Acum doua veacuri si un sfert, pe cand locuiam intr-o garsoniera ingramadita, noi, doi tineri aruncati in viata cu chilotii-n vine si zestrea de la mamaie, ne-am cumparat farfurii de arcopal. Albe si lucioase. Ca asa am vrut eu. Le-am cumparat impreuna de la Gima, cu emotia cu care, precis, alti doi spuneau Da la starea civila. Pe vremea aceea nu aveau mult, dar nici nu ne trebuia. Astazi nu stiu daca le-as mai cumpara, imi par desuete. Nu pot sa nu le admir insa pentru trainicia lor, pentru luciul ala ostentativ pastrat de-a lungul anilor, in ciuda tixului, a ajaxului si a multiplelor cicluri de spalare la program intensiv. Prezinta niscaiva zgarieturi superficiale, semn ca unele cutite taie prea adanc. Cu toate astea, in bataia soarelui arata ca noi. Si nu pot sa nu le zic: bravo mai, farfurii albe, ca nu v-ati facut cioburi.

Inchei aceasta parabola invitandu-va, in cu totul alta ordine de idei, sa dati o raita pe la prietenii mei food bloggeri care participa la un concurs  foarte fain, pus la cale de Electrolux:

• Monica – Foodie Family: http://www.foodiefamily.ro/blog/retete/cubul-lui-alex/
• Lavinia – Bucatar sub acoperire: http://bucatarsubacoperire.blogspot.com/2012/01/ravioli-cu-creveti-si-mascarpone-in-sos.html
• Mihai – Placeri simple: http://placerisimple.wordpress.com/2012/01/10/symphony-in-c-major/
• Madalin – Wine & Knives: http://wineandknives.blogspot.com/2012/01/bruschetta-cu-foie-gras-branza-de-capra.html
• Zana Eficientei: http://zanaeficientei.wordpress.com/2012/01/10/panettone-french-toast-with-mascarpone-mousse-and-orange-sauce/
• Cooking with my soul: http://brindusascheaua.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-sous-vide-sos-de.html
• Dana2dor: http://dana2dor.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-afumat-cu-ciocolata-si.html

Pentru ca am vrut musai sa scriu azi, mi-am inceput ziua cu o farfurie de supa calda si-un tzamp pe pilaf de orez alb (cam cum ar zice buna-mea). Fix ce-i trebuie caprioarei la ora zece dimineata. Prin amabilitatea lui Iepu’ Purcifer, n-am mai apucat a posta nimic, dar macar m-am asigurat (si azi) ca nu voi muri de inanitie (o vorba-n vant din partea mea, o sa va zic candva zilele astea una alta despre niste oameni care chiar stiu ce e aia foame, eu nu pot trai cu ea o ora, ei traiesc cu ea zile…).

Ei. Intrebarea este ce pui mancam io. Si raspunsul: pui… oshenesc. Da. Asa-i zice. Ca se facea ca eram cu consortul in Auchan, unde nu pot sa zic ca-mi prea place, nimeream pana mai ieri doar accidental, dar de-acu’ o sa ma duc chitit. Asa. Si la raionul de carnet, in fata-mi se asternura deodata niste pui mari, si galbeni de grasi ce erau, cu pielea tare si carnita inchisa la culoare, precum pasaretul alergat. Ce este acest animal? Am zis eu. Si Pufix: cum ma pufi, e puiul osenesc, nu ti-am zis io de el? Cert este ca l-am luat pe el puiul, de fapt, doua pulpe si-un piept cu os, si l-am dus acas’ la noi, sa-i fac cunostinta cu sfanta oala. Am fiert mai multisor la el, dar doamne, ce bun! Pui adevarat, chiar aduce cu puiul de tara. Nicio treaba cu cocoricii si avicolii si alti de-astia. Asa tare m-am bucurat de supa si de pilaf, incat am ezitat sa share, ca data trecuta cand v-am zis de fructele congelate, n-am mai gasit cu saptamanile. Totusi, natura mea deosebit de altruista intr-alea halelii a invins. Meritati, nu-i asa, puiul gras, puiul oshenesc. Ii zice asa de la Oash, nu de la Auchan cum crezui eu si cateva fete de-ale mele. Cica s-ar gasi si-n Real si Cora, eu zau ca nu l-am vazut pana acum in niciuna din astea.

Asa. Deci cautati puiul bun si galben, e usor de recunoscut.

Trambulim mai departe fara noima, pentru ca vine peste noi spiritul Craciunului si nu vreau sa ne gaseasca, nu-i asa, cu chilotii-n vine. Intai, un incident. Eram eu cu Boo intr-o seara la o trattorie. Era destul de tarziu, sa tot fi fost vreo 4-5 mese ocupate, atat. Bai, si intra in carciuma un grup de colindatori. Oameni in toata firea, nu pusti. Si incep a canta colinde asa de frumos, ca ti se facea pielea de gaina. Nu unul, ci vreo patru. Si de pe la noi, si de la altii. Eu cu Boo: mvaaai, ce draguuutz! Restul mesenilor, numa cu ochiu-n farfurie, nu care cumva sa necesite a se scobi prin buzunare dupa vreun cincilei. Cand au terminat de cantat oamenii, ne-au urat “sarbatori fericite”. Am raspuns doar noi. Pentru care chestie ne-am luat niste priviri de parca eram, gen, doo lepre. De m-au apucat asa toti nervii capului. In ce tara traim, bre oameni buni, de colindatul (frumos, cald, pe mai multe voci) este sinonim cu cerseala? De ce suntem asa opariti social, in loc sa ne bucuram ca niste copii? De ce nu facem om de zapada cu ochii boabe de piper? De ce nu iubim? Of.

Ceea ce ma duce la punctul numarul trei. Intitulat “facerea de bine…”. Bogdana isi raceste gura de niste bune luni indemnandu-ne sa-l ajutam pe baietelul cu DBA, Bibi, nu zic ca far’ de folos, dar precis usor nu a fost. Si dupa cum printesa si-a luat cu doua maini scatoalce cand a incercat sa ajute o fetitza fara o mana, asa, iata, si acum a iesit cu balamuc. Cum, va veti gandi, cum este posibil ca un om sa-si bata joc de dorinta altuia de a ajuta pe cineva al carui copil poa’ sa moara daca nu este ajutat? Pai… e simplu. Pentru ca in Romania, colindatul este sinonim cu cerseala, v-am zis eu ca se leaga.

Sigur, daca nu sunteti la curent cu recentul tambalau, nu veti intelege mai nimic din aceasta peroratie. Nu-i nimic si nevermind. Ca, de fapt, tot ce tre sa intelegeti is this:

Pana pe 16 decembrie, si doar pana atunci, puteti cheltui cu cel mai mare folos 2 euro, trimitand un sms la 848. O faceti pentru acest copil cu boala asta afurisita si rara, despre a carui suferinta au scris o multime de oameni cu suflet din online-ul romanesc. Iepu’ a racit prima oara acu’ o saptamana. Usurel. Doar niste muci mai vanjosi. Si tot mi s-a parut capatul tarii. Nu vreau sa imi imaginez prin ce trec parintii lui Bibi. Vestea buna (si in egala masura frustranta), e ca suma de care e nevoie pentru ca micul Bibi sa fie ca nou nici macar nu e foarte mare, 100.000 de euro. Nu e mare. E doar greu de strans. 50.000 de SMS-uri. Oare suntem atatia? Sunteti cu mine?

Si chiar, voi ce-ati face daca in carciuma unde cinati ar intra niste colindatori? Le-ati zambi? Le-ati da bani? I-ati privi cu scarba? V-ar fi rusine pentru ei? Nu, pe bune.

Ieri a fost Ziua Internationala a Persoanelor cu Disabilitati. Am aflat de treaba asta nu pentru ca am atins un nivel deosebit de awareness si implicare sociala (as minti sa zic ca da), ci pentru ca folosesc lapte de consum Oly ca sa-i faci lui Iepu’ branza de vaci. De fapt, am frigider un raft dedicat Oly, m-a apucat aceasta dambla cand am descoperit iaurtul ala 2% cu probiotice si de-atunci tot cumpar: 2%, 4%, 5%, smantana, lapte, you name it. Pentru ca-s bune, dar si pentru ca am eu o slabiciune pentru brandurile rotunde, grasute si pufoase, iar Oly e chiar un brand misto, produsele sunt cinstite si arata intr-un mare fel, cam cum m-as fi gandit eu ca trebuie sa arate all things lapte.

Cand mi-au scris oamenii astia si mi-au povestit de campania lor cu capacul inscriptionat in Braille, am zis ca da, sigur, ma bag, ii ajut sa raspandeasca, cum ar veni, dragostea. Nu aveam de facut decat sa ma “orbesc” cu o esarfa pentru cateva zeci de minute, si sa scriu apoi pe blog despre experienta asta. Ei. Si sa vedeti faza: nu am avut timp. Nu am avut timp sa nu vad. Cum e asta? Pai.

Dimineata trezit – masurat cu ochii 180 ml de apa – facut laptele – impachetat Iepu’ pentru plecat la tara noi toti, la mamaie si tataie – urcat in masina – pe drum nu putut legat ochii, ca facut rau de-ala de masina cu vomat pe geam daca nu uitat cu ochii largi in directia mersului – ajuns la babaci, mancat la masa, din cand in cand bagat capul in camera unde nani Iepu’ Purcifer, asigurat ca nu o ia plonjon cu capu-nainte –  la intors, stat “geana” cu ochii pe speedometru, vigilenta rasplatita de husband cu viteza legala (imaginez ca daca as fi avut o esarfa neagra la ochi, am fi ajuns la Bucuresti in jumatate de timp. sau never:p) – pe seara mers la cinema, asta nou de la Baneasa, bai, da’ce misto e… unbelievable, zau! – vazut, da, vazut Puss in Boots; cu ochii vazut, 3D even, cum sa-mi pun esarfa la ochi cand intregul point al mersului la film e sa vezi, zice clar “ce filme ai mai VAZUT?” – trecut ziua si eu nu avut timp sa nu vad – si cand culcat seara in pat si inchis ochii, vazut clar in cap fata lui Iepu’ – si gandit asa:

Sunt unul din cei jdemii de cei mai mari fani Vocea Romaniei. They had me at “Hello!” Am zis de cand am vazut primul episod (si mai cu seama dupa ce au terminat cei patru fantastici de macelarit “Don’t Stop Me Now” a lu’ Queen) ca asta e the winning show. Ca o sa rupa audienta in doua. Ca o sa necesite implicarea mea sincera, de telespectator, ca o sa rad, plang, tot tacamul, ca o sa dau sms-uri, ca o sa am pielea de gaina si parul zbarlit in cap, de-astea. N-am ratat nimic. M-am uitat la televizor, m-am uitat in reluare pe voyo.ro, mi-am facut scheme pe hartie cu cine cu cine, care iese, care sta. Am luat-o personal, ce mai.

Am trait intens-epocal. L-am urat pe Brenciu pentru ca a trimis-o acasa pe Krisztina Koszorus. L-am apreciat pe Moga pentru maniera profesionista in care s-a comportat inca de la inceputul show-ului. L-am iubit pe Smiley pentru candoarea cu care si-a “gestionat” echipa si am facut caterinca cu budinca de cotzoharla blonda care a innadit cu perseverenta saptamanala un sirag de perle ce vor ramane in analele acestui show pentru multa vreme. De cand e cu vot public, imi tremura ficatii, ma astept sa fiu foarte dezamagita. Ca, vorba aia, romanii au talent sa voteze cu dosu’. Mi-e frica, jur. Pentru ca vreau sa castige cine trebuie. Vedeti voi, eu stiu. Eu stiu cine e Vocea.

Anyway, fiind asa de inflacarata pe subiect, era inadmisibil si de neconceput sa nu ma strecor la una din galele live. Mi-am dorit foarte tare sa ajung sa vad team Moga si am avut aceasta bucurie fix ieri seara. Dupa care mi-am dorit sa am timp azi sa va povestesc la cald cum a fost.

Bai. A fost magic. Sunt asa de buni copiii astia ca nu pot sa nu ma intreb, chiar si cu insight-ul cuiva care a lucrat vreo sapte ani in the music business, de ce, bai nene, de ce nu auzim de ei decat printr-un accident de-asta tv, de ce nu sunt ei pe radio si de ce, in general, suntem asa de varza noi, romanii, consumatorii needucati de rahaturi mass market, servite de niste nulitati media bine comisionate. Mi-ar placea din suflet sa iasa ceva cu ei toti, juratii sa-si tina promisiunile aruncate de-a valma in emotia momentului, contractele sa curga si cineva sa-i scoata pe bune la lumina. Din nefericire, nu pot sa fiu asa de naiva. Dar pot sa incerc sa ma bucur de show. Pot sa-mi blochez acea parte a creierului care stie ca multi dintre oamenii astia talentati vor cadea rapid in uitare si indraznesc sa iau toata bucuria pe care mi-o ofera ei si sa sa fac din ea origami emotional, da, sunt entuziasta, sunt dependenta si sunt vizata direct de frumoasa emisiune.

Aseara mi-au placut toti. Sigur ca-s subiectiva, sigur ca n-am fost de acord cu plecarea Amindei in favoarea Oanei Brutaru si a lui Sebastian in favoarea lui Aldo. Dar luand partea buna a lucrurilor, se remarca urmatoarele:

• juriul e senzational. Totu-i pe bune, spontan, nimic regizat. Oamenii aia asa sunt. Alea-s vorbele lor asumate. Unde mai pui ca au si un chemistry deosebit unii cu altii.
• Pavel Bartos e mai haios in pauze decat cand e “promptat”.
• platoul e very fensi-shmensi si bandul lui George Natsis e foarte bun.
• am plans cand a cantat Oana Radu. Are ceva fata asta. E “bruta” si necesita lucru mult, dar doamne, ce talent. De mult nu mi-a mai fost dat sa vad. Ah, ma enerveaza teribil oamenii care se refera la ea cu denominatia ” aia grasa”.
• am apreciat momentul lui Aldo Blaga, dar omu’ in sine nu imi transmite nimic, ceva se pierde pe drum, pur si simplu nu-mi starneste emotie.
• m-am ridicat in picioare la Dragos Chircu, dar insist pe ideea ca nu e el The Voice. Vreau mai multa versatilitate de la cel care va castiga si nu pot sa trec peste prestatia lui uratica de la duelul pe With Or Without You.
• apreciez fenomenul Canaf. Pacat ca simt nevoia sa ma scuz pentru asta. Ca daca as avea an extra set of balls, l-as lauda mai abitir. Cum nu am, ma multumesc doar sa nu-l hulesc.
• publicul a votat responsabil, pentru prima oara de cand imi aduc aminte. Vorba lui Moga, am fost placut surprinsa.

Acum ca am transat problema, sa va spun si cu cine am votat, cu cine-o sa votez si de-acum incolo si cine cred eu ca ar trebui sa castige. Si anume

LIVIU
LIVIU
LIVIU
LIVIU
LIVIU

De ce? Pai nu pentru ca a frumos, desi este, nu pentru ca e talentant, desi e si asta (dar na, toti sunt). Ci pentru ca l-am ascultat cu ochii inchisi de fiecare data cand a cantat si am ajuns la concluzia ca e negru, e Stevie Wonder, e miere meets tehnica, e tot ce mi-as putea dori de la Vocea. Adica daca as fi io creatorul tuturor lucrurilor si m-as apuca sa dotez un specimen omenesc cu vocea perfecta pentru cantat, fix asa as face-o, nimic n-as schimba. Omul poa’ sa cante orice, l-am cautat pe YouTube, face niste reinterpretari senzationale la piesele-asa-cum-le-stiam. Am vrut sa-i dau add pe Facebook, dar cand am vazut in profil Scoala Generala Nr. Cutare, m-a luat rusinea. Lasand la o parte manifestarile astea desuete de groupie, Liviu merita sa castige pentru ca e desavarsit, de departe cel mai smecher “pachet” din concurs, daca il lasam pe asta sa scape, inseamna ca ne meritam Innele si Ackcentii. De aia, pentru ca vreau sa-l ajut, vin si va intreb: ce sa fac eu ca sa va conving sa-l votati? Hai, cereti-mi ceva, sau nu o faceti, your choice. Dar trimiteti in fiecare marti SMS cu textul LIVIU la 1276 daca sunteti cu mine. Ca daca nu castiga, o sa jelesc in batista cu lacrimi de crocodil. Vreau si eu sa tin cu castigatorul, for once. Santaj emotional, whatever works… Numa’ sa fie cum trebuie. Deci Liviu, mbine?

Acu’ o sa ma retrag in barlogul meu sa ma uit la reluari, ca vreau sa fiu under the influence, again and again:) Vocea rulz!

Mai stiti cum glumeam mai jos, eu si blogul meu, ca doi tristi? Doi pe un balansoar, dar balansoarul cadea in cap in vagauna? Samanta de adevar este, si anume, da io cand mai scriu? Cand mai gatesc? Cand mai mananc? Foarte departe mi se par acum zilele alea in care, fara sa ma apreciez suficient pentru asta, fara sa ma pup pe cap si sa ma felicit vartos, gateam in fiecare zi pentru dimineata, la pranz si seara, faceam poze, scriam… trivialitati, s-ar zice, but boy oh boy did they make me happy. All that… gone. Timpul nu se mai livreaza in sticle de lapte, la usa in fiecare dimineata. Timpul meu s-a terminat. Si lipsa asta, resimtita furios, ca o apendicita acuta, in burta fix, ma face sa ma consider, vorba cantecului, “urata si cam proasta”.

Periodic vin in fata voastra si ma lamentez: mvai, deci daca ati sti, drag cititor, cat e de complicat, ce viata grea, ce zi scurta, ce nici 24 de ore, ce melancolia lui Peste Prajit, ce dor imi e, ba de mine, ba de voi. Si urmeaza un val de dragutzoshenii de la lumea buna care mai intra pe-aici sa stearga praful. Si-apoi iar imi propun sa fac chestii, iar imi compun kilometricele mele liste, si iar o dau cu mucii in iahnie. De ce, bai nene, de ce nu se poate si cal si magar? De ce highlightul saptamanii trecute a fost un piept de pui la gratar? Cand, ma intreb, o sa se intoarca din deplasare creierul meu ala smecher, organizat, metodic, mutant de munti, logoreea aia interesanta despre nimic si orice, oalele alea sfaraite pe foc si puterea de a ma scula dimineata si de a ma extrage din pijamalele-una-cu-pielea-de-atata-purtat-vai-ce-de… cacao. Vreodata?

Cert este ca, desi duc lipsa de energie, m-am hotarat sa va ofer un valoros insight in ce fac cand nu ma vedeti pe-aici. Pai in primul rand, canapeaua mi-a devenit al doilea fund. Cel putin in timpul saptamanii. Nu ma uit la televizor decat martea, la Vocea Romaniei. Sunt cel mai mare fan. Vreau sa castige Liviu Teodorescu si ma gandesc cum as putea sa facilitez si eu aceasta intamplare. In rest, cand doarme Iepu’, sunt atasata ombilical de produsul meu de conceptie numarul doi, grupul de mame, caruia ii dedic ce-a mai ramas nealterat din minunata mea persoana. Sunt foarte mandra de femeile astea, habar nu aveam ca-s asa de misto si asa de multe.

Weekendurile sunt pentru luat picioarele la spinare si fugit incotro vad cu ochii. Invariabil ma ratacesc la Simbio. Drept care observati in partea stanga frumosul banner care duce la pagina lor de facebook, va asigur ca nu banii, ci dragostea dementa ce le-o port, m-a facut sa-l afisez acolo, si acolo o sa zaca for a long long time. Motivata de petrecerea Andressei (btw, si pe aceasta cale, la multi ani, draga Andreea, oricine scrie pentru veverite, ratoni si pisici trebuie ca este o persoana speciala si ma bucur sa te cunosc, at last), mi-am facut deja rezervare pentru ziua mea de anul viitor si overall ma simt ca o adolescenta in diverse faze de calduri cand vorbesc despre Simbio. Simbilica. Draga. Deci sa nu ziceti de rau, ca o iau personal. Dar stiti de ce? Pentru ca locul ala are inima, puls, ii curge sange prin pereti, dar nu va ganditi la sange pe pereti, ganditi-va la, de exemplu, espresso Illy, black. Vorbeste bai nene. Vorbeste cu mine. Vorbeste si cu voi daca vreti sa-l ascultati si este mult, mult prea misto experienta asta a mea de a-l fi cunoscut, ca sa nu fac ce stiu, ce pot si in general tot ca sa-l promovez. Eu nu va vrajesc, va zic ce si cum, atat.

Bun. Deci cand nu-s cu Iepu, nu ling monitorul, nu fac gauri in canapea acasa sau la Simbio si nu ma uit la Vocea, se mai intampla sa mananc sau sa gatesc, caci, nevoia te invata, nu neaparat intotdeauna aceste experiente se suprapun. Vinerea trecuta am primit plocon de la Bucate, un ditai platoul de sarmale cu mamaliga si ardei iute murat. Asta pentru ca, acu’ ceva vreme, cand era Printesa mea poftitoare de niste sarmale bune, am aranjat cu Iepurasul si Mos Craciun si i-am impins si ei un platouas, despre care foarte frumos a scris aici. Le-am mancat pe toate. Bune bai nene, bune rau. Iata cum, lista surselor de mancat sarmale de catre pretentioasa mea gura se extinde la trei: 1. mama (best of the best nu-e-aletele-mai-bune!) 2. Bucate pe roate. 3. Vulturul. In ordinea preferintelor mele. Exceptionale toate, oricum. Diferenta fiind ca cele de la Vulturul sunt oleaca mai afumate.

Singura chestie notabila pe care am gatit-o in ultimele saptamani (adica na, ouale fierte si gratarul de pui nu se pun, imi imaginez:p), este un scaloppine de curcan cu paste galgaite in sos de smantana, ciuperci, spanac si rosii cherry. Dar despre asta intr-un post viitor, sper ca nu anul viitor.

As mai fi dananait aicisha caligrafic si mult, si bine, dar s-a trezit Iepu’ si e fiercely hungry, pentru ea chiar gatesc de trei ori pe zi, e actualmente cel mai mare fan al meu, deci chiar nu-mi permit s-o dezamagesc.

In concluzie, mai sunteti? Mai stati?

dear cookie, i miss you. sincerely,
your blog.

draga blogule, co-dependent much?:p nu am timp de prostiile tale. get a life.

pai na, e greu. nu pot sa traiesc asa. fara tine. viata e pustiu. 

acu’ mai ramane sa mi-o zici si pe aia cu te iubex sa moara mama. 

de ce spui asta? stii bine ca ma exprim mai ingrijit de atat. sunt fluent. curg, ca dambovita. pentru tine. sunt indeosebi metaforic. doar ca, vezi tu, nu-mi place cand pleci. mi-e rau. se stinge lumina. binar. 

bai, inceteaza cu tripu asta invinovatitor (is that even a word?!). stiai ca o sa avem un copil, cum credeai ca o sa fie? 

nu, acela nu este un cuvant. si da, stiam ca o sa ne fie greu, dar na, we’re in this together. eu o sa te astept. pana cand o sa fii din nou slaba si desteapta si o sa ai pantofi frumosi. 

acum ma si insulti. boule!

incerc diverse abordari. 

proasta idee. daca o tii tot asa, ma mai vezi la sfantu-asteapta. 

women:p 

blogs:p

“… si-mi dau seama ca la 20+ ne purtam our insides out, suntem plini pana la refuz de adevarurile noastre personale vii si fierbinti, care freamata nonstop sub o coaja atat de subtire, gata sa izbucneasca la orice intepatura. si in timp cumva adevarurile astea se cristalizeaza si se retrag, devin sambure, asa incat la 30+ [varsta la care, citez, "femeia e o piersica zemoasa", i'll keep that in mind ], adevarul meu este probabil de dimensiunea unui sambure de caisa si invelit intr-o coaja tare tare, care on the bright side il apara de aceasta viata care ne indeasa in cutiute, insa pe de alta parte il apara si de mine care uneori am impresia ca nici nu-l mai am.”

fabrica de jucarii, noiembrie 2009

Happy birthday, Boo! Je t’aime tellement j’ai eu cette trranslated en français en utilisant Google Translate, et vous savez combien j’aime les Français. Mais pour vous, je mange un croissant tous les jours et des vagues un french toast sur les rues de Paris, oui, vous êtes ce spécial pour moi. Je suis sûr que cette traduction suce et je peux aussi bien avoir écrit dans une langue je connais, mais le fait demeure, et c’est tout ce que vous devez retenir pour cette merde, je vous le disais, tout ce que vous devez savoir est que je táime. Tu es mon Paris, my girl, my Boo.

http://www.youtube.com/watch?v=rBQ2xc6jjJs

Ai niste bani de dat? Cine sunt eu sa-ti spun ce sa faci cu ei? Cum imparti “ajutorul”? Cui ii dai si cui ii refuzi? Sunt intrebari care ma chinuie de foarte multa vreme. Nu am ajuns la nicio concluzie. In online, necazul se propaga repede. Ce pot eu sa fac mi se pare mic, putin, neglijabil. Uneori ma gandesc: da’ dac-as fi eu in locul lui Icsulica? S-ar strange? As muri? M-ar salva?

Nu exista cauze nobile. Exista doar cauze. Believe it or not, sunt bani pentru toate. Si lacrimi.

https://drcatalinsandu.wordpress.com/

Sambata asta ne-a impins de la spate toamna cea calda-color catre Cornu, locul unde multe bucati de carne si-au gasit sfarsitul la frigarea cu lemne si carbuni. De la badica pan’ la opinca, de la carnati de oaie pan’ la fleica, am ras tot ce ne-a stat in raza vizuala. Pe urma am dat raptul prin gradina familiei, caci prea “mustea” neobrazata de bunatati de tot soiul. Morcovi, pastarnaci cat Iepu’, gogosari, ardei grasi, telina, cartofi… le-am vrut, vorba aia, pe toate!

Si pentru ca nu ne ajunsese atata paguba, ne-am dus si-n livada. Unde am devalizat merii ionatani, ca, nu-i asa, sa manance asta mica eco bio shmoomoo, doar n-ati fi vrut sa-i luam fructe de la aprozar, cand tataia are cele mai smechere mere, de-alea de care cresc si-n prun (luati de-aici daca nu ma credeti - http://www.totpal.ro/senzational-prunul-care-face-mere-de-la-cornu/, yep, that’s us:)).

Anyway, Purcifer a facut CTC la merele bunicului, a zis ca merg o tura, asa ca le-am incarcat in sacose pi tati si pe-aci ne-a fost drumul inapoi la Bucuresti, unde in pruni nu cresc mere si nici in meri nu cresc prune, pentru simplul fapt ca traim in orasul asta de… piure de mere, ca sa zic asa.

Anyway, de fapt altceva vroiam sa va zic. Treaba e ca de azi incepe mare diversificare a iepurelui. Dupa indelungi rascoliri, am decis ca e timpul. Mergem pe o schema foarte apropiata de ce-o sa gasiti pe http://wholesomebabyfood.momtastic.com, si-am inceput fix azi dimineata cu piure de avocado. Care nu doar ca-i plin de toate cele bune, dar prezinta si avantajul ca pot sa mananc eu cu maxima placere resturile lui Purci’, pe paine, cu nitica sare. Uite-asa. Prima tentativa de mancare solida s-a soldat cu aplauze, asa ca zic ca am intuit corect momentul si ma felicit si pe aceasta cale.

Ia sa-mi povestiti voi aici, cand aveti vreme, ce mananca iepurii vostri? Necesit sa absorb informatie precum un burete deshidratat. Multumesc si revin cu niste fish fingers, poate si cu o supa cu galusti. Pana atunci, hasta la vista si guacamole, baby!

V-am zis ca ma dedau la un post off topic si nu glumeam. Asta-i despre de ce nu dormea Iepu’, cu aplicatie pe toti copiii care nu dorm si pe mamele lor cu cearcane mov. Din seria da’ pe mine nu m-a invatat nimeeeeni [lacrimi si suspine aici]. Din capul locului sa stiti ca o sa fie a long one. Bine? Hai cu mamele!

Mai avem putin si facem sase luni de cand ne cunoastem, eu si Iepu’. Mi s-a pare c-a trecut fix o viata, ca asa se masoara timpul cand stai acasa si cresti copil, si te dai cu patinele in capul tau de la agonie la extaz in 30 de secunde fix. Desigur ca sase luni e plenty of time ca s-apara si primele greseli parintesti. Pe care iti ia ceva vreme sa le constientizezi. Nu odata mi-a venit sa zic “copilul asta e stricat, dati-mi altul”. De fapt, sa vedeti chestie, copilul era ok, in tot timpul acesta, noi eram defecti. Sa va spun ce-am patit.

Primele saptamani au fost asa, ceva de-o incetosare teribila. Nu-mi amintesc mare lucru, ca eram o roboata somnambula al carei corp umbla singur prin casa ca un strigoi in pijamale XL. Cam de pe la sase saptamani asa, s-a luminat treaba brusc. It’s all about sleep, eu asa am zis atunci, si mentin. Pentru ca la varsta de sase saptamani, Iepu’ a inceput sa doarma noaptea. Toata noaptea. Cum am facut? Pai am stabilit ca ora de baie o sa fie 10. Juma de ora frectie/baie, apoi o ora alaptatul (ca na, la astia mici dureaza), si-apoi somn de voie de pe la, sa zic, 12 pana dimineata la 6, uneori chiar 7. Doamne, ce bine-a mai fost. Copilul dormea in patul lui, noi dormeam in patul nostru (cu dopuri in urechi pentru ca lasam iPod-ul pe white noise all night, ca sa-i semene lui Iepu’ treaba cu burta mamei), toata lumea dormea deci! Ziua nu-mi amintesc cum era, dar parca era bine. Aveam timp.

Pe la patru luni, s-a rupt lantul de iubire. Prima schimbare, si nu neaparat cea mai deranjanta, a fost aia cu trezit si mancat noaptea. Cam de doua ori. Am pus pe seama dintilor, credeam ca ne pregatim de asta. Si felul in care am ales noi sa gestionam situatia a fost cam asa: culcam Iepu’ in patutul ei seara, iar la prima “trezire” o luam in pat cu noi si-o hraneam la orizontala. Si-asa dormeam pana dimineata, ceea ce s-a dovedit foarte comod. Looking back, ma gandesc ca asa trebuia sa facem de la inceput, doar ca ne-a fost teama de cosleepingul cu un botz de copil de 50+ cm, daca ne rostogoleam peste ea si-o storcoseam ca pe o clatita, am zis noi. Anyway. Aici am ajuns si-aici suntem si-acum. Nu ne mai e frica de bau bau, ca s-a facut mare si vartos si roll over Beethoven, ne da niste picioare in spate de numa, cred ca pericolul in care noi o incomodam pe ea in pat a trecut.

Acu’, ziua, alta poveste. Tot pe la patru luni asa, Iepu’ a devenit… cum sa zic… nesimpatica. O zi din viata noastra “domestica” a inceput sa arate astfel: ne trezeam dimineata pe la un zece (ca de pe la 6-7 ii tot dadeam snooze copilului care vroia sa ne sculam, pacalind-o cu singura mea arma valabila, bufetul suedez pe baza de all you can eat lapte). Urma o harjoneala constanta. Iepu’ vroia more and more. Cea mai buna jucarie eram eu. Cel mai bine era in brate. In brate si in miscare. Spre dupa-amiaza, situatia devenea negestionabila. Copilul nu suporta sa stea singur nici un minut. Ajunsesem sa ma duc la baie o data pe zi, si atunci cu asumarea unor urlete dolby surround. Apa nu beam, de mancat – numai noaptea. Ceva de groaza pamantului. Cand venea Pufix acas’,  ne gasea pe amandoua pachet de nervi. Eu, epuizata, il asteptam cu lacrimi in ochi si-un ghem de par in mana, al meu (care-mi cadea intr-o zi cat altora intr-o luna). Trageam pe urma amandoi de ora aia de baie, 10, ca asa stiam noi, ca tre sa respecti programul copilului. In tot acest timp, Iepu’ se miorlaia si se fojgaia si nimic nu-i placea. Ei, si la 10 o bagam la baie, si-apoi manca mult si nu adormea pe loc. Uneori sa intampla ca adormea pe la 1 noaptea de-abia. Si tot asa.

Lesne de inteles de ce pe la cinci luni eram deja varza cu carne si la mijloc carne. Nedormita, nemancata, nebauta, ne…pieptanata, o luasem lejer fuga fuga prin porumb. Intr-o seara, pe cand eram numa’ buna sa-mi crosetez venele mileu, vorbeam pe chat cu draga de Ioana, mama de gemene. Si zice Ioana: uite, noi avem o carte care ne-a ajutat mult – asta: http://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/0449004023. Doua clickuri mai tarziu (thank God for Kindle, cea mai tare inventie ever), ma apucam sa citesc cartea. Si acum despre carte.

Inca de la primele pagini m-a palit revelatia: copilul meu nu era rau, era pur si simplu obosit. Bai, ce simplu era, cum de nu mi-am dat seama, am zis eu. Am continuat sa citesc si sa ma minunez. Ahaaa. Deci asa. Pai eu credeam ca un copil doarme el daca i-e somn, habar nu aveam ca trebuie “pus” sa doarma. In loc de asta, noi il over-stimulam cu tot felul de traznai si joculete, pana cand saracu’ Iepu’ devenea asa de epuizat, incat plangea incontrolabil si nu mai stia cum se face chestia asta cu dormitul. Cartea explica la modul stiintific cum e cu ciclurile naturale de somn la copii de diverse varste, de la nastere si pana in adolescenta. Din ce m-am prins dupa-aia, citind si cele 1400+ de review-uri de pe Amazon, o oarescare opozitie intampina autorul din partea celor care il vad sustinator al metodei cry it out (adicatelea, lasa tu copilul sa planga pana cade lat). Mie nu mi s-a parut insa asa. E destul de echitabil nenea, ofera toate variantele de gestionare a chestiei cu plansul, de la nu plans la plans controlat si la plansu’ plansului. Cu avantaje si dezavantaje la fiecare. Ca de cele mai multe ori, tre’ sa-ti iei din carte ce ti se potriveste. Noi am luat urmatoarele, pe care le-am si aplicat incepand de a doua zi, cu rezultate de domeniul fantasticului:

1. Am inceput sa culcam copilul mai devreme. In loc de spalat la 10 si culcat la 12+, acum spalam copilul la 7:30 si pana la 8 si putin e pa la revedere nani. Surpriza emisiunii este ca doarme tot pana la 7 dimineata, de unde se vede clar ca noi vaduveam bietul Iepu’ de vreo 4h de somn bun.

2. Am “instaurat” ora de trezire. Cca 7:30 AM.

3. Am aplicat teoria cu intervalele de somn si veghe. Zicea cartea asa: copilul sa nu stea mai mult de 2h treaz, ca pe urma se oboseste excesiv.

4. Am incercat sa ajut Iepu’ sa bage trei somnuri de zi, respectand orele la care i se face natural somn, care nu-s foarte diferite de la un copil la altul.

5. Am incercat sa ma detasez emotional de “protestele” ei la somn, pentru ca mi-a intrat in cap ca avea nevoie de el (de somn adica). Si in loc sa ma joc cand ea cerea joaca, dar de fapt ii trebuia somn, m-am responsabilizat sa o invat sa se culce.

Uite-asa, in cativa pasi simpli, am trecut de la un haos de nedescris la un fel de program de somn, ceea ce ne-a imbunatatit brusc dispozitia atat mie, cat si lui Iepu’. Azi, programul nostru arata cam asa:

• Ne trezim la 7:30 AM. Ceea ce inseamna ca nu mai zac in pat cu Iepu’ pan’ la pranz, ci o hranesc, apoi ma dau fumusel jos din pat, ma spal pe dinti, imi fac o stacana de cafea decaf si pronesc cu ea la plimbare. Sunt prima mama din parcare. Ne jucam viguros. Ne bat soarele si vantul. Ne lasam sa ne latre cateii vecinilor. Vorbim cu nenea care uda spatiile verzi din complex cu furtunul. Ne salutam cu Yoko, una bucata caine de poseta pe care-l plimba stapan’su tot asa, cu noaptea in cap. Ii facem cu mana lui tati cand pleaca la birou. Cu alte cuvinte, ne obosim strasnic.
• Pe la 8:30+ o vad ca incepe sa picoteasca. Semnele de mami mi-e somn sunt: clipit des, ochi incetosati frecati cu mainile, introdus degetu-n gura… Cam asa. Acu’, exista trei posibilitati: adoarme afara si ramanem acolo pana se scoala (nu mai plimb carutul insa, pentru ca se pare ca somnul stationar e mult mai odihnitor); adoarme afara, o aduc in casa si-o trasfer in patut asa, grea de somn cum e, cu grija mare sa n-o trezesc; o bag in casa inainte sa adoarma, inchid geamul, trag jaluzelele si pregatesc camera de somn. Fara “distractii”, fara “tiribombe”. O plimb in brate (putin de tot, ca cele sapte kile iepuresti ma rup grozav de shale) si-o pun in pat asa, semi-treaza, ca sa se culce ea cum stie.
• Se scoala dupa o ora sau doua. Cand e mai putin de-o ora, nu se pune ca somn. Asta se intampla insa din ce in ce mai rar. Anyway, se scoala copilul la 10 sau la 11, mananca, si-o luam de la capat cu joaca. Avem iarasi interval de 2h de trezie, din care 1h si ceva ne jucam si-apoi ne “linistim” vreo juma de ora plus (linistim, adica asa cum v-am zis mai sus – mai “tundem” din jucarii, o lasam doar pe aia de ne place sa dormim cu ea, dam muzica mai incet, potolim sursele de lumina si zgomot, ne leganam asa, intai cu cantecele, pe urma mai pe muteste).
• Intre 12 si 2 adoarme a doua oara – tot o ora sau doua.
• Intre 2 si 4 se trezeste si mananca. Iar jucarii, si-apoi iarasi soothing.
• Uneori avem si al treilea somn, care incepe in jur de 4:30 – 5 si dureaza mai putin, maxim o ora.
• Pe la 6:30 iesim la plimbare si socializare.
• La 7:30 PM suntem acasa, unde frectie baie mancare si somn.
• La 8+ se da stingerea la copil, iar adultii stau in sufragerie popandau-style si se intreaba nedumeriti: si noi acu’ ce facem cu tot timpul asta?!

Avem deja o saptamana de program si ma simt de parca am renascut. Dorm, mananc, am si ceva timp ziua pentru diverse. Iepu’ nu mai plange, cand e treaza e mereu happy si zbenguita. The downside e ca seara suntem consemnati la domiciliu. No more iesit la terase cu Iepu’ dupa noi pana noaptea tarziu. Dar aia e, overall suntem mai happy cu totii, nu le poti avea pe toate. Ne-am pastrat iesirile pentru weekend, cand vine buni sa babysit. Iar in timpul saptamanii primim musafiri. Intr-o casa unde e liniste si incepe sa miroasa iar a mancare.

Sper sa va ajute povestea noastra. Pentru noi a fost salvarea si pompierii smurd si girofaru-n intuneric. Nu stiu ce m-as fi facut daca lucrurile ar fi continuat cum erau, situatia devenise ucigatoare. Inca nu pot sa zic ca stapanim programul 100%, mai jeleste Iepu’ cateodata cand se face ora de somn, dar asta se intampla mai putin si mai putin si simt ca e bine. De doua seri adoarme singura si fara proptele, in patutul ei. Nu vreau sa jinx it, mi-ar fi placut sa astept mai mult pana sa va scriu despre asta, dar n-am avut inima, ca deja primesc intrebari si uite c-am facut si-un prozelit – foarte satisfacuta ambasadoarea mea, cititi aici cum a functionat si la ea: http://ambasadorforfree.blogspot.com/2011/09/multiplele-teorii-ale-somnului.html.

Mi-as cere scuze ne-mamelor pentru aceasta lunga deviatie, dar eu stiu ca am cititori asa de misto incat nu ma astept sa se simta cineva lezat ca azi n-am vorbit despre porc. Imi fac bratele cuib pentru toate mamele denaturate de oboseala >:D<