Săptămâna trecută mi s-a năzărit să fac din marți 13 o zi cu totul și cu totul bună, folosindu-mă de ce prestez eu în viață ca să înveselesc ziua unor cetățeni. Așa se face că am pus la bătaie trei ceasuri (bune!) de food coaching gratuit, un sandviș călător, livrat de mine la biroul omului în pauza lui de prânz, după cum și un workshop de seară, intitulat sugestiv (mă rog :-)) “Viața ca o farfurie”. Freebee-urile s-au dat repede, dar locuri la woskhop ar mai fi. Așa că azi vă povestesc la ce m-am gândit, iar dacă subiectul vi se pare culmea intersantului, un e-mail mic la ana[at]easypeasy.ro vă poate aduce un final simpatic al unui veritabil marți 13.

Așa cum știți, eu mă ocup cu o treabă care se numește, lax, food coaching. Ce fac de fapt este să lucrez cu oameni care își doresc o schimbare în farfurie, dar nu știu de unde să o apuce. Jobul meu este să le facilitez această schimbare și să-i aduc la obiectivul lor, obiectiv pe care fiecare om îl formuleaza în felul lui, dar care, în esență și la o uitătură mai atentă, este același pentru toată lumea. Sigur, oamenii vin la food coach și spun: “vreau să slăbesc”, “vreau să mă îngraș”, “vreau să mănânc mai sănătos”, sau “ vreau să mă organizez mai bine”. Însă dacă depășim acest prim “strat” declarativ și ne ducem un pic mai jos, înțelegem repede că ceea ce își dorește fiecare astfel de cetățean cuprins de elanul schimbării este, practic, altceva decât controlul greutății sau managementul eficient al frigiderul. Omul care vine și spune “vreau să slăbesc” vrea de fapt să scape de dialogul intern permanent și inconfortabil care derivă din faptul că se simte apăsat de acele kilograme în plus. Nevoia din care răsare, uneori acut, această dorință de a schimba ceva în farfurie, nu are neapărat ceva de-a face cu ce mănâncă omul, ci cu felul în care se simte. Simplu spus, este vorba despre nevoia omului de echilibru, pace și liniște interioară.

Pornind de la ideea asta, aș vrea să vă povestesc câte ceva despre psihologia schimbării. Despre barierele cu care se confruntă orice om atunci când își propune să-și schimbe apucăturile alimentare, pentru că vorba lui Ross din Friends, “Nobody likes change” :-)) Există niște mecanisme strașnice de autosabotaj care se activează în momentul în care ne propunem să schimbăm ordinea uzuală a operațiunilor, iar ele nu sunt neapărat specifice schimbărilor în alimentație, ci pot fi ușor extrapolate în zona mai generală a oricărei schimbări majore de viață. După  ce povestim despre acele lucruri care ne pot încurca, musai aș vorbi și despre câteva lucruri care ne pot ajuta să avem o experiență plăcută cu schimbarea asta pe care noi, de bună voie, am decis să o facem.

Chiar dacă punem toate aceste treburi în contextul particular al schimbării în alimentație, paralelele cu alte situații de viață sunt lesne de făcut. Iar point-ul mai general este că indiferent care este schimbarea pe care ne-o dorim, această pregătire mentală de șantier pe care o facem înainte să ne apucăm este cel puțin la fel de importantă ca metoda pe care o vom angaja pentru schimbarea în sine. E esențial să fim în mindsetul potrivit, altfel totul va părea o corvoadă.

Mai departe o să povestim un pic și despre modelul farfuriei ideale, acela pe care îmi bazez eu planurile alimentare. Cu siguranță că unii dintre voi îl cunoașteți, o să-l recapitulăm împreună, iar apoi o să vă propun o paralelă cu viața noastră în întregimea ei. De unde și titlul, “Viața ca o farfurie” 🙂

Cam așa.

_

Workshop-ul Viața ca o farfurie se întâmplă marți, 13 octombrie, ora 18:30, în mansarda Simbio. Adresa este Str. Negustori Nr. 26. Locurile se revendica prin e-mail la ana[at]easypeasy.ro.

🙂

Există un xls. The mother of all xls files din micul, dar jegosul plinul de microfirmituri inimosul meu computer. În care s-au vărsat în ultimul an 168 de chestionare, completate de 168 de oameni cu care am lucrat individual pe treaba asta lax poreclită food coaching. Ei, și într-o zi când mă semi-plictiseam în pat, răpusă de un virus fistichiu adus de Iepu din găurica neagră a colectivității, mi-am învins teribila frică de all things “tabel” și am extras câteva concluzii simpatice, pe care bunul simț al omului care s-a despărțit de științele exacte la vârsta de 15 ani mă împiedică să le numesc statistici. M-am gândit să le împart cu voi, că e distractiv așa să vezi că nu ești nici singur, nici original, în apucăturile tale alimentare. Pentru azi, avem așa:

TOP CHESTII PE CARE NU SE (PREA) PUNE GURA

1. Sfânta treime spanac, ștevie, urizici. Yep, the green goo astea se clasează sus în topul anti-preferințelor, mai cu seamă în varianta lor gătită. Un baby spanac crud mai mănâncă lumea, dar mâncărică de urzici… rar, dom’le, rar.

2. Pește. Din nefericire, dintre toate soiurile de carne, peștele e clar cel mai antipopular. Urmat îndeaproape de pui (ăla din comerț) și fructe de mare.

3. Ciorba de burtă și ardeii umpluți, asta așa, la capitolul mâncărici.

4. Dintre all things legume, dezgustul planetei se îndreaptă către soia, conopidă, fasole și varză de Bruxelles. N-aș fi zis că lumea preferă broccoli, dar da, așa stă treaba. Poate și pentru că are PR-ul ăla gonflat, de aliment super sănătos.

5. Laptele dulce e și el printre cele des pomenite la “așa nu”. Urmat de brânzica de veci, pe care suspectez că au urcat-o în topul scârboșeniilor mirificele diete pe bază de dânsa de trei ori pe zi.

TOP GUILTY PLEASURES

Hai să facem invers, de data asta. Give me 5!

5. Chips. Adică gen la pungă, știți voi. Mai presus de covrigei, popcorn, alune și merdenele, scorează în sufletul torturat de vină al omului acești generatori de adicție, ale căror rămășițe inoportunează de pe sub cearceafurile de bumbac percale, 100%.

4. Pizza, cu mențiunea că destul de mulți cetățeni și-o fac singuri, acasă la ei. Ce nu-și fac oamenii acasă? Vă zic eu ce: KFC. Care, după cum arată și o comparație ochiometrică a cozilor aferente, scorează în preferințele oamenilor dublu față de concurentul McDo.

3. Înghețată. Și nu de-aia artizanală, more like de-aia de supermarket.

2. Ciocolată. Need I say more? 42% din toți clienții mei zic că ar fi viața.

1. TA-DA! Coca-Cola. Un zdrobitor 63% dintre cei chestionați menționează băutura acidulată maro pe lista lor de plăceri vinovate. Sub 2% dintre cetățeni menționează Pepsi, asta așa, ca idee.

Până mă mai scotocesc eu de alte concluzii, hai să-mi ziceți și voi, for fun așa, ce ați pomeni în pomelnicul lui “nici mort nu mănânc așa ceva”, și, respectiv, “mai bine mor decât să mă vadă cineva mâncând așa ceva” (orice exagerare este pur întâmplătoare).

Și pentru că e vineri, ceasurile 4 trecute fix, vă urez weekend lejer, fără dezgust și fără vină, cu mâncare bună și, desigur, veselie. Amin.

Nu, deci vă rog frumos, potoliți-vă, nu mai insistați, acesta nu o să fie încă un text deșirat ca lâna de pe scul, ca firul din ciorapul Adesgo, ca burta studentului care nu a prins bursă, ca… mă rog, ați înțeles ideea. Mă autoprovoc să scriu clar, concis, coerent, despre cum funcționează acest, dom’le, fud căucing.  Iată.

1. Totul începe cu un mail la căsuța cu zorele, ana@easypeasy.ro. În care mare lucru nu trebuie să-mi spuneți, că oricum o sa vorbim, o să ne vedem, o să completăm fișe și chestionare. M-aș bucura să știu de la început care vă e obiectivul (să slăbesc, să mă îngraș, să mănânc corect, să mă organizez mai bine în jurul mâncatului etc.), dar nu e bai dacă nu vi-l declarați din prima, îl extrag eu de la voi, “p’ormă” 🙂

2. Imediat ce am primit mailul (și prin asta înțeleg câteva zile, don’t hate me dacă se întâmplă uneori să fie trei, când eram la corporație, nici eu nu puteam să înțeleg de ce nu primesc întotdeauna răspunsuri instant, între timp am înțeles), deci, ziceam, cum am mail de la voi, cum vă întorc toate detaliile, care e treaba, cât costă, cum se întâmplă ea, ce e de făcut, de ambele părți. Și anume.

3. Omul care s-a hotărât că se bagă, are un chestionar de completat, ca eu să înțeleg mai bine cine e el și ce vrea de la mine, de la o farfurie și de la viață în general. Întrebările sunt din sfera “Ce îți place să mănânci?”, “Pe ce nu pui gura?”, “Guilty pleasures?”, “Gătești?”, “De unde îți faci cumpărăturile?”, “Ai ținut vreodată o dietă?”, etc. și, desigur, “Famous last words”.

4. După ce chestionarul e sus, îl sun pe om ca să vedem cum facem să ne intersectăm. Dacă e din București e simplu, ne vedem la față într-un loc public unde au, negreșit, de mâncare. Sau măcar o cafea. Găsim o variantă de zi și oră care să fie ok pentru om, că e marți, sâmbătă sau duminică. Da, lucrez și în weekend. Dacă omul nu e din București sau din țară, strămutăm întâlnirea inițială online. Nu folosesc Skype & such, treaba se excută în chat scris. Din mai multe motive, pe care aveți tot dreptul să le știți, în toată stupiditatea lor :-)) 1. Nu îmi place ideea de video ceva, ma inhib la o panseluță în respirația dragonului. 2. Nu am niciun moment din viața asta, frumoasă deși e ea, în care să fiu undeva pe liniște, pace și lipsă oameni. 3. Nu am întotdeauna a good hair day. 4. Mi se pare util ca omului să îi rămână și în scris ceva. 5. Punctul 3 e la mișto, EVIDENT că fiecare zi e a good hair day.

5. Înainte de întâlnire, îl rog uneori pe om să țină și un jurnal de câteva zile, în care să scrijelească ce mănâncă el așa, fără cenzură.

6. La întâlnire, fie ea face to face sau virtuală, discutăm verzi și uscate, ne măsurăm chimia, ne împrietenim (că e important, urmează să fim partners in some sort of crime). Vorbim și aplicat, pe marginea chestionarului completat și a jurnalului ținut de om. Apoi vorbesc eu foarte foarte mult, circa 3h. În principiu despre schimbare, ce e ea, ce presupune, cum ajungi acolo, despre mâncat corect, despre nutrienți, despre farfurie, despre meal planning (ce e aia, cum se face etc.) La sfârșitul șuetei ăsteia, omul e în posesia tuturor informațiilor necesare și suficiente ca să se descurce singur, daca asta dorește. Dacă vrea, totuși, să îl descurc eu, urmează

7. Planurile alimentare customizate (adică pentru om, aplicate, izvorâte din preferințele și stilul fiecăruia, deci nu șabloane), pe care eu le croșetez cândva de luni până vineri și i le trimit omului pe mail pentru săptămâna care vine. De regulă înainte de weekend, ca omul să aibă timp să-și cumpere una alta, să se pregătească, să se organizeze. Cum arată, mai exact, un plan alimentar? Păi este, practic, un soi de orar, ca la școală, L M M J V S D, care conține toate mesele omului. Tot ce are el de mâncat într-o săptămână, la mic dejun (două ochiuri, doua feliuțe de bacon trase la tigaie, o salată de roșii cu o lingură de brânză rasă, busuioc si o linguriță de ulei de măsline), gustare 1 (o felie de pepene), prânz (200g file de somon tras lejer la tigaie, cu o salată de orez alături, confecționată din 1/3 cană de orez basmati, măsurat în crud și fiert, amestecat apoi cu mult pătrunjel, mentă, cubulețe de roșie, castravete, ardei, ceapă roșie, lămâie, ulei de măsline, plus o extra salată de frunze, cu zeamă de lămâie), gustare 2 (o mână de mix de nuci crude) și cină (gazpacho de ardei copt, cu iaurt și chorizo). Cam așa arată situația și da, planurile conțin întotdeauna indicații de regie despre cum să gătești una alta sau link-uri la rețete, dacă e ceva mai complex decât se ia se pune. Rețetele de care uzez eu sunt simple și blânde cu timpul omului. Dacă omul nu vrea să gătească, planul lui conține mâncare din oraș, restaurante, delivery sau bucate de la vreo mamă sau vreo soacră. Nu e panică, ne descurcăm în orice situație.

8. Comunicăm pe tot parcursul lucrului nostru împreună, cât și cum simte omul. Nevoile de comunicare ale oamenilor diferă foarte tare. Am clienți cu care povestesc zilnic și clienți cu care vorbesc o dată pe săptămână. Eu sunt aici, mereu 🙂 Nu este necesar să ne mai vedem în offline după prima întâlnire, dar, din nou, dacă omul simte nevoia, I’m game 🙂 Uneori se întâmplă că ieșim la cafea și vorbim despre copii sau alte alea 🙂

9. Omul stă în situație atât cât vrea el. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu plătește în avans, nu e legat prin nimic. Apreciez un “preaviz”, dar nu îl cer. În general formăm relații și ne purtăm omenește. Nu am avut nicio situație tensionată din acest punct de vedere. Lucrurile decurg natural, lin, așa cum îmi place mie să fie totul în viață 🙂 Chimia e esențială, la fel și respectul, sunt dacă vreți, singurele deal-breakers din schemă. Ca în orice relație.

Cam așa. Se vede că m-am străduit? 🙂

Pentru mai multe alea alea despre food coaching, urmăriți cu încredere tag-ul aferent, http://easypeasy.ro/tag/food-coaching/.

PS: Următorul workshop public se întâmplă marți, 25 august 2015, la Simbio. Înscrieri pe ana@easypeasy.ro, where else? 😀

ANUNȚ fresh-fulger: se întâmplă din nou! Sâmbătă, 25.04, workshop despre mâncare (desigur!) și planificarea ei în viața omului. Vii îngrozit, pleci lămurit. Sau măcar sătul 🙂
Detalii dinspre mine către voi, via ana [at] easypeasy.ro. Early birds get better rates 🙂

Una din bucuriile mele în viață e să ling pagini întregi de iherb și să citesc review-uri și articole despre diverse suplimente. Citesc si browsez mult mai mult decât iau pe gură, aia clar 🙂 Și cam la fiecare început de an mă apucă un mare elan, comand cu găletușa și testez diverse. Se întâmplă să cred că e a shitload of marketing bull shlaha în treaba asta cu suplimentele, dar nu pot să zic că acest lucru mă descurajează. Am un respect deosebit față de placebo, așa că, ce să zic, să fie primit 🙂 Cu acest disclaimer înainte, hai să vă zic una și alta despre niște esențiale pe care m-aș aventura să le recomand, dar și despre câteva mofturi și mofturele.

Here goes nothing.

ESENȚIALE, pe care le iau cam tot timpul și cam fără pauză.

1. un PROBIOTIC bun

Probioticele astea-s mare fiță. Suport pentru sistemul imunitar, o digestie funcțională și o una peste alta stare de bine, toate au câte ceva de-a face cu o floră intestinală beton. Starea de sănătate la nivelul intestinului reflectă starea de sănătate a omului overall. E important ca acolo să fie treaba echilibrată. Și nu, nu se echilibrază cu iaurt din comerț. Explică Mercola aici de ce. Și tot la el găsiți, în fel și chip, explicată importanța suplimentării cu probiotice. Un probiotic eficient tre’ să aibă peste 1 miliard de culturi. Mai greu de găsit la noi pe piață așa ceva. Noi am tot luat unul de la Healthy Origins, care e good value for money. Mă bate gândul să îl încerc si pe al lui Mercola, e freakin’ expensive, dar are un lanț de lactobacillus pe numele lui DDS-1, care cică ar fi cel mai șmecher dintre toate vietățile bacteriene cu care ai vrea să-ți populezi colonul :-))

Copilului ii dau probiotic cu colostru, de la ChildLife.

2. OMEGA 3 din sursă animală și în doză suficientă

Pentru sănătate cardiovasculară, pentru articulații, pentru cap și mood, Omega 3 e un musai, pare-se. Cum peștele gras pe care îl mâncăm nu ne asigură chiar tot necesarul, ne îndreptăm atenția către un supliment. Unul care să fie pur și bine dozat. Problema cea mai mare a acestor “pastiluțe” e că-s cât pumnul, iar dacă vrei să faci o brânză, tre’ să iei peste 6 pe zi (aici info despre dozele cu care suplimentezi, în funcție de ce vrei să obții). Incomod și enervant. Așa că după ce am luat tot anul trecut pastile de la Madre Labs și Now Foods, anul ăsta mă gândesc să trec pe un ulei de pește lichid, cum e ăsta din poză, de la Nature’s Answer. Care în decurs de o linguriță vine cu EPA și DHA cât încap în patru capsule. Un fact sheet interesant despre Omega 3 găsiți aici. Și, desigur, din nou la Mercola. De la care Mercola am aflat anul trecut despre Krill Oil, the ultimate Omega 3 supliment, pe care am renunțat, însă, să-l mai comand, pentru că mi-am dat seama că e pur și simplu too expensive și nu sunt convinsă că diferența față de alte surse/suplimente de Omega 3 e atât de mare încât să justifice efortul.

3. UBIQUINOL, sau măcar CoQ10

Ubiquinolul este forma mai șmecheră și mai bio available a coenzimei Q10, unul dintre cei mai strong antioxidanți out there. Diminuează producția de radicali liberi (responsabili pentru o panoplie de nenorociri :(), promovează sănătatea articulațiilor, șterge ridurile cu buretele (yeah, right! :-)), ajută la menținerea binelui cardiovascular (cu efecte benefice asupra nivelului colesterolului rău în sânge), iar dacă ați trecut cumva pragul colesterolului to the dark side și luați statine (medicația specifică), un supliment de ubiquinol e cu atât mai important, pentru că diminuează efectele secundare nasoale ale acestor medicamente. Mai multe despre ubiquinol puteți citi aici, unde găsiți, de altfel, bine explicată și distincția dintre acesta și Coenzima Q10. Pe scurt așa, CoQ10 e pentru tinerei, căci după ce treci de 30-40 de ani (părerile sunt împărțite), organismul tău își cam pierde capacitatea de a transforma CoQ10 în forma sa redusă, ubiquinol.

MOFTURI

Am un spate bulit rău si un nivel cronic de inflamație low level în corp (the bad stuff, mereu îmi ies CRP-ul si VSH-ul ușor peste limita normala, ceea ce, in the long run, poa’ să nu însemne nimic, sau poa să însemne ceva). Așa că, între altele, fac ocazional o cură de Curcumin (curcumă, extract), cu efect antiinflamator și antioxidant (de la Jarrow formula), calciu-magneziu-D-K (nu știu dacă știți, dar chestiile astea trebuie luate musai împeună to collect all benefits, iar Now Foods au un supliment care le reunește pe toate) și Astaxanthin (cel mai la modă, încă, antioxidant, un carotenoid extras din niște alge, despre ale cărui beneficii puteți citi aici).

Iarna mai fac și câte o cură de multivitamine, mai mult așa, de chichi. Nu sunt foarte convinsă de efectul magic al acestor multivitamine, prefer sa iau targetat și la marele fix. Dar… cum ziceam, iarna, lua-o-ar ciuma :-))

Cum povesteam și la început, treaba cu suplimentele e pe bază de decizie foarte persoanală, că-s bani mulți în joc și not a lot of evidence cum că ar fi bune de ceva. Ba chiar sunt situații în care suplimentele luate după ureche mai rău fac, de-aia ar trebui să te verși frumușel măcar la medicul de familie re la supliemntele pe care (vrei să) le iei, ca să-și dea și el cu părarea. E bine să îți alegi sursele de informație și să ai în vedere că și ăia buni și credibili au interese conexe. Până la urmă, dacă ai terminat de citit, chestionat și investigat, și decizi că ți-ar trebui niște suplimente, eu zic că nu e fix cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla :-))

Iar așa, ca famous last words, țineți cont că niciun plan de suplimente nu compensează porceli alimentare și stil de viață sedentar. O aliniere și o balansare a întregii trebi e absolut necesară. Că dacă mâncăm Oreo cu o mână pe volan, una pe telefon și una pe batista cu care ne ștergem de la nas dramele emotionale pe care le trăim exacerbat și veșnic, nici mama lui Omega 3 nu o să ne salveze. Mso, bottom line, eat right, exercise, live happily. Că de aia se cheama suplimente, mă, nu țin loc de lucruri, ci suplimentează. And that, my friends, was some deep, deep shit 🙂

Până anul ăsta, am lucrat mostly în corporații, lucru deloc rău, dacă mă întrebați pe mine. Și chiar și azi, la mai bine de juma de an de când mi-am luat buh-bye, buh-bye now, de la, nu-i așa, siguranța zilei de mâine, mă gândesc din când în când cu nostalgie la vremurile alea când aveam all sorts of perks si subvenții, cum ar fi, bunăoară, tichetele de masă.

Acum câteva zile am intrat în vorbe cu niște oameni de la Edenred, compania care a inventat tichetele de masă TicketRestaurant®. Așa am aflat despre studiul comisionat de ei către GfK, studiu din care reies lucruri despre obiceiurile alimentare ale angajaților români. Foarte interesantă treabă. La unele dintre concluzii mă așteptam. Ca fostă corporatistă ce mă aflu, știu exact cum e să nu poți (sau să nu-ți vină) să-ți iei pauza de masă. Știu cum e să îți întorci, o dată pe an, tastatura cu susul în jos și din ce rezultă să hrănești un ditai stolul de porumbei. Și mai știu că în foarte multe situații nu e un matter de lipsă de alternativă, cât un matter de opțiune personală. E mai degrabă o lipsă de commitment al omului față de el însuși, cu care mă întâlnesc destul de frecvent și ca food coach. Oamenii nu-și iau pauză de masă pentru că… pentru că au-treabă-și-nu-au-timp-și-se-uită-lumea-urât-la-ei-dacă-și-o-iau, și… poate și-o și iau dacă și-o iau. Sounds familiar?

Nu-mi amintesc să fi lucrat (cu o foarte scurtă excepție în economia anilor petrecuți ca angajat al unei companii), într-o structură managerială care să încurajeze pauza de masă. Așa se face că, vorba studiului, 62% din angajații intervievați de GfK spun că alocă mai puțin de 30 de minute prânzului. Mulți dintre ei mânâncă prost și mănâncă pe tastatură. O altă concluzie tristă e că 61% din angajați sar sistematic peste mic dejun. Cina, pe de altă parte, e văzută ca momentul de răsfăț alimentar al zilei. Ce înseamnă asta, în traducere liberă? Păi înseamna ca te trezești dimineața, bagi cafeaua de rigoare, you skip breakfast, mănânci firfiriu și cam prost la prânz, iar seara răvășești frigiderul. Înseamnă că nu rupi nicicum ritmul în alea opt ore de muncă. Că stai acolo în banca ta și râșnești până seara, poate bagi și niște overtime, poate nu ești nici genul de om care face 10 drumuri pe zi la watercooler (hidratarea e super importanta, btw!), iar la final de zi realizezi că te-ai zero-socializat cu colegii. Ceea ce, pe bune, e nașpa, aiurea și cam nasol.

Sunt o sumedenie de alte concluzii care reies din studiul “Masa ta ideală“, nu-s toate rele și nu o să le pomenesc pe toate, vă las să le descoperiți voi. Însă aș vrea să fac referire la una din ele, care mi s-a părut așa, foarte spot on. Și care zice că angajații români sunt din ce în ce mai preocupați de IMPACTUL ALIMENTELOR asupra stării lor generale de sănătate, dar sunt sensibil mai puțin preocupați de IMPACTUL OBICEIURILOR lor alimentare.  Altfel spus, ne preocupăm de ce băgăm în gură (which is fine, e foarte bine că e așa, deși cumva parcă și treaba asta s-a dus încet, dar sigur, înspre o psihoza de-aia strașnică, iar fostul “NOM NOM” a devenit un curat “ZOMFG, oare alimentul ăsta omoară, sau dă viață veșnică?! Îngrașă sau slăbește?!”), deci, ziceam, suntem mai atenți la ce mâncăm, dar mai puțin atenți la când, cum și cât. Acolo avem încă de lucru. Și, dacă mă întrebați pe mine, acolo e meciul. La schimbarea obiceiurilor alimentare.

Mai concret așa… Let’s see… Mă întreabă uneori câte un om cu care food coachuiesc (ewww, ce exprimare, dom’le), cu ce poate înlocui chipsurile mâncate la televizor. E ok să mănânce morcovi în loc? Cu ce să înlocuiască un litru de Cola pe zi, sau cele cinci cafeluțe sociale? Răspunsul e adesea unul dezamăgitor pentru omul care întreabă, cel puțin la prima strigare. Nu, nu e ok să ronțăi morcovi în loc de chips în fața televizorului, pentru că nu e ok să ronțăi în fața televizorului, punct. Ce vrei de fapt este sa schimbi obiceiul, nu să înlocuiești un aliment prost cu altul, fie el unul mai bun. Așa că, vedeți voi, nu e de ajuns să te frămânți să îți cumperi legume și fructe de la piață (și e fain că din ce în ce mai mulți oameni fac asta, 45% din cei intervievați în studiu). Nu e de ajuns să îți propui să mănânci mai puține alimente procesate (47% din respondenți), ca să te ferești de cancer, diabet și boli cronice. E cel puțin la fel de important să mănânci dimineața, să iei o gustare-două între mesele principale, și, ultimately, să-ți iei, ffs, pauza aia de o oră, să mănânci și tu ca omul, în tihnă, cu colegii. Nu cu o mână pe sandviș, cu alta pe telefon și cu a treia mânuță pe șoarec (oh wait…!)

Una peste alta, mă bucură inițiativa Edenred de a mobiliza oamenii să își ia la prânz o pauză adevărată și de aia m-am și băgat în supa lor (cremă). Cu Ticket Restaurant se poate plăti la prânz în majoritatea restaurantelor din proximitatea clădirilor de birouri, la mai toate cantinele și serviciile de food delivery. Și mă gândesc că pauza de prânz, luată sistematic și cu încăpățânare, indiferent de cum se uită la tine unul și altul (că da, există și specia aia de coleg care te privește ca pe un spărgător de grevă dacă îndrăznești să mesteci înainte să înghiți, percepția bizară și nefondată cum că productivitatea are legătură directă cu numărul de ore petrecute lipit de scaun și, desigur, cu capacitatea vezicii de a ține mă-car opt ore… – o ceapă degerată nu merită să dai pe părerile astea, apropo) te pot salva de la pieirea nu prin proastă alimentație, ci prin burnout și ofilire emoțională gravă.

Într-o notă mai generală, eu v-aș propune să faceți din toate mesele o prioritate. Calitatea lor, timpul pe care îl alocați pentru asta și relația pe care v-o construiți cu mâncarea contează și vă definesc. Contează pe cântar, contează la starea de bine și contează la cap. Că e greu să te simți om, și nu ultima găină din coteț, atunci când nevoile de bază (mâncat,  relaxare, somn) îți sunt negate.

Pauza de masă nu e doar prerogativul ăluia de freacă dudă. E deopotrivă dreptul și obligația noastră de oameni în toată firea, nivelul minim de commitment față de noi înșine. Că să-i dăm companiei nivelul maxim de commitment, zău, nu avem nicio greață!

Cat de tare ar fi sa avem tot timpul timp. Sa ne incapa intr-o zi detoatedetoate. Gatit dimineata, la pranz si seara, conform, desigur, tuturor celor op’spe mii de principii despre nutritie si “impecabilitate” alimentara care se bat cap in cap, mers la sala de cinci ori pe saptamana, cate degete la o mana, atatea hobby-uri  executate cu succes.  Plus un job care sa puna pe masa banii pentru mancare, sala si hobby-uri.  Plus o familie, un catel, un purcel (caci work it, baby, balance it, baby:p) Ne-ar trebui, vorba lui Marian Nistor, 1000 de ani sa recladim…

In fata atator lucruri cu care trebuie, nu-i asa, trebuie sa jonglam in fiecare zi, maimultcaperfectiunea isi arata maimultcaoribila ei fata si devine maimultcatentant sa aluneci ca Alice in tara minunilor imposibile, in care ti se pare ca ori le faci pe toate, ori mai bine nu mai faci nimic, stiti? Adica, frate, ori mananc paine de casa framantata de mana mea, cu maia crescuta si ingrijita de mine ca pe sfintele moaste, ori, daca nu sunt in stare sa maia, mai iau mai bine o merdenea de la metrou. Ori ma duc la sala in fiecare zi, ori, mai bine, nu ma mai duc deloc. Ori ma apuc de parasutism si in timp ce zbor in cap spre planeta Pamant, cos SI un goblen, ori mai bine imi bag picioarele si decid ca viata mea nu acomodeaza hobby-uri, coz it’s complicated asa. Si nu am TIMP. Nu am timp sa fac totul perfect, asa ca mai bine fac totul pe dos. Sounds familiar?

Ei, pe umflatul asta de balon, al perfectiunii mereu tintite, niciodata atinse, as vrea sa-l fasaim azi. Pentru ca adevarul e ca lucrul mare din lucruri mici se face. Si-s lucruri mici pe care le putem face incepand de marti (da, by the way, nu tre’sa asteptam lunea urmatoare:), care ne pot face viata mai buna, farfuria mai curata, pasul mai sprintar si sufletul mai plin. Eu o sa va vorbesc despre mancare, ca la parasutism si goblenuri nu ma pricep neam:))

_

Buna ziua, bine ati venit la prima dumneavoastra sesiune de food coaching, va rog, luati loc, insist. Ne aflam aici prin amabilitatea Olympus Romania, care a lansat noul Oly Bifidus iaurt de baut. Olympus si-a dorit ca mesajul despre acest nou produs, pozitionat ca o gustare nutritiva, sa ajunga la cat mai multi oameni interesati de ce baga in gura, dornici sa descopere si sa adopte alternative sanatoase la gustarile care vin cu mustrari de constiinta.

Despre noul Oly Bifidus iaurt de baut aflati ca vine in cinci variante: natural, cu prune, cu pere, cu fructe de padure si cu visine. Se face din lapte de cea mai inalta calitate, colectat de la fermele locale cu care Olympus, companie greceasca la origine, a ales sa colaboreze (sustenabilitate nu e doar o vorba in vant, oamenii astia chiar sustin producatorul local si vaca romaneasca – dupa cum am povestit in alte ocazii; mai nou, Olympus produce si gama bio, tot din lapte .ro). Mai zic asa: continutul caloric al iaurtului Oly Bifidus de baut variaza in jurul lui 86 de calorii la suta de grame, lucru care il face potrivit la fix pentru momentul ala cand ai lua o gustare, dar nu o masa. Se cheama Bifidus pentru ca, precum fratele lui mai putin lichid (stiti, celebrul Oly 2% verde, de care m-am indragostit prima oara si care a ramas, multa vreme, preferatul meu din intreg portofoliul Olympus), contine fermenti bifidus.

Eu i-am vazut clar si din prima beneficiul intr-un plan alimentar pentru o persoana foarte ocupata si mereu pe fuga. E ceva ce incape in poseta, se consuma elegant in timp ce urci scarile la metrou si nu necesita tacamuri:) Lucrul la care, in all honesty, nu ma asteptam (nefiind o consumatoare de iaurt cu fructe) e ca varietatile cu fructe sa fie ATAT de reusite. In urma unei degustari pofticioase de catre mine cu juriu mine, i-am dat coronita celui cu visine, dar asta e treaba subiectiva si o aduc in discutie doar ca sa va invit sa le incercati pe toate.

Ei, si ajungem si unde vrem sa ajungem. Puteti face asa: sa mergeti la magazin, sa va cumparati Oly bifidus de baut (ceea ce eu sper sa faceti, ca mi-e drag de Oly si sustin), sau sau sau sa va vedeti cu mine in Bucuresti, la o mica sesiune de food coaching breakfasty-brunchy, sa va povestesc care e toata jmecheria cu meal plan-urile astea, cum sa va faceti unul care sa vi se potriveasca voua si numai voua (pornind de la obiectivul vostru personal – fie ca e “sa slabesc”, “sa ma organizez mai bine”, “sa cheltuiesc mai putini bani pe mancare” sau all of the above), sa facem aplicatie practica si sa plecati acasa cu stiinta, cu un plan alimentar customizat pentru urmatoarea saptamana si cu o sacosa de iaurt Oly Bifidus de baut. Dupa cum stiti, eu concursuri nu fac lesne, dar in acest caz particular, sper ca ceea ce va ofer, platouasul asta cu mine,  cu Olympus, cu brunch simpatic si initiere in “stiinta” meal planningului, sa va incurajeze sa vreti. Si daca vreti, atunci sa-mi lasati voi un comment aici sau pe pagina de Facebook, ca sa va pot chema prin puterea lui random la acest gathering informal, dar, zic eu, de folos oricui. Avem cinci locuri. In comment, as vrea sa va rog sa-mi scrieti ce-ati mancat pana la ora asta:) C’est tout:) Facem asa?

Am emotii ma, o sa vreti sa ne vedem? Just say yes:)

Yours truly.

“Chichi si Geami? Srsly? Ce nume is astea? Ah, nu-s numele lor? Da’ cum ii cheama de fapt? Cristi si Cristina? Pai si de unde pana unde?”, despicam eu firul in pashpatru cu Boo, in drum spre gratarul de duminica la care fuseseram miseleste manevrati intru posibila incurscrire cu una bucata familie tanara, cu plod. Sub pretextul ca na, ar fi cazul sa ne mai socializam si noi cu familii tinere cu plod. Si ca, nu-i asa, sunt taaare, tare draguti, osatiplacadeeidadada. “Fat chance, madam!”, ma gandeam eu in cap, imposibilitatea conversiei acestei promisiuni intr-o prietenie pe viata fiind aproape certa, iar eu fiind, in ziua aia, particular de ciufuta. Ca ce, lasa ca ii stiu eu pe astia care sunt perfect adaptati la parintentie, cu ranjetele lor condescendente si cu zenul lor infailibil. Care astia cu o mana schiaza, cu alta bat snitele si cu alta fac transformershi de hartie la copil. Astia care le fac pe toate fara ajutor si tot is fresh ca freshu’, in vreme ce pe mine ma trec zilnic o suta patruzeci de transpiratiile mamiciei, si inca, inca, dupa doi ani, mind you, ma intreb ce pusca mea facem aicea’ si, vorba aia, wazzup.

Deci nu merci, sa fie la ei acolo. La revedere Chichi, te-am pupat, Geami, je ne veux pas sa ma imprietenesc cu voi, pardon! Inchid ochii.

// Ii deschid. Sunt la o masa intr-o carciuma. In fata mea, ei doi. Doi mici cu mustar. Si doi ei, Chichisigeami. Aia doi, ma, mai stiti? Aia de la gratar, de care eram decisa sa nu-mi placa fiindca, intre altele, cantasem frere jacques la dus in masina, ca sa doarma copilu’, pana dadusem in laringita, desenchantee. Ce caut eu in viata lor? Care-i joaca, adica?

// Cooku’! Cooku Bau?! Srsly? Ce dreq mai e si asta? Are you crazy?! Toate economiile? Banii de casa pe pamant? Pai si cum? Si cand? Cum dupa ce culcati copilu’? Adica voi vreti sa ziceti ca la ora la care juma de planeta se placinteste in pat, voi prestati biznisplan? Pff! Suckerz!!!

// Deci e un delivery service. Cu mancare. Cum nu? Whoa, pe bune? Doar ingredientele? Pai si eu ce sa fac cu ele? Aaa, sa le gatesc eu! M-am prins! Si reteta? Ha! In cutie… ce faza. Bai, e cam tare… Sa-mi trag basca, e cam foarte tare!

// Decembrie. Si ce vreti voi sa fac eu? Ah, sa scriu! Perfecto! Am sa fiu cronicarul vostru. Cronicarul cooku. Putin penibil, dar grozav de entuziast. Si, vorba aia, consulta-v-as. Sa facem treaba. Ca de stat suntem satula.

// Lua-v-as lumea si da-o-as peste cap s-o dau.

// Februarie. Haidi bre, mai lansam si noi odata? Lasa feisbucu, lasa blogu, zi-mi cum stam cu cutiile. Cu preturile. Cu furnizorii. Cu spatiul. Ah da ma, am vazut, aveti si o planta, si trei lampi de la Ikea! Bai, ma gandeam sa… Ah!, desigur ca v-ati gandit si voi. How about…? Ah da? Este? Bine frate, pai si atunci de mine ce va trebuie, ca aveti de toate? Sa mai mancam ceva. Vorbesc io si cu food masonii, sure.

//Are sa mearga, precis are sa mearga. Precis precis. Astia doi… asa multa good karma ca nu ar ajunge presuletele de la intrare ale lumii intregi sa ne-o stergem de pe pantofi.

// Fact of the matter: is taaare, tare draguti, ma. Ui ui. To be continued.

Din 7 aprilie, cea mai tare idee food related, de la painea cu unt incoace. Stay tuned:) Or don’t. Ca oricum va anunt eu;)

Intai bamele, ca sa ne luam de-o grija. Congelate, de la Mega, ceva marca greceasca. Oparite in apa cu sare, tavalite prin malai, prajite strashnic la wok. In ulei mult suficient si aromat cu o roaba capatana de usturoi pisat. N-are ce sa fie rau. Pana la urma, cred ca si un siret de pantof deep fried, cu usturoi, e paradisul gurmandului.

Si acum decalogul. Pentru ca postarea despre zahar a facut “furouri”. Pentru ca fiecare stie cel putin o persoana care “mananca de rupe”, si nu pune, fir-ar, nimic pe ea. Pentru ca eu cred ca sunt fix persoana aia. Pentru ca ma plictiseam azi dimineata, asa ca am zis sa tap into my empirical knowledge despre propria piele si sa dezgrop de-acolo niste lucruri pe care le fac involuntar. Si care clar ma ajuta sa imi mentin greutatea constanta, fara sa para ca prestez vreun efort.

1. “Mananc de rup”, dar totusi, putin. Sa zicem ca la mine se rupe mai repede. Mananc mai mult, vorba mamei, cu ochii. Nu termin aproape niciodata ce e in farfurie la un restaurant. Respect, fara sa imi propun, portiile corecte, in majoritatea zilelor si situatiilor. Nu am niciun aliment pe care sa il consum in exces, oricat de mult mi-ar placea.
2. Unei zile in care am mancat mai mult decat de obicei ii urmeaza intotdeauna o zi in care mananc mai putin. Again, nu e ca ma oblig la asta, ci e, pur si simplu. Damage control din reflex.
3. Mananc zilnic trei mese si doua gustari. Rar sar peste o masa. Nu mananc de regula doua feluri de mancare si aproape niciodata trei (nuntile, botezurile, cumetriile, nu se pun:p).
4. Mananc zilnic cate ceva din toate grupele alimentare. Nu mereu in proportie ideala, dar zilnic si din toate, aia clar.
5. Nu mananc dulciuri mai des de o data pe saptamana, on average. Nu cumpar, nu duc acasa. Prestez prajituri rarisim, cafeaua o beau fara zahar inca din liceu, nu iubesc ciocolata. Nu indulcesc ceaiul cu miere decat daca e de tei si-s racita sau gravida:p Nu mananc fructe mai des de o data pe zi. Niciodata cu ligheanul. Desert mananc cu pofta la un resto bun, dar aproape de fiecare data il impart cu un comesean (ca-s satula de mancare, deja:)) Ce mai calea valea, sa zicem ca trouble is not a friend of mine.
6. Imi place carnea and I’m not afraid to show it. O zi in care imi este foame este, statistic dovedit, o zi in care nu am mancat destule proteine.
7. Gatesc. Prefer oricand a home cooked meal unei soioshenii comandate la birou. Iar cand trebuie sa comand, imi pare rau dupa bani in 99% din cazuri. Suficient de rau cat sa ma duc acasa si sa, ati ghicit, gatesc.
8. Mananc de foame fizica, nu de foame la cap. Cand nu mi-e foame, nu mananc. (Cand mi-e foame, fac urat, dar asta e alta poveste:))
9. Dorm bine si (aproape) suficient.
10. Iubesc din suflet mancarea si pe mine.

Disclaimer: da ma, stiu ca genele, stiu ca metabolismul si nu, credeti-ma, NU ma dau smechera, nu ma consider altfel decat foarte, foarte norocoasa din punctul asta de vedere. Dar am avut o perioada in viata (gravidia:p) cand n-am facut mai nimic din cele de mai sus si m-am ingrasat 26 de kile (ok, parte din ele erau pe baza de sarcina, dar, trust me, aia era partea mica, deoarece partea maaaare, de 20+, se pusese fix din exces de cartofi prajiti cu maioneza si cartoane enorrrme de mini choux de la Cofetaria Maria). Nu cred ca un om care nu se ingrasa can get away with murder. Cred ca si el, daca isi schimba patternul alimentar, se poate ingrasa. Indiferent de gene.

Nu zic “faceti asa si o sa fiti slabi”. Nu zic ca ce mie mi-e usor, altuia ii e la fel. Zic doar ca exista, de multe, de cele mai multe ori, explicatii adevarate, logice si plauzibile pentru care cineva nu pune pe el, desi pare, cu accent pe pare, ca mananca mult, oricand, orice, dupa pofta inimii. Si cred ca pentru oricine se lupta cu controlul greutatii e mai de ajutor sa vada si sa accepte aceste explicatii, decat sa creada, sincer, ca altu’ poa sa manance ca porcu’ si totusi sa fie slab. Si sa se amarasca si mai tare din pricina asta. Si sa se refugieze in macare.

Bamele trase la tigaie au fost acompaniate de curcan la cuptor si orez cu stafide si turmeric.

PS: Stati pe loc. Stati cu voi. Stati la soare dupa ce v-ati dat cu sclipici.

Despre zahar nu am niciun cuvant de lauda. Gandul ca oameni educati, destepti, cititi, ba chiar cunoscatori in ale nutritiei, spun ca zaharul ii face fericiti, ma ravaseste visceral, imi vine sa dau foc la punga de margaritar de-un kil (da, stiu, o sa iasa zahar ars, ce bun, nu? pfff!) Ce, va veti intreba, e la radacina acestor sentimente puternice? Pai, simply put, m-am saturat sa vad ce face zaharul din otherwise awesome people. M-am saturat sa vad femei care tin Dukan pentru ca, magie!, au voie prajituri dupa retete speciale Dukan. M-am saturat sa vad cola normala inlocuita cu cola light. M-am saturat sa aud “eu nu mananc dulciuri, doar fructe in cantitati industriale”. Imi vine sa plang de nervi, jur:) Nu se poate, nene, nu se poate asa ceva! Ceva trebuie facut. Fiindca ala care a zis primu’ “sugar free”, precis avea in cap nu inlocuirea zaharului cu aspartam, ci eliberarea omului din zaharoasele hatzuri ale lui zahar zaharovschi. Deci piei, zahar, piei! Mars de-aici, n-auzi?! Tu si toate neamurile tale odioase! Adio! Hasta la vista, baby! Sunteti cu mine? ‘Ai sa-mi trag una, ce-ar fi sa va scap de o mare problema? Read on, my friends, read on!

1. ce e zaharul

Nu, pe bune. Un pic de chimie n-a omorat pe nimeni si tre sa know thy enemy daca vreti sa-i veniti de hac. So, avem asa:
a. Monozaharidele – adica glucoza, galactoza si fructoza.
b. Dizaharidele – adica diverse combinatii de monozaharide: maltoza = glucoza + glucoza, sucroza = glucoza + fructoza si lactoza = glucoza + galactoza.

Sucroza este ceea ce numim, comercial, “zahăr”. Cand va uitati pe un ambalaj si vedeti “zahăr”, aia inseamna. Iar cand vedeti “zaharuri” sau “glucide”, poa’ sa fie un platouas din cele de mai sus. In doua cuvinte, monozaharidele si dizaharidele sunt ceea ce se cheama “carbohidrati simpli”. Si nu prea e nimic simplu in ceea ce ii priveste, din pacate.

Diferenta dintre toate soiruile astea de zahar este data de felul in care le metabolizeaza omul. Glucoza, de exemplu, e combustibilul universal pentru fiecare celula a corpului nostru. Adica e chestiunea care ne da energie. Fara ea, am fi, literally, dead meat. Pentru ca toate organele au nevoie de glucoza, doar 20% din ea se metabolizeaza in ficat. Fructoza, in schimb, este metabolizata de ficat in proportie de 100%. Din acest punct de vedere, seamana bine cu alcoolul. Asa ca, vedeti voi, ce se intampla acum in America, unde zaharul normal (sucroza de care spuneam mai sus) a fost inlocuit aproape in totalitate cu fructoza extrasa industrial si izolata de alti nutrienti care se intampla natural in acelasi aliment ca si ea, este un mare semnal de alarma pentru noi toti. Natia asta se indreapta spre dezastru metabolic in masa. Adica cum adica? Pai asta ne aduce la urmatoarea intrebare, si anume…

2. este zaharul moartea?

Ei bine, raspunsul este “da”. Si nu de azi de ieri. Din ce in ce mai multe studii atesta faptul ca zaharul in exces este principala cauza de boala cronica si letala. Da, zaharul, micutul, dragutul, e bomboana de pe coliva noastra (Mercola). Cum lucreaza dansul-dracu-gol? Pai:

• intre altele, e un un drog, care, ca orice drog, da dependenta. Vedeti in infograficul din deschidere de ce, pentru multi dintre noi, nu exista “umpic” de zahar, dupa cum nu exista nici “doar o tigara, doar dimineata, doar de revelion”. Nu nene, zaharul e o substanta highly addictive, care, odata ce te-a inshfacat, te transforma in no time din om liber in dependent.
• excesul de zahar taxeaza ficatul, am povestit mai sus cum. Da, zaharul e o toxina, oameni buni.
• zaharul propovaduieste inflamatia la nivel celular si, nu stiu daca stiti, dar inflamatia e fix, dar fix ceea ce nu vrei sub nicio forma in corpul tau. Inflamatia vaselor de sange poate duce la boala cardiovasculara. Inflamatia poate duce si la cancer. Pe scurt, lantul zaharel – inflamatie – boala naspa e cam cert.
• zaharul, soc si groaza, ingrasa. Da ma, stiu ca stiti, dar poate nu va dati seama ce inseamna asta de fapt. Nu e ca bagi zahar si rezulta love handles. Nu, este mult mai nasol de atat. Zaharul halit messes cu metabolismul omului, care nu mai stie de capul lui. Pacaleste organismul intr-un mod barbar, facandu-l sa devina in scurt timp absolut incapabil sa-si regleze singur apetitul. Google “insulin resistance” daca vreti sa intelegi mai bine dimensiunea problemei.

Sunt asa de multe lucruri de zis despre cum ne omoara zaharul, si not enough time. Sunt sigura ca multi dintre voi aveti curiozitatea sa investigati problema pe cont propriu, daca nu ati facut-o deja. Pana atunci, sa zicem ca ma credeti pe cuvant si sa mergem mai departe. Si anume la punctul trei…

3. cum stii ca esti dependent de zahar?

Nu poti trai fara gogosele umplute, care fac poc in gura si te umplu de slurpiness?
Nutella pe paine ti se pare o idee buna de mic dejun (posibil, singura idee buna de mic dejun)?
Iti mananci de pe buze strugurelul cu miros de prajiturica?
Te trezesti noaptea ca sa faci pisu si in drum spre baie te impiedici de cutia de zahar cubic (unu mie, unu tie, unu mie, unu mie…)?
Te trezesti noaptea sa faci pisu, nu gasesti zaharul cubic si, next thing you know, esti la benzinaria non stop de la coltul blocului, in uggshi, pijamale si lacrimi?
La intrebarea “ce ai lua cu tine pe o insula pustie”, raspunzi lejer “tigaia de clatite”?
Gandul de a nu avea tigaie de clatite pe o insula pustie iti cauzeaza mancarici in cap de piept?
Mananci oul kinder al copilului?
Dar miere cu lingurita?
Intre o poza cu Ryan Gosling si una cu o felie de tort, alegi tortul?
Intre demnitate si zahar, alegi zaharul?
Intre orice si zahar…

Felicitari, ai castigat o dependenta.

4. cum scapi de dependenta?

Daca as sti sa rezum asta in doua vorbe, m-as umple de bani. Sa facem, totusi, o incercare.

“the 30 day NO SUGAR challenge”

Yep. That’s it. Nu mancati niciun strop de zahar si niciun substitut al acestuia, timp de 30 de zile. Nu zahar in cafea, nu miere in ceai, nu dulciurele, nu ciocolata, nu siropel, nimic, nimicutza. Nu suc natural, nu cola zero. Nimic care contine zahar si absolutamente nimic pe care scrie ‘SUGAR FREE’. Nu mancati mai mult de un fruct pe zi. Reduceti sau eliminati fainoasele. Nu paine alba din comert. Hell, nu paine alba punct. Fiti cu ochii in patru, cititi etichetele, atentie la zaharul ascuns in alimente.

Hai, facem treaba asta? Nu aveti nimic de pierdut, I promise you. Dupa doar o zi-doua fara zahar, o sa incepeti sa simtiti beneficiile pe propria piele. Bye bye balonare, la revedere cosuri pe fatza… Zau! Iar daca odata cu detoxul asta o sa bagati si niscai sport, va asteapta la final de luna un cantar contrariat. “Fuckitty fuck fuck, cine e sexoshenia silfida?” “Pai ce sa vezi, sunt chiar eu!”

5. pai si dupa astea 30 de zile?

Ce iti fac astea 30 de zile de lipsa zahar se cheama RESET. Pe langa break-ul metabolic pentru care organismul tau o sa-ti zica sar’na, se intampla, in chip fericit, o resetare a mecanismelor de reglare apetit, care, in cazul tau de depe de zahar, erau de mult pe butuci. Pofta de dulce dispare. Incepi sa mananci cand iti este foame. Adica incepi sa stii ce e aia foame si cum se manifesta ea. Incepi sa intelegi lucruri despre tine. Se limpezeste capul. All of a sudden ti se pare absurd totul. Cum ai putut sa crezi vreodata ca ciocolata vindeca raceala? Srsly, dude, WTF?:))

Bun. Cu acest nou state of mind, here comes 30 de zile later si tu, tu cu mintile la tine, ai o alegere de facut. Pentru prima oara in ages, alegerea e la tine. Adica pe bune, o luam de la capat cu agatatul de tejghea la Lukoil in miez de noapte? Sau facem reframing total la treaba cu dulcele in viata omului, asa incat sa desfrunzim situatia de penibilitati si sa alegem doar ceea ce se califica drept “experienta”?

Stati cu mine, ca this is totally going somewhere. Ce vreau sa zic e ca da, exista zahar care vine la pachet cu viata, cu traitul misto (pasteis de belem la Lisabona, nush ce fensi prajiturica la Paris, desertul brilliantisim care incheie o cina la AGO, o “every now and then” Cola la sticla, aburita de rece ce e, doua cupe de inghetata artizanala – 100% ciocolata, no milk, ahhhh, the yumzors, cozonacul mamei, la Craciun si la Paste… you name it). Si pe urma exista zahar care nu vine la pachet cu nimic, zaharul rusinii, ala care te transforma din fiinta ravisanta si adunata care esti intr-o ciumafaie despletita emotional, care si-ar taia o mana si un picior ca sa primeasca, chiar si sub forma de Eugenia, doza mult dorita.

in fine

N-am vorbit nimic despre cat suntem de indoctrinati, n-am vorbit despre fructul oprit care, si el, avea zahar. Sunt multe, prea multe de storcoshit intr-o dupa amiaza. Dar daca v-am atins, macar partial, ma declar multumita. Cine stie, poate intr-o zi o sa ne strangem intr-o carciuma sau ceva, si o sa povestim mai ghebos despre toate.  Pana atunci, sper si vreau sa cred ca sunteti cu mine. Ca va bagati la 30 de zile fara zahar. Pe mine aici ma gasiti, pentru suport. Intrebati-ma orice. Turnati ofuri si comentarii. Dar incercati, ma. Intrati in joaca asta si de nu v-o fi mai bine, n-aveti decat sa-mi ziceti mie de… well, dulce:))

Si da, special am ales sa public postarea asta la ora la care scade glicemia:) #crazybitchfromhell #mwahahahhaha