Am prins ultimul strop de lumină. Aveam o pungă de mazăre aproape plină și un blender mozolit cu pătrunjel și lămâie, de la ceva salată rece de paste pe care o făcusem pentru prânz.  Am fiert cu nonșalanță mazărea, un clocot sărat. Mazăre: meet blender murdar, blender murdar: meet mazăre. Ulei de măsline, lămâie, sare, piper, tahini, puțin praf de chimion și un cățeluș de usturoi zdrobit. Deasupra, iar ulei, iar piper, ba chiar și niște fulgi de chili because… why not.

În timp ce-mi aluneca degetul pe butonul turbo al aparatului de dezintegrat chestii, mă gândeam că vine primăvara și primăvara este ceva frumos. De atâta elocvență mentală era să adorm, practic. Voi luați cu lipie și bețe de morcovi și spuneți-mi, dacă vreți, ce-ați mai făcut de când n-am mai vorbit. Mâine poate apuc să vă scriu și eu despre ce se mai întâmplă în viața mea. Par egzamplî, despre cum am devenit o mică obsedată de *allthingsmakeup, frivolitate în brațele căreia mă arunc furtunos, numărând totuși în gând câte bilete la Enescu sau cărți pe hârtie aș fi putut cumpăra de banii ăia. Ce să-i faci, sunt un animal consumerist, da’ măcar îs drăguță 🙂

Ah, decembrie, acest desert exquisite care încheie o masă cu doișpe feluri. Pretext de și mai mult sirop. Te iubesc, ba eu te iubesc, nu, eu te iubesc mai mult. dUamne, nimic nu e ca decembrie. Mai ales atunci când Universul(sulsulsul) ți-a dat în jur oameni cu efect de pernă electrică, cu care să te iei de mână și să săriți ca proastele în birou, iupiii, iupi du. Cu care să te gratulezi pe ferestre de chat rușinoase (“Fată, ce tare ești! Ba nu, fată, tu ești tare și te iubesc!”). Cu care să te îndemni la deep fried porc. Cu care să te rostogolești din greșeală din pat la 5 dimineața doar ca să bați la porți de restaurant închis. Cu care să-ți împarți ouăle. Cu care să-ți împarți viața. Și, după ce ți-ai împărțit-o, să vezi că tot ți-a mai rămas viață cât să tricotezi un fular. Cu care să te uiți în gol, dar mai ales în plin. Iar la final, când numeri invers de la nimic la totul, să zici: da, frățică, a fost un an bun. Decembrie e cel mai bun sentiment. Deci… da.

_

Am început luna cu o idee măreață: să facem cel mai mare Secret Santa din București, le-am fizzuit eu, ca o pastilă efervescenta ce sunt, oamenilor Cooku Bau, care, vorba aia, stăteau și ei liniștiți.  Turns out că brief-ul a fost cam greșit, în loc să ne iasă cel mai mare, ne-a ieșit cel mai mișto. Pe 1 decembrie, ne prosteam la camerele din telefon împreună cu fellow foodies, că ne zisese nouă fata de la Google la conferința food bloggerilor că e ușor să faci filmulețe cu toolurile interne de pe YouTube. Ha, challenge accepted. Odată aruncată mănușa video, am realizat ce făcusem. WTF, 50 de Moși Crăciuni pofticioși la un loc necesită niscai preparative, ne-am gândit noi. Pentru că la oamenii drăguți trag lucruri drăguțe și pentru că eu în viață am avut noroc numa’ de oameni de-ăia de care povesteam mai sus, ne-am trezit că ninge cu sponsorizări. Au dăruit masa și sub-bradul companii și branduri dragi, de care mă leagă loialități vechi și amintiri faine din epoca B(f)C (before food coaching): brutăriile Paul, LIDL, Electrolux, Nescafe Dolce Gusto, LoVegan, Le Petit Marseillais, Metaxa, magazinuldebrazi.ro și Universal Music Romania. Turns out că Real Time Marketing nu e o invenție de marketing :-), e atunci când brand-urile ies din bula lor și vin să se joace cu noi, just for the fun of it.

Cum a fost la #cookubausecretsanta, mă întrebați? Aș putea să zic că a fost epic, dar adevărul e că a fost cozy. Pentru că au venit prietenii noștri foodies. Pentru că a fost ca-n familie. Și pentru că iubirea chiar e the most familiar feeling of all.

Vorbe mari, sărăcia omului, așa că nu vă mai povestesc decât cum Maria și Florin de la DESPA FILMS, care nu ne cunoșteau de-loc înainte de schema asta, s-au autopropus, înainte cu doar câteva zile de marele moment, să vină să ne filmeze cum se face, nu ca noi, cu telefonul 🙂 Și pe urmă ne-au dat 2 minutes worth of lovely memories, pe care eu le-am vizionat de nuștiucâteori în ultimele zile, because because because because because… love, actually, is all around.

Dacă mă ajută ăl de sus și nu mă înec cu o sarma sau ceva, revin cu top of my proudest moments of 2014, ba poate chiar și cu meniul meu de sărbătoare, că doar am promis că vă ajut să vă îngrășați, nu? 🙂

Merry Festivus, people, în caz că vine Crăciunul peste noi și nu mai apuc.

<3

PS: Golin girls (Raluca, Roxana, Irina, Teodora, Alina, Andrada…), Rogalski girls (Cristiana, Alexandra), vă mulțumesc tare pentru tot ajutorul și vă doresc sărbători cu poftă, pace și, desigur, l.o.v.e.

“Chichi si Geami? Srsly? Ce nume is astea? Ah, nu-s numele lor? Da’ cum ii cheama de fapt? Cristi si Cristina? Pai si de unde pana unde?”, despicam eu firul in pashpatru cu Boo, in drum spre gratarul de duminica la care fuseseram miseleste manevrati intru posibila incurscrire cu una bucata familie tanara, cu plod. Sub pretextul ca na, ar fi cazul sa ne mai socializam si noi cu familii tinere cu plod. Si ca, nu-i asa, sunt taaare, tare draguti, osatiplacadeeidadada. “Fat chance, madam!”, ma gandeam eu in cap, imposibilitatea conversiei acestei promisiuni intr-o prietenie pe viata fiind aproape certa, iar eu fiind, in ziua aia, particular de ciufuta. Ca ce, lasa ca ii stiu eu pe astia care sunt perfect adaptati la parintentie, cu ranjetele lor condescendente si cu zenul lor infailibil. Care astia cu o mana schiaza, cu alta bat snitele si cu alta fac transformershi de hartie la copil. Astia care le fac pe toate fara ajutor si tot is fresh ca freshu’, in vreme ce pe mine ma trec zilnic o suta patruzeci de transpiratiile mamiciei, si inca, inca, dupa doi ani, mind you, ma intreb ce pusca mea facem aicea’ si, vorba aia, wazzup.

Deci nu merci, sa fie la ei acolo. La revedere Chichi, te-am pupat, Geami, je ne veux pas sa ma imprietenesc cu voi, pardon! Inchid ochii.

// Ii deschid. Sunt la o masa intr-o carciuma. In fata mea, ei doi. Doi mici cu mustar. Si doi ei, Chichisigeami. Aia doi, ma, mai stiti? Aia de la gratar, de care eram decisa sa nu-mi placa fiindca, intre altele, cantasem frere jacques la dus in masina, ca sa doarma copilu’, pana dadusem in laringita, desenchantee. Ce caut eu in viata lor? Care-i joaca, adica?

// Cooku’! Cooku Bau?! Srsly? Ce dreq mai e si asta? Are you crazy?! Toate economiile? Banii de casa pe pamant? Pai si cum? Si cand? Cum dupa ce culcati copilu’? Adica voi vreti sa ziceti ca la ora la care juma de planeta se placinteste in pat, voi prestati biznisplan? Pff! Suckerz!!!

// Deci e un delivery service. Cu mancare. Cum nu? Whoa, pe bune? Doar ingredientele? Pai si eu ce sa fac cu ele? Aaa, sa le gatesc eu! M-am prins! Si reteta? Ha! In cutie… ce faza. Bai, e cam tare… Sa-mi trag basca, e cam foarte tare!

// Decembrie. Si ce vreti voi sa fac eu? Ah, sa scriu! Perfecto! Am sa fiu cronicarul vostru. Cronicarul cooku. Putin penibil, dar grozav de entuziast. Si, vorba aia, consulta-v-as. Sa facem treaba. Ca de stat suntem satula.

// Lua-v-as lumea si da-o-as peste cap s-o dau.

// Februarie. Haidi bre, mai lansam si noi odata? Lasa feisbucu, lasa blogu, zi-mi cum stam cu cutiile. Cu preturile. Cu furnizorii. Cu spatiul. Ah da ma, am vazut, aveti si o planta, si trei lampi de la Ikea! Bai, ma gandeam sa… Ah!, desigur ca v-ati gandit si voi. How about…? Ah da? Este? Bine frate, pai si atunci de mine ce va trebuie, ca aveti de toate? Sa mai mancam ceva. Vorbesc io si cu food masonii, sure.

//Are sa mearga, precis are sa mearga. Precis precis. Astia doi… asa multa good karma ca nu ar ajunge presuletele de la intrare ale lumii intregi sa ne-o stergem de pe pantofi.

// Fact of the matter: is taaare, tare draguti, ma. Ui ui. To be continued.

Din 7 aprilie, cea mai tare idee food related, de la painea cu unt incoace. Stay tuned:) Or don’t. Ca oricum va anunt eu;)

She shuddered. “Oh, no. I hate chocolate.”
Will looked horrified. “What kind of monster could possibly hate chocolate?”
– Cassandra Clare, Clockwork Angel

Care va sa zica, eram eu in trecutul interbelic la Vila Leonida si se striga meniul serii. “Tantanaaa somon, shubidu transa de vitel, parampampam berbecut. Si la desert: abracadabra tort de ciocolata!”. Bleax, am cugetat. Caci, nu-i asa, macar atata lucru stiti despre mine: nu-mi place, fratica, nu-mi place ciocolata! [nu beau alcool, nu ma vad in oglinzi si calatoresc pe coada de matura.] Asa. Deci cum spuneam, am zis bleax si mi-am luat gandul.

Doua ceasuri mai tarziu, din ciclul “cand colo, ce sa vezi”, cine manca, precum purceaua urcata in copac, tort maro, cu mana direct, in varful pernelor imaculate? Cine, va intreb, cine isi abandona ca o zaluda principiile de-o viata si se facea presulet cu “welcome home” pentru nu una, ci doua, D O U A felii de tort Leonida? Aceasta perversitate a perversitatilor combina obraznic gustul dulce, taietor la genunchi, al crudei ciocolate cu intepatura afinei proaspete, ce-ti pocneste in gura ca o sinucigasa… Diabolique!

Ei da, si acum reteta. Mila domnului, cred ca asta fac de Revelion.

tort Leonida

Ingrediente: 8 oua, 400 g zahar, 100 g cacao, 50 g ciocolata amaruie, 8 linguri apa rece, 40 g faina, 2 pachete de unt, 50 ml rom. Pentru ornat: 150 g nuca, 4 linguri zahar, 400 g afine.

Se pun pe foc mic, intr-un vas, 100 g. cacao, 350 g zahar si cele 8 linguri cu apa rece. Cand zaharul s-a topit complet, se adauga ciocolata si se incorporeaza pe rand galbenusurile, unul cate unul. Apoi se adauga untul si romul. Se pune compozitia la racit.

Separat, se bat albusurile spuma cu 50 g zahar si cele 2 linguri de faina, apoi se adauga jumatate din crema obtinuta anterior.

Se toarna compozitia intr-o forma de tort si se lasa la cuptor timp de 35 – 40 minute, la o temperatura de 150 grade. Blatul astfel obtinut se lasa la racit. Se taie apoi in doua si se aplica crema, avand grija ca ultimul strat de crema sa fie bine netezit.

Se adauga fructele, iar pe contur, nucile macinate si caramelizate.

Exista duminici in care te trezesti inainte sa cante cocosul, iti sufleci manecile, framanti o paine de casa, fierbi o gaina, faci din ea supa cu galuste, rumenesti bucatile de carne in unt, le tragi frumos in ciulama si te ocupi sa le sada alaturi o mamaliga la tuci. Cat fierbe mamaliga, numa’ bine-i gata si prajitura. Pe la 12, toate-s la locul lor. Masa-i infatata cu alb imaculat. Pe o farfuriuta e patrunjel proaspat tocat, pentru supa. Mamaliga-i rasturnata pe fund de lemn. Prin geamul intredeschis adie vant de vara. Miroase a liniste. Familia intreaga mananca in tihna. Dupa care se culca toti de pranz, vasele pot sa mai astepte. Da, clar exista duminici de-astea.

Ei, si pe urma, exista celalalt fel de duminici, in care te trezesti cu intarziere, ii fierbi copilului un ou, tie o cafea, te urci despletita pe cal si tagadam tagadam la Simbio, sa te vezi cu mamele, sa mananci mic dejun si sa stai fix pana s-ar face vremea de dejun. Sa pleci ultima, s-o iei in sus pe Selari, sa te impiedici grav cu fatza in doua cupe de inghetata artizanala, sa petreci apoi un ceas la libraria cu carti ieftine, din cap de Lipscani. Sa-ti iei de dus si de-acolo, doar ca s-o arzi dubios intr-un Sephora, unde sa-ti folosesti, in sfarsit!, cuponul de 10% reducere. Sa mananci de pranz tarziu la o trattorie si s-ajungi acasa aproape in timp pentru cina. Ei da, aste-as duminicile in care vrei sa existe in frigider, pregatit de altu’ de cu seara, niste aluat de pizza. Si mai vrei sa ai niste mozzarella de calitate si, eventual, un borcan cu passata de rosii, facuta-n casa. Plus tot felul de margele, la libera inspiratie.

In chip convenabil (si nu neaparat intamplator:)), aveam de toate astea la rece duminica la 6 seara, cand am ajuns acasa (mare haimana ce sunt!). Aluat de pizza framantat de my better half (pe numele lui, Simplizabest Naie), mozzarella Granarolo (senza conservanti, si de-aia-n zer, si de-aia chunky, pentru pizza sau gratin-uri), sos de rosii roz, fiert chiar de mine intr-o alta duminica, si tot felul de bunatati proaspete, care aveau sa faca obiectul unor mici pizze gourmet de hranit intreaga familie.

Paranteza: aluatul de pizza e treaba simpla, in masura in care gandul de a va mess-ifica din cap pana-n picioare cu faina si “lipici” nu va provoaca fiori reci pe sira spinarii. Din fericire, lucrurile s-au petrecut, dupa cum v-am zis deja, in absenta mea, dar am aflat pentru voi, din surse sigure, ca s-a folosit 1/2 lingurita de drojdie uscata, “desfacuta” cu cca o ceasca de apa calduta. Lasata sa zaca asa 15 minute. Apoi desertata in craterul central al cca 300g de faina alba, poposita intr-un castron si “scobita” la mijloc. In faina – musai si juma de lingurita de sare. Asa. Framantata chestia asta vreo zece minute, cat sa se faca matasoasa si elastica. Invelita in folie de-aia alimentara si refrigerata pana la folosire (dar nu 1000 de ani, more like cateva zile, cel mult).

Asa. Despre momentul “folosirii” o sa vorbim imediat. Care moment se afla la intersectia lui “mor de foame” cu “mi-e o lene de ma doare” si “mama, ce tarziu e”. Ei, si cum stateam eu a prost in intersectia asta, iau coca, o framant un minut-doua si o impart in 8 parti egale. Intind la ele cat sa se faca “cerc”. Mozolesc fiecare minipizza cu putin ulei de masline. Le astern pe toate intr-o tava mare, pe hartie de copt. Le manjesc cu oleaca de passata de rosii si le garnisesc ghebos cu mozzarella. Excesiva, fibroasa, topibila, preafericita mozzarella. Ei da, asta e basic pizza margherita. Mai departe.

Minirotocoalele se coc in cuptorul preincins la 200C pret de maxim 10 minute, ideal la pizza mode, daca stie cuptorul. Blatul sa fie crunchy, branza sa fie topita, dar nu “arsa”. Imediat ce le-ati scos, napustiti-va asupra lor cu ce-aveti la indemana. De exemplu mozzarella in zer, rosii cherry, rucola, prosciuto crudo si masline verzi. Sau mozzarella, pasta de masline, rosii uscate si ansoa. Sau anghinare din conserva, mozzarella si busuioc. Orice, zau, chiar orice. Numai sa va placa si sa mearga “raw”. Ca nu ne mai intoarcem in cuptor pe caldurile astea, nu nu.

Gusto della leggerezza, zic italienii astia de la Granarolo. Ei, da, curat gustul usurintei ce e mozzarella asta. Din cate te scoate ea cand ti-e foame, dar si lene. Pana si un platou simplu de caprese pare ceva studiat. Iar cu minipizzele astea gata-n cateva minute, sansele sunt sa rupi gura targului. Chiar daca, uneori, targul esti doar tu:)) Ia sa le dau eu si-un “party” tag, ca sa fie clar.

“Anul trecut era asa si asa si pe dincolo!”, comentam eu aseara, de sub atotcuprinzatorul, sub frunzele lui, nuc de La Seratta. Depanand amintiri de la primul barbecue party GoodFood, in timp ce infulecam ca o morsa zgariam cu furculita faimosul pate a la Mazi si ma bucuram, sincer, ca pot sa fac asta (sa depan amintiri, adica). Insemnand ele ca am fost si sunt pe lista de friends a celei mai simpatice publicatii pe hartie, care nu stiu in ce masura te face sa gatesti din placere, dar precis te face sa gemi de placere. In a foodie, non kinky way, ma, ce credeati?

Trec foarte repede peste bunatatile din meniu (humus, pate de ciuperci cu cimbru, salata de pastrav cu hrean, salata cu naut, salata marocana cu morcovi, salata de cartofi, salsa cu porumb si ceapa rosie, kisir cu rodie, pateul lui Mazi cu vin si stafide, ala despre care va ziceam mai sus, coleslaw – excelent, tabbouleh, pasta de masline, o suta de alte salati si dips pe care nu mi le mai amintesc, paine de la pain Plaisir si multa, nefiresc de multa carne, cheese cake cu lamaie, crumble cu fructe, tort de ciocolata, prajitura cu zmeura si fistic, cupcakes… nu mai stiu, zau, o isterie generala). Trec repede peste toate, zic, pentru ca sa ajung la ceea ce e mai demn de retinut, cu liniuta si de la capat:

• Mazi e tot bella si tot cu toti ochii pe ea, nush la ce cantina mananca, dar ii prieste.
• Catalina e foarte tare, frate! Face niste poze asa faine si e asa cool si laid back cu coditele ei negre si razboinice! Mi-a facut si mie o poza de sus, Through The Looking Glass style, pe care mi-am pus-o numaidecat la profil! Ah, j’aime!
• Am zis si mai zic: food bloggerii sunt a great bunch. Nush cum se face. Lavinia, Monica, Florin, Ana, sweet CookieJar, mereu o bucurie sa va vad.
• Carticica GoodFood cu bbq specials e de-acum la chioscuri. Tot ce trebuie sa stiti despre gratare, ca sa muriti in propriile bale. De luat, musai!
• LaSeratta e the loveliest, most welcoming place, pe bune! Mereu ma gandesc cu ciuda ca daca as fi stiut despre ei, acolo mi-as fi facut nunta. Mergeti si vedeti. O sa va placa, promit!
• Petrecerile astea GoodFood sunt din ce in ce mai reusite. Ok, au fost doua, dar de-abia o astept pe urmatoarea:)
• Geo, noul food editor GoodFood, e o bucurie de om, so funny and bubbly, ma foarte bucur ca am cunoscut-o si in persoana. Ii urez bafta si condei:)
• O fata tare tare draguta mi-a zis ca-s mult mai funny si mai misto in realitate. Add that to the “mult mai slaba in realitate” I got a few weeks ago si uite pretext sa ma revars ca o gogoasa implodata. Corina, fenks girl, nice to finally meet you:) Dupa cum ti-am zis si in privat, cred si sper ca inainte sa-mi fi primit eu complimentul:)))
• Mai multe poze martor gasiti aici.

Cam asta e. N-am nici barfe suculente, nici retete, nici behind the scenes. Am doar sentimentul ala lenes, placut, tihnit, pe care il ai cand te ridici satul de la masa familiei in ziua de duminica. Dupa supa cu taitei si copanel cu piure. Props echipei GoodFood ca stie sa faca lumea sa se simta asa. E mare lucru:)

Mi scusi, mi scusi, nu am mai folosit un aparat de fotografiat de cand eram mica. Din lipsa de timp si pentru ca vesnic vesnic n-am lumina naturala cand am DSLR-ul prin preajma, am ajuns sa folosesc telefonul la orice. Spre disperarea celor care au descoperit devreme Instagramul si au avut si timp sa se sature de dansul:)) Ce vreau sa zic este ca tortul lui Iepu’ de la doi ani a fost asa, ceva incredibil. Pacat ca gura pofticioasa si mana lenesa m-au impiedicat sa-i acord intreaga atentie fotografica de care era demn. O sa incerc, deci, in cuvinte sa-l descriu, pana cand n-are sa mai fie nicio gura uscata in the house, si balele colective au sa ne lege pe toti ca some sort of sacred bond. The Fellowship of the Drool. Ia sa vedem.

Sa incep prin a spune ca am un mare respect pentru astia de stiu sa faca prajituri. Eu nu am deloc disciplina de a citi o reteta (sau o carte tehnica, de exemplu, motiv pentru care intre mine si tehnologie e o vagauna peste care numai deosebita mea intuitie se mai face cateodata pod). Sa stai tu paishpe ceasuri sa cantaresti, masori, intinzi, sucesti, racesti, topesti si cate si mai cate astfel de operatiuni complicate, ca la sfarsit sa rezulte un dulce mic pentru o ceata mare de giboni pofticiosi este ceva de neconceput in imaginatia mea. Noroc, dar ce noroc, ca exista Anca Cookie Jar, la care ne-am abonat pe viata pentru dulcegarii. Si din mainile careia ies Albacazapezi in jurul carora graviteaza pasarele cu pene bleu si galben in cioc, printese cu plete blonde si sclipici, roboti, megablocks, desene animate, fluturi, baloane, pantofi Jimmy Choo, avioane, halbe de bere si in general orishice lucru care exista in realitate sau in capul nostru.

Va mai tin nitel inainte sa intram in subiectul torturile iepuresti de azi – best sellerele de maine, ca sa va zic ca mi se pare asa, foarte awesome, cum si-a descoperit Anca talentul de a mermeli visele altora din nesuferita aia de pasta de zahar. S-a dus trei zile la un training si pe urma a stiut Tot. Nu pot decat sa presupun ca Tot era acolo, in ADN-ul ei. Pe care Tot i l-a predat doamna mama ei, proprietara unei afaceri de succes tot cu mancare (asta: http://www.kalitera.ro). Si care, in treacat fie zis, face cea mai buna baclava ever! Asa. Revenind. Ne place de Anca pentru ca: 1. Face cele mai faine torturi. 2. Cu cele mai bune umpluturi, de casa. 3. Are un talent asa, de vreo zece ori cat delicata-i faptura. 4. Este cea mai dragutza, prajiturica prajituricilor ea asa, rosie in obraji si mereu cu un zambet care topeste zaharul de pe creme brulee mai ceva ca arzatorul. 5. Nu mai stiu, dar trebuia sa fie si un cinci. Asa, da, pentru ca, unlike me, care traiesc in simbioza cu corporatia si ma mulez ca mulajul de dinti pe soarta de amploaiat, Anca si-a inceput cu curaj un business propriu, pe care eu, una, fac tot ce pot ca sa-l sustin, dar for purely selfish reasons, va asigur. Nu-i reclama. N-are nevoie, ca e cocosata de comenzi. E doar asa, o oda. Oda noastra de mancatori de tort pentru draga de Cookie Jar. Ca sa fie clar!

Hai sa nu va mai fierb la focul mic al efuziunii si sa va zic ca, dupa ce anul trecut ne facea Anca un carrot cake iepuresc, cu crema de citrice, anul asta, beneficiind de copil care poate sa zica singur ce-si doreste, am dat un brief mai amanuntit: cu bu’nissa, f’amingu, ca’tissa, mama popotam si bunica b’oscussa. Deoarece cu doar doua saptamani inainte ma “manjise” Anca cu niste macaronshi genial cu crema de vanilie (imediat va zic despre crema asta), si cu doar o saptamana inainte ma abuzase cu o pavlova cu crema de lamaie, mintea mea bolnava a zis asa: blat alb, crema de lamaie, blat alb, crema de vanilie, bezea, crema de vanilie, blat alb. Totul in pasta de zahar alba, imaculata. Si cu orataniile cerute de Iepu on top. Faci, mai Anca? You betcha! A zis ea. Si s-a apucat.

Ce-a iesit a fost chiar cel mai bun produs Cookie Jar incercat de mine pana acum. Nu foarte dulce, very kiddie safe, diafan pe dinafara, robust si satisfacator de dinauntru. In mod particular vreau sa va zic de crema asta de vanilie pe care o face Anca. I love love love vanilie. Nu in lumanari parfumate, nu, asta este o gluma foarte proasta. Dar in inghetata si prajitura, vanilia e preferata mea. Acum, daca si voua va place, sunteti precis in asentimentul meu cand zic ca nu exista nenica foarte multe lucruri in Romania care sa fie cu adevarat “de vanilie”. Inghetata de vanilie e cea mai groaznica – o chestie alba, dulce si fara aroma. Mai exista cremele la plic si budincutele doctorotcher. Si ceva deserturi lapteprafoase prin cofetarii sau supermarketuri. Si da, poate ca la restaurante de fitze au adevaratele “de vanilie”, dar asa, mai pe laic, nu gaseti vanilia asta nici daca stai in cap. Ei, si crema de vanilie a Ancai este, nenica, the real deal. Dupa cum a zis Iepu cand si-a bagat toate degetele in ea: Mmm! Bunataaaate! Nu tre sa suspectezi ca e vanilie pentru ca e galbena. Chiar e vanilie. Vanilie… vanilata. Awesome. Mai ales stransa fara mila intre doua jumatati de macaron, sau sugrumata la mijloc cu un strat obraznic de bezea. Pura pornografie. Ataaat!

Daca mai aveti intrebari, sunt aici sa va raspund, imediat ce ma adun de pe jos. Acest trip to recent memory lane mi-a facut o foame si-o pofta de nedescris. Noroc ca am la birou, in frigider, o ultima felie, pastrata pentru fix acest moment post relatare, ca infama tigara de dupa…

Bottom line: Cookie Jar rules, Iepu’ a avut cel mai fain tort ever, iar eu… eu sunt epuizata glicemic. Va pupa mama de doi ani!

PS: Scoateti un postit si scrieti pe el asa: REVIN IN CINCI MINUTE. Lipiti-l pe ecranul calculatorului. All set? Ok. Acum dati va rog o fuga pana jos si trageti in piept niste primavara.

Nu am bucket list. Nu vreau sa fac 100 de lucruri nemaipomenite inainte sa mor. Vreau sa fac 100 de ani lucrurile nemaipomenite pe care le fac acum. Vreau sa traiesc 100 de vieti in nemaipomenita apropiere a omului care mi-a hotarat drumul nascandu-se. Eu asa ma gandeam ieri, de ziua lui, fara tort, si asa ma gandesc mereu cand ma gandesc pe bune la el si la noi. Dogoresc ca o soba uitata pornita de impresia ca el este totul, norocul si crema fanteziilor implinite. “Pufi”, ii zic mereu, “esti foarte frumos!” Numai ca asta e ce iese pe gura, in capul meu e mereu mai mult. De exemplu “Daca nu ai fi fost jumatatea mea, eu n-as fi fost nici un sfert din ceea ce sunt. Cum ar veni, esti chestia care, intamplandu-mi-se, face totul extraordinar, dar mai ales pe mine.” Ei da, vedeti, de-aia prefer sa-i zic ca e frumos. Si el mereu raspunde “I know!”. ‘Cause he does. Ca atunci cand i-am zis “te iubesc”, ce-am vrut sa zic era “te voi iubi vesnic barbos“. Nicio certitudine mai mare. Nicio neimplinita dorinta. Am tot.

Asa, mai. Am fost la Sunday Brunch la Crowne Plaza. Si asta clar e de povestit. A fost cam frumos, cam de pomina si cam scump. Sa incepem cu inceputul. Era ziua lui Mishu si ceva trebuia facut, undeva trebuia mers, ca sa nu stam acasa. Cu copil, catel, purcel, unde sa te duci in Bucuresti? Ei, si mi-am adus eu aminte ca mi-a povestit Elena de la Pro ca la Crowne Plaza e fabulos de bine, ca au de mancare tot ce-mi place mie maimultsimaimult, plus loc de joaca fain, generos, mochetat, cu minim hazard si baby sitter din oficiu pentru alde Iepurs. N-am stat foarte mult pe ganduri, am facut rezervare si o saptamana in cap m-am gandit numai la asta.

Ei, si vine duminica cea sortita exceselor alimentare. Si ajungem noi la Crowne Plaza, unde suntem frumos intampinati cu sampanie si condusi pe veranda, o camera cu sticla de jur imprejur, foarte frumos luminata, foarte proprie pentru brunch. Muzica live, prestata de un nene cu vioara si un nene cu pian, ma face sa ma simt asa, cam ca in Scent of a Woman. Frumos tare! Iepu descopera locul de joaca, eu descopar sushi bar-ul.

Dupa aperitivul in forma de o duzina de rolls, parca nimic nu mai intra. Hai cu crevetii si niste langustine, ca astea-s lejerissime. Da, va rog, si niste dorada cu un soi de saramura romaneasca cu rosii si usturoi on the side. Ei da, totul se termina in fata “lingoului” de foie gras. Din care un domn iti taie amabil feliute subtiri, pe care ti le asterne pe paine prajita langa un castronel cu chutney (de ceapa? de mango?). Vai mama mea, cat poate sa fie de bun! Refill si gata. Nu mai pot sa inghit nici aer. Noroc ca nu te da nimeni afara. Poti sa-ti odihnesti exagerata burta la o cafea si-o sporovaiala pana dupa 16:30. Cand si-gur intra si-o prajitura. A intrat, adica.

Nu m-am dus la Crowne Plaza pregatita sa “documentez”, aveam treaba, traiam viata. Dar din amintiri, va zic asa:

• vreo sase feluri distincte de salate (mi-au sarit in ochi una asiatica, cu vita, una cu naut si una cu avocado), toate legumele crude cunoscute omului, ca sa make your own; plus dressing;
• aperitive: fructe de mare, somon fume, terrine, quiche-uri, aspicuri, oua umplut
• sushi bar
• galantar cu foie gras
• doua feluri de supa (de peste si de numaistiuce)
• carving station cu dorada rosie si alti pestisori
• miel cu legume
• pachetele de curcan umplute cu branza
• un milion patru sute de garnituri
• wok station unde iti prepari pe loc ce vrea muschiul tau, din toate ingredientele pamantului
• statie de facut (intruna) clatite
• inghetata
• dessert table cu, intre altele, cheesecake, flan, moussuri de fructe si ciocolata, crema de zahar ars, tiramisu, mini-prajituri diverse cu fructe proaspete, branza si ciocolata, eclere, mascarpone cu fructe, fantana de ciocolata… orgie.

Asa, nu pare mult cand citesti, dar cand mananci… well, altfel parca. Mi-a placut mult atmosfera, partial mi-a placut si lumea. Serviciul foarte friendly. Camera de joaca pentru copii – o idee geniala, nu s-a plictisit Iepu deloc si n-a vrut sa plecam acasa neam atunci cand s-a facut ora. Parcarea gratis. In schimb, bai nene, nush, da’ cum sa ma puna sa platesc 10 lei pentru juma de ora de wireless pe telefon? Cam silly mi s-a parut.

Una peste alta, o experienta faina. Nu de fiecare duminica, dar macar asa, o data pe an. Costa 185 de lei de fes si, zic eu, merita, nu pentru ca acasa n-ai putea manca regeste de banii astia, ci pentru ca pret de cateva ore te rupi de tot, esti intr-un fel cutie muzicala armonizata perfect, in care altcineva invarte la manivela.

In fine, pentru doamne, mame si doamne-mame, cateva famous last words: Imbracati-va frumos! Mergeti la brunch! Iubiti-va sotul chiar si atunci cand nu duce gunoiul cu zilele!

[In ceea ce o priveste, I absolutely love her. Este exact genul de infatuare pe care o simteam in my early somethings cand ma indragosteam, cu ora de exemplu. Aseara nu mi-am putut lua ochii de la ea. In a nice, semi-creepy way, pentru care nu ma simt vinovata deoarece that’s what she does. Polarizeaza. Vrei sa stea la masa cu tine. Fetele vor s-o aiba de prietena. Baietii vor s-o aiba. She’s top of the bubbly. Si faza cea mai tare este ca she’s my dear dear friend, na! In familia mea i se zice ADN1 (Adopted Daughter No. 1) si eu asa vreau sa fie Iepu cand creste mare: “all eyes on – can’t get enough of” special. Bai Mazi, nicio poveste despre gratar nu a inceput vreodata asa. Dar noi suntem peste toata carnea. Nu zici?]

#GFBBQparty La Seratta

Am asteptat party-ul asta cu mare anticipatie. Simteam eu asa ca o sa fie awesome. Am renuntat la alte eventuri pentru ca nu puteam abuza de babysitterbuni decat pentru o seara. Ca a fost chiar seara potrivita nu e deloc o intamplare.  La petrecerea cu gratar Good Food mi-a placut cel mai tare, mai tare decat la orice eveniment de-asta public la care mi-au mers picioarele si mi-a mancat gura vreodata. Iata de ce.

1. Locatia

Adica La Seratta, unde eu nu mai fusesem, dar unde tare-as vrea sa ma mai duc. Din Drumul Taberei pana-n Otopeni am facut, intr-o zi de sarbatoare nationala, 26 de minute. Se ajunge relativ usor: pe DN1, trecute-fix de aeroport, urci si cobori podul, iar la primul Rompetrol faci dreapta si ocolesti benzinaria prin stanga dumneaei, pe un drum (inca) asfaltat. Se termina asfaltul si incep strazile cu nume bizare, de Ferma-Alfabet. Dreapta pe Ferme F. Inca o data dreapta pe Ferme M. Sunt indicatoare catre La Seratta pe tot parcursul drumului, asa ca nu-i pericol sa ratacesti altfel decat cu mintile. Peste cap iti trec avioane. Literally. Pista e la doi pasi.

Ajungi la destinatie. Pasesti in curtea cu iarba si nuc. Ei bine, nu pasesti decat daca vrei, poti intra cu masina, au o parcare mare, always appreciated acest lucru. Locul e foarte charming. N-am intrat in restaurant (nu ca n-as fi vrut, dar asa bine m-am simtit sub copacul mare, caruia ii apunea soarele-n frunze, si-i calarea un copil frumos scranciobul, si-i stateau in umbra cosuri de nuiele cu board games si paturi de picnic, incat mi-am luat de grija exploratului si-am ramas “stata”. M-am simtit fix ca acasa la cineva. Ma rog, ca acasa la Mazi:) Cu durere-n suflet ca am epuizat doza de nunti si botezuri proprii pe viata asta inainte sa fi stiut de La Seratta, va indemn ghebos sa va duceti sa vedeti locul daca va paste un astfel de eveniment. E cald, primitor, oareshcum fancy, dar nu la modul repelent asa. Mult de tot mi-a placut si le multumesc ca ne-au gazduit aceasta extravaganta.

2. Oamenii

E asa fain sa-i vad pe toti stransi laolalta. Orice prilej de intalnire cu fellow food bloggeri e a real treat. Prajiturica prajituricilor. In ultimii doi ani am devenit (si un mare rol in chestia asta il are platforma Electrolux Passion For Cooking) o gashca in toata legea. Si a fost nice & cozy pentru mine sa ma reintalnesc cu Lavinia si Papu, cu Andreea, cu Catalina, cu Mihai si fetele lui, Elena si Miruna, cu Monica si foodie man, cu Madalin si Corina, cu Anca Cookie Jar, cu Elena-PR-ul-de-la-Simbio-care-face-PR-si-pentru-La Seratta-wow-ce tare!, cu lovable intruders generalisti such as my bff Boo si Novac si Anca, ba chiar si cu za new PR de la Good Food – Raluca, pe care n-am mai vazut-o din 2006(!), pe cand lucram noi prin alte parti, si pe care nu am recunoscut-o decat cu numele (:p God, I’m old!), ba chiar si BIS cu Andra-stie-ea. Ce mai, feelingul general e ca toata lumea a fost acolo, iar bucuria mea – in largul ei asa, nealterata de false apreturi tipice pe la evenimente.

3. Playlistul

A inceput ambiental, era sa adorm, dar guess what, cineva, nu spun cine, a stat de-a facut playlist a la toata noaptea, ca sa se bucure si urechile mele de Muse si Florence si Editors  si Lily Allen siii… am zis Florence? Da? Bine, ba, DJ Mazi! Cand ai schimbat muzica, am inviat toti. Ne omorase suspansul:))

4. Mancarea

Cu ce asteptari re la mancare te duci la un eveniment Good Food? Va zic eu: fucking huge! Nu as prea fi vrut sa fiu in pielea lui Mazi si-a echipei ei de fete una si una ieri dimineata, de exemplu. Adica na, stiti, Good Food, cea mai smechera revista de cooking de pe piata… What if they screwed up? Doamne, ce dezastru. Ce headlines! “30 de persoane au ajuns la spital dupa ce…” Dar sa scuipam in san si sa ne bucuram. Mancarea a fost excelenta. Si multa. Preferata mea – indubitabil! – a fost pasta de ardei cu nuci, a carei reteta o gasiti aici: http://www.goodfood.ro/reteta/sos-de-ardei-rosu-si-nuca-131363.html. Au fost “decat” 100:p de salate si dipuri diverse, pe care nici nu mi le mai amintesc exhaustiv, stiu ca am gustat humusul (bun, vartos, statea tzeapan pe lingura just the way i like it), salata de cartofi cu maioneza, pardon, MAIONEZA, coleslaw, cuscus cu detoate (Mazi style), grisine, pasta de masline si salata cu piept de curcan…

Si fiindca am zis curcan, aflati ca dansul a fost singurul carnet care a afumat gratarul in aceasta frumoasa seara de august La Seratta. Am avut mici, carnati, frigarui si burgeri de numaisinumai curcan. Not bad. Si mai sanatos. Desi avand in vedere ca pe masa noastra tronau cca toate sosuletzele pamantului Heinz, nu m-am putut abtine sa n-o fac de porc. Metaforic vorbind.

5. Sponsorii

Datorita carora am avut ce face, ce manca si unde ne socializa. Si ce chestie misto e, dom’le, sa ai sponsori. Putem strambam nasul, imaginandu-ne ca nu este pe tot in lume un price tag, sau putem sa zicem asa: multumim, mai, Penes Curcanu, Heinz si La Seratta for a wonderful wonderful evening:) Eu chiar va mananc.

Last but not least, sa termin cum am inceput…

6. Gazda

Fara de care nici gratar nu era, nici revista nu era asa misto, nici blogosfera nu stralucea asa tare si, in general, o muzica foarte proasta am fi ascultat.

Until we meet again…

http://www.youtube.com/watch?v=iWOyfLBYtuU

Imi plac sarbatorile, toate. Orice motiv de panarama gastro-emotionala e suficient de bun pentru mine. Nu ma intereseaza ca-s de import sau de-ale noastre. Important e sa existe. Mi se trage din copilaria mea fericita in sanul unei familii prea misto, de la un tata care a fost cel-mai-bun-tata si de la mama mea, desavarsita in every way, care astia doi oameni, de le datorez eu in totalitate viata mea cea buna si buna mea natura, m-au invatat ca nu exista loc mai frumos in lumea asta ca acasa, de sarbatori. Vreau sa fac pentru Iepu’ tot ce e mai bun. Nu stiu daca o sa am cum si cu ce s-o dau la lectii de pian, la inot, la meditatii, la after school, la cel mai bun liceu, la facultate la Sorbona si in general nu stiu ce-am sa-i pot oferi dintr-ale materialului, dar un lucru e cert. Am sa ma straduiesc sa-i fac copilaria si cuibul asta, din care urmeaza a se arunca la un moment dat in viata cu capu-nainte, ceva de care sa-si aduca aminte cu acelasi drag cu care-mi aduc eu aminte de ale mele.

Asa ca, baby, de prima ta zi a recunostintei, vei manca piure cu curcan, si simti tu mirosul asta dulceag, de chestii statute-n cuptor, care-ti gadile minusculele nari? Oh well, that’s real food, din aceea care sa te trimita acasa cu gandul, cand vei fi mare si va fi greu. Nu o sa te mint, nu e asa neaparat foarte marfa sa fii adult, in locul tau nu m-as grabi sa ajung acolo, dar uite, ideea e ca as long as we’re together, the rest can go to hell. Si mai tre sa stii, draga Iepu’, ca dragostea nu tine, totusi, de foame. So let’s talk food, k?

Pentru oamenii mari, piept de curcan intreg, uns cu ulei de masline, picurat cu nitel sos de soia si frecat cu mirodenii si sare grunjoasa. Langa el, cativa cartofi taiati in jumate. Si mai colea, bastonase de dovleac, morcov, telina, pastarnac si ceapa rosie, marinate intr-un amestec de ulei de masline, otet balsamic, cimbru, rozmarin, sare si piper. Turnat nitica apa in tava cu astea si dat la cuptor vreo 2h, la foc potrivit, cu folie peste ca sa nu se carbonizeze. Cand e totul moale, stiti, luati folia si lasati sa prinda oleaca de rumeneala.

Langa farfuria minunata cu friptura si legume, la fix merge o salata de varza rosie cu mar, otet, ulei, sare, piper mult si cateva nuci sau muguri de pin for extra crunchiness.

Pentru Iepu’, pus la aburi dovleac, morcov, pastarnac, telina, ceapa rosie, broccoli si curcan, pasat ghebos cand sunt facute, garnisit cu nitel unt.

Voila, primul nostru Thanksgiving in familie. Nu ne-am spart in figuri, ca stiti, timpul nu exista. Dar mi-e drag de noi si de casa mea calda, de masa cu bunatati, de traditia asta noua care azi incepe. To many more to come! Happy Thanksgiving everyone:) Cheers!