăia doi:-)) Scot în sfârșit niște statistici, dupa un an de activitate și 168 de cetățeni cu care am lucrat pe individual. Foarte interesant o să fie. Sneak peak: sângerosului îî plac detașat cola (zero) și ciocolata.

Până atunci, feed the good wolf, vă oblig! 🙂 Întreabați-vă mereu, atunci când aveți de făcut o alegere, “What would Elizabeth Taylor love do?” Și când e despre mâncare, și când nu e. Să alegi cu dragoste, nu cu lipsa ei, e cea mai buna coregrafie cu care să te miști prin viață.

PS: Poza e de mood, lupii nu se văd, că-s, desigur, în imaginația fiecăruia.

Comment » | filled under: food coaching, life, off topic

budapest, not bucharest. despre cum am trăit cel mai sus într-un oraș în care m-aș întoarce doar dacă aș avea un motiv foarte, foarte bun

August 24th, 2015 — 3:06pm

budapest

Cred că era acum niște luni, poate două (?), în tot cazul nu multe, când prietena mea C. (hashtag “ceamaidrăguță” și, respectiv, “decât23deani”) mi-a fluturat pe la nas ideea de Sziget-festivalul și al lui 11 august cu Florence + The Machine, această, pentru mine, perpetuă situație de skin orgasm și playlistul etern al oricărei mașini în care mă urc, dar și al vieții în general. Da, să-i zicem playlistul vieții. Husband a zis numaidecât “să mergem!”, loc de pus capul s-a întâmplat să știe Boo, care făcuse niște mulți purici pe la Budapesta, biletul pentru o zi de festival nu era ceva de speriat (55 de euro), așa că, una peste alta și ceva mai spontan decât se iau de regulă deciziile în familia cu copil, ne-am trezit antamați pentru ceea ce avea să se dovedească un caz clasic de “vaidemine”, once in a lifetime.

“O să ne ținem de mână!”, mi-a zis C., beculețe de pom în ochi și tot, în timp ce frecam amândouă cu poalele de la rochiță canapeaua Simbio pe piesa noastră la comun preferată, Delilah. De parcă mai aveam nevoie de vreun incentive. Tot iulie s-a scurs în gaura neagră a live-urilor lui Florence de pe YouTube, nu știu când a trecut. Umblam prin viață cu frisoane, mă gândeam numaișinumai la asta. Avea să fie, așa mă gândeam. Eu aveam să fiu acolo, cel mai sus.

Pe 5 august (da, mi-a rămas), căutam nimic pe internet și mi-a sărit în ochi un desen. Se făcea că era un iepure în care cineva pictase un vers din doarpiesameapreferată, Rabbit Heart. “I must become the lion hearted girl”. L-am văzut și am știut că e al meu. Îl vedeam deja pe mâna dreaptă, îi vedeam locul. Am rugat-o pe Dana-de-la-Simbio să-mi dea contactul oamenilor cu tatuajele și le-am scris un mail. Mi-a răspuns Irina, nu aveau ceva liber mai devreme de 20 august. Am sunat-o atunci, pe loc. I-am spus povestea: știu că sunt clientul ăla pe care îl urăște toată lumea, dar mie îmi trebuie neapărat neapărat iepurele săptămâna asta, duminică plec, mă duc la concert, știi tu, Irina, cum o să fie, când eu o să fiu acolo aproape de scenă și EA o să cânte Rabbit Heart și eu o să ridic mâna AIA, și pe mine o să scrie CURAJ, și o să simt că aș putea muri de fericire dacă nu tot fericirea m-ar ține în viață… Irina, înțelegi? “Of, ce-mi faci tu mie”, a zis ea, și am știut că gata, o să se întâmple. M-a sunat în zece minute, m-a chemat vineri, mi-a zis să nu întârzii nici măcar un minut, am ajuns cu 20 de minute mai devreme. A mers Dana cu mine. Am împărțit momentul ăla. Știa ea că o să vreau să împart.

fresh ink

 “O să-l iubești toată viața!” mi-a spus Teo, în timp ce scotea la iveală pe pielea mea ce era deja înăuntru de ceva vreme. “Toată viața nici nu-i mult”, m-am gândit eu.

Așa se face că am plecat la Sziget proaspăt tatuată, spre dezamăgirea mamei căreia nici în ziua de azi nu-i vine, practic, să creadă că nu se spală.

Drumul până la Budapesta mi s-a părut lejer. Ne-am oprit să mâncăm de prânz la Taverna Sârbului de la Drobeta, mâncarea e mediocră și overpriced, dar vederea e mișto, pe asta cred că se bazează și ei. Doar pe asta.

La Arad am ajuns pe seară și am făcut un detour de cinci minute, să-mi văd eu casa copilăriei. Nu mai fusesem din 2008. Se vânduse între timp unor oameni foarte de treabă, care, din nefericire pentru mine, o schimbaseră cu totul, de n-am mai recunoscut nimic. Nu e bine să te atașezi de case. Au tăiat via. Au turnat placă de beton. Am plâns.

Era ceasul 9 când am intrat în Budapesta. Apartamentul în care am stat e vis paradis, foarte mult mi-a plăcut. Ca în poze sau poate chiar mai fain decât în ele. Aici îl puteți vedea, recomand, o să vă placă. E mare, frumos decorat și așa-ceva-nu-există de bine plasat, la cinci minute de orice, în centrul centrului. Are la parter un restaurant sirian fără pretenții, dar cu mâncare gustoasă.

Nu mi-a plăcut Budapesta. There, I said it. Nu e genul meu de oraș. Mi se pare rece, înalt, prea cu străzi largi. Murdar ca acasă. Cu oameni neprietenoși cum n-am întâlnit în alt colț de lume. Dacă nu m-aș fi dus pentru Sziget, mi-ar fi părut rău de banii dați. Așa, cu prieteni și pe veselie, l-am suportat bine, cu canicula lui cu tot.

Mare lucru nu am făcut în orașul care nu e Bucharest, ci Budapest. Nu am ce recomanda, decât poate restaurantul The Vintage Garden, cu anexa lui, cofetăria The Sweet By…, plus niște sushi bun la Nobu (da, au Nobu, that’s pretty cool). Like I said, nu m-am dus pentru turism, așa că nu a fost dezamăgire. Eram acolo cu treabă, aveam ceva de trăit, era bine.

sziget

Marți, în ziua cu concertul pe care îl așteptasem toată vara (toată viața chiar), m-au bușit emoțiile. Dacă nu o să stau bine pe cele două picioare, în 37 de grade care erau? Dacă nu o să ajung destul de aproape? Dacă o să fiu răpită de extratereștri la și douăzeci și nouă de minute? Mi-am propus să mănânc bine (am mâncat aproape nimic), să nu beau alcool (am băut o bere), să iau vitamine (le-am uitat acasă), să fiu în top shape (eram varză). Am ajuns la festival în jur de 6 seara, la timp pentru Asaf Avidan pe care nu voiam neapărat să-l aud, iar după ce l-am auzit mi-am dat seama că efectiv, dar efectiv nu voiam să-l aud, nici puțin, nici… deloc. Așa că am dat o tură prin perimetru, cu gândul să ne întoarcem la scenă cu o oră înainte. Mi-a plăcut la Sziget. Atmosferă mișto, lume multă, organizare brici. Vălătuci de praf ca la Madonna, că pe jos era țărână, nu iarbă, dar deh, nu poți să le ai pe toate. Măcar ei au festival.

Ne-am întors la main stage cu o oră și ceva înainte să înceapă concertul FATM. Fix atunci se produceau niște neni, ceva trupă ungurească purie, cu șapte vocaliști și vreo trei toboșari, o gălăgie de nedescris. Ne-am înfipt cât de adânc am putut, până la foarte-aproape de limba scenei, aia care se întâlnea cu mulțimea. Și-am stat acolo într-un volum ce corespundea la fix amprentei mele la sol, de trebuia să-mi flexez coatele invers dacă voiam să ridic mâinile. La momentul ăla, însă, nu mai conta fiziologia. Nu-mi trebuia nimic lumesc. În afară de C., de care mă rătăcisem cumva în mulțime. Și știam precis că dacă nu o să ne găsim, o să-mi intre tristețea în suflet ca nasturele de blug strâmt în burtă. Mulțumesc pe această cale celor care vin cu steaguri la concerte, că așa am putut să ne dăm un reper despre unde dracului suntem între jdemii de oameni, și lui A. care a zărit-o pe C. la câțiva metri de noi, a apucat-o de mână și a tras-o peste pământ, peste oameni, în îmbrățișarea mea direct. Nu ar fi fost aceeași treabă dacă nu ne-am fi găsit, dragă C., atunci, sau cu un an înainte.

Aici se termină cuvintele. Aici începe muzica. Cum a fost? A fost tot. Tot a fost. Am trăit într-o oră și jumătate ceea ce se poate trăi. Am fost sus, am fost jos, am sărit, am cântat (un fel de-a spune), am văzut-o de foarte aproape, mi-am ținut respirația când versul de pe mâna mea s-a făcut pod între noi, mi-am simțit ochii arzând pe How Big, How Blue, How Beautiful, i-am stins cu apa din ei,  mi-am aruncat tricoul de pe mine în aer la Dog Days și când s-a terminat, n-am putut vorbi jumătate de oră.

Întoarsă în țară am decis că mi-e dor să lucrez la un proiect care are ceva de-a face cu muzica și am pus pe hârtie ideea care o să-mi schimbe viața.

A fost o vară magică. Și eu pe lângă ea.

8 comments » | filled under: life, off topic, vacante

bucket list de august, sau, cum ar veni, 5 lucruri pe care să le faci neapărat (și practic degeaba), dacă te coclești în București

August 4th, 2015 — 6:20pm

avioane

Câteodată ai o stare pe care vrei să o lași în urmă. Și atunci tre’ să faci ceva, dar ceva-ul ăla să fie fix degeaba. O prostioară. O leimoșenie de care să râzi cu complicele tău și după treijde ani, când maxima excitare o să fie ieșitul în public fără proteză. Sub deviza “aventură și confort”, vă prezint lista micului bipolar pentru luna august. Adică unde să fugi de-aStarea. Ia.

1. LA AEROPORT. Te urci în mașină, dai muzica tare (Manson, anyone?), o iei neapărat prin centru (Magheru, Piața Victoriei, Aviatorilor, Charles de Gaulle, Arcul de Triumf, Piața Presei, Băneasa). Pitstop la mall, ceva picnic dezgustător în parcare, pe capota mașinii (Cinnabon și Illy – a match made in disgust heaven!), and off you go, tu zi air’port! Tragi la plecări, e mult mai mișto decât la sosiri. La sosiri sunt mulți care atârnă, la plecări e doar lumea care pleacă. Adică poți să ai satisfacția că doar tu ești acolo fix degeaba, e mișto, mă, e mișto 🙂  La etaj e o cafenea de unde poți să te uiți la avioane. Nu au muzică, tre’ să-ți pui din telefon. Au limonadă, e bună, mai taie din greața post Cinnabon. La întoarcere vezi să nu te oprești la Pain Plaisir dacă e luni. Lunea e închis.

2. LA KM 49 PE A2. Ce e acolo? Ce să vezi, un OMV! Parchezi, bei o cafea la Viva, mănânci biscuițelul Speculoos, mototolești ambalajul și îl azvârli la gunoi cu tot cu starea. Când te duceai erai sâcâit, de întors te întorci pe soare. Cu viteză viteza legală. Înapoi, le zici tuturor că ți-ai lăsat dracii la km 49. O să se uite ciudat la tine și asta o să fie relativ amuzant.

3. ÎN FAȚA BLOCULUI, cu laptopul. Ca să vezi până unde bate wi-fi-ul din casă. Și să faci fix același lucru pe care l-ai fi făcut și înăuntru. Mai puțin în cazul în care acelasi lucru means porn 🙂

4. LA LEHLIU GARĂ. Pentru că toată lumea fuge de-acasă în locuri mișto. Mare, munte, de-astea. Nimeni nu se duce for leisure la Lehliu. Tu o să te duci, iată. Cică La Partid e mâncarea bună. Și e clar că nu e posibil să te întorci de la Lehliu cu aceeași stare cu care te-ai dus.

5. ACASĂ LA UN PRIETEN, ÎN LIPSA LUI. Îi ceri cheile și te duci. Câteva idei despre ce ai putea face într-o casă străină (obviously, după ce-o să le scriu nu o să-mi mai dea nimeni nicio cheie, like evăr!): faci fix atâatea dușuri câte soiuri de gel de duș există pe marginea căzii, te ștergi cu alt prosop de fiecare dată; aduni niște lucruri mici și random, faci o capsulă a timpului și o ascunzi bine de tot (nu-i ascunde omului prezervativele, that is NOT cool, at all); rulezi o hârtie de o sută, o legi cu elastic și o pitești în congelator, pentru că nu se știe când o să aibă omul nevoie să make a quick exit, ca în filme; dansezi în chiloți pe balcon; defiletezi un bec la alegere; îi umpli omului frigiderul cu mâncare bună; rearanjezi toate cărțile alfabetic (OMG, grUaznic!); calci rufe (OMG, awesome!); în fine, ai prins ideea 🙂

Ieri am fost la aeroport. Degeaba. Și ziua în care mă simțeam sâcâită va rămâne în istorie drept ziua în care am văzut avioane. Lucrurile sunt destul de simple when you think about it 🙂

8 comments » | filled under: life, off topic

vacanța noastră în Paros: partea a 2-a, posibil ultima, nu m-am hotărât. mai multă informație, mai puțin feeling. haidi, bre, voi chiar ați crezut? :-))

July 31st, 2015 — 12:01pm

Naoussa

De pe barca te dai jos noaptea. Miroase a mare, dar nu ca la noi. Nu a baltă, nu a mâl. Marea lor (Egee) e subtilă, transparentă și mult mai chill. Te cheamă, nu te obligă. Cu mașină cu tot te dai jos, ca să fie clar. Pui GPS-ul pe Naousa și pe-aci ți-e drumul. Naousa e unul din satele de pe insulă, altceva decât de capitala port Parikia, la vreo 15 minute distanță, să zic.

Ajungi în Naousa, faci rapid check in (aici), îți tragi chiloții de baie pe tine și te urci iar în mașină. Te duci la cea mai apropiată plajă foarte foarte mișto – Santa Maria îi zice. E beznă și pustiu. Ochii ți se obișnuiesc repede sub cerul cu toate stelele. Simți nisipul în converși. Picioarele îți merg întâi mai încet, apoi tot mai repede. Ți-ai pierdut răbdarea, o vrei acum, iar pontonul ăla care te duce la ea ți se pare o veșnicie de treabă. Nu știi dacă e aproape, că nu-s valuri. Vezi umbrelele de paie și din mers începi să te descalți. Nu e fix cum credeai. E mai bine. Nu e lună. N-ai s-o vezi în Paros. E doar Venus. Dai jos hainele și te bagi. Cu picioarele, cu miezul, cu umerii. Dacă n-ai noroc, vezi și fundul cuiva (tz tz tz, una lume nu și-a super testat costumul de baie în cadă, doh!).

Ți-ai făcut damblaua, ieși, te freci ghebos cu prosopul, că na, cald nu e. Ți-e foame. Te gândești că măcar la gyros ar trebui să fie deschis. O iei la loc cu mașina, spre portul de mici ambarcațiuni din centrul Naousei. E trecut de 12 noaptea. Oamenii se cam strâng pe la terasele cu mâncare. Ia uite, la ăștia e deschis. N-ai mai fost, nu știi cum e. Cinci la o masă au șansa să încerce aproape tot ce-i în meniu. Și salată grecească, și tarama, și creveți mici prăjiți, și calamar pe grătar, și vinete, și sardine, și musaca, și cartofi prăjiți în ulei de măsline, și bere, și vinul casei, și God knows what else. Vitsadakis nu e fix sus în vreun top al tripădvaizărilor. Și totuși te gândești imediat că e foarte posibil să fie asta cea mai bună mâncare din Naousa. Zilele care vin îți confirmă. O să vrei să mănânci aici mereu. O să o și faci. O să te împrietenești cu oamenii, că that’s what you do. Găsești un loc care-ți place și atârni acolo fără sfârșit, de ajungi să-ți ceară lumea un Pepsi Light sau să te întrebe chiar și ăia de te cunosc dacă nu cumva lucrezi acolo, nu DE acolo.

Ajungi în sfârșit în patul tău pentru următoarele șapte nopți (ce greșit, data viitoare măcar 10, ideal 14). Cazi lată, lată I tellS you. Iar dimineața când te trezești și deschizi ușa, asta vezi:

villa kelly naousa

Not to shabby, aș zice. 85 de euro pe noapte camera dublă superioară, 55 aia standard. Cele mai mișto dușuri pe care le-am văzut într-un hotel (sau o casă de om, for that matter). Niciun pic de gresie pe jos la camerele mai pricopsite (unele standard aveau, din ce văd pe site la ei). Totul turnat în piatra, chiar și băile. Locul – squeaky clean, foarte cool pe dinăuntru, iar pe-afară… vedeți și voi. Mici probleme cu o ușă care nu se putea închide decât cu cheia și o apă caldă (not) într-una din camere. Nimic insurmontabil. Oamenii… foarte drăguți la mica recepție de zi, dar complet inutili 🙂

cookies

Să (ne) revenim. Te scoli dimineața la 7, ca o freakozoidă ce ești (da, așa o să dormi toată vacanța, 4 ore pe noapte, în medie). Și cum colegu’ sforăie încă, o iei pâș pâș pe drum în jos, să explorezi teritoriul. La colțul străzii găsești mult advertizata “cea mai bună brutărie din Naousa”. O fi, nu zic nu, dar eu nu pot să mănânc cookies for breakfast. Nici aluaturi dospite, cu cârnat la mijloc. Nici biscuiți, fursecuri și alte uscățele. Mă rog, you get the picture.

Din fericire, la nici doi pași de drojdierie găsești ceea ce va deveni de-aici înainte primul punct de alimentare în drumul spre orice. Creperia whose name shall not be named, noroc că faci o poză pentru posteritate. Open for business de la 7 și ceva dimineața, închisă la prânz, redeschisă după-amiaza.

krepalli

Aici au ouă. Ouăle sunt viața. Omleta zdrențuită, cu feta, ardei și cârnăcior, e exact ce trebuie. Espresso-ul dublu e un fel de solo românesc. Lung nu e bun. Ajungi, through trial and error, la concluzia că tre să ceri 4 shoturi de espresso într-o ceașcă dacă vrei să înțelegi ceva din ele. Ah, by the way,

THERE IS NO X IN ESPRESSO

Mai faci și treabă, nu doar o freci. Gen ceri o foaie de la băieții de dupa tejghea și măzgălești pe ea the Paros bucket list pentru toată gașca, cu responsabilul aferent fiecărei dorințe și cronologia optimă în care tre’ să faceți toate lucrurile alea. Treaba e serioasă. Ordonezi și plajele. Dimineață la Mikri Santa Maria, ca să puteți mânca la prânz la To Dixty (multe caracatițe au fost mâncate aici în 2009 și multe sezoane din Grey’s Anatomy au fost “arse” la o masă lângă peluza verde ostentativ). To Dixty deschide la 12, ca să nu ziceți că nu ați știut. Noi am ajuns pe la 10 jumate, am fost recunoscuți, după șase ani, și da, in all fairness, nu pe mine m-a recunoscut șefu’, dar na, e bine când călătorești cu oameni care leave a lasting impression 🙂 Cum ziceam, am ajuns înainte să deschidă oamenii, dar au fost drăguți și ne-au dat cafea, fructe, după cum și permisiunea să ne înghesuim mașinile în parcarea lor care e foarte foarte aproape de plajă. La prânz am mâncat tot soiul de chestiuni mai mult sau mai puțin soioase, între care se remarcă brânza feta prăjită în crustă de susan și gâlgâită-n miere: OMFG!

to dixty

După amiază neapărat la Monastiri Beach. E la vreo 20 de minute cu mașina de centrul Naousei și by far, aș zice, e cea mai confortabilă plajă din zonă. Șezlonguri sub umbrar natural, beach bar cu salată de fructe, mojito și freddo espresso Illy (foaaarte bun!), dușuri cu apă încălzită la soare (cum altfel?) și o mare perfectă. Perfectă, da.

monastiri beach

Mai departe. Un loc unde vrei să te duci seară de seară for drinks and sweet disposition este Big Blue, fix în capătul micului port. Acum șase ani aveau un barman care îți făcea la libera inspirație cocktail după chipul și asemănarea ta, nu îmi amintesc să fi primit vreun meniu, like evăr. 10 euro cocktailul în 2009, 11 euro în 2015. 4 euro un shot de kamikaze, tot în 2015. Și un casting nou, girl on girl, cum ar veni. O bramaniță super cool, o tipă foarte jmecheră și prietenoasă, care cred ca e ceva boss of them, și (I saved the best for last), Katerina-cea-care-e-kindergarten-teacher-iarna-și-chelneriță-vara.

big blue

Katerina vorbește fix două boabe de engleză. Are părul lung până la fund și așa o aură de Greek goddess că-ți vine să-i împletești cozi. Katerina a băut cu noi shoturi de mastică, mi-a ghicit expert vârsta (“twenty two!”) și m-a complimentat pentru my party animal-ness. Am iubit-o, i-am dat add pe rețele de socializare, dar nu mi-a răspuns. S’tem bine și așa, îmi imaginez că n-oi fi singura turistă care a dezvoltat vreodată un girl crush pentru ea, e ok, o s-o aștept :-))

Sunt, cu siguranță, o droaie de locuri unde poți să bei ceva în Naousa, mai mari, mai fensi, mai mișto decât Big Blue. Mă interesează să le cunosc? Absolut deloc. De ce? Pentru că eu (și da, I realize că nu-i toată lumea la fel, e ok), dacă tot ies din casă, vreau să trăiesc o experiență. Nu, așa cum ar putea părea la prima vedere, să-mâncăm-să-bem-să-ne-simtem-bine. Am căutat întotdeauna locuri cu personalitate, sînge cald și așa, una peste alta, ceva în plus. De aia, bunăoară, cât a fost Simbio închis anul trecut, aproape că nu am ieșit nicăieri. La Big Blue am cunoscut niște oameni în viața lor, atât cât s-a putut în câteva zile. Ne-au lăsat să punem ROA în boxe, au ciocnit cu noi, ne-au povestit lucruri, am avut masa noastră, ne-am îmbrățișat de la revedere în ultima seara. Nush, e greu de povestit. A fost, este, unul din locurile pe care le simți aproape, nu doar locul unde cineva și-a super bătut recordul de shoturi băute with a straight face și mers perfect drept pe digul de lângă.

Se apropie ora prânzului, așa că punem pauză iar. În partea a 3-a vă povestesc despre Naousa, Lefkes, Parikia și despre cea mai frumoasă plajă din Paros.

'paros 2

Mică bomboană pe coliva părții a doua: aș vrea să vă gândiți cum ar arăta lumea dacă de mâine ar dispărea culoarea albastru.

2 comments » | filled under: life, off topic, vacante

vacanta noastră în Paros: partea 1, posibil unica, sau prima din multe, nu m-am hotărât. în orice caz, doamne-ajută, daca nu mă mai întorc din scris, să știți că v-am iubit

July 30th, 2015 — 3:24pm

Paros_1

ZIUA ZERO A SCRISULUI. A fost odată un sertar cu rufe mentale în care, pur și simplu, rufele mentale nu mai aveau loc. Cam așa e capul meu de când m-am întors din vacanță. Vreau foarte tare să scriu despre Paros, mi se pare că am chestii de zis, dar de câte ori deschid fereastra asta, o sută patruzeci de perechi de chiloței emoționali se avântă în direcția mea generală și EFECTIV simt că decât să fac ordine în ei, mai bine îi adun cu brațul, îi îndes la loc cu de-a sila și îi strivesc cu sertarul. Ieri m-am chipurile apucat de scris. Am ales poza de deschidere (1 oră!), am scris titlul, am șters titlul, am scris titlul din nou, nu-mi plăcea, mi-am băgat picioarele, l-am lungit cu frâul liber, când colo, ce să vezi, era tâziu, m-am culcat. Sfârșit.

ZIUA UNU A SCRISULUI – CONTEXT. Umm, miroase a coaste de porc marinate, nu mă pot concentra deloc. Sau pot? Ia să vedem. În 2009 am ajuns pentru prima oară pe Paros. Insula aia din Ciclade care nu e nici Mykonos, nici Santorini. Nu am termen de comparație, nu am fost nici măcar în mult accesatul Thasos. Nu știu, practic, dacă în Paros e cel-mai-frumos. Știu doar că mi-am dorit cu ardoare timp de șase ani întregi să mă întorc acolo, ceea ce s-a și întâmplat, imediat ce-am făcut rost de niște bani în minus.

blue star ferries

CUM AM MERS. În 2009, drumul spre Grecia era pretty much ăla care trece prin Sofia. Cu punct de frontieră la Kulata, via Sandanski (unde marginea drumului găzduiește o mâncătorie Happy, ca la Ruse, minus ză sushi). Este un drum lung și nașpa, trecând, ca în cântec, sat după sat. Ei, între timp a apărut varianta prescurtată, prin Makaza. Anul ăsta așa am mers și a fost brici. Doar vreo 6h prin Bulgaria și înca cca 300 de km prin Grecia, pe autostrada mărginită de mare și lacuri care ar putea fi ușor confundate cu ea. Foarte frumos. La dus am “greșit” cumva traseul, dar în favoarea noastră. Am evitat localitățile bulgărești, bucata cu 80 km de serpentine, de pe lângă Veliko Tarnovo, și găurile din asfalt. La întors n-am mai greșit și drumul a fost, parcă, mai anevoios. Deoarece eu am zero interes pentru astfel de detalii, lăsându-mă cu nesimțire în grija ălora de se pricep cu de-a hărțile, nu vă pot oferi nicio informație cu adevărat valoroasă despre drum în sine. Ce pot să vă spun este că am făcut cca 9h până la Salonic și că dacă aveți o vezică foarte mică și/sau sunteți genul opritor de fel, puteți sta fără grijă, sunt destule OMV-uri în Bulgaria care să vă acomodeze.  Încercați neapărat guma de mestecat Five Flood (ceva deosebit) și apa plată Voss.

La Salonic am rămas peste noapte. Pe de-o parte pentru că nu ne place să mergem întins douăjde ore, pe de altă parte pentru că ne place la Salonic. Much much. Am stat, ca de obicei, la Park Hotel. Că e decent, curat, central și affordable. 10 minute pe jos în linie dreaptă până la faleză, brutărie prietenoasă în față (Yummy se cheamă) și cafenea bună în spate (Ypourgeio). Dacă aveți o singură noapte în Salonic și vreți să mâncați bine și fuss free, v-aș trimite la Mpoukia Mpoukia sau la Rouga, ambele in waking distance de hotelul sus numit. Micul dejun de la hotel e comestibil, dar nu bun, așa că dacă aveți timp, mai bine mergeți de mâncați dimineața la una din cele o mie de terase care mărginesc faleza. Noi am mâncat niște ouă la Tribeca.

Buuun. Din Salonic țuști la Atena, mai exact la Pireu, 500 km pe cca autostrada. Din Pireu se ia feribotul. Noi am mers cu Blue Star Patmos, o imensitate de vapor cu opt etaje și 450 de mașini capacitatea garajului. Biletele se cumpără musai cu niște săptămâni înainte, dacă vreți să stați liniștiți. Noi ne-am precipitat oleacă în 2009, când n-am mai găsit bilete în data care ne trebuia nouă. Anul ăsta am știut.

cu barca

Călătoria cu barca din Pireu până-n Paros durează 4 sau 5 ore, în funcție de opriri (la dus am oprit în Syros – 5h, la întors nu – 4h). Este parte din vacanță. Nu vă gândiți la ea ca la niște timp irosit. Ieșiți pe puntea laterală de la etajul 7, întoarceți-vă cu fața spre vânt și stați la primire. Ce o să primiți? Curcubeu în unghiul mort, apă în freză, sare pe buze și, mai presus de toate, viața voastră toată, filmată pe fast forward numai și numai în albastru. Zgomotul. Sentimentul că vreți să vă aruncați în cap de fericire. Diluarea, apoi, a tuturor gândurilor care au fost vreodată, într-o spumă albă care rămâne invariabil mult în spate. Apusul roz care vă înconjoară ca un dom. Liniștea. De-astea. Merită foarte tare să faceți treaba asta așa. Nu cum am făcut eu în 2009, când m-am proptit la o masă înăuntru și nu m-am mișcat tot drumul de frică (grUaznic!).

Se poate ajunge în Paros și cu avionul. Nu știu de ce ar vrea cineva asta. Că eu, de exemplu, vreau road trip. Vreau Florence pe repeat în mașină. Vreau pipi la o sută de benzinării. Vreau să țip de bucurie când, trecând a nuș’ câta oară granița din Bulgaria în Grecia, văd cum se schimbă într-o fracțiune de secundă vederea, dintr-una prăfuită și fără contrast într-una clară și vie. Vreau să mă culc și să mă trezesc în Salonic. Vreau vapor. Vreau freamăt de ore în șir, nerăbdare, “are we there yet?”, vreau sa pășesc jos de pe barcă în Parikia, să trag pe nări, să simt deșănțat, să pun mâna pe inimă, s-o apuc bine, s-o scot ca să mă uit la ea și să-i zic în față: “Am ajuns, frate! După șase ani, am foarte ajuns!”. Vreau clișeul ăsta. Over and over again îl vreau. Nu mă grăbesc nicăieri. Nu-mi pare rău de niciun minut. Orice lucru bun e la un capăt de drum.

am ajuns

Stay tuned, nu am terminat, urmează partea a doua, aia în care vă spun unde am stat, ce-am mâncat, ce băuturi alcoolice am consumat și pe ce coclauri ne-au mers cauciucurile și pașii.

4 comments » | filled under: life, off topic, vacante

Back to top