we don’t bleed when we don’t fight
La un moment dat nu am mai înțeles de ce au oamenii bloguri și de ce alți oameni le-ar citi astora care au bloguri blogurile. Am scris din ce în ce mai rar și apoi nu am mai scris deloc. Am zis: dar vai, eu sunt foarte ocupată, ceea ce chiar eram, nu mă înțelegeți greșit, dar nu de la asta mi s-a tras. Cred că doar nu mai simțeam să o ard pe lipsă de relevanță pentru mine ca să fiu relevantă pentru alții. Ce mai catch-22, mă gândesc acum, în timp ce mă prăjesc la soare în balcon ascultând The National. Vrei să pui ceva din tine într-un spațiu public (cam forțată treabă, căci din start alegi ce arăți și ce nu, dar hai să zicem că nu ai făcut un scop în sine din a te ascunde), ce vrei tu să arăți nu e interesant decât pentru tine, iar ce vor alții să arăți e geana aia peste care sufli înainte să ți-o bagi în sân ca să ți se îndeplinească dorința. Și scrii și te simți de parcă îți curge ciorbă din gură în văzul lumii, nu poți să te scuzi că gen, “da, dar asta e nimic, să vedeți ce multă am înghițit!”
A murit blogul, pe limba lui a murit. Acum că am înțeles asta, poate mai vorbim, Naie.
Comments Off on we don’t bleed when we don’t fight