Despre maniera (mai putin flatanta) in care mi-am inceput cariera de sef de clan am povestit epopeic aici. Suficient de zis ca hopul a fost trecut, iar razboiul, ah, acest cuvant urat care descrie varsare de sange de tomate, s-a pornit ghebos intre cinstiti adversari de ocazie si prieteni pe viata. Reputatia clanului spaghetelor onorabile odata stearsa la gura de sosuletz, m-am avantat in a gati ceva cu spaghete (doh!). Un last minute “branci” si pentru voi, daca va anima la un fel gandul ca ati putea castiga, via Hutton Satu Mare, un preafrumos city break in Sicilia, dupa regulile jocului succint listate aici.

Asadar, daca sunteti cu clanul Cookie si vreti in concurs, intrati degraba in aplicatia Hutton de pe fb, depuneti pe altarul ei poza unei retete cu spaghete pe care ati executat-o voi insiva, si puteti castiga excursie la mama lor de mafioti, dvd-uri cu The Godfather sau paste pentru un an (quelle idée, m-as face cat dulapul, probabil:)). Pentru inspiratie, aveti la dispozitie bibliografia easy peasy, 101 de combinatii de la Hutton, sau, de ce nu, chiar aceasta reteta de spaghetti & meatballs (clasic, nene, clasic!), pe care numaidecat o sa v-o povestesc. Cica:

1/2 kg de carne tocata (vita-porc, as zice) se amesteca avec, ca sa nu zic cu: nitica apa calda, ca ajuta la modelare, un ou, niscai rozmarin tocat, oregano, paprika dulce, sare si piper dupa gust siiiii, surpriza!, doua linguri cu varf de mustar de Dijon. De la Jamie citire, chestia cu mustarul face toti banii, va zic!

Se framanta bine compozitia si se modeleaza chiftelele. Eu nu pun paine in ele, nici cartof. Pentru reteta asta, necesit carne, nu prosteala. Denisitate, cum ar veni. Asa. Modelam chiftelele, le asternem pe un fund si le ungem cu ulei de masline pe fiecare in parte. Apoi, le bagam la frigider pana mai incolo.

Ne-apucam de sosss.

Intr-o tigaie cu pereti drepti punem la perpelit in doua linguri de ulei de masline o ceapa mare, tocata mic. O vanturam vreo cinci minute de colo colo, pana se aureste. Apoi, adaugam echivalentul zdrobit al unei capatani de usturoi, o mana de chilli flakes si una de frunze proaspete (si intregi) de busuioc.

Numaidecat venim si cu rosiile. Doua conserve de-alea de 450g will do. Plus o lingura de otet balsamic. At this point, it’s more of a juggling business, as zice. Adicatelea intr-o cratita facem sos, apa pentru spaghete fierbe in oala de langa, iar pe ochisorul numarul trei incepem a praji chiftelele. In cca patru linguri de ulei de masline, cu grija sa nu-l supraincingeti. Bine si pe toate partile, incet noi le rumenim.

De-a gata le punem pe chiftele in sos, lasandu-le sa se imprieteneasca la foc mic cu dansul, cam cat se fierb spaghetele.

Paranteza (mind the gap!): Cum se fierb spaghetele? Caredecat… simplu, veti spune! Ei da, si totusi, insist, cum? Pai:

• Aveti nevoie de un oloi mare, da’ mare rau, deoarece la fiecare 250g de spaghete va trebuie cel putin 2.5l apa. 250g de spaghete insemnand cca portia a doi cetateni care nu mananca, in general, mult.
• Apa trebuie sa clocoteasca monstruos inainte sa mostroflocim in ea pastele.
• O lingurita de sare e musai de pus in apa asta fiarta.
• Spaghetele se imerseaza stiintific in apa fiarta si sa vanturesc cu un cleste special doar la inceput, asa incat sa nu se lipeasca intre ele de prea mult drag si amidon.
• In apa in care se fierb spaghetele, NU se pune ulei de masline. Da, stiu, tentatia e mare, dar ce rezulta in urma demersului e epic fail. Pastele, separate, dar uleioase, sunt ca tziparii, sosul cel bun aluneca de pe ele de numa’. Ne, repet, NEgustos.
• Odata fierte (al dente, conform instructiunilor de pe pachet), spaghetele… sunteti pregatiti? NU se clatesc cu apa rece. Deoarece prin clatire se indeparteaza si amidonul, lipiciul care face sosul de care vorbeam mai sus sa imbrace in chip fericit fiecare spagheta/spagheata?
• Spaghetele fierte se trec prin strecuratoare, dar nu foarte temeinic. Planul nu e sa le uscam ca pe pesmeti, ci sa ramana oleaca de starchy water pe dumnealor. Ca sa, ati ghicit, se lipeasca de ele, tadaaa, sosul!
• Se agita ele presto pronto cu clestii clestilor aia, se pun in sos si se servesc fierbinti.

Paranteza over.

Revenind. Gata pasta? Gata chifteaua? Gata sosul? Pai asamblati-le pe o farfurie mare si da-i, si lupta!

Cu busuioc din glastra, totul e mai frumos. Din glastra, zic, pentru ca eu sunt moartea plantelor la ghiveci, asa ca iau rasaduri, le tin pe post de flori in vaza si le ud la radacina constiincios, cate zile or avea.

Mai mafioti mai, a fost o placere sa ma razboiesc in compania voastra. Mai sunt cateva zile in care va puteti juca. Eu sper sa castige careva din clanul nostru, iar de n-o fi asa, ce sa zic, multe spaghete vom manca, acum si, bineinteles, pururea.

“Buongiorno Signora Naie,
Aceasta e o oferta pe care n-o poti refuza. Sau desigur ca poti, insa unde ar mai fi fun-ul?”

Asa mi-au scris intr-o zi “mafiotii” de la Hutton, clan de vita veche, pasta makers de 20 de ani, din tata-n fiu. Romani de-ai nostri, nu va ganditi. De la Satu Mare. Facatori de taitei de nunta cu 8 oua in compozitie, cum facea buna de la Arad in fiece duminica, de pus in strasnica supa de gaina de curte. Ea le zicea “tashcute” – paste mici in forma de romburi, pe care le-am regasit mai apoi si in portofoliul Hutton si care mi-au dat lovitura de gratie. M-au facut, cum ar veni, la sentiment. A trebuit, vedeti, sa zic da. Asa m-am “uns” eu sef de clan peste toate spaghetele onorabile. Treaba deloc usoara, dar plina de carbohidrati satisfactii.

Ce aveam de facut in calitate de sef de clan? Pai primul lucru pe ordinea de zi era sa va duc in ispita. Sa va chem la oaste cu puterea lui “paste”. Cum aveam sa fac asta, eu plecand la Sinaia cu my very own Cosa Nostra, societatea onorabila “MamiTatiIepursBuni”? Ei, dar asta ar fi putut fi o problema pentru un mafioso din vremuri de demult, nu pentru conectatii de noi in anul de gratie 2013. Asa ca am plecat. Ajungem la Sinaia, vai ce frumos, ce aer curat, ce viata dulce. Ups! Dar unde este rucsacul cu gadgeturi? Tantanaaaa. Pentru seful clanului spaghetelor, tocmai se imputzise treaba. Cineva scrisese cu picioarele acest scenariu. Conceptul de “pe viata si pe moarte” fiindu-i complet strain, bulise plotul asa incat se filma cu live audience si publicul era pe jos de ras. Aratandu-ma cu degetul: “ahahahhaha, si-a uitat laptopul acasa, ahahahha, suckerrr!”. Mdaaa.

What to do, what to do? In onoarea care imi caracterizeaza clanul, pun mana pe telefonul cu 20% baterie (lipsa incarcator, desigur:p) si sun un prieten. Unu’ bun ma, ca la noi, la mafioti, asa e. Facem orice unul pentru altul. Chiar si un drum impromptu pana la Sinaia. Da. Facem orice. Si pe urma fumam trabuc. Asa. Sun la om si ii zic: “Dude, mai wise guy, mai one of us, I am in deep sos.” Si el zice: “Say no more, Capo!”. Nici nu apuc sa-i inchid omului, ca si aud batai la usa. “Cioc cioc cioc, sunt eu, Consigliere. Am venit sa salvez onoarea spaghetelor, pasta di tutto pasta!” And that he did, my friends. That he did. Caci datorita lui, iata, clanul nostru, la care simt, SIMT ca deja ati aderat, chiar inainte sa va povestesc despre ce e vorba (pentru ca, nu-i asa, that’s the kind of family we are, we have each others’ back and all that jazz, cine nu ar vrea sa fie parte din (p)asta?!), ziceam, clanul nostru este salvat, curat si placut uscat.

Ok, acum ca relatia noastra a inceput asa de bine, numa’ cu onoare si cinste, mergem mai departe. Si nu oricum, ci la razboi. Da, eu sunt capul spaghetelor onorabile. Si daca nu veniti cu mine, o sa sufar ca un caine. Un caine mafiot, dar necreditat. Cu cine ne luptam? Practic, nu avem concurenta. O lasagna se coace in bucataria lui Teo, Chinezu’ are ceva taiteti familisti usor de dovedit… poate doar picanteriile lui Mazi sa ne faca o problema, sau doua, sau trei. Nu aveti decat sa ma urmati, veti vedea ce e aia onoare si ce-i aia o pasta de calitate. Adica ffs, pentru noi s-a inventat AOP, aglio, olio e peperoncino, the ultimate pasta experience. Nu exista pe lume ceva mai bun. Afara de, poate, aglio, olio e gamberi. Si daca nu va convinge asta, ganditi-va numa’ ce fain e sa fii prieten cu mine. Ai parte de excursii spontane la Sinaia, asa, dupa program, cand poate te-ai fi dus si tu cu o fata in oras, la o cafea. Ah, si vezi ca mi-am uitat si periuta de dinti acasa. Da, si pasta (de dinti). Da, si pe-a lui Mishu. Si pe a lui Iepu, normal.

Haideti cu mine in clanul spaghetelor onorabile si nu o sa va simtiti niciodata singuri. Nu o sa va mai fie niciodata foame. Pentru ca spaghetele sunt cel mai fain lucru de gatit in sub zece minute si de impartit cu frati, prieteni sau iubiti. De la Doamna si Vagabondul pana la Copilul Problema 2 via GoodFellas, sunt vedetele de portofoliu ale oricarui pasta maker. Si daca stapaniti bine tehnica manuitului furculitei concomitent cu lingura, le chiar puteti manca fara sa va zoiti pana la coate:)) Ce e de facut? Pai:

• Pledge allegiance (musai!)
• Intrati in aplicatia Hutton. Jucati-va. Gatiti pasta clanului nostru. Incarcati poza. Puteti castiga o excursie in Sicilia, de unde ne tragem cu totii:)) Hai ca e easy peasy. AOP, alla’matriciana, arrabiata, bolognese, carbonara, all putanesca, sau my own personal favorite, spaghetti & meatballs, despre care mai multe o sa povestim saptamana viitoare, nom nom.
• Optional: studiati istoria onorabilului clan din care ati ales sa faceti parte. Aflati despre Hutton. Ca ii insufleteste, business-wise, traditia, pretuirea muncii si a oamenilor. Ca deservesc tot Ardealul si au ganduri sa “colonizeze” si partea asta de tara. Ca fac paste bune, de casa, cu ou sau de post. Ca folosesc fainuri bune. Ca au taitei de nunta. Ca-s mandri, dar nu ocoshi. Ca au ales sa se prezinte in masa cu aceasta campanie simpatica si inovativa, asa un mix dragut de work & play am vazut mai rar:)

Un comentariu ar fi nice, gen, suntem cu tine, oh Cookie, sef de clan de spaghete si “vai steaua ta de uituca”. Caci cand au zis in The Godfather aia cu “In Sicily, women are more dangerous than shotguns”, asta au avut in cap. Va astept in aplicatie:D

Acum doua zile am primit complimentul complimentului, I quote: “god, deci esti un enimăl energetic”. Ca urmare, suspectez eu, a faptului ca ma duc ghebos la sala, aproape zilnic, dupa birou, transpir acolo ca un mistretz la ecuator, vin acasa, iau berbeaca de 2 ani si 13 kile de coarne, o jucam, o impachetam, o culcam, apoi fa tu si mancare, mananca si zau, mai spala-te. Si uite-asa, carnetelul de bal e plin. Iata de ce am devenit adepta bucatariei fusion. Dar not in the traditional sense of the word, ci in propria interpretare. Ce fuzionam? Pai, de exemplu, resturi de mancare cu mancare proaspata, turta dulce cu lapte batut, branza topita cu ciorapi de lana (ok, I’m kidding:)), sau, intr-un caz mai fericit, spanacul maica-mii cu mici margele marca proprie. V-am bagat in ceata? Hai sa va scot.

Cica facuse mama o mancare de spanac. De-aia neaosa munteneasca. Cu bulion, nu cu lapte si usturoi cum facea buna de la Arad. Foarte bun si asa, nimic de zis. L-as fi mancat cu oua, dar mancasem oua dimineata. Cu orez parca nu-mi venea. Intr-o doar m-am apucat sa croiesc niste morcovi julienne. Niste vrejuri de telina s-au impiedicat si ele de cutitul meu. Fost-au astea doua aruncate in tigaia cu ulei de masline si lejer sotate la foc potrivit. Noi, la scoala fusion, nu ne ferim de ce avem prin congelator, ciuperci gasim, ciuperci punem. Legumele sotate gata, am pus sare, piper, niscai ierburi si un sosulet incropit din smantana dulce, capere, zeama si coaja de lamaie. Le-am flendurit bine in tigaie si le-am tras-o cu niste farfalle proaspat fierte. Nici bine nu s-au imprietenit, ca mi-am adus aminte de spanacul maica-mii si tzusti cu el in cratita. A iesit o combinatie tare buna. Careia i-a stat foarte bine langa niste somon foarte simplu tras la tigaie. Ma scuzati, dar this is fusion at its best!

Asa. Doua lucrusoare mai vrea sa va zica enimălul energetic, nici unul din ele revelator, deci feel free to skip.

1. Exista un timp pentru toate lucrurile. Anul trecut am zis eu ca ar fi frumos din partea mea sa-mi fac abonament la sala. Am mers chinuit si din joi in doi vreo o luna de zile, dupa care m-am declarat invinsa, cica nu aveam timp. Eram pretty much in acelasi deep shit ca si-acum, dar nu era, dom’le, momentul. Anul asta, desi na, n-am primit inca ziua aia de 48 de ore pentru care ma tot rog, mi-am refacut abonamentul si m-am dus, come rain or snow, pe jos (daaaa?), cu un drive de-ala de… cum ii zice… asa, enimăl energetic! Morala: venise timpul, mai. Cred ca o apucata de streche in aceasta oranduiala, fara sa am pretentia ca inteleg ce e in spatele ei. Asadar, daca nu va iese ceva, don’t give up. Incercati peste o zi, o luna, un an… Si-gur exista un timp al tuturor!

2. Cand primesti fix perechea de convershi galbeni pe care ti-o doreai, pictata manual cu boabe de mazare si mesaje motivationale (pe unul scrie “suntem ceea ce gandim”, iar pe celalalt – “suntem ceea ce mancam”), si nici macar nu e ziua ta, intai zici “Holy shit!”, apoi sari ca iedu’ in mijlocul open space-ului si la urma te loveste, finutz ca trenul, gandul ca masura a ceea ce esti e fix gestul asta neasteptat, extraordinar, pe care cineva s-a simtit inspirat sa-l faca. Pentru tine. Dincolo de faptul ca ma simt azi si mai norocoasa decat de obicei, ma gandesc cu bucurie ca ceva bun oi fi azvarlit si eu inspre lume, daca asa ceva e ce-mi intoarce ea. Sunt coplesita.

PS: Faceti-va bucatica voastra de bine. Nu fiti puristi. Sincronizati-va.

Vorba poetului, acopera-mi inima cu ceva, dar sa fie cu carne. Bai, ce sacrilegiu, dupa ce ca scriu din joi in doi, mai comit si murdarirea poeziei din mine. Ce mai faceti? Totul bine? De partea asta a ecranului, lucruri amestecate. Iepu’ vorbeste cu vorbe. S-a autoproclamat Lolocata (un tribut pisicutelor, pe care le striga “puTHicata”, cu th-ul ala siflant englezesc), zice “ba da” ridicand o spranceana si in general ne tavaleste emotional cu precizie inginereasca. La munca e treaba aia obositoare, cum ii zice… asa, munca. Si acasa seara-i si mai munca. Numai bine se face ceasul 9 si, cum ar veni, sufleca-ti manecile, tanti, si fa de mancare, daca ti-a trebuit stomac. Va prezint ultimele comestibile, de-alea care se fac fara foreplay si fara chef, caci daca le-a facut plictisita de mine, le poate oricine.

In coltul din dreapta sus avem o salata cu paste, ou si somon afumat. Fierbeti niste paste scurte in apa cu sare si-un strop de ulei de masline. Le scurgeti. Le tavaliti bine intr-un sos cu mustar, smantana, ierburi, sare si piper. Le trageti o conserva de mazare-n cap. Niste ardei colorat (rosu, galben, portocaliu, verde). Niste somon afumat. Niste ou fiert tare. Si cam asa.

La mijloc – ultimul gratar al sezonului: aripioare, mici, pastrama de oaie, carnati de vanat. Asta e la deruta, am consumat sambata toata poza, nimic n-a mai ramas pe os.

Ei, si jos avem niste rasol de vita (cu os) (cu maduva), ierbarit cu toate cele, rumenit in cuptor in tava acoperita, la foc iute, fix doua ceasuri, despartit de zgarciurile lui si dat din nou la suta si ce-ti pasa de grade, dupa ce l-am uns ghebos cu pasta de tomate groasa. In balaceala asta de sos se scufunda niste gnocchi. Atat.

Trei idei lenese. Si acum, bonus, o sa va zic the truth about being awesome: you either haz it, or u don’t. Ati inteles? Deci mergeti in viata si fiti speciali. Nu e despre ce faceti, ci despre ce sunteti.

De niste saptamani bune mancam: oua, pizza, pizza, pizza, oua, oua, pizza, oua. Fireste ca am ajuns iarasi la saturatie, sa tot fie a o suta oara cand zic asta in ultimul an de zile. De ce, ma veti intreba, se intampla aceasta treaba? Pai. Pentru ca este foarte greu sa fii gospodina in bucatarie, supercalifragilistica la job, nevasta in dormitor si mama cuiva, vesnic vesnic.

Ei, si acum ma adresez femeilor suficient de nebune ca sa incerce asta, si le spun asa: chiccas, va invit sa luati parte la pandalia meal planificarii. Haideti pe noi un experiment sa facem, iar daca mai traim si saptamana viitoare, inseamna ca suntem din vita nobila a lu’ Wonder Woman si putem umbla in chiloti albastri pe strada fara sa ne ia politia, pentru ca, nu-i asa, putem face, si anume, orice.

Planul “moartea lipsei pachetelului de pranz pentru la birou”, facut inca de saptamana trecuta, si-a gasit aplicatie de luni, totul incepand lunea. Din mers am mai schimbat una alta, de exemplu ieri am umflat ghebos tortillele cu strips de curcan in loc de pui, dar in mare asta e ideea.

Ajungem la pranzul de azi, pe care trebuie neaparat sa-l prezint, deoarece 1. este foarte bun si 2. m-a surprins. Budinca de macaroane cu ton. Eu la tonul din conserva nu ma excit deloc, mai degraba l-as considera a mega bleax situation. Si totusi, aceasta budinca nu e rea deloc. Deloc deloc. Deloc deloc deloc. Deloc deloc deloc deloc… If you catch my drift.

Se fierb macaroanele in apa cu sare (o portie = o cana de paste uscate). Se scurg. Se azdrunca intr-un vas de yena. Se avanta peste ele niste conserve mici de ton in ulei de masline, uleiul scurs lejer in prealabil (o conserva de ton de cca 80g per portie). Se mai pun o conserva de porumb si niste mazare congelata (cca o ceasca plina cu varf pentru fiecare portie).

Si-apoi, piesa de rezistenta – se prepara rapid intr-o ulcica o supra crema de telina – dintr-o telina potrivita, fiarta in putina apa cu sare, eu am pus si radacina, si frunze, pe care frunze le-am scos din apa inainte sa pasez treaba. So, revenind, telina fiarta in apa se paseaza in legea ei cu blenderul vertical, se incorporeaza in ea niste smantana dulce, piper proaspat macinat si nucsoara. Se varsa zeama asta in vasul de yena, borfolind bine pastele, sa se imbrace corespunzator in lichidul inmiresmat. Pe deasupra se rade branza cheddar si tot pe deasupra se tranteste un ou batut bine. Budinca zace la cuptor la foc mic timp de 30 de minute. Supa aia de telina face toti banii, fara ea nu cred ca mi-ar fi placut asa tare. Pofta buna, I hope you live to tell the story!;)

Ziua mea incepe la 8. Seara. Cam pe cand se culca Iepurescu, incep si eu sa exist. Si-s obosita de numa. Sunt asa de obosita ca intr-o noapte m-am trezit lac de transpiratie, visasem ca venisera hotii sa ne hacuiasca, urata treaba. M-am impleticit pan’ la baie si cand m-am uitat in WC, o balta de sange. Na, ca mi-au luat gatu’, am zis eu. Dar daca mi-au luat gatul, cum de-s inca aici. Mi-a luat spre un minut sa cuplez si sa-mi dau seama ca “sangele” era un pansament cu betadina aruncat in buda de cu seara. Uitasem sa-l flush si se decolorase acolo, nemernic. Mda. Cam asa.

In rarele ocazii cand se mai face de mancare in casa asta, se atenteaza asupra farfuriilor pe intuneric, cu un obiectiv luminos, dar nu chiar. Rezulta niste poze urateeee, doamne, da’ ce urate sunt. Rezulta si nervii aferenti. Si lehamitea. Si “da’ cine doamne iarta-ma ar vrea sa citeasca despre urateniile astea”. Si uite-asa mai trec niste zile in care nu scriu. Si cand ma intreaba cineva daca suntem ok, nici nu stiu cum sa raspund. Nu, nu suntem ok, suntem mici, nemancati si nevrotici.

Ieri am facut insa o mancare buna tare. Si de-aia de se face singura, tzac pac. Si-am zis ca merita sa share, chiar si-asa, in lipsa pozelor scaldate-n soare. Va trebui sa ma credeti pe cuvant si va trebui sa faceti o data tocana asta de porc, cu paste si masline verzi.

Intr-o tigaie mare se pun la incins in ulei bucatele de carne de porc, o ceapa tocata, doi catei de usturoi si un ardei rosu taiat maruntel. Cu o lingura mare de boia, sare si piper. Se inabuse cu nitica apa clocotita. Se vara in sos maslinele verzi, cimbru, rozmarin si-o foaie de dafin, si se lasa tigaia sa clocoteasca la foc mic. Vreo 10-15 minute. Intre timp se fierb doua cesti de paste scurte. Se scurg de apa si se pun peste porcul cu masline. Intr-o cana se dilueaza 3/4 suc de rosii cu 1/4 vin (alb sau rosu, numa’ sec sa fie). Se varsa tocana intr-un vas de yena (sau o cratita buna de bagat la cuptor), se toarna peste ea sucul de rosii, se mai pluseaza cu condimente dupa gust si se da la cuptor la foc mic, sa mai scada oleaca. Din cand in cand se mai “rascoleste”, ca sa nu se arza pastele cele de deasupra. Se serveste asa, de-a calda, cu patrunjel proaspat.

Si voi? Voi sunteti bine?

Mai tineti minte asta: http://easypeasy.ro/2011/07/cum-sa-supravietuiesti-fara-sa-mananci-carton? Ei bine, forget about it. No more Martha Stewart(ish) coco jumbo. Zilele astea, daca veniti pe-aici si deschideti frigiderul, unul din doua lucruri se poate intampla: sa nu gasiti nimic in el, saaaau, sa va muste de mana o vietate impanata-imblanita-incoltita, we call it “monstrul din Ariston”. Ce liste de cumparaturi? Ce mancare gatita? Ce disciplina refrigerata? Mamica mea! Pai mie mi se pare gourmet sa mananc resturi de la Iepu. Cand am timp sa fierb si-un ou, e deja par-chiiiii.  Am mancat so much McDo, Burger King si greasy chinese, cat sa-mi ajunga for a lifetime. Mi se rupe sufletul cand ma gandesc la pouvre Mishu, cum sta el la biroul lui corporatist, fara pachetel. Mi-l imaginez lihnit de foame, cu matele ghiortainde, muscand dintr-un covrig rece de la metrou, in vreme ce TOTI colegii sai mananca numa bunatati.

In acest context, citesc ieri la Bucataru’ Maniac o reteta de budinca de dovlecei. Negociez cu Iepu’ sa ma lase sa-i fac si lu’ ta-su o masa calda, ma suflec de maneci si ma apuc sa vad ce-am prin frigider. (Intre altele, gasesc un unt Covalact expirat de o luna, il desfac, arata impecabil, nu pute… e asa, cam ca nou). Nu am 700g dovlecei cum zice la reteta, am in schimb un zucchini mare, vanjos, din care tre sa opresc o bucata si pentru piureurile lui bebex. What to do, what to do? Pai ca de obicei, when in doubt, improvise. Am sa fac o budinca de paste cu pui, zucchini si cascaval. Nu avem cascaval. NU AVEM CASCAVAAAL? Oh well. Atunci am sa fac aceasta budinca cu cascaval FARA cascaval. Now that’s a challenge!

Pastele sa fie penne mici, de-alea din seria Piccolini de la Barilla (le stiti? alea de-s verzi sau rosii sau portocalii, pentru ca baga in ele diverse, de exemplu eu am avut unele cu zucchini si spanac). Le fierb in apa cu sare. Le scurg. Pieptul de pui il maruntesc la robot pana iese un fel de carne tocata, il amestec cu marar, usturoi, cimbru, oregano, chilli, sare si piper, il calesc in tigaie, il mai bag o tura la robot, apoi il azvarl intr-un castron mare. Calesc o ceapa rosie tocata si-o amestec bine cu carnea de pui. Apoi torn si pastele scurse in vailingul cu pricina si mermelesc acolo totul. Bat bine 4 oua cu nitel lapte si cu cascaval ras daca as fi avut cascaval, le amestec cu puiul si pastele. Tai zucchini-ul fasii grosute, pe toata lungimea lui asa, pe care le calesc cu putin ulei de masline. Pe fundul vasului de yena pun fasiile de zucchini. Torn peste ele compozitia de paste cu pui. Mai rasnesc pe deasupra sare si piper. Mai bat un ou bine bine si-l torn peste budinca. Apoi pun capac si dau vasul la cuptor, la foc potrivit. Budinca merge calda, cu iaurt rece pe deasupra. Merge si rece, a doua zi, ca o placinta.

Cam asa.

Este joi. Ma asteapta un weekend de pomina. Care incepe cu petrecere in pijama + co-nebunelele mele Mazi, Monica, Elena si Anca, la (decat) un hotel de lux din capitala, pfoai ce-o sa ne mai punem poalili-n cap! si continua cu vizita foarte dragei mele Ambasadoare, cu care, dupa ce-am lins din scoarta-n scoarta in my time of need blogul ei de gravida, ajung, in sfarsit, sa ma cunosc. Am vorbit prima oara si la telefon saptamana trecuta. Zic eu: Alo! Si ea: Ci voce ai! Si eu: Cum? Si ea: Subtiri:)) Ah, fata mea, abia astept sa vii:D

Acestea fiind zise, si pentru ca nu stiu daca ne mai auzim maine, va doresc un sfarsit de saptamana caldut, numaisinumai cu oamenii vostri dragi, cutotulsicutotul de bine!

Observ ca nu va dati in vant dupa peste si e pacat, zau. Nu o sa va tin teoria chibritului despre cat e de sanatos, dar poate va coafeaza ideea ca pestele se face mult mai repede decat orice alta carne, drept care, cand afara-s 40C, iar in orice bucatarie cinstita – 45C, o friptura de ton e gata in doua minute fix, un minut pe-o parte si unul pe cealalta. Daca mai punem pe gratar si felii de lamaie, suntem cat se poate de smecheri. Mai ramane doar sa azvarlim cu bolta friptura peste niste spaghete, sa taiem niste rosii cherry, sa chelim busuiocul din ghiveci si gata-i pranzul. Not half bad;)

Duminica asta am de gand sa gatesc pranz pentru mamele mele (mama si mama de Boo), nu m-am hotarat inca ce sa contina, dar visez la o supa de rosii rece, cu mult leustean. Idei de felul doi, ceva? Sa fie clasic, romanesc… Zazuza si-a anuntat deja intentiile pentru weekendul asta (for which we all hate her ofc:)). La voi acolosha ce se previzioneaza pentru inveselirea burdihanului dupa o saptamana de munca si sandvisuri?

PS: Nu uitati de leapsa, sa ploua cu multumiri;)

M-am trezit dis de dimineata cu inima plina cu varf de concertul de-aseara. I-am pus lui Iepu’ multiple filmulete Bon Jovi Live in Bucharest, i-am explicat ca asta e gen her new daddy:)), am dansat prin sufragerie cu ea in brate, cam asa. Daca nu ati fost ieri acolo, mare pacat, it was…wait for it… le-gen-dary! Vreau sa mai vina, vreau sa mai merg, nu m-am saturat! De azi inainte – Bon Jovi, apoi porc, apoi restu’! That’s how much I loved it! A meritat toata imbulzeala (diendi – promoteri de cacao ce sunteti, v-as tapeta sediul cu oua stricate, daca sediul vostru nu ar fi o garsoniera intr-un bloc, v-as scrie scrisori de reclamatie daca ati avea si voi un PR care sa nu-si dea demisia dupa fiecare eveniment pe care-l faceti mai ceva ca antrenorii lui Becali – you suck, bai nene, sunteti praf, jenanti si va urasc – inchid paranteza). Ziceam ca da, a meritat fiecare suvoi de transpiratie de pe spatele meu si toata fiertura de bashcheti Nike, am intinerit zece ani si da, JBJ, I will love you… always!

Despre mancare acum. Avem azi ceva foarte bun si tzac-pacic: niste farfalline (sau orice paste mici-mititele-micute), cu carnaciori si legume. Intr-o tigaie se intalnesc o ceapa rosie si-un ardei verde, care se calesc numai putin, cat sa ramana relativ crunchy. Vin peste ele carnaciorii afumati, care se prajesc si ei lejer. Vine o rosie grasa si dulce, taiata cubulete. Vin condimente de la Nomu – eternul smokey peri peri si respectiv amestec provensal (de-asta numai putin, ca e foarte parfumat). La coada vin funditele fierte al dente, pe care le amestecam bine cu restul de bunatati. Busuioc proaspat si gata. Repede si bun. Pofta buna s-aveti, eu ma duc sa mai bolesc putin de dragoste si dor.

Ah, si da, miercuri ma reunesc cu team Electrolux la o garden party ca aceea, abia astept!

Mama ce mi-a placut pestele asta! O sa va bag direct in subiect, ca ma grabesc. Vine Bogdana sa ma vada, cu tot cu Raducu, asa ca o sa avem de povestit o groaza si nu vreau sa va las sa va treaca de ora pranzului fara ceva beaucoup de slurpity slurp slurp (of, Boo e la Paris si I miss her terribly! inchid paranteza:). So: faceti somonul cum va place. Eu l-am azvarlit din congelator direct in aburitor. Pe urma am fiert niste fettuccine, care, nu imi dau seama de ce, imi plac mai mult decat tagliatellele, desi par a fi acelasi lucru. Pe fettuccinele astea le-am mermelit intr-o tigaie cu niste ulei de masline, sare de mare si o mana de chilli. Le-am scos pe farfurile si in aceeasi tigaie am prajit lejer pestele pre-aburit. Pana aici, nimic deosebit.

Acum si partea interesanta – sosul. Sau topping-ul, sau nush cum sa-i spun, ca nu e lichid ca un sos, deci denumirea asta nu mi se pare inspirata. Pai am pus in micul meu robot, infailibil si imposibil de trait fara, o mana de marar, una de patrunjel, ceapa verde, usturoi verde, masline verzi umplute cu migdale, capere, o lingurita de mustar, zeama de la o jumatate de lamaie si niscaiva ulei de masline. A iesit o (un?) salsa verde to die for!

Am mozolit cu pasta asta verde somonul si pastele. Am piperat proaspat. Am mancat cu mare, mare bucurie in suflet, si stiti ca eu nu ma omor dupa peste. Asa tare mi-a placut, ca am repetat figura cu salsa verde si a doua zi, (fara marar, dar cu menta instead), de data asta am folosit pasta verde ca dressing pentru o salata de rosii si castraveti. De dragul adevarului literar si artistic, marturisesc ca langa salata cu pricina s-a odihnit si o bucata de ceafa de porc fragezita indelung la cuptor, dupa cum si niste cartofi noi inabusiti cu usturoi.

Weekend fain la toata lumea!