category: publicitate


învârte lingurița

August 2nd, 2016 — 7:51am

pepene galben cu iaurt grecesc

Despre iaurturile Olympus am scris pentru prima oară în iulie 2011 (adică acum cinci ani!). Un exercițiu de supraviețuire, practic, deoarece pe atunci aveam zero viață, o colegă de cameră cam mică și cam ciufută (Iepu’ Naie la 3 luni) și foarte puțin timp în care să mă preocup despre de-ale gurii. După cum și un istoric de 32 de ani de nemâncat iaurt. Hell, și acum îmi amintesc iaurtul de pe vremea lui Ceaușescu, ăla la borcan de sticlă cu capac de staniol, mai știți? Gust acrit, consistență dezlegată, numai (și numai) bun de pus pe arsuri solare… ring a bell? Ei, în acest context profund traumatic (a se nota că nu mai băusem o cafea cu cofeină de niște luni bune, asta și atât e traumă destul), mi s-a arătat într-o zi pe raftul supermarketului unde mă duceam cu satisfacție de vizitator muzeu niște iaurt care promitea mult, fin și necocoloș. A fost un veritabil coup de foudre și așa a rămas pentru următorii cinci ani.

Ei, azi vă arăt niște mixuri reci cu iaurt grecesc, pentru că da, s-au schimbat multe în ultimii cinci ani, nu însă și zero-motivația mea de a aprinde aragazul în luna lui cuptor.

MIXUL 1, DE MIC DEJUN: PEPENE GALBEN CU IAURT, FRUCTE CONFIATE ȘI SEMINȚE 

mic dejun cu iaurt grecesc

Best in slot – iaurtul grecesc cu 10% grăsime, pahar mic. Jumătate de pepene galben se umple cu iaurt, în acest mod simplu scutind o farfurie. Pe deasupra presărăm semințe de dovleac și niscai fructe confiate (eu am folosit un mix cu nuci de macadamia, papaya și alte exotisme). O frunză de mentă pentru impresia artistică și ta-da, mic dejun rapid și delicios, cu proteine pentru sațietate, antioxidanți pentru moral, fresh carbs pentru energie. Plus mai puține vase la spălat. Perfecțiune!

MIXUL 2, DRESSING/SNACK: SOS VERDE DE IAURT

iaurt grecesc olympus

Best in slot – iaurtul grecesc cu 2% grăsime, pahar mare sau două mici. Ținta noastră e un sos verde care să poată fi păstrat la frigider timp de câteva zile. De folosit ca dressing pentru o salată fresh sau ca dip pentru o gustare de legume. Treaba e simplă – amestecăm la blender iaurtul cu o lingură de ulei de măsline extravirgin, frunze de mentă, busuioc și pătrunjel, câteva fire de ceapă verde, tocate fin cu cozi cu tot, zeamă de lime după gust, sare și piper. Totul la borcan, borcanul la frigider, vrem ca sosul să fie rece rece atunci când avem nevoie de el. În combinație cu bețe de legume, le scoate ochii în evidență. Proaspăt și verde, caniculă food.

MIXUL 3, DE CINĂ: PARFAIT DE IAURT CU AVOCADO, BUSUIOC ȘI SFECLĂ ROȘIE

iaurt grecesc cu avocado si sfecla

Pentru rețeta asta puteți alege orice grecesc vă place, eu am mers tot pe 10% pentru că e mai consistent și până la urmă o cină nu e o gustare, iar un iaurt mic nu e o cină (încerc să le explic asta și clienților mei de food coaching extra zeloși, nu, 150g de iaurt nu e destul pentru o masa principală!) Facem așa: într-un bol răsturnăm conținutul paharului de iaurt și îi potrivim gustul cu sare. Adaugăm un avocado bine copt, tăiat cuburi și stropit cu zeamă de lămâie, garnisim cu sfeclă roșie coaptă, o lingură de semințe crude, sare, piper și câteva frunze de busuioc proaspăt. Un strop de tabasco, unul de ulei de măsline, lămâie după gust și gata-i cina. Pentru un efect răcoritor avansat, a se răci bine înainte de servire.

Naoussa

Eu vara asta nu ajung în Grecia, dar mă gândesc că poate ajungeți voi 🙂 Olympus are o joacă pe site-ul www.iaurtgrecesc.ro,  un fel de spin the bottle așa, învârți lingurița și te poți trezi pe o insulă (mie mi-a picat Cos). Musai să păstrați bonul fiscal la fiecare achiziție, fără el nu puteți intra în tragerea la sorți.

În rest, frâu liber la combinații, vara e abia la jumătate 🙂

Comments Off on învârte lingurița | filled under: publicitate

orange smart home & mrs. smartie pants, devoratoarea de tehnologie

February 24th, 2016 — 10:04am

orange smart home_1

Astă toamnă, când Orange a anunțat că va aduce pe piața din România prima soluție integrată (plug & play) pentru o casă inteligentă, care îți permite să controlezi ce se întâmplă în apartamentul tău direct de pe telefon, tabletă sau PC, mi s-a părut ceva futuristic complet și complet inaccesibil unei ființe a cărei apetență pentru tehnologie este mai mică decât proverbiala furnică. Când am găsit sub bradul de Crăciun kitul de test, nu o să vă mint, am avut un “freak out” moment. Cinci cutiuțe mici ca de cremă de față, o chestiune cu un ochi și o chestiune care arăta așa cum îmi imaginam eu că trebuie să arate cutiile negre din avioane. Adică neagră. Din fericire pentru mine, colegu’ de viață și de apartament s-a distribuit spontan în rolul de soluție la soluție și mi-a explicat că totul “o să fie bine”. Am purces numaidecât la instalare, el, de fapt, eu doar chibițându-l ca o damsel in distress, așteptând să văd cum își prinde urechile, coz that’s what wives do :p 

Capitolul 1: Instalarea și configurarea în aplicație

În pachet am găsit așa: un senzor de fum, unul de inundație, unul de lumină și mișcare, unul pentru uși și ferestre, o priză inteligentă (aveam să aflu că fix așa e), o cameră video WiFi și o unitate centrala, tata-lor. [De menționat că atât controllerul, cât și sateliții lui, sunt mici și bine desenați. Chiar arată foarte future friendly, se vede că s-au străduit.]

Pe măsură ce eroul meu dețipla pachețele, vedeam cum se înfiripă, ca o subtitrare la filmul SF care devenise brusc viața noastră domestică, ghidul interactiv de împrietenire a nevestei cu tehnica:

“Deci fii atentă [sunt, cum să nu], unitatea asta centrală se leagă la router-ul nostru WiFi [avem noi așa ceva? gee, ce interesant! mereu m-am super întrebat de unde vine internetul când vine!]. Acum instalez aplicația Orange Smart Home pe telefon și după aia mă duc în interfața web să înregistrez cutia neagră, ca să pot să conectez senzorii [da, exact asta voiam și eu să spun, d’oh!]”

Paranteză: un feature foarte simpatic al aplicației este acela că poți să redenumești senzorii cum te taie capul. De exemplu, by the power vested in him, husband i-a botezat pe toți. Senzorul de inundație era arca lui Naie, senzorul de fum – Smokey, senzorul de uși și ferestre – Sf. Petru, senzorul de mișcare – Sauron’s eye… and so on.

Mecanismul de împrietenire post configurare în app a senzorilor cu tata-lor este absolut intuitiv. Îi apropii de el pe rând, fizic așa, cam cum se joacă Iepu’ cu tata arici și baby arici. Camera se configurează și ea în aplicație, conectata fiind în prima fază prin fir, apoi mutând-o pe WiFi tot din interfața de administrare.

orange smart home_2

Capitolul 2: Scenariile

“Păi și acum ce facem?”, a întrebat devoratoarea de tehnologie.

“Ne bucurăm de rezultatele muncii depuse”, a spus stăpânul tehnologiei, oferind din poinier ofrande zilnice devoratoarei, also known as “scenarii”. Aparent, să ai o casă inteligentă te obligă să fii și tu inteligent. Trebuie să imaginezi scenarii de funcționare a tuturor jucăriilor așa încât să-ți faci viața ta de locatar mai ușoară. Pornești de la nevoi. De exemplu:

  • Motan uitat în dulap. Da, se întâmplă, deoarece acest ninja îmblănit care este Pufix are prostul obicei de a se furișa în șifonier la o simplă luare de bluză. Nu o dată l-am lăsat ferecat la rufe curate și asta este, desigur, foarte neplăcut pentru toate părțile implicate. Drept care un scenariu testat de noi a fost punerea în șifonier a senzorului de mișcare, cu indicație clar configurată în app să ne dea alertă dacă ceva mișcă. [Singurul catch e să ai o pisică mișcătoare, ceea ce nu e întotdeauna cazul motanului nostru, exagerat de puturos și renumit în cartier pentru nap-urile lui de zece ore.] La testare s-a, din fericire, foit, așa că am primit imediat alertă pe telefon, gen “alo, mizerabililor, let me out of here!”
  • Copil lăsat acasă cu o bunică prea de treabă se zgâiește la teve. Da, și asta se întâmplă. De unde știm? Păi pentru că am pus camera video în living și ne-am delectat vreo câteva zile analizând obiceiurile de consum ale copilului, în sensul că am văzut cum o consumă pe bunica până când aceasta, de disperare, o lasă să-și facă damblalele animate mai mult decât prevăd noile legi ale parenthood-ului, conform cărora, dacă îmi dați voie să divaghez o tură, o astfel de gestionare improprie a timpului unui copil de cinci ani necesită arestarea numaidecât și judecarea aspră a părintelui la tribunalul autoproclamat al comitetului pentru părințenie electronică fină. Revenind. Ce am făcut practic a fost să conectăm televizorul la priza inteligentă și să-l oprim remote atunci când vedeam pe cameră că se exagerează grav cu desenele. Și pentru că fie-mea e mai inteligentă decât casa inteligentă, a văzut imediat legătura și s-a pus pe făcut bezele în cameră. “Tati, te iubesc, ești cel mai bun tată, dă-mi drumul la desene, te roooog!” Deci așa.
  • Placa de păr uitată în priză. Poate fi, practic, orice aparat electrocasnic care funcționează cu curent electric. De-ăla care îți dă fiori pe șira spinării când ești în trafic mid way între casă și serviciu și începi să te întrebi dacă ai, gen, scos fierul din priză. În orice astfel de situație, dacă aparatul este conectat la priza inteligentă, poți tăia de pe telefon alimentarea cu curent a acestuia și pe urmă poți sta absolut liniștit că nu ai dat foc la casă. Ceea ce, dacă ar fi să fie, ai afla oricum, pentru că ai instalat și senzorul de fum.

Cum spuneam mai sus, cu Orange Smart Home poți fi oricât de creativ în definirea scenariilor sau poți merge pe alerte simple. Senzorul de uși/ferestre te poate alerta că ai lăsat ceva deschis când pleci de acasă sau că, doamne ferește, în timp ce tu erai la Bansko la ski, cineva ți-a deschis ușa să-ți ude plantele pe care nu le ai. Senzorul de fum și temperatură te anunță că ai ars uleiul, sau, în caz de mai doamne ferește, că arde casa. Senzorul de inundație plasat strategic în baie țipă dacă, să zicem, mașina de spălat evacuează pe jos (ceea ce, by the way, se poate întâmpla atunci când bagi în ea cinci perechi de converși și o sticlă de dero lichid). În tandem cu priza inteligentă, se poate scrie un scenariu prin care în caz de inundație se oprește alimentarea cu curent a unui aparat electrocasnic. Asta mi se pare super util.

Camerei noi i-am găsit utilitate de nanny cam, dar mă gândesc că se poate folosi și pentru altceva decât spionaj domestic. Mă gândesc, dar nu-mi vine nicio idee 🙂

Capitolul 3: Concluziile mele

După aproape două luni de când avem Orange Smart Home, aș vrea să vă pot spune că m-am împrietenit cu tehnologia, însă adevărul e că nu am avut nevoie. Treaba e atât de simplă că nu-ți trebuie epic tech skills ca să faci mișcarea cu casa cea deșteaptă. Instalarea îți ia maxim o oră dacă nu te prea pricepi, mai puțin dacă ești tech nerd. Iar odată configurat sistemul, cu scenariile aferente, totul devine business as usual. Numai că, mai mult decât de obicei, poți sta liniștit. Că nu e nimeni în casa ta când tu știi că nu ar trebui să fie, că o pana de curent bine plasată nu o să-ți prăjească cele mai prețioase aparate, conectate la priza inteligentă (god, aș vrea ca toate prizele din casa noastră să fie de-alea smart!), că vestea că e inundație îți vine de la telefon și nu de la vecin. Și așa mai departe.

Capitolul 4: Care e treaba și cât costă ea

După faza inițială de testare cu utilizatori mai mult sau mai puțin atehnici, soluția integrată Orange Smart Home este acum disponibilă în magazine. Pachetul poate fi achiziționat printr-un abonament lunar de 15 euro, pe o perioadă de doi ani.

Soluția Orange Smart Home poate fi personalizată cu senzorii doriți, în funcție de nevoile fiecăruia. Pachetul de bază conține doi senzori la alegere, un dispozitiv central la care aceștia sunt conectați, un SIM de date mobile, notificări nelimitate pe e-mail și SMS și acces la aplicația Orange Smart Home ce permite monitorizarea și controlul casei. El poate fi completat cu senzori suplimentari, ce pot fi achiziționați separat:

  • Senzor pentru ușă/fereastră – 29 euro
  • Senzor de fum – 39 euro
  • Senzor de inundație – 39 euro
  • Senzor de mișcare – 39 euro
  • Priză inteligentă – 39 euro
  • Cameră Wi-Fi – 69 euro

Pentru mai multe detalii despre Orange Smart Home, intrați pe orange.ro/smarthome.

Comments Off on orange smart home & mrs. smartie pants, devoratoarea de tehnologie | filled under: life, publicitate, reviews

trei idei de garnitură pentru sfânta friptură

December 18th, 2015 — 9:52am

trei garnituri

Că de Crăciun mâncăm porc, asta se știe. Dar ce punem lângă el, aia e șmecheria. Sunteți in the mood pentru aroganța supremă? Ce ziceți de trei garnituri care NU sunt cartofi? Pentru că sfatul absolut și universal pentru orice om care vrea să facă o brânză nutrițională este “Mănâncă mai multe legume!”, la invitația Costa d’Oro vă pun sub brad trei idei, să fie.

1. Fasole verde cu usturoi.  Treaba e simplă. Se fierbe fasolea verde al dente, în apă cu sare. Se trece prin baie rece (apă cu cuburi de gheață will do), ca să rămână verde și crunchy. Se trage la tigaie cu foarte mult niște usturoi, ardei iute roșu, susan, muguri de pin, sare și piper, desigur. Am ales pentru garnitura asta uleiul Costa d’Oro OMEGA 3, o combinație de varii uleiuri vegetale, numai bună pentru gătit pe foc.

2. Salată de morcovi cu merișoare. Nici măcar un pic de foc nu a fost folosit pentru acest combo delicios, cu morcovi tăiați bastonașe, merișoare, nuci, ceapa verde, pătrunjel și coajă rasă de lămâie. Pentru dressing aveți nevoie de ulei (eu am folosit extravirginul Costa d’Oro de măsline), zeamă de lămâie, zeamă de portocală, rozmarin proaspăt, tocat fin, sare, piper și un strop de miere.

3. Salată cu radicchio, sfeclă, mere și dressing de muștar. Pretty self explanatory 🙂 Se montează direct pe farfurie, din mix de frunze verzi, sfeclă roșie, coaptă în prealabil, felii de măr dulce, roșii cherry, nuci, șalotă (tocată mărunt sau solzi, cum preferați) și un dressing confecționat din ulei (am folosit fructatul Costa d’Oro L’Integrale), muștar de Dijon, sare, piper, mac și zeamă de lămâie.

Hai că se poate, zău!

Sărbători lejere, cu legume și Costa d’Oro! 🙂

gama

 

 

3 comments » | filled under: publicitate

un moment numai pentru mine

November 20th, 2015 — 10:11am

doncafe green activeOchii i se rotunjesc, umezi. Îi simt frica în glas. Mâinile reci se lipesc pătimaș de ceașca fierbinte. Mintea ei râșnește: “Cucoană, tu nu înțelegi, să-ți explic. Nu știu când e dimineața ta, dar a mea începe la 6 și 17 minute. În fiecare zi. Îi aud pașii mici pe parchet, deschid ochii, ai ei mă privesc cu mirarea specifică vârstei, de la o distanță de maxim un centimetru. Mamamamamama, trezește-te, azi trebuie să ajung mai devreme la grădi, că trebuie să iau sandalele Ilincăi, să i le aduc acasă, că e răcită și mama ei nu o lasă la grădi, și eu trebuie să-i iau sandalele, mama, hai, mama, trezește-te, vreau un cranț cu unt, mama, vreau un ponei de jucărie în mărime naturală, mama, și o păpușă care se face brioșă și o cheamă Capcheic… Mă dau jos din pat. Fu, fu, fuuuu. Respiră, hai, respiră, îmi zic mie. Hai să-ți alegi ținuta, îi zic ei. Asta o s-o țină ocupată vreo cinci minute, dacă am noroc. Îmi iau cana și mă poziționez strategic în fața ferestrei deschise. Sorb cu nesaț. Simt cum fiecare celulă din corpul meu se trezește sub mângâierea caldă a cafelei, măi măi. Timpul pare că stă pe loc o clipită, apoi vine rostogol peste mine, peste toate. Tic tac, tic tac. Cursa contra cronometru începe acum. Deschid șifonierul. Înșfac perechea mea preferată de blugi, mă înghesui în ei mai ceva ca în tramvaiul 41 la oră de vârf, diseară o să am urmă de nasture de pantalon în burtă, dar nu-i nimic, că oricum n-o să am foarte mult timp să mă gândesc la asta. Cu o mână scot feliile de pâine din prăjitor, cu cealaltă îi împletesc ei cozi, mi-ar mai trebui o mână, dar, fatalitate, nu am. Ia rucsacul, ia geanta de laptop, nu uita încărcătorul de telefon, ai luat cheile?, șervețele de nas nu mai avem?, să punem pe listă!, hai, acum, toată lumea, ține liftul mama, vreau să mă uit în oglinda mare din hol, ui ui, ce drăguță-s! Și așa mai departe, știi? Înțelegi acum de ce nu poți să-mi iei cafeaua? Ăsta e momentul meu. Un moment numai pentru mine…”

Își drege glasul și… “Voiam să-ți mai spun că eu obișnuiesc să beau cafea dimineața… e ok? Am putea păstra cafeaua?”
_

Cea mai mare teamă a celor care vin la food coaching din dorința de a se scutura de niște kilograme în plus este aceea că nu vor mai putea bea cafea. Îi lămuresc numaidecât că nu-i nevoie de un asemenea sacrificiu și văd cum le revine culoarea în obraji. Cu toții avem nevoie de momentul nostru, iar întâmplarea face că momentul nostru vine adesea într-o cană, e aromat, fierbinte și plin de energie vitală. Grație Doncafé Green Active, momentul meu conține de acum și extract de cafea verde. Cafeaua verde este o cafea crudă, neprăjită, cu un conținut de antioxidanți de zece ori mai mare decât acela al variantei ei prăjite. Acești antioxidanți sunt băieții buni ai micronutrienților, așa că o cafea bogată în polifenoli, care mai și activează metabolismul, vine la pachet cu supliment de bucurie. Alături de exerciții fizice regulate și o alimentație echilibrată, consumul unei căni de Doncafé Green Active asigură o stare de bine și se integrează perfect unui stil de viață sănătos.

_

Articol apărut în numărul de noiembrie al revistei BBC Good Food România. 

Foto: Good Food

2 comments » | filled under: publicitate

bună ziua, nu vă supărați, #savoareagreciei aveți?

September 28th, 2015 — 8:05am

LagoFS

Ceea ce o să vă spun acum o să vină ca un șoc. S’teți pregătiți? Here it goes: o iubesc pe Grecia și pe toată mâncarea ei! Știu, este groaznic. De cum începe toamna gri și, practic, până la prima înfiripare mai serioasă de raze de soare, nu mă gândesc decât cum să fac să-mi mișc iar fizicul în direcția generală a insulei mici din Egee, unde mi-am lăsat în 2009 o bucată de inimă, să fie. Așa că orice pretext de conversație în jurul raiului pe pământ care este, este bine primit. În București nu am găsit până acum un restaurant grecesc autentic, care să mă facă să uit unde sunt. Calamarul congelat pe care ți-l servesc tavernele grecești, dar românești, e gumat ca galoșii lu’ tataie. Pâinea nu-i întotdeauna ce trebuie, ceapa e iute și parcă nici feta nu-i ca de la mama ei. Și dacă tot se face că la restaurantele cu pricina nu am nici măcar marea la picioare în timp ce mozolesc felia de feliată la pungă în niște fake tarama, nu mai bine stau eu acasă și-o pun de-un platouaș?

Branza feta

Conveniently, începând din 28 septembrie și până pe 4 octombrie, la Lidl este Săptămâna Grecească. Ceea ce înseamnă că iar mâncăm cu găleata (no kidding, are 1 kg) iaurt grecesc natural (peste care se impun cu larghețe mierea de cimbru și niscai nuci de soi), brânză halloumi (pe grătar, în loc de carne, cu suratele (vitrege) tabbouleh, dintr-o altă bucătărie etnică, ce să-i faci), brânză feta de bună calitate, telemea de capră, în saramură, tzatziki-ul leneșului (gata asamblat, la cutiuță, pentru serile alea când să speli un castravete ți se pare vis urât), baklavale și, desigur, berea tradițională a grecilor, aia care nu este Mythos, ci este Fix. În varianta ei brună, much appreciated de băutorii de gen (don’t look at me, I’m a premium lager kinda’ gal).

Am răsfoit cu nesaț catalogul și treaba e că mai sunt și alte chestiuni delicioase prin el, le descoperiți voi la fața locului, de azi încolo în toate magazinele Lidl.

Hai că vă las cu o rețetă de sezon, gata cât ai zice καλή όρεξη!

SALATĂ DE ORZO CU NUCI, MĂR, MUGURI DE PIN ȘI HALLOUMI

Pentru cca 4 porții o să aveți nevoie să măsurați în crud o cană jumate de orzo (sunt niște paste mici mici). Fierbeti treaba asta în apă cu puțină sare. Scurgeți. Mozoliți micropastele cu ulei de măsline de calitate și vedeți să fie din belșug. Prăjiți apoi niste miez de nucă nouă și niște muguri de pin, într-o tigaie în care ați picurat un strop de ulei de măsline, o mână de fulgi de ardei iute și un cățel de usturoi zdrobit. Amestecați pastele cu nucile. Grătăriți lejer brânza halloumi și adăugați-o în salata de paste, tăiată bucăți potrivite. Finalizați cu felii de măr tomnatic, dulce, cu coajă roșie. Și poate cu nițel oregano și-un zvâc de piper proaspăt măcinat.

(Paranteză: Dacă tot măcinați piperul pe loc, make sure că nu-l măcinați extra fin. Zic asta pentru că am văzut restaurante cu pretenții care setează râșnițele pe mic mic și pe urmă te întreabă pompos dacă vrei “fresh piper”, în timp ce-ți împrăștie din farfurie până-n sinusuri pulberea pe care bine mersi ți-o cumpărai la plic. Piperul măcinat mare dă textură și aromă și viață lucrurilor peste care se suprapune, ăla măcinat până la moarte e numai bun, dar pentru carnea de chiftele :p)

S-aveți poftă și, cum ar veni, savoarea Greciei să fie cu voi 🙂

1 comment » | filled under: publicitate

Grecia, țara pe care o simt

July 20th, 2015 — 2:48pm

Lefkes

Când au aflat că plec în vacanță în Grecia, oamenii de la Olympus Dairy mi-au aruncat-o la plasă. Cică să vin eu înapoi (de n-aș mai fi venit!) și să vă povestesc ce e aia, pentru mine, experiență autentic grecească. Nu-mi propun neapărat să vă fac poftă de Grecia. Doar vreau să împărtășesc. Dacă din schimbul ăsta de energie rămâneți totuși cu o băluță în colțul gurii, mergeți pe fir până la finalul postării și aflați cum puteți ajunge în Grecia mâncând iaurt grecesc Olympus

_

Grecia și eu ne-am cunoscut în 2006. Eu aveam 27 de ani neîmpliniți, ea avea circa… 3206!? A fost dragoste la prima vedere. Mă trimisese compania pentru care lucram într-un trainig la Atena și primul lucru pe care mi-l amintesc e valul de căldură lipicioasă care m-a pocnit frontal când m-am dat jos din taxi în fața hotelului. Ai zice că ăsta e un lucru rău, dar mie îmi place căldura lipicioasă, pentru că înseamnă, dincolo de orice sămânță de îndoială, că e vară. Și eu iubesc vara, ce să vezi. Îmi mai amintesc că târam absentă pe trotuar cel-mai-mare-troller-care-a-fost-vreodată când cu colțul ochiului am văzut o pată portocalie. Am întors capul și vârful meu de nas s-a lipit de o micro-portocală. Și atunci m-am gândit pentru prima oară că mi-ar plăcea să trăiesc în țara în care portocalele, și deci nu dudele mozoloitoare – bale mov pe parbriz, sunt decorul firesc. Altfel, mi s-a părut Atena fucking huge! O metropolă amestecată, cu miros discret de flori de leandru, mare sărată și gunoi. Nimic nu m-a deranjat. Mi-am dorit să nu mai plec.

Am plecat cu juma de inimă, pe cealaltă lăsând-o înfiptă într-un gard înfășurat pe teatrul în care se juca în nocturnă o tragedie. Într-o limbă pe care nu o știam, dar mi-era așa de familiara că am simțit numaidecât cum îmi țâșnesc din ochi lacrimi de emoție.

Adevărul e că ajutat la desprinderea mea mai facilă de Atena și faptul că făcusem o toxiinfecție alimentară de la sandvișul cu somon, același în fiecare zi, pe care mi-l serviseră ăia la training timp de cinci zile consecutiv. Nici azi nu pot să mănânc somon afumat din cauza asta.

Trei ani au trecut până să ne mai vedem eu și ea. Între timp descoperisem Londra și mi se părea că nu mai vreau să merg nicăieri altudeva, niciodată. În vara lui 2009, instigați de niște prieteni care știau rostul Greciei insulare, ne-am hotărât să ne petrecem luna de miere într-o insulă din Cyclade care nu era nici Mykonos, nici Santorini. Era Paros. Și era departe cu fras, doua zile cu mașina și barca, via Salonic. Salonic. OMG, Salonic. Cât de mult frumos e în Salonic? Suficient de frumos încât să mă sucesc ca o parașută continentală. Brusc nu mai voiam să mă mut la Atena, voiam să mă detașez de tot temporar în orașul în care toate străzile duc la mare. Nu o să vă zic cum mi-a plăcut în Paros în 2009. O să vă zic doar că timp de șase ani am tot visat umed despre cum o să mă întorc acolo. Și că anul ăsta am făcut-o, în sfârșit, cu amintirile erecte și peste măsură de gonflate. Drept care și cu groaza că ceea ce aveam să găsesc acolo ar fi putut să-mi înșele așteptările onirice recurente din ultimii șase (6) ani. Ceea ce am găsit acolo a fost asta:

Lolantonis Beach Paros

În zilele care vin o să vă povestesc tot soiul de tehnicalități despre Paros, care e treaba, cum ajungi, unde stai, ce mănânci, cam CÂT de awesome e, de-astea. Dar acum aș vrea să închideți ochii și să vă imaginați în degrade toate nuanțele de albastru știute vreodată. Imaginați-va apoi că întinderea asta albastră se mișcă. Are o viață a ei, mii de spume albe hipnotice în care, dacă te uiți suficient de mult timp, îți vezi propria viața desfășurată pe fast forward, până când ajungi la capătul ei știut și atunci poți să pui pauză. Poți atunci să nu te mai gândești la nimic. Poți doar să simți. Stropi microscopici de apă, pulverizați în fața ta ce ține contră vântului. Sare pe buze. Pe tine cu sare pe buze. Pe tine și pe ale tale. Incandescența, afară, dar mai ales înăuntru.

apus de soare in Naoussa

Asta e Grecia pentru mine. O stare. De bine. De tot binele pământului. De aia m-am întors. De-aia o iubesc. Grecia e țara pe care o SIMT, desăvârșită în fel și chip. Nu zic, autentica experiență grecească o avea și în cazul meu ceva de-a face cu marea, cu mâncarea, cu briza, cu oamenii, cu casele lor albe cu oblon albastru și acoperiș fuchsia, cu porturi și bărci, cu plajele păzite de munți mici, cu nisipul lor marmorat sau vulcanic, cu liniște ziua și haos noaptea, cu muiat pielicica în apă strălucitoare sub Calea Lactee, cu excese de tot soiul urmate de zăcut decadent, cu lipsa grijii de mâine și așa mai foarte departe. Dar cel mai mult și cel mai mult are de-a face cu mine. Grecia e locul sub cer în care mă simt pe mine, cel mai bine.

_

iaurt grecesc olympus

Olympus aduce mai  aproape țara  de origine a  iaurtului  grecesc,  prin  promoția  care  se desfășoară până pe data de 30 iulie 2015. Dacă mâncați iaurt grecesc Olympus, e simplu. Intrați pe http://promotie.olympusdairy.ro faceți acolo niște înregistrare și poate bunghiți o vacanță de vis  în Grecia  tradițională.  

Regulamentul  complet  al  campaniei e aici: www.olympusdairy.ro, dar și pe pagina oficială de Facebook Olympus IaurtGrecesc: https://www.facebook.com/OlympusIaurtGrecesc. Eu m-aș mai duce odată anul ăsta, ce să zic… 🙂 Baftă!

2 comments » | filled under: publicitate

eram precisă că virgulă coq au vin e ceva complicat

June 7th, 2015 — 8:33am

coq au vin

Nu, deci nu înțelegeți. Ani de zile m-am ferit de el ca dracu de tămâie, că eram așa, foarte foarte sigură că e neam cu bifborGhinion (srsly? eu refuz să gătesc ceva cu ghinion!) și că durează like O MIE de ani. Până când într-o zi săptămâna trecută (să fi tot fost 1 iunie, sau așa), la instigarea lui Agricola Bacău, Creator de Poftă, am decis să face my nemesis și și și l-am făcut. Ocazie cu care am aflat, practic, cel mai bine păstrat secret al omenirii. Și acum o să vi-l zic și vouă:

Coq au vin este DOAR o tocăniță! Shhhhhh!

😮

coq au vin

Agricola Bacău are campania aia cu mese de poveste, v-am mai zis de ea în postarea asta, în care am încercat eu să-mi imaginez ce ar zice masa noastră din sufragerie dacă masa noastră din sufragerie ar putea vorbi. Mai știți?

Ei, o altă poveste simpatică de zis în contextul ăsta (al puiului, mesei și puiului pe masă), e povestea prânzitului în familie zilele astea, versus aceeași treabă în epoca BC (before child). Și ce alt lucru mai bun de hrănit copilu’ decât staple dish-ul franțujilor, cu pui, bacon și două soiuri de alcool? (kidding, bre, alcoolul se evaporă! cred?!) Da, zău, nuș’ ce m-a apucat, dar de after Rusalii (slash ziua copilului), asta mi-a venit să fac, că mă gândeam să fie mai speșăl, știți, nu așa, orișice tocăniță :p

_

Întrerupem sarcasmul cu o rețetă, luați notițe, că nu se întâmplă prea des să găsiți nivelul ăsta de artă și precizie pe aici. Zice-așa:

Pentru 4 porții de tocăniță coq au vin
1-2 linguri de făină
8 ciocănele de pui
2 linguri ulei de măsline
2 cepe mari
125g bacon cuburi
2 căței de ustroi
4 linguri cognac
300ml vin roșu
150ml supă concentrată de pui (sau apă, na)
60 ml suc de rosii de bună calitate
1-2 foi de dafin
cimbru uscat, boia, alte miresle

iar pentru crutoanele ei:
25g unt
1 lingură ulei de măsline
1 cățel de usturoi zdrobit
4 felii de pâine foarte foarte bună și neapărat cojoasă

Buuun. Într-o farfurie punem făina aia și o asezonăm cu boia, cimbru, sare și piper. Tăvălim pulpițele suculente prin dânsa. Încingem într-o cratiță uleiul de măsline si le perpelim lejer, pe toate părțile lor. Apoi le păstrăm la cald cât mai facem noi una alta.

IMG_1504

În tigaia deja murdărită, ne apucăm să prăjim ceapă cu bacon (omg the smell: paradisul!).

IMG_1518

Adăugăm usturoiul și returnăm puiul la cratiță. Adăugăm cognacul (enjoy bulbucii!). După  aia, vinul. Apa. Sucul de roșii. Ierburi uscate, dafin, sare, piper. Acoperim cu capac și dăm la cuptor (180 de grade), cca 1h și, să zicem, un sfert.

Când e gata maglavaisul, un singur lucru mai e de făcut. Să încălzim într-o tigăiță ulei de măsline, unt și cățelul ăla de usturoi zdrobit și să prăjim cu simț de răspundere feliile de pâine, pe ambele părți. După care să le aruncăm în cinstita tocană.

Atât, frate! C’est tout! Nu pot să cred că m-am ferit atât. E simplu și absolut delicios. Mortal. Sosicul ăla… gee, folks, visul umed al papilelor gustative. Hai, fără frică.

IMG_1591

_

După ce am propriu-zis gătit, am așternut masa. Fața de masă nu era călcată, dar măcar am împins mai încolo castelul de lego. Iepu’ și-a așternut familia de castori la masă, după cum și păpușa Alessia. După care, ca Nastratin Hogea, și-a băgat mâneca în sos pân la cot și noi pe lângă ea. După care s-a foit. După care s-a mai foit nițel. După care sosul era peste tot. Și Alessia își pătase rochița, și baby castor căzuse cu fața în niște baby bacon. Dar faza e că nu contează. Mesele în familia cu copil de 4 ani nu-s în niciun caz despre tihnă, nici despre fețe albe apretate. Sunt despre dinți rânjiți pe după copănel și concluzia (fabuloasă, if you ask me): Baconul e CEL mai bun!

Poftă bună la coq au vin și mese de poveste. Vă urăm noi trei 🙂

2 comments » | filled under: publicitate

dacă mesele ar putea vorbi

May 24th, 2015 — 9:58am

daca mesele ar putea vorbi

2008: În cutie, în cutie, în cutie e frumosss. Da da! Ups, cine mă zgâlțâie? Și ce e lumina asta? Crap! Bucăți m-au făcut. O, dar ce casă frumoasă. Și nouă. Și băieții ăștia cine-s? Par de treabă așa, ce să zic. Hai că m-au montat. În sufragerie, în sufragerie e frumosss. În sufragerie e mai frumos decât în cutie. Șuap șuap.

Mai târziu în anul ăla: Well hello, doamnelor, how you doin’ 😉 (Sunt un tip, v-ați prins, da?) Hai, toate farfuriile să vină la mine. Doar voi două? Aha, deci nu avem musafiri. Sunt doar ăștia doi de locuiesc în casă. Da mă, știu că sunt stăpânii. Da, încerc să fiu plin de respect. Hai pe bune, mie chiar îmi place de ei, dar aș vrea să mai vină niște lume, sincer. Adică look at me, sunt ditamai masa. Aflați că mă și extind. La nevoie, mă fac de doișpe persoane. Yep, știu, este foarte foarte cool. Ui, dar ce călduțe sunteți. Ce-aveți pe voi? Ce? Pui? Pui la cuptor? Awesome!!! (sunt un tip entuziast, deh;))

Și mai târziu: Alo, ce ? Cine? Fată, ești toată peste mine, nu mai văd nimic. Ce? Față de masă ai zis? Păi eu sunt masa. Deci, cum ar veni, tu ești fața mea? Păi nice to meet you, măi față. Auzi, dar nu poți să te boțești și tu oleacă? Măcar la un colț asa? Hai că poți! Yes, you can! Ah, mult mai bine! Văd ceva cu periferica. Oai, mamă, câte farfuriiiiiiiiiii! Acum precis avem musafiri! Ladies, gents, bine-ați venit. Sigur că da, puteți să vă lățiți cu coatele all over me. Bunele maniere sunt so overrated! Da, normal că sunt sarcastic. Hai, jos mânuțele de pe mine și să mâncăm civilizat, da? Copănele FTW!

Mai târziu în seara aia: Of, strânge-m-aș! Sunt epuizat! E fain cu musafiri, dar parcă tot mai fain e când sunt doar cu ai mei. Familia mea. El și ea. Awww, group hug! Cred că am dezvoltat sentimente.

2009, 20 iulie, fix, ora 6 dimineața: Hai frățică, cum să mă treziți la ora asta? Care-a aprins lumina? Nu, pe bune, e prea devreme pentru mic dejun. Ah, și ce, dacă-s resturi de la nunta voastră, that makes it ok? Nu, deci NU încercați să mă mituiți cu sarmale. That never works :p Ok, I’ll take that back: that ALWAYS works! Da’… ce vorbiți voi acolo? Ceeee? Plecați? Păi și eu? Poate nu înțelegeți… Nu se poate să plecați. Nu. Deci exclus. Nu mă lăsați cu ele, nu cu ele, vă rogggggggggggggg! Blană, peste tot doar blană. O să mă escaladeze fără jenă. O sa se tăvălească pe mine și o să mă lingă și nuuuu, nu nu, nu nu nu… Don’t go 🙁 Of, și ați plecat 🙁

2009, cândva în septembrie: Ce e chestia asta udă? În casă nu plouă. Deci ce-ar putea fi? Lacrimi, gen? Ceva rău trebuie că s-a întâmplat. Hush hush, fată, uite, poți să plângi pe mine când vrei tu. Nici nu trebuie să mă ștergi. E doar apă. Da, e doar apă. Doar apă, auzi!

2010: WTF? Au! Mă doare! Ce-a fost asta? Nu știu decât că s-a auzit o pârâitură sinistră și pe urma, bang! Mă simt murdar și lovit. Ceee? A căzut tavanul? Cum așa ceva? Aww, și acum stăpâna își face griji pentru mine. Păi asta e drăguț. Sincer, pentru asta sunt dispus să o tolerez și pe doamna mai în vârstă care calcă rufe pe mine. Deși ar trebui să-i fie și ei FOARTE clar că NU sunt masă de călcat. În fine, cred că-s ceva rude, EA… îi zice “mama”.

2011: Srsly, dude, what’s with the “oaaaa, oaaaa, oaaaaa”?!? Mai schimbăm și noi placa? Ah, ce interesant, mă înțelegi… Hmm… Auzisem eu că micile persoane vorbesc toate limbile, dar zău că n-am crezut. Lorelai? Ce nume frumos. Eu sunt Bjursta. Să fim prieteni, zici? Păi da, sigur, nu m-ar deranja să am cu cine să mai schimb și eu o vorbă. Până când înveți limba lor, poți să vorbești cu mine. Da, știu că te doare burtica, I’m sorry 🙁 Dar uite, îți zice old man Bjursta, și asta o să treacă.

2011, mai pe la Paște: Știi că e masă în familie atunci când fața de masă NU e călcată. E simplu, pe bune. Mă rog, asta și faptul că nu mă deranjează când își pun coatele pe mine.

Revelion 2012: Pe bune… iar nu plecați nicăieri de Revelion? Hai, băieți, mai ieșiți și voi din casă! Am eu grijă de Lorelai, parol! Puneți voi pe mine scoica ei și pe urmă plecați și pe urmă eu și ea putem să schimbăm povești de când eram amândoi la cutie. Nu? Bine, treaba voastră. Salată boeuf să fie. De boeuf, dar cu pui.

Boardgame night: Băi nene, nu vă mai ofticați, că jur că acuș mă burzuluiesc la voi de vă cad toate trenulețele!

Fried chicken extravaganza, pierdută în cronologie: Văleleu, atâta prăjeală n-a văzut neam de neamul meu. Bietul aragaz e distrus. Plânge de un ceas. Cu sughițuri. I-am zis să stea calm, că o să-l curețe. Mereu ne curăță. Până la urmă.

Revelion 2014: No așe, vedeți că se poate?! Hai că rămân eu cu Iepu și cu bunica, oai mama, ce-o să ne distrăm. Partea cea mai bună e că ele se culcă devreme. Și pe urmă putem să încingem și noi petrecerea mobilelor. Nu că eu aș fi o mobilă, să ne înțelegem. Eu sunt MASA!

Present day: Nu, nu poze, sub nicio formă. Adică, sincer, look at me. Nu mai sunt cel neted care-am fost. Ați plâns pe mine. Ați vărsat și cealaltă apă, aia care vine de la chiuvetă, nu din ochi. De vin nici nu mai zic. Una mică și creață m-a colorat cu carioca în locuri unde nu credeam că se poate. Hai lasă, cucoană, poți să pui o poză veche cu mine, de când eram young and beautiful:D Da, mă, și eu te iubesc.

_

Dacă mesele ar putea vorbi… O provocare Agricola Bacău – Creator de poftă. A ta ce povești ar spune? Să dăm cărțile pe… masă 🙂 Pentru inspirație, o să las aici noul spot Agricola.

1 comment » | filled under: publicitate

adevărata valoare ești tu

May 12th, 2015 — 7:10pm

adevarata valoare

Se întâmplă uneori (și n-aș spune că des) să mă simt cu adevărat atinsă până la miez de un mesaj publicitar. Să mă uit cu extra-uz de șervețele (și musai pe șestache) la ceva sappy TV commercial și să mă regăsesc în treaba aia la modul foarte up close and personal. O astfel de întâlnire fericita între ceea ce mă mișcă pe mine în viață și ceea ce vor de la viață oamenii care comunică din direcția unui brand anume este colaborarea mea cu Piraeus Bank România, pentru campania “Adevărata Valoare ești Tu”. Acest text este marcat ca publicitate doar pentru că așa se cade, invitația de a scrie venind din partea unui brand comercial. Altfel, in all honesty, l-aș fi scris și fără invitație, cândva. Este o poveste despre adevărata valoare a lucrurilor. Despre cei peste șase ani de blog și ce înseamnă ei în economia vieții mele. O poveste despre mine și o poveste despre voi. Pentru cine a deschis mai târziu televizorul easypeasy.ro, ăsta poate fi un prilej bun să ne cunoaștem mai bine 🙂 Here goes nothing!

_

Pe la începutul lui 2009, pe când viața, așa cum o știam eu, era înca strict rainbows & butterflies, am început să scriu pe blog. În mare parte datorită faptului că niște oameni suficient de pe treaba lor insistau că aș avea ceva de zis. Lucru cu care nu eram foarte de acord la vremea aia 🙂 Aș vrea să pot spune că-mi aduc aminte cum a fost, ce-am simțit când am pus prima oara cursorul, cu inteție, pe Publish, că am știut atunci că lucrul ăsta îmi va schimba viața… Adevărul adevărat e că habar n-aveam ce avea să urmeze, iar momentul în sine urma să se piardă anonim, între un spălat de vase și un uscat pe păr. M-am culcat în noaptea lui 26 ianuarie cu convingerea că singurul lucru mai out of the ordinary la ziua aia era amintirea raposatului Ceaușescu, a cărui zi de naștere ar fi fost, nici într-un caz nu estimam vreun return on investment măsurat veșnic emoțional și uneori foarte fizic, al acestui mic, dar inimos proiect numit azi easypeasy.ro (pe atunci, ceva.blogspot.com).

Cam în perioada aia am început să mă întrețin de plăcere și mai des cu o fată pe care o chema Cristina Mazilu. O cunoșteam de la job, eu – Marketing Manager la o casă de discuri, ea jurnalist Mediafax care scria despre muzică. Nu știu cum a fost pentru ea (da’ chiar, Mazi, cum de n-am povestit niciodată despre asta?), dar pentru mine a fost un veritabil și mistuitor coup de foudre. Azi știu că treaba asta se cheamă “the Mazi effect”, infailibilul șarm, dorința oricărui muritor de rând, manifestată imediat, like a rash, de face parte neapărat și pentru totdeauna din viața ei 🙂 Atunci nu știam decât că vreau să vină la mine acasă. Să-i fac de mâncare. Să-i împletesc cozi. Girl crush, much much girl crush 🙂 În mod cert am fi trecut razant una pe lângă alta și de nu era blogul, că na, ne știam. Dar pe mine și pe Mazi pasiunea pentru bacon ne-a unit, mai tare decât aia pentru muzică. Ne-am hotărât împreună să ne spălăm pe cap mai des și să ne facem bloguri. Ceea ce s-a și întâmplat. Mă rog, cel puțin partea cu blogul 😉

Pe Boo, Ana, my bff (best friend forever), fata de la Google, cum ar veni, nu mi-a adus-o blogul. Suntem prietene din clasa a noua, adică tough luck, măi peasy, nu iei puncte ȘI pentru asta. Ei, nu mi-o fi adus-o peasy pe Boo, dar Boo mi l-adus pe peasy. Practic. Într-o dimineață, cum mijeam eu ochii în ecran și nu mai găseam nimic la locul nimicului, m-am trezit cu un mesaj: “Beast, do not panic, ți-am mutat blogul pe domeniu propriu, surprizăăăăă!” Da. Deci se face că prietena mea și prietenul ei stătuseră peste noapte, with their powers combined, să transfere tot contentul de pe blogspot pe .ro și să croșeteză logo verde cu mazăre. I call this love.

Primul an a trecut furtună. Ne-am pus pirostriile în 2009. Mazi s-a întors mai devreme din vacanța ei la Lisabona, ca să nu rateze nunta visului (am știut atunci că suntem meant to be, eu și ea). Nuntă care a fost cu adevărat vis, in every possible way. Deși pe atunci nu era o Andrada care sa o organizeze, și nici draga de Cookie Jar care să ne facă tort. Am plecat în luna de miere în Paros. M-am întors de acolo și mai sigură că mâncarea este viața, cu grămezi întregi de amintiri la farfurie, prinse în poze totuși suficient de vii pentru cât de nepricepută eram, cu un aparat de turist, de-ala point and shoot. Același cu care pozam și farfuriile de-acasă până să primesc de la hus, la aniversarea noastră de un an ca “luați”, un DSLR.

În noaptea dintre 20 și 21 septembrie, mai pe la 1 am așa, am postat o poza cu motan pe masă. Și un rând de text. Nimic special. Chiar nimic special. Pus capul pe perna, dormit. Totul bine. Pe 21 seara, l-am pierdut pe tata. Brusc așa. Pe 7 octombrie 2009, când ar fi fost ziua lui, a apărut la chioșc revista Good Food, cu mine la rubrica Bucătar de plăcere. Material pe care îl făcusem prin august, parcă, și în care povesteam despre rădăcinile mele de arădeancă, via tata. Cum, de fapt, totul de la asta mi s-a tras. Că de fapt mâncare este despre familie. Am plâns citind. Am plâns și după aia. Mult și zilnic. Nu mai știu cu precizie când a fost prima zi în care n-am mai plâns. Dar știu sigur că blogul a fost atunci un refugiu suficient de mare încât să încapă pe el toți pietonii din capul meu.

Pe la miezul lui iunie 2010, m-a apucat ca eu vreau să mă întâlnesc cu oamenii care îmi citesc blogul. Așa a luat naștere clubul de carte easy peasy. Animal social ce sunt, am pierdut pe drum misiunea inițială, aceea să mai citim și noi ceva (altceva decât cărți de bucate cu poze), rămânând doar cu ideea, bine înfiletată în jur de cap, că cititorii mei sunt cei mai mișto. Cu o parte din membrele celui mai scurt club de carte care a existat vreodată (3 cărți și nici alea foarte bune), am rămas în legătură. Cu restul, măcar Facebook friends. Pe Felicia, de exemplu, am revăzut-o anul ăsta la unul din workshopurile pe care le organizez lunar (alea despre nutriție și meal planning, știți voi).

Vara lui 2010 a trecut fără evenimente deosebite. Ai zice. Peste iulie s-a întâmplat, totuși, o treabă. Pe care am simțit că vreau să o împart cu oamenii care citeau ce mâncam eu. Așa că am scris despre copilul ce va să vină, la circa o lună după ce aflaserăm și noi vestea. 45 de comentarii ne-au urat să ne fie bine. Primul dintre ele îi aparține Ambasadoarei. Pe atunci doar o bloggeriță din Galați, azi, prietena mea dragă și uneori mai aproape decât, vorba aia, cămașa, care m-a ținut virtual de ambele mâini, și în sarcină, și în primul an de mămicie. Între fetele noastre e o diferență de cinci luni (ea a fost prima). Al treilea comentariu este al Simonei de la Alison’s Trials. Pe care n-am văzut-o niciodată la față (ea la Iași, eu la București, ea în Franța, eu… tot la București). Care, fac un fast forward mic, de unde nu mă cunoștea decât de pe blog, m-a sunat în dimineața zilei în care am născut, să mă încurajeze și să-mi povesteasca cum e cu anestezia, fiind de meserie. Și care și în ziua de azi mă ascultă cu răbdare, empatie și calm englezesc oridecâteori trec prin multiplele spaime de mare, mare ipohondră ce mă aflu. Despre mămicie am scris din când în când pe blog sub tagul ăsta. Mereu am simțit, din partea oamenilor care citeau, multă păsare. Chiar dacă, cel puțin în teorie, veniseră pentru “ce-i de mâncare?” Cu cititorii mei am simțit să împart și bune, și rele. Când curgeau mesajele de bine și felicitari, iar noi eram cu sufletul la terapie intensivă, că avea mica noastră o infecție nasty nasty și nu știam ce va fi, m-am agățat de fiecare vorbă bună și de fiecare străin dispus s-o aibă pentru noi.

A fost bine. Am ieșit toți trei din tăvălugul emoțional pricinuit de o naștere cu probleme și na, ne-am văzut de viață.

În septembrie, după șase luni de, practic, “vrei să fii copilul meu”, strivită sub cearceafuri întregi de texte electronice despre cum să fii o mamă perfectă, am decis să fiu doar o mamă obișnuită. Am scris pe blog un soi de anunț matrimonial, convinsă fiind că există out there, pitite bine pe după simfonia parentingului mai mult ca perfect, niște mame așa ca mine. Am creat apoi un grup de Facebook, în care a intrat la început cine a vrut. Între timp, grupul a luat calea secretului bine păstrat, așa am considerat noi, cu toatele, că e mai bine. Nu am cuvinte, și asta e așa, de neconceput pentru mine, dar da, nu am cuvinte să descriu în câte feluri mi-a schimbat viața întâlnirea cu aceste mame bune rău. Cât de providențială o găsesc. Cât de mult înseamnă pentru mine și acum această pernă de puf virtual pe care pun capul în fiecare seară, de patru ani încoace. E o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, bazată pe iubire, multă iubire. Și pe respect. Și pe ajutor reciproc în orice. Pe cheerleading de cea mai bună calitate. Dacă nu erau mamele mele, nu ajungeam să fac ce fac astăzi. Fără sprijinul lor constant și șutul bine plasat, food coachingul ar fi rămas, cu siguranță, în sertarul cu maimuțe și vise moarte de bătrânețe. Despre grupul nostru de mame aș putea scrie o carte. Hell, poate chiar o s-o scriu, cine știe?

Pe roadmap-ul ultimilor șase ani din viața mea mai pun un pin, Octombrie 2, 2011. Simbio. I get really emotional când scriu despre asta. Cei care citesc aici de ceva vreme s-au obișnuit. Mult sirop a curs pe blog pentru că în duminica aia cu galoși de gumă, Mazi, iarăși ea, m-a obligat să-mi mișc derierul afară din casă, ca să onorăm invitația la brunch a unui mic local de pe Șelari. Restul e istorie. Data aia la care am pășit prima oară în Simbio e brăzdată într-un prag de ciment în casa veche a noului Simbio din Strada Negustori 26. Simplu zis, întâlnirea mea cu Simbio mi-a adus și mai mult din ce aveam deja (fiind fata norocoasă ce sunt), acel cel mai de preț lucru pe lume: prietenie pe viață. O zi în care nu ajung la Simbio îmi oferă aceleași senzații tari ca o zi în care nu apuc să trec pe acasă

Că tot vorbeam de Simbio, chiar acum stau pe prispa lui, scriu de doua ceasuri cursiv și mă gândesc asiduu să-mi comand un sandviș tuna melt, că așa sunt eu, cu un ochi la slănină mereu. La masa comunală e Geami de la Cooku Bau, cu frumoasa ei familie și cu fetele cucuiete de la biroul ei de traduceri, 23+ și așa, the coolest chicks I know. E și doamna mama lui Geami la masă, e și tata Bejan (în care așa îl văd pe tatăl meu, ceva ce nu pot să explic). Lucrul ăsta vouă nu vă spune nimic, dar pentru mine e o bogăție situațională de nedescris. Toți oamenii de la masa asta au intrat în viața mea buluc acum un an, când aveam cea mai mare nevoie de asta. Nu i-aș fi întâlnit pe niciunul dacă nu… dacă nu blog. Suntem azi ca o familie zgomotoasă de italieni. Sunt recunoascătoare.

Adevărata valoare a blogului sunt ei. Toți oamenii care au venit, de când (și pentru că) există blogul, să-mi întregească mie viața. Cei despre care am povestit până acum și cei despre care am povestit altă dată. Food masonii mei dragi. Simona Tache, cu care am împărțit un birou în 2005, dar a trebuit să ne facem bloguri ca să ne remarcăm în valoarea noastră absolută 🙂 Oamenii cu suflet bun (și mult muncit, ce să zic) din agențiile de PR cu care am lucrat pe campanii.  Oamenii care mă citesc din 2009. Oamenii care mă citesc și când nu scriu. Oamenii care vin pentru food coaching si care vor și au încredere să-i însoțesc în marea lor transformare.

Ai ajuns până aici? Dacă da, cel mai probabil, adevărata valoare a blogului meu ești tu. Ne-am cunoscut în timp ce făceam o omletă. Tu ai pus sarea, eu piperul. Îți mulțumesc.

_

Piraeus își dorește să îi inspire pe oameni să vadă dincolo de costul efectiv al lucrurilor.

www.adevaratavaloareestitu.ro

17 comments » | filled under: life, off topic, publicitate

joia iberică a lui Lidl. adică sfârșitul aventurii. sau partea a doua. aia în care noi mâncâm foarte mult. și bem, dar nu prea mult.

April 25th, 2015 — 6:33pm

saptamana iberica

“A fost odată o fată care nu fusese niciodată în Spania. Și ea s-a costumat în tutu roșu și s-a dus să se măscărească în parcare la Lidl sâmbătă pe la prânz. Și toată lumea se uita la ea. Și avea un cârnat din care mușca pofticios. Și pe urmă s-a dus acasă să scrie. Și pe urmă au chemat-o la o petrecere. Și acolo era Violeta. Și era o masa mare, plină cu mâncare. Delicioooos! Sfârșit.”

Cam așa ar suna povestea dacă ar fi una din poveștile alea pe care ni le zice Iepu la culcare (că da, mai nou ne zice ea noua povești, cool, nu :-)?). Mă rog, ideea eeste că după ce am lansat către voi săptămâna trecută invitația Lidl (șiți, aia în care voi ziceați ce bunătăți spaniole and such vă cheamă, iar eu alegeam pe cineva care să mă însoțească la eventul intitulat de mine în capul meu Joi Boy Oh Boy), am luat-o de o aripă pe cititoarea Violeta, fată de super comitet, și amândouă ne-am prezentat joi dimineață pe Strada Negustori Nr. 26 (dați voi un search pe Google dacă vreți să aflați care casă – cea mai dragă casă, cu ce grădină – cea mai mișto grădină, sub gutui – cel mai sfătos gutui, se întâmplă la numărul ăsta). Ce urma să se petreacă aici, nu ne era nici nouă foarte clar. Știam că vom purta roșu, că vom degusta bunătăți din Săptămâna iberică a lui Lidl și că ne  vom trage în poze frumoase, în timp ce dădeam pe gât shot-uri mâncam porcește aveam o conversație foarte inteligentă.

Bun. La fața locului, zarvă mare. Niște băieți bloggeri, numai voie bună, lăsaseră deja posterității mărturie imaginea lor în costume cu iz de paso doble așa. Urmam noi, fetele. Care, pe principiul from rags to riches, ne-am dat de trei ori peste cap și din niște fete în blugi rupți și adidași, cu sangre nu îndeajuns de afectat de două espresso back to back, ne-am transformat pe loc în niște mujeres caliente și cam înțolite, fără nicio altă treabă decât distracția, că na, așa cică o ard ăia în Spania 🙂 Violeta, mai curajoasă decât mine, s-a înfipt într-un outfit mucho spectaculos. Eu m-am înfipt în niște chorizo, preferând o rochie mai conservatoare, deși roșie. În apărarea mea, îmi scosesem din dulap platformele mele de ocazie, cumpărate de la reduceri cu fabuloasa sumă de 100 de lei (gotta love my big feet câteodată, ce să zic :-)).

doua fete

După ce fotograful a imortalizat femeile din noi cu strigătura bine cunoscută “colorata mâine-i gata!” (some things never change), ne-am mutat noi frumușel pe terasă, unde ne-am imortalizat singure cu câte un shot de tequila, deoarece am confundat Spania cu Mexic. O eroare mică transcontinentală, pentru care ne cerem mii de scuze.

După aia am mâncat, practic. Degusteria asta insolentă de la Sol&Mar nu s-a lăsat fără urmări. Ca să fie clar, mâine, dis de dimineață, am de gând mă duc la Lidl (căci până acum nu am apucat, ocupată fiind să răsfoiesc ghidul de conversație în limba spaniolă), ca să mă aprovizionez negreșit cu paella, chorizo, brânză Manchego, creveți și un Desertul Diavolului – nuga spaniolă care este TO DIE FOR!

Nuș ce să mai zic pe subiect decât că a fost o zi mișto tare, că Violeta e cool și ne-am super distrat împreună și că de fiecare dată când unul din brandurile mele preferate face o activare simpatică, pe fun, umor și relaxare, mă felicit pentru alegerea făcută (poți să fii o echipă profesionistă și fără să te iei pe tine foarte, dar foarte în serios, two thumbs up, Golin & Lidl).

Până pe 3 mai găsiți în magazine lucrușoarele astea delicioase pe care le vedeți în poze, hurry up, să nu rămâneți fără. Săptămâna iberică rocks on, iar aici puteți viziona un nou episod din “telenovela” Lidl (true story :-)).

Hasta la vista, baby!

Comments Off on joia iberică a lui Lidl. adică sfârșitul aventurii. sau partea a doua. aia în care noi mâncâm foarte mult. și bem, dar nu prea mult. | filled under: publicitate

Back to top