Sâmbăta viitoare e rost de workshop nou. Ca de obicei, și de data asta o să povestim despre mâncare, ce să facem și noi 🙂 Și pentru că e ianuarie, o să stăm un picuț mai mult pe subiectul schimbării, cu iz de new year resolution, a apucăturilor noastre alimentare. Și o să vă spun, cu lux de amănunte, de ce cred eu că rezoluțiile, dietele și scopurile foarte foarte precise, nu funcționează.

Acum câteva zile, am scris la mișto acest articol, pentru că mi se luase de ostentativul feed care îmi scoate în cale numai bălării de soiul “5 alimente pe care să NU le mănânci niciodată dacă vrei să mori slab și eventual bătrân”, “cum să slăbești 5 kile în 5 zile”, “dieta care a ajutat-o pe cutărica, persoană celebră, să scape de mommy tummy” , și așa mai departe. Azi simt nevoia să mă iau mai în serios și să explic oleacă ce am cu toate aceste în aparență deosebit de utile și bine intenționate sfaturi.

Ce au ele în comun, în afară, desigur, de senzaționalul situației și insuficienta documentare, este accentul pe care îl pun pe scopul foarte precis și bine definit al slăbitului de ț kilograme, eventual în tot atâtea zile. Păi și care e problema, veți zice. Nu e normal să ai obiective? Nu de aici pornește totul? Nu te ajută ele să fii ambițios, determinat și, finalmente, successful? Ei bine, eu nu cred că te ajută, deși înțeleg că sunt un punct de pornire. De ce? Păi varianta pe scurt e că atunci când ești cu geana pe obiectivul ăsta așa formulat, nu pui energie și focus pe procesul care te duce acolo. Simplu spus, îl loc să-ți vezi de câlții tăi zilnici și să faci din ei un proces funcțional, plăcut, viabil, cu șanse să devină în niște timp o manieră automată, un obicei nou, încerci diverse soluții disparate, nelegate, nefuncționale și, cel mai adesea, neplăcute, pentru a ajunge în acel punct B, să-i zicem “minus zece kilograme”, care rămâne singura ta rațiune de a face schimbarea asta și motivul pentru care îți tot amâni fericirea, uneori și stima de sine (“o să mă simt mult mai bine cu mine DUPĂ ce slăbesc, da, atunci o să fiu fericit și not a moment sooner”).

În momentul în care înțelegi și accepți că de fapt obiectivul tău este să faci în așa fel încât experiența în sine să fie una mișto, se întâmplă să vină și rezultatele. Atunci când energia ta se duce înspre experiența de a urca muntele (însemnând asta că ai tot ce-ți trebuie la tine, că dacă rucsacul e greu, mai arunci din el două cutii de pate Bucegi, că dacă iei apă la picioare, ai șosete de schimb, că te mai oprești din când în când să miroși, gen, o floare etc.), șansele să te găsești la un moment dat în vârf sunt mult mai mari decât dacă, în numele performanței finale cu orice preț, chemi insistent un lift care nu există. Altfel spus, este diferența între a zice “vreau să mă înscriu la semimaraton în primăvară” și a zice “vreau să alerg în fiecare zi, de la ora 6 la ora 7”. Construiește-ți un sistem, fii dispus să investești în el, zilnic, ca să-l faci să fie bun cu tine, și o să-ți iasă obiectivul ăla de la care ai pornit fără să clipești, practic.

Varianta pe lung, despre cum facem să construim sistemul ăla, sâmbătă la workshop. De unde pleci cu o soluție, indiferent care ți-e problema 🙂 ana@easypeasy.ro, ca de obicei, pentru înscrieri.

Săptămâna trecută mi s-a năzărit să fac din marți 13 o zi cu totul și cu totul bună, folosindu-mă de ce prestez eu în viață ca să înveselesc ziua unor cetățeni. Așa se face că am pus la bătaie trei ceasuri (bune!) de food coaching gratuit, un sandviș călător, livrat de mine la biroul omului în pauza lui de prânz, după cum și un workshop de seară, intitulat sugestiv (mă rog :-)) “Viața ca o farfurie”. Freebee-urile s-au dat repede, dar locuri la woskhop ar mai fi. Așa că azi vă povestesc la ce m-am gândit, iar dacă subiectul vi se pare culmea intersantului, un e-mail mic la ana[at]easypeasy.ro vă poate aduce un final simpatic al unui veritabil marți 13.

Așa cum știți, eu mă ocup cu o treabă care se numește, lax, food coaching. Ce fac de fapt este să lucrez cu oameni care își doresc o schimbare în farfurie, dar nu știu de unde să o apuce. Jobul meu este să le facilitez această schimbare și să-i aduc la obiectivul lor, obiectiv pe care fiecare om îl formuleaza în felul lui, dar care, în esență și la o uitătură mai atentă, este același pentru toată lumea. Sigur, oamenii vin la food coach și spun: “vreau să slăbesc”, “vreau să mă îngraș”, “vreau să mănânc mai sănătos”, sau “ vreau să mă organizez mai bine”. Însă dacă depășim acest prim “strat” declarativ și ne ducem un pic mai jos, înțelegem repede că ceea ce își dorește fiecare astfel de cetățean cuprins de elanul schimbării este, practic, altceva decât controlul greutății sau managementul eficient al frigiderul. Omul care vine și spune “vreau să slăbesc” vrea de fapt să scape de dialogul intern permanent și inconfortabil care derivă din faptul că se simte apăsat de acele kilograme în plus. Nevoia din care răsare, uneori acut, această dorință de a schimba ceva în farfurie, nu are neapărat ceva de-a face cu ce mănâncă omul, ci cu felul în care se simte. Simplu spus, este vorba despre nevoia omului de echilibru, pace și liniște interioară.

Pornind de la ideea asta, aș vrea să vă povestesc câte ceva despre psihologia schimbării. Despre barierele cu care se confruntă orice om atunci când își propune să-și schimbe apucăturile alimentare, pentru că vorba lui Ross din Friends, “Nobody likes change” :-)) Există niște mecanisme strașnice de autosabotaj care se activează în momentul în care ne propunem să schimbăm ordinea uzuală a operațiunilor, iar ele nu sunt neapărat specifice schimbărilor în alimentație, ci pot fi ușor extrapolate în zona mai generală a oricărei schimbări majore de viață. După  ce povestim despre acele lucruri care ne pot încurca, musai aș vorbi și despre câteva lucruri care ne pot ajuta să avem o experiență plăcută cu schimbarea asta pe care noi, de bună voie, am decis să o facem.

Chiar dacă punem toate aceste treburi în contextul particular al schimbării în alimentație, paralelele cu alte situații de viață sunt lesne de făcut. Iar point-ul mai general este că indiferent care este schimbarea pe care ne-o dorim, această pregătire mentală de șantier pe care o facem înainte să ne apucăm este cel puțin la fel de importantă ca metoda pe care o vom angaja pentru schimbarea în sine. E esențial să fim în mindsetul potrivit, altfel totul va părea o corvoadă.

Mai departe o să povestim un pic și despre modelul farfuriei ideale, acela pe care îmi bazez eu planurile alimentare. Cu siguranță că unii dintre voi îl cunoașteți, o să-l recapitulăm împreună, iar apoi o să vă propun o paralelă cu viața noastră în întregimea ei. De unde și titlul, “Viața ca o farfurie” 🙂

Cam așa.

_

Workshop-ul Viața ca o farfurie se întâmplă marți, 13 octombrie, ora 18:30, în mansarda Simbio. Adresa este Str. Negustori Nr. 26. Locurile se revendica prin e-mail la ana[at]easypeasy.ro.

🙂

Există un xls. The mother of all xls files din micul, dar jegosul plinul de microfirmituri inimosul meu computer. În care s-au vărsat în ultimul an 168 de chestionare, completate de 168 de oameni cu care am lucrat individual pe treaba asta lax poreclită food coaching. Ei, și într-o zi când mă semi-plictiseam în pat, răpusă de un virus fistichiu adus de Iepu din găurica neagră a colectivității, mi-am învins teribila frică de all things “tabel” și am extras câteva concluzii simpatice, pe care bunul simț al omului care s-a despărțit de științele exacte la vârsta de 15 ani mă împiedică să le numesc statistici. M-am gândit să le împart cu voi, că e distractiv așa să vezi că nu ești nici singur, nici original, în apucăturile tale alimentare. Pentru azi, avem așa:

TOP CHESTII PE CARE NU SE (PREA) PUNE GURA

1. Sfânta treime spanac, ștevie, urizici. Yep, the green goo astea se clasează sus în topul anti-preferințelor, mai cu seamă în varianta lor gătită. Un baby spanac crud mai mănâncă lumea, dar mâncărică de urzici… rar, dom’le, rar.

2. Pește. Din nefericire, dintre toate soiurile de carne, peștele e clar cel mai antipopular. Urmat îndeaproape de pui (ăla din comerț) și fructe de mare.

3. Ciorba de burtă și ardeii umpluți, asta așa, la capitolul mâncărici.

4. Dintre all things legume, dezgustul planetei se îndreaptă către soia, conopidă, fasole și varză de Bruxelles. N-aș fi zis că lumea preferă broccoli, dar da, așa stă treaba. Poate și pentru că are PR-ul ăla gonflat, de aliment super sănătos.

5. Laptele dulce e și el printre cele des pomenite la “așa nu”. Urmat de brânzica de veci, pe care suspectez că au urcat-o în topul scârboșeniilor mirificele diete pe bază de dânsa de trei ori pe zi.

TOP GUILTY PLEASURES

Hai să facem invers, de data asta. Give me 5!

5. Chips. Adică gen la pungă, știți voi. Mai presus de covrigei, popcorn, alune și merdenele, scorează în sufletul torturat de vină al omului acești generatori de adicție, ale căror rămășițe inoportunează de pe sub cearceafurile de bumbac percale, 100%.

4. Pizza, cu mențiunea că destul de mulți cetățeni și-o fac singuri, acasă la ei. Ce nu-și fac oamenii acasă? Vă zic eu ce: KFC. Care, după cum arată și o comparație ochiometrică a cozilor aferente, scorează în preferințele oamenilor dublu față de concurentul McDo.

3. Înghețată. Și nu de-aia artizanală, more like de-aia de supermarket.

2. Ciocolată. Need I say more? 42% din toți clienții mei zic că ar fi viața.

1. TA-DA! Coca-Cola. Un zdrobitor 63% dintre cei chestionați menționează băutura acidulată maro pe lista lor de plăceri vinovate. Sub 2% dintre cetățeni menționează Pepsi, asta așa, ca idee.

Până mă mai scotocesc eu de alte concluzii, hai să-mi ziceți și voi, for fun așa, ce ați pomeni în pomelnicul lui “nici mort nu mănânc așa ceva”, și, respectiv, “mai bine mor decât să mă vadă cineva mâncând așa ceva” (orice exagerare este pur întâmplătoare).

Și pentru că e vineri, ceasurile 4 trecute fix, vă urez weekend lejer, fără dezgust și fără vină, cu mâncare bună și, desigur, veselie. Amin.

E povestea aia Cherokee cu doi lupi, o știți? Cică erau doi lupi în capul omului, și unul era rău, și unul era bun. Ăla rău era RĂU. Furia, invidia, tristețea, regretul, lăcomia, aroganța, mila de sine, vinovăția, resentimentul, inferioritatea, trufia, superioritatea și ego-ul. Ăla bun era BUN, măi. Veselia, pacea, iubirea, speranța, seninătatea, modestia, bunătatea, benevolența, empatia, generozitatea, compasiunea, încrederea. Și se făcea că se luau ăștia doi la maciuci, și întrebarea de o mie de puncte era care lup o să câștige, până la urmă. Pauză dramatică. Ăla pe care îl hrănești, doh!

Prima oară când am auzit povestea asta, parca să zic că-i și vedeam pe lupii ăia, așa de tare m-a impresionat. Unul negru și fioros mă trăgea cu colții de cracu’ de la blug, celălalt, pufos și alb, făcea rostogoale pe lângă mine, în timp ce cu coada îmi îndesa în adidași ursuleți de gumă atent selecționați.

După aia am îngropat-o. S-a fâsâit. O fabulă ca toate fabulele, am zis eu. Până la urmă, ce știu indienii și lupii lor? Ce știu indienii și lupii lor e că, practic, dacă semeni vânt, culegi furtună (crossover ‘țelepciune popuara all the way!). Stăteam și mă gândeam azi, după ce feedul de facebook mi i-a scos iar în cale pe bestioșii imaginari, la subiectul central de conversație cu oamenii cu care lucrez, adicătelea mâncarea. Fix așa operează omul și o schimbare a apucăturilor lui alimentare. Dă de mâncare la lupini. Toată treaba e să câștige rostogol-pufoșenie. Iar dacă platouașul e pe baza de tristețe, comparații cu alții, self pity, vinovăție, gândul că ești pedepsit și cu ciungă-n păr, resentimentul față de tine sau față de altul care-o are mai bine, atunci precis câștigă lupu’ negru, true story.

Cândva săptămâna asta o să vă povestesc ce halesc “bot îmblănit” ăia doi:-)) Scot în sfârșit niște statistici, dupa un an de activitate și 168 de cetățeni cu care am lucrat pe individual. Foarte interesant o să fie. Sneak peak: sângerosului îî plac detașat cola (zero) și ciocolata.

Până atunci, feed the good wolf, vă oblig! 🙂 Întreabați-vă mereu, atunci când aveți de făcut o alegere, “What would Elizabeth Taylor love do?” Și când e despre mâncare, și când nu e. Să alegi cu dragoste, nu cu lipsa ei, e cea mai buna coregrafie cu care să te miști prin viață.

PS: Poza e de mood, lupii nu se văd, că-s, desigur, în imaginația fiecăruia.

Nu, deci vă rog frumos, potoliți-vă, nu mai insistați, acesta nu o să fie încă un text deșirat ca lâna de pe scul, ca firul din ciorapul Adesgo, ca burta studentului care nu a prins bursă, ca… mă rog, ați înțeles ideea. Mă autoprovoc să scriu clar, concis, coerent, despre cum funcționează acest, dom’le, fud căucing.  Iată.

1. Totul începe cu un mail la căsuța cu zorele, ana@easypeasy.ro. În care mare lucru nu trebuie să-mi spuneți, că oricum o sa vorbim, o să ne vedem, o să completăm fișe și chestionare. M-aș bucura să știu de la început care vă e obiectivul (să slăbesc, să mă îngraș, să mănânc corect, să mă organizez mai bine în jurul mâncatului etc.), dar nu e bai dacă nu vi-l declarați din prima, îl extrag eu de la voi, “p’ormă” 🙂

2. Imediat ce am primit mailul (și prin asta înțeleg câteva zile, don’t hate me dacă se întâmplă uneori să fie trei, când eram la corporație, nici eu nu puteam să înțeleg de ce nu primesc întotdeauna răspunsuri instant, între timp am înțeles), deci, ziceam, cum am mail de la voi, cum vă întorc toate detaliile, care e treaba, cât costă, cum se întâmplă ea, ce e de făcut, de ambele părți. Și anume.

3. Omul care s-a hotărât că se bagă, are un chestionar de completat, ca eu să înțeleg mai bine cine e el și ce vrea de la mine, de la o farfurie și de la viață în general. Întrebările sunt din sfera “Ce îți place să mănânci?”, “Pe ce nu pui gura?”, “Guilty pleasures?”, “Gătești?”, “De unde îți faci cumpărăturile?”, “Ai ținut vreodată o dietă?”, etc. și, desigur, “Famous last words”.

4. După ce chestionarul e sus, îl sun pe om ca să vedem cum facem să ne intersectăm. Dacă e din București e simplu, ne vedem la față într-un loc public unde au, negreșit, de mâncare. Sau măcar o cafea. Găsim o variantă de zi și oră care să fie ok pentru om, că e marți, sâmbătă sau duminică. Da, lucrez și în weekend. Dacă omul nu e din București sau din țară, strămutăm întâlnirea inițială online. Nu folosesc Skype & such, treaba se excută în chat scris. Din mai multe motive, pe care aveți tot dreptul să le știți, în toată stupiditatea lor :-)) 1. Nu îmi place ideea de video ceva, ma inhib la o panseluță în respirația dragonului. 2. Nu am niciun moment din viața asta, frumoasă deși e ea, în care să fiu undeva pe liniște, pace și lipsă oameni. 3. Nu am întotdeauna a good hair day. 4. Mi se pare util ca omului să îi rămână și în scris ceva. 5. Punctul 3 e la mișto, EVIDENT că fiecare zi e a good hair day.

5. Înainte de întâlnire, îl rog uneori pe om să țină și un jurnal de câteva zile, în care să scrijelească ce mănâncă el așa, fără cenzură.

6. La întâlnire, fie ea face to face sau virtuală, discutăm verzi și uscate, ne măsurăm chimia, ne împrietenim (că e important, urmează să fim partners in some sort of crime). Vorbim și aplicat, pe marginea chestionarului completat și a jurnalului ținut de om. Apoi vorbesc eu foarte foarte mult, circa 3h. În principiu despre schimbare, ce e ea, ce presupune, cum ajungi acolo, despre mâncat corect, despre nutrienți, despre farfurie, despre meal planning (ce e aia, cum se face etc.) La sfârșitul șuetei ăsteia, omul e în posesia tuturor informațiilor necesare și suficiente ca să se descurce singur, daca asta dorește. Dacă vrea, totuși, să îl descurc eu, urmează

7. Planurile alimentare customizate (adică pentru om, aplicate, izvorâte din preferințele și stilul fiecăruia, deci nu șabloane), pe care eu le croșetez cândva de luni până vineri și i le trimit omului pe mail pentru săptămâna care vine. De regulă înainte de weekend, ca omul să aibă timp să-și cumpere una alta, să se pregătească, să se organizeze. Cum arată, mai exact, un plan alimentar? Păi este, practic, un soi de orar, ca la școală, L M M J V S D, care conține toate mesele omului. Tot ce are el de mâncat într-o săptămână, la mic dejun (două ochiuri, doua feliuțe de bacon trase la tigaie, o salată de roșii cu o lingură de brânză rasă, busuioc si o linguriță de ulei de măsline), gustare 1 (o felie de pepene), prânz (200g file de somon tras lejer la tigaie, cu o salată de orez alături, confecționată din 1/3 cană de orez basmati, măsurat în crud și fiert, amestecat apoi cu mult pătrunjel, mentă, cubulețe de roșie, castravete, ardei, ceapă roșie, lămâie, ulei de măsline, plus o extra salată de frunze, cu zeamă de lămâie), gustare 2 (o mână de mix de nuci crude) și cină (gazpacho de ardei copt, cu iaurt și chorizo). Cam așa arată situația și da, planurile conțin întotdeauna indicații de regie despre cum să gătești una alta sau link-uri la rețete, dacă e ceva mai complex decât se ia se pune. Rețetele de care uzez eu sunt simple și blânde cu timpul omului. Dacă omul nu vrea să gătească, planul lui conține mâncare din oraș, restaurante, delivery sau bucate de la vreo mamă sau vreo soacră. Nu e panică, ne descurcăm în orice situație.

8. Comunicăm pe tot parcursul lucrului nostru împreună, cât și cum simte omul. Nevoile de comunicare ale oamenilor diferă foarte tare. Am clienți cu care povestesc zilnic și clienți cu care vorbesc o dată pe săptămână. Eu sunt aici, mereu 🙂 Nu este necesar să ne mai vedem în offline după prima întâlnire, dar, din nou, dacă omul simte nevoia, I’m game 🙂 Uneori se întâmplă că ieșim la cafea și vorbim despre copii sau alte alea 🙂

9. Omul stă în situație atât cât vrea el. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu plătește în avans, nu e legat prin nimic. Apreciez un “preaviz”, dar nu îl cer. În general formăm relații și ne purtăm omenește. Nu am avut nicio situație tensionată din acest punct de vedere. Lucrurile decurg natural, lin, așa cum îmi place mie să fie totul în viață 🙂 Chimia e esențială, la fel și respectul, sunt dacă vreți, singurele deal-breakers din schemă. Ca în orice relație.

Cam așa. Se vede că m-am străduit? 🙂

Pentru mai multe alea alea despre food coaching, urmăriți cu încredere tag-ul aferent, http://easypeasy.ro/tag/food-coaching/.

PS: Următorul workshop public se întâmplă marți, 25 august 2015, la Simbio. Înscrieri pe ana@easypeasy.ro, where else? 😀

Mă grăbesc foarte tare, într-o oră tre’ să fiu, practic, în celălalt capăt al Bucureștiului și voiam musai musai să apuc să vă zic două vorbe înainte, mso, excuse the lack of foreplay, dar avem treabă. Zece chestiuni care stau în calea schimbării (în farfurie sau altfel). De ce uneori e dansul bucuriei, iar alte ori e epic fail. De ce una lume poate și alta nu. De ce unii rămân pe vecie afectați de ce-au schimbat, iar alții sunt doomed să tot încerce. Ia.

1. Crezi că există extra glorie care vine din chin. Mintea ta nu poate să conceapă că să schimbi ceva în apucăturile tale alimentare poa’ să fie o treabă lină. Și mișto, ea în sine. Dacă nu presupune efort, e degeaba. Dacă nu reușești să te îmbolnăvești de tristețe in the process, nu meriți succesul. Dacă e ușor, e lipsit de valoare. Drept care, acestea fiind crezute, faci la un fel de-ți alegi cea mai chinuitoare metodă de a ajunge din punctul A în, neapărat, punctul B, de exemplu, metoda voinței. Și apoi îți repeți întruna că oamenii valoroși și cu adevărat șmecheri sunt ăia care reușesc să se chinuie. Apoi ți se super ia de la atâta chin, te descalifici pentru jalnica ta lipsă de anduranță și îți îngropi amarul în juma’ de găleată de înghețată, arătând cu lingura spre câte unul care, uite frățică, poate. Poate să se chinuie și deci, merită întreaga stimă și prețuire a comisiei pentru medalii care nu atestă absolut nimic.

2. Crezi că trebuie să ajungi undeva. Cum ziceam, de la A la B. Eventual într-un interval setat de timp. În general, foarte repede. Nici n-ai început bine să schimbi lucruri, că ți-ai și pierdut răbdarea. Personalul ăsta de Ciulnița merge încet ca dracu și oprește în prea multe halte. Așa că, ce să faci, te mai dai și pe jos. Să-ți dezmorțești picioarele. Faci un rebus. Fumezi o țigară. Că tu crezi pe bune că e despre Ciulnița. Tu crezi pe bune că o sa ajungi. Că ACOLO o să te dai jos de tot și oai, mamă, ce bine o să fie atunci. Totul e despre the foreseeable future. Mai crezi că la Ciulnița în gară e certitudinea. Permanența.

3. Crezi că traseul este fix. Linia neapărat dreaptă care unește punctele A și B. Calea lipsită de riscuri, fie ele și calculate. Când te suflă vântul un centimetru mai la stânga, îți zici: gata, I failed. Și pe urmă… you fail.

4. Crezi că schimbarea înseamnă să-ți dai toată viața cu cracii în sus. Crezi că succesul este conjunctural. Că ține întotdeauna de ce faci, nu de ce faci în capul tău. Încerci să faci tot. Încerci să faci ceea ce ȘTII tu că trebuie făcut, all of it. Numai că după ce chiar te-ai dat de trei ori peste cap, vine ghebos din urmă sentimentul că îți vei viața înapoi. Aia de o știai tu, bună rea. Așa că ți-o iei. Și pe urmă… ți-o iei.

5. Crezi că e totul sau nimic. Nu te mulțumește absolut deloc ideea unui succes parțial. Dacă nu poți să faci totul perfect, mai bine, sincer, nu mai faci nimic. Guess what? Nu poți să faci totul perfect. De la înălțimea standardelor tale foarte înalte, privești realitatea ca pe un film artistic prost. Dar principial ești bine. Jumătățile de măsură nu ți-au plăcut niciodată.

6. Crezi că este ceva în structura ta interioară care te împiedică să ajungi unde vrei. La momentul oportun, ăla în care lucrurile se duc în cap, scoți din sertar polița ta de asigurare în caz de eșec și zici: “Așa sunt eu. Eu… așa sunt.”

7. Crezi că treaba se tranșează ACUM. Că asta e ultima ta șansă să schimbi ceva. Că miza este mare și potențial fatală. Că să nu faci acum ceva e dovadă de nesimțire.  “Nu acum” înseamnă “not now, not ever”. Te sufoci sub presiunea asta pentru că nu vrei să fii genul ăla lame, despre care toată lumea știe că se complace.  Vrei să ieși din borș. Vrei să lupți.

8. Crezi că schimbarea în farfurie e o luptă. Pleci în ea ca la război. Te întrebi dacă o să te mai întorci acasă, la nevastă și copii. Dacă o să mai ai, practic, tot două picioare. Și ai parte, practic, de o experiență la fel de plăcută ca războiul. Și ești, practic, singura victimă a unui război care există numai și numai în capul tău.

9. Crezi că ai adunat toată informația relevantă. De fapt, ai adunat informația care îți convine ție. Care validează unul sau toate punctele de la 1 la 8.

10. Crezi că fericirea ta depinde de asta. Și nu există presiune mai mare pe lume decât propria fericire. Și sub presiunea asta, you fail. Doar ca să rămâi în cap cu certitudinea că dacă ai fi reușit, atunci… atunci ai fi fost, în sfârșit, fericit. Certitudinile sunt viața ta. Chiar și atunci când sunt nașpa. Mai bine, practic, certitudinea unei nefericiri, decât incertitudinea unui outcome care este POSIBIL să fie unul fericit.

Și acum, in reverse: nu te chinui; nu te gândi că trebuie să ajungi undeva; rătăcește-te; riscă ceva, dar nu-ți da toată viața peste cap, că o să o vrei degrabă înapoi; fă ce poți, e puțin, dar va conta; nu te descalifica; nu te cronometra;  dă cu pace; înțelege că nu știi tot, ci doar tot ce îți convine; nu clădi fericire pe juma’ de găleată de înghețată, indiferent că e jumătatea plină sau aia goală.

Și nu în ultimul rând, celebrate your fuck ups 😀 E singura cale să crești.
_

Acum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.

Demonstrație semi-inutilă despre cum funcționează mintea mea: ieri mi-au trimis niște oameni un vin la încercatelea, de ce, Dumnezeu știe, it’s not like I know anything about wine. Am desfăcut sticla din bubble wrap și m-am uitat vreo cinci minute perfect pierdută la eticheta pe care era desenată o șopârlă. Și sub ea scria CAMELEON. Și eu eram cu gândurile înfășurate ghem la ale mele, SCHIMBARE, schimbare cu mâncare, despre mâncare, WORKSHOP, bla bla, food coaching, etc., viață, șamd. Și pe urma, BAAAAAAM!, it hit me. Cred că m-am prins de ce unora le iese schimbarea, iar altora… well, nu. Sunteți cu mine? Să vă explic.

Problema nu e (și nu a fost niciodată), pentru nimeni, ce mănâncă. Problema este (și a fost mereu) cum te face să te simți treaba asta. NEVOIA de schimbare e altceva decât DORINȚA. Dorința e tentativă, vine dintr-o zonă rațională și nu prea des clickăie cu emoționalul. Nevoia vine din deep down inside-ul ăla nesuferit, vine din disconfort. Din lipsă de pace cu tine. De acolo. Ce vreau să zic cu asta e că e posibil să te abuzezi cu mâncare proastă și să fii ok cu asta. And that’s perfectly fine, dacă mă întrebați pe mine. E ok să mănânci McDo în fiecare zi, dacă treaba asta nu se încâlcește cu frica de boală curată sau cu self hate. Dacă obiceiurile tale nu îți spun ție nimic despre tine, ca om. Dacă nu vin la pachet cu sentimente de vinovăție și judgement of character și așa, o invalidare a ta ca persoană. Ei, dacă într-un astfel de scenariu idilic, când tu ești zen cu tine, iei rațional decizia de a face o schimbare, pentru că știi și pentru că ai citit și pentru că una peste alta te duce capul și te prinzi că nu e bine s-o ții langa așa, e foarte probabil că schimbarea nu o să se întâmple. Nu atunci. Pentru că lipsește apăsarea, disconfortul. Dacă, pe de altă parte, apucăturile tale alimentare se însoțesc cu o stare perpetuă de frământare, neliniște și insatisfacție, da, atunci tre’ să schimbi ceva, și nu pentru că știi că poor eating habits înseamnă, nush, boli și belly fat, ci pentru că, și strict pentru că, ai NEVOIE să te scapi de disconfortul emoțional asociat cu obiceiurile alea. Știți ce zic? Makes perfect sense 🙂

Acestea fiind zise, vreau să iau înapoi tot ce-am zis vreodată despre cum nu există a RIGHT time to make a change. Că există. E momentul ăla când simți că doar schimbându-te o să-ți găsești prăjiturica prăjiturelelor emoționale, the inner peace. Niciun alt “rațional” nu cred că te poate duce lin și așa, happily, spre zona cu bine. Binele tău, nu ăla despre care we all agree că e bine, la un nivel de acceptabilitate socială.

Mă întorc la treabă și vă doresc o semi-primăvară pacifistă.

xoxo

Pentru cei care au deschis Facebook-ul mai târziu (sau deloc), I figured că o idee bună ar fi să povestesc puțin și aici despre noua mea apucătură – workshop-urile, în care m-am avântat cu totul de prin luna ianuarie.

Primul s-a întâmplat la biroul lui Google România. Am avut emoții crunte, că na, oamenii ăia-s așa, only the smartest kids in class :p, nu degeaba trec șapte (7) interviuri ca să ajungă acolo. Emoțiile mi-au trecut numaidecât, când m-am prins că oamenii nu-s doar smart, dar și very very cool. Discuția noastră, foarte libera și deloc formală, a avut aerul unei șuete folositoare. Adevărul e că I don’t know any other way și oricât m-aș strădui să fiu o doamnă, tot îmi scapă câte un “nașpa, aiurea, cam nasol”. Cert e că la coada experimentului workshopist, când am pășit afară, în aerul rece, cu obrajii încinși de frecușul ăla de energie între oameni, ăla care e practic motivația mea unică în tot ce fac, mă simțeam like  #thequeenofeverything. Senzație pe care am căutat să o multiplic și în luna care a urmat, de unde și cele trei workshopuri ținute cu succes (și full house) în februarie și martie. Două publice și unul corporate, la o bancă, dacă nu mă înșel, fix banca aia care mi-a emis primul meu card ever :-).

Care e treaba cu workshopurile astea? Păi întâi să tranșăm pisica: nu-s ateliere de gătit. Nu înveți să poșezi ouă, și nici cum faci să nu ți se taie maioneza. Scopul demersului este altul. Scopul e SCHIMBAREA. Workshopurile mele se adreseaza oamenilor care și-o doresc, mama ei de schimbare, dar nu știu de unde s-o apuce. Că schimbarea înseamna mâncat sănătos, slăbit sau o mai bună organizare a meselor, soluția este una și aceeași. Și e simplă. E lină. Oamenii cred ca e greu, vin cu bariere, cu valize întregi de emoții, experiențe și cunoștințe nefiltrate, iar pe mine nu mă bucură nimic mai tare decât să le văd pe toate cum cad ca piesele de domino, odată ce ei înțeleg că există o cale ușoară care îți poate aduce schimbarea pe care ți-o dorești. Discutăm despre “de la cap” și despre farfurie, învățăm ce aia meal plan, cum să facem unul bun și la ce e bun unul. Schimbăm experiențe și povești de viață, folosindu-ne cât mai mult de energia și dinamica grupului care se încropește. De fapt, asta ar fi diferența esențială între ce fac cu un om la coaching-ul one on one și ce se întâmplă la workshop. Uneori ajută să simți că, fie și doar pentru câteva ore, aparții unui grup de oameni în poveștile și problemele cărora te regăsești. Și de care te leagă, pe fun și relaxare, acest superglue pe picioare care-s… well… eu 🙂 E așa, un fel de stand up comedy, dacă vreți :-), dar cu informație valoroasă și generatoare de tot entuziasmul necesar ca să-ți iei inima în dinți și să chimbi ceva. De luni 🙂

Cam așa e treaba, pe scurt. Următoarea întâlnire cu și despre mâncare se întâmplă pe 21 martie, la Simbio (where else?!). Vă aștept cu toată bucuria și recunoștința care derivă din faptul că știu, ȘTIU eu, că o să fiu parte din schimbarea voastră.

🙂

_

Detaliile (de toate soiurile) vin către voi imediat ce vă luați inima în dinți și dați un mail pe ana [at] easypeasy.ro.

_

PS: Îi mulțumesc Cătălinei Kiss The Cook pentru the amazing photos în care ne-a tras la primul workshop public de la Simbio. Și lui mighty Cărturești pentru daruri. Și lui Mazi și Titică pentru revistele Good Food cu fața mea în ele, pe care le-am împărțit semi-narcisist tot atunci. Mă străduiesc să găsesc mereu sponsori drăguți, care să întregeasca experiența workshopului cu some sort of memorabilia din ziua Z, aia care, pentru majoritatea oamenilor prezenți, e și ziua în care ceva s-a schimbat 🙂

foto: https://www.threadless.com/product/4020/Love_Yourself 

Începe ca o frământare mică in the back of your mind. Apoi crește, crește în senzație de covor tras de sub picioare, crește până când simți că, dacă nu faci ceva, o să-ți rămână pielea mică și parcă-ți vine să desprinzi din tine bucăți. Nevoia de schimbare e acolo, e mare și frige. Și atunci ai de ales: te dai la fund sau te schimbi. What’s it gonna be?

_

Într-un astfel de moment de cumpănă ajung la mine marea majoritate a oamenilor cu care lucrez pe food coaching. Mă caută când frământarea, nevoia lor de schimbare, se întâlnește cu informația că exist. Iar eu… eu sunt un fel de catalizator al schimbării lor, there for the ride, cu energia pe care mi-o dă sentimentul de recunoștință că mă primesc în ea. În  schimbarea lor. În progresul lor, acest drog universal care funcționează fix pe principiul “the more you have, the more you want”.

Săptămâna trecută m-am dus la Google TGIF, să le povestesc celor mai smart oameni din oraș (uuu, the pressure), cum e cu schimbarea și mâncarea, care e treaba cu motivația, care e soluția (că na, tre’ să existe una, for sure). Și adunându-mi eu gândurile, în capul meu și în proximitatea castroanelor cu fructe uriașe pe care Google team le plasase strategic pe masă, am realizat că pentru majoritatea oamenilor, motivația inițială, aia care îi împinge către shimbare, e una negativă. Frica (frica de boli, usually) sau o șifonată imagine de sine (aia, știți, când te uiți în oglindă și te întrebi, ca mama vitregă din Albă ca Zăpada, cine pielea mea e cea mai frumoasă din țară, coz for sure it ain’t you).

Ei, faza e că genul ăsta de motivație negativă e bună ca să-ți dea un șut în fund, dar nu te ajută prea tare in the long run. Prea puțini dintre noi aleg să nu mănânce prăjitură acum ca să fie slabi și frumoși peste șase luni. Nu suntem proiectați să ne abținem. Vorba aia: seek pleasure, avoid pain, asta e ce ne mână de fapt în viață. Așa că dacă vrei să faci o schimbare reală și de fond, trebuie să-ți găsești un altfel de motivație. Să vezi binele imediat, nu ăla de la capătul tunelului.

Pentru cei care sunt convinși că trebuie să-și angreneze voința în demersul ăsta de schimbare, presupunând că o și au, lucrurile rămân în acea fază incipientă și urâcios-negativă, în care-s mereu cu ochii pe premiul cel mare. Asta îi impiedică să se bucure de kilogramul dat jos azi, pentru că se uită doar la alea 9 pe care le mai au de pierdut.  Nu văd beneficiile imediate și le e veșnic greu și cam nașpa. Sunt frustrați, pentru că renunțarea nu e sexy deloc. Și sunt greu spre imposibil de deblocat din mindsetul ăsta, cel puțin, la acel moment.

Pe de altă parte, oamenii cu care reușesc să fac o brânză sunt ăia care înțeleg că voința nu are ce căuta în ce facem noi aici. Că deși frica sau neiubirea de sine ne-a adus împreună, e cazul să lase la ușă orice bagaj, ca să se poată deschide către o nouă experiență și un nou soi de motivație. Aia ongoing. Zilnică. Să vadă, să conștientizeze și să sărbătorească zilnic fiecare senzație de bine. Să își bucățească obiectivul ăla mare și scary în mici obiective zilnice și săptămânale. Și să savureze fiecare mică izbândă, pentru că doar asta îi va face să își schimbe discursul interior din alde “eu nu am voință, eu nu sunt disciplinat” în “yey, I did it!”.

La fel stă treaba și cu sportul. Du-te la sală strict cu gândul că te miști ca să slăbești și o să-și lași ficatul ostatic într-o baltă de insatisfacție. O să te țină până când n-o să te mai țină. Nu o să fii în stare să vezi progresul zilnic, pentru că mereu o să ai în cap punctul ăla îndepărtat care întârzie să ți se întâmple. Dacă, pe de altă parte (și indiferent ce te-a motivat să te miști in the first place), abandonezi presiunea inițială și îți dai voie să te bucuri de ce faci acolo, și fundul o sa-ți stea mai sus, și sufletul o să-ți zburde pe muzica ta. O să începi să te miști de dragul mișcării. Satisfacția o să-ți vină din felul în care răspunde corpul tău la ceea ce e schimbat și nou.

Și before you know it, ai să ajungi acolo unde ți-ai dorit. O să te iubești nu pentru că ești mai slab, ci pentru că, vorba aia, meriți. Pentru că ești beat de progres și te vezi cu alți ochi. Pentru că măsura succesului tău nu mai e doar o cifră. E o stare.

_

Închei cu câteva vorbe de la clienții mei ăi mai premianți, mă gândesc că poate cineva rezonează cu ce zic ei acolo, suficient cât să facă pasul. Eu îi rugasem să-mi spună ce sfat le-ar da celor care vor să facă o schimbare în alimentație, dar m-am ales cu niște testimoniale 🙂 Să fie primit! Și nu uitați, schimbarea e numai atât de grea cât vreți voi să fie. Srsly 🙂

_

Întâlnirea mea cu conceptul de food-coaching n-a fost prevestită de nimic și nici nu îmi amintesc cum de m-am trezit pentru prima oară pe blogul Anei, parcă-l lăsase cineva anume deschis la pagina cu pricina. În plus, nici nu căutam așa ceva și credeam despre mine că m-am cam lămurit cum e cu mâncatul sănătos; am destule diete încercate la activ și suficiente fluctuații de greutate în istoric încât să fi acoperit materia suficient cât să iau notă mare la orice test, câtă vreme nu are și probă practică. Adică știu cum se face, mai departe ține de voința mea să traduc în faptă ce știu, și dacă eu nu mă aduc în starea de a face ce trebuie, degeaba vii tu de pe margine să-mi strigi hai că poți!, că parol, pot să-ți demonstrez că te înșeli! (zicea mintea mea în gândul ei). Well, aici ia cuvantul Ana, herself, permiteți-mi vă rog să citez din primul ei reply către mine: “Să știi că eu am o părere foarte proastă despre metodele de a izbândi orice implicând voința. Consider că a face ceva cu voința înseamnă a face ceva contra firii noastre. Ori ce mă interesează pe mine e să ajungem la un obiectiv folosindu-ne de firea noastra, nu în ciuda ei. O să vezi tu;)) “. Convincing, I know!!!
Long story short, cu ce m-am ales eu dupa ce am experimentat două luni treaba asta cu meal planningul: cu altceva decât ce așteptam. Ceva mai bun. Am si slăbit moderat, dar e beside the point. Am descoperit cu uimire o stare de bine, de vigoare – fără fluctuații de-a lungul zilei. Fără acele momente de epuizare sau moleșeală care preced și succed pauza de masă. Am descoperit gusturi noi și rețete minunate, combinații hrănitoare pe care nu m-aș fi gândit să le încerc. Am descoperit că îmi place să le pregătesc eu însămi (which is new for me). Am descoperit-o pe Ana, care e atât de plăcut-convingătoare și atât de funny și lovable încât you reaaaaally really try your best, că n-ai vrea s-o dezamăgești că s-a străduit degeaba cu tine și a pus timp și suflet când a caligrafiat frumos pe agendele ei prețioase un meal plan gândit ca o surpriză de ziua ta, genul ăla pe care când îl deschizi și începi a citi, îți scapă un strigăt de plăcere și abia ai răbdare să vină mai repede luni ca să începi.
Aș vrea să se poată să-mi trimită Ana meal plans everyday for the rest of my life. O recomand cu drag și cu inima plină oricui dorește să-și pună puțină ordine în felul în care se hrănește, fără încrâncenări și extremisme, fără suplicii și interdicții, doar cu grijă pentru propria bunăstare fizică si buna-dispoziție zilnică.
#April

_

Am cunoscut-o pe ana in vara lui 2014, imi fusese calduros recomandata de a o amica care deja lucra cu ea, era foarte multumita si cum eu doream sa mai scap de 3-4 kilograme si nu reuseam am sunat-o asap. Vedeti, eu am fost mereu slaba si dupa sarcina lucrurile s-au schimbat, statul acasa cu copilul, apoi jobul si copilul , asocierile alimentare gresite si pana la urma schimbarile de metabolism, ma faceau sa stagnez la o anumita greutate care nu era pe placul meu. Ana a fost sincera de la inceput si mi-a setat asteptarile corect. M-a ajutat sa scap intr-un timp extrem de scurt (2 luni) de kilogramele in plus, prin meniuri sanatoase si echilibrate, construite in functie de programul si preferintele mele culinare (spre exemplu, eu nu prea mananc carne). Ce mi-a placut maxim la ea este autenticitatea si spiritul vesel. Imi amintesc cum ma suna in fiecare luni dimineata sa ma intrebe ce zice cantarul si sa imi reaminteasca ca este aici langa mine la fiecare pas– imi dadeau asa energie si ma stimula sa imi ating obiectivul. O recomand cu incredere pe Ana turor celor care vor sa slabeasca intr-un mod sanatos si cu rezultate de lunga durata.
#Oana

_

Personal, nu am pornit la drum cu scopul de a scapa de kilogramele in plus (desi stiam ca vine la pachet, deci double wiiin), ci de a gasi mai degraba un echilibru intre sala de sport si mesele de acasa. Simteam ca ceva nu merge cum trebuie, ajunsesem sa mananc ca o vrabiuta in mare parte a timpului, in principal mese foarte seci, anoste (vesnicul piept de pui cu ceva salata aruncata pe acolo), sa renunt complet la cine dintr-un motiv care, va jur, ca acum, privind in urma, imi scapa. Evident ca nu m-am ales cu nimic bun din toata treaba asta asa ca la recomandarea unei prietene comune (merci, Emi!) m-am hotarat sa ii scriu Anei si bine am facut! Au urmat doua luni de poveste, cu meniuni atat, dar atat de diverse si de colorate incat pot afirma mi-am schimbat complet viziunea asupra mancarii 🙂 In prezent imi creez singura meniurile (sau incerc sa fac asta), iar Ana ma consiliaza and it works like magic. Stiu ca este ceva ce voi face in continuare si care usor, usor se va transforma intr-un stil de viata.
Mai jos am punctat cateva beneficii ale meal planningului, asa cum le-am simtit eu:
– diversitatea meniurilor de care va spuneam si mai sus au facut sa nu ma plictisesc deloc de un anumit ingredient sau fel de mancare. Ba din contra, am descoperit retete, combinatii si gusturi noi pe care le-am introdus in meniul meu actual
exemplu concret: rodia. Inainte o evitam, mi se parea ca nu prea am cum sa o mananc. Acum scormonesc Pinterestul dupa retete cu rodie included.
– organizarea cumparaturilor. Faptul ca merg o singura data pe saptamana la cumparaturi, cu o lista stufoasa si concreta mi-a salvat foarte mult timp, dar si bani. Btw, pentru liste recomand aplicatia Google Keep!
– am stat mai mult timp in bucatarie pentru a-mi prepara mesele, iar acest lucru m-a disciplinat mai mult
– am devenit mai responsabila cu ce pun in farfurie. Frunzele si legumele nu lipsesc niciodata din combinatie
– da, am slabit si am mancat, dar cel mai important am mancat sanatos, gustos, personalizat fix pe ceea ce-mi place mie (beat that meniuri de la nutritionist cu branza de vaci si piept de pui fara numar, beat that Dukan si care o-ti mai fi)
Daca vrei cu adevarat sa schimbi ceva in ceea ce priveste abordarea ta asupra mancarii acum este momentul! 🙂
#Andreea

_

La un moment dat, când o frunzăream aiurea pe facebook, am zărit un link pus de Ana. Și m-am apucat să citesc. Și apoi i-am scris repede un mail și-un comentariu pe blog: “Am făcut primul pas: ți-am scris!” De aici, au mai trecut, practic, 2 săptămâni până am început treaba. Într-una am monitorizat și trecut într-un fișier tot ceea ce am mâncat și băut. Plus activitățile fizice (biclă, alergat). Cum arătau mesele? Destul de haotic, destul de mult (așa mi se părea la vremea respectivă) și destul de neregulat. Cea mai gravă mi se părea senzația constantă de foame, plus impulsul de a mânca multe, multe fructe seara, înainte de culcare (mai ales vara). Și ciocolată. Tot seara, chiar și noaptea. De ce m-am apucat de trebușoara aceasta? În primul rând, pentru că am luat cam 15 kg fără să îmi dau seama. Apoi pentru că îmi doream să am pe cineva care mă, să zicem, “forțează” să mănânc regulat, fără excese, alimente pe care le iubesc și pe care corpul meu le dorește. Ana mi-a dat un chestionar la care am răspuns cât am putut eu de simplu și, mai ales, sincer.
***
În săptămâna în care am început planning-ul cu Ana, deși mâncam mai mult ca înainte (in caloric depășit cu 200-300 cal/zi față de cum mâncam înainte), am pierdut primul kilogram. 3 mese principale pe zi, 2 gustări. La mesele principale un fel, maxim maximorum, două feluri de mâncare, dacă simțeam nevoia de supă/ciorbă. Nu am simțit lipsa niciunui aliment cu care eram obișnuită pentru că au fost cam toate în meniu, combinate armonios, cât să primesc în fiecare zi cât și ceea ce îmi trebuie. Încet, am scăzut și zahărul din alimentație. Nu și carbohidrații pentru că avem nevoie de ei, atenție. Am intrat într-un fel de rutină cu pregătitul meselor: unele le puteam găti cu o seară înainte, altele dimineața și altele chiar înainte de ale consuma (de obicei salate/ sandwichuri).
Părți bune:
Am slăbit cât îmi doream (10-12 kg) cam în 3 luni.
Am mâncat mai sănătos: mai multe legume, mai multe fibre decât înainte.
Am învățat să-mi organizez cumpărăturile astfel încât să nu mai plec să cumpăr brânză și să mă întorc cu pastramă, leuștean și sarmale, de exemplu (egal economie de bani, timp).
Am învățat să-mi organizez alimentele în frigider.
Mi-am obligat corpul să mănânce corect, la ore cât de cât decente așa că nu am mai simțit acea nevoie acută de a mânca la ore târzii ciocolată și fructe (floricele, chipsuri, bere).
Fiziologic, am cam uitat ce e aia balonare, că o luasem razna. Intenționam să merg la medic să văd de ce tot timpul am un burtoi cât un cimpoi.
Mesele planificate au fost de mare ajutor câns am început să merg la sală. La ceea ce aveam înainte, s-au mai adăugat alimente/gustări pre/post worlkout. Așa că am avur randament bun și nu am leșinat după două-trei exerciții.
Părți rele: Cumva, devii dependent de acest fel de viață și nu mai vrei să te întorci la haosul de dinainte. Asta n-ar fi o treabă chiar rea dacă nu ai interacționa și cu alții. Adică începi să refuzi pâinea, berea, sarmalele și plăcintele oferite în exces de părinți/bunici/prieteni.

De ce ai avea nevoie ca să începi meal planning? În primul rând de răbdare. Progresele se fac pas cu pas, nu peste noapte.

Linkuri utile:
http://www.kissthecook.ro/2014/08/e-totusi-devreme-dar-sa-va-scriu-despre-ana/
http://www.kissthecook.ro/2014/09/cum-sa-ti-pregatesti-ingredientele-pentru-meniu-foodcoaching-partea-doua/
http://www.kissthecook.ro/2014/09/cum-se-pupa-foodcoachingul-cu-sportul/
http://www.pinterest.com/catarii/food-coaching-easypeasy/
#Cătălina, Kiss The Cook

_

M-am hotarat sa apelez la Ana in momentul in care am simtit ca sunt inr-un blocaj. Citisem destule despre nutritie, despre cum sa ne alimentam corect, stiam teoria, dar aveam probleme cu practica. Cu Ana am trecut in prima faza prin principiile de baza ale unei alimentatii corecte, ceea ce a fost mai mult ca o recapitulare, dar binevenita. A urmat apoi meniul personalizat in functie de problemele mele, de gusturile, preferintele si aversiunile pentru anumite elemente. Meniul dat de Ana a fost foarte variat, a inclus, asa cum am stabilit cu ea, tot felul de retete noi, pentru ca mie imi place sa gatesc si sa experimentez. Asteptam mereu cu nerabdare noul meniu ca sa vad ce minuni mi-a mai pregatit Ana! :))

Varietatea si noutatea meniului, combinate cu preferintele mele m-au facut sa il urmez destul de usor si cu mare placere.
Singura problema este ca trebuie sa iti faci timp sa te aprovizionezi si sa gatesti ce este in meniu, iar eu am avut uneori dificultati aici pentru ca au intervenit evenimente, deplasari si alte problemute din cauza carora nu am reusit sa urmez meniul 100%, asa cum as fi dorit.

Nu am slabit cat mi-as fi dorit, este posibil ca asteptarile mele sa fi fost prea mari sau pur si simplu slabitul asta, atunci cand nu ai prea multe kilograme de dat jos, este al naibii de greu. Ce stiu sigur insa este ca fara Ana nu as fi slabit deloc, intrasem pe o spirala usoara ascendenta din care nu ma mai opream. Cu ajutorul ei am inversat aceasta tendinta, am deprins noi gusturi si preferinte (daca mi-ai fi spus acum cateva luni ca voi iubi porridge-ul as fi ras ca in filme), am deprins niste reguli si rutine, am inceput sa caut retete noi ca sa evit plictiseala in bucatarie. Ana, multumesc!
#Anna

_

Sunt 10 ani de cand ma lupt cu greutatea. Am incercat nutritionisti, antrenor personal, diete de pe net, dar de fiecare data rezultatele au fost de scurta durata, pentru ca se trata simptomul, si nu cauza, prin abordari de genul “totul sau nimic”. Abia cand am inceput food coaching-ul cu Ana am inteles ca abordarea era gresita, ca nu e nevoie de abordari extremiste, ca nu e nevoie sa mananc doar chestii insipide si repetitive, care sa ma faca sa ma simt pedepsita pentru ca am ajuns la o greutate atat de mare. Planurile ei nu sunt nici low carb. nici low/fat, nici high protein, sunt echilibrate si gustoase si te fac sa astepti cu nerabdare fiecare masa. De altfel, Ana nici nu vrea sa ma gandesc ca sunt la dieta cand mananc conform planurilor ei, pentru ca vrea sa ma scoata din tipul asta de gandire cu “e voie/nu e voie”, “e bine/nu e bine”. Si a reusit sa ma faca sa inteleg ca orice este permis in anumite limite, ca daca am mancat ceva ce nu era in plan acum, nu inseamna ca trebuie sa incep iar de luni, ca oricum am dat-o in bara, ci pot incepe iar chiar de la masa urmatoare, a reusit sa ma scoata din tipul asta de gandire cu “totul sau nimic”. Cel mai important este ca mi s-a schimbat focusul de pe slabit pe mancat sanatos, iar slabitul vine de la sine, ca o consecinta fireasca. Este prima oara cand timp de 6 luni m-am preocupat in mod constant de mancat sanatos, cand am experimentat tot felul de alimente si retete noi, de care s-a bucurat si restul familiei, e prima oara cand chiar simt ca desi nu am ajuns inca unde imi propun cu greutatea, voi ajunge acolo pentru ca s-au intamplat niste schimbari care de data asta tin de cauza, nu de simptom. Am slabit 16 kilograme in 6 luni, nu este spectaculos pentru ca nu am fost mereu disciplinata in aceste 6 luni, dar eu nu m-am simtit niciodata mai bine fizic si psihic si ma bucur in fiecare zi ca am intalnit-o pe Ana si mi-a schimbat viata.
#Paula
_