Vă mulțumesc anticipat.
_

Azi m-am trezit pe la opt fără ceva. Cam târziu pentru gustul meu, dar deh, ploua, și eu dorm așa, cvasi letal, atunci când plouă. M-am împleticit spre baie, m-am spălat în viteză, fără să mă uit în oglindă. Bazându-mă, ca de fiecare dată, pe reflexia din cap de duș. M-am împapucit spre bucătărie, mecanic, ca o morsă. În timp ce îmi făceam o cafea greceasca direct în cană, cugetam ghebos re la ce geacă să iau pe mine. Oare să o iau tot pe aia de ieri? Nu, că mi-a fost frig cu aia. Să o iau direct pe aia de iarnă? E cam penibil, totuși, adică pe bune, e octombrie, în decembrie ce-o să mai port? Am decis până la urmă să iau geaca de iarna. Am ras din mers un sandviș făcut de mama, care, mulțumesc!, e bine, e cu noi, își crește nepoata, vine la “serviciu”, zilnic și pe jos.  (Și da, îmi face mie, ditamai găliganca, sandviș dimineața, fix ca acum 20 de ani). Am ieșit pe ușă la 9:04. Am petrecut uzuala oră în trafic. Am ajuns la birou. Am mai băut o cafea. Am mâncat un măr. Am primit un vas fain, cu plante decorative. Am prânzit cu colegii. Humus cu ardei gras, niște frunze. Plus o sarma de la mama lui Andrei și puțină plăcintă cu carne de la mama lui Carmen. Am muncit iarăși. La 18:18 m-am pornit spre Piața Victoriei, într-un taxi. Că îmi era frig și așa. Șoferul a vorbit tot drumul la telefon și din când în când cu mine. Am ajuns unde trebuia să ajung. I-am dat bacșiș 4 lei și m-am revărsat pe trotuar, cu aranjament floral cu tot. L-am luat pe M. de o aripă, ne-am urcat în mașină și am pornit spre cartier, treabă anevoioasă și într-o zi cu soare, darămite într-una cu ploi. Pe drum fiind noi, l-am întrebat: “Auzi, tu îl mai știi pe Alin?” “Alin cu Matizu’?” “Da, el” A urmat o conversație pe care nu o redau aici, pentru că din toate rămășițele zilei de astăzi, este singura cu oareșce însemnătate. Am ajuns la sală. Am stat, să zic, vreo 40 de minute. N-am avut mai mult timp. Am intrat la Mega, să luăm pâine, iaurt și alte câteva mărunțișuri. Ne-au dat și puncte pentru vasele Alessi. Le-am pus bine în geantă. Apoi, am pornit spre casă. Ajunși cu frig în oase și înfometați, am mâncat rapid ceva. Pe urmă, am mai stat cu copilul. M. a spălat-o și a culcat-o.  Am dat drumul la centrală, pentru prima oară toamna asta. Mi-am făcut un ceai și m-am așezat la calculator. Să scriu, în primă fază, și apoi să mai muncesc o tură. A fost o zi obișnuită.
_

O zi obișnuită este un lux. Nu toată lumea are parte de de-astea. Oana nu are parte de de-astea. Obișnuitul ei mă face să mi se încrețească pielea pe mine. Înainte să vă împărtășesc detaliile primite de la draga de Simona Tache, vreau să vă mai spun o poveste. Acum niște ani, nu aveam, așa cum, desigur, nici acum nu am, carnet de conducere. Totuși, pentru că Alin, colegul Alin, vindea un Matiz, m-am gândit să-l cumpăr eu. Era o afacere bună. Îl botezase Dorel și îl dădea, dacă îmi aduc bine aminte, cu 4000 de euro. Am făcut ceva acte la notar, am umblat cu Alin pe la Udriște, s-a rezolvat repede, ca între colegi. Un an de zile a stat Dorel parcat sub geamul de la bucătărie al alor mei. Gainățat de porumbei, pângărit de resturi de mămăligă aruncate de la geam de vecini nesimțiți. Prin iarnă, lui M. i-au spart mașina și două săptămâni am avut-o în service, că atât dura să vină geamul. Am circulat cu Dorel. Îmi amintesc că purtam amândoi pufoaice și abia încăpeam în mașina (cu adevărat foarte) mică. Atât i-a fost lui Dorel. Ne-am recuperat mașina noastră și l-am abadonat iarăși în locul neprietenos de sub geam. Cred ca trecuse încă un an de când Dorel era din nou pe jantă, când m-am trezit cu un mesaj de la Alin. “Auzi, tu ți-ai luat carnetul ăla? Aș vrea să-i cumpăr o mașină lui tata și mă gândeam…” Pe scurt, i-am vândut înapoi Matizul, pentru, dacă nu mă înșel, aceeași sumă în euro, doar cu o diferență de curs. Mi-e simpatic Alin. Într-atât încât m-am străduit să scriu această poveste cu diacritice și într-o română îngrijită. Știu că nu-i place romgleza mea, mi-a zis asta odată, într-un amical desfășurat pe wall la Simona. Mi-e simpatic Alin și vreau să îl ajut. O cunosc pe Oana, iubita lui Alin, și vreau să o ajut. Dacă M. ar risca să mă piardă în felul ăsta, aș spera din suflet ca cineva să-l ajute. Și n-am vrut să scriu storcător de lacrimi, n-am vrut să vă încarc, am vrut doar să vă povestesc ziua mea obișnuită, cu încrederea că nu e nevoie de mai mult pentru ca voi, de la adăpostul zilelor voastre nicicum altfel decât obișnuite, să faceți ce e de făcut.

Vă rog din suflet să citiți până la final și sa puneți umărul cum puteți. Dacă aveți bani, donați. Daca aveți un blog, scrieți. Dacă aveți profil sau pagină de Facebook, share. Dacă știți companii care pot direcțona parte din impozitul lor pe profit către aceasta cauză, deschideți gura unde știți. Timpul e… scurt. Garantez personal pentru veridicitatea (din păcate) poveștii. Și vă multumesc!
_

Oana are cancer la creier, un cancer foarte agresiv, care se cheamă oligoastrocitom anaplazic. În ianuarie 2010, i-a fost operată o tumoră cât o portocală, apoi a făcut radioterapie și totul a fost OK, timp de 3 ani jumate. Din vara lui 2013 n-a mai fost OK, a avut prima recidivă și a intrat pe tratament cu citostatice. În vara asta, deși era sub chimioterapie, boala s-a întors din nou, mult mai agresivă, cu internări de urgență și probleme neurologice mari. În România, nu poate fi operată, fiindcă nu mai e vorba de o tumoră compactă, ci de celule agresive, infiltrate și răspândite printre cele sănătoase. Dar există în Canada, la Montreal Neurological Institute and Hospital, posibilitatea unei operații printr-o tehnică specială. Se numește “fluorescence-guided resection of brain tumors (FGR)” și presupune rezecția tumorii cu ajutorul unei substanțe fluorescente care delimitează vizual zonele infiltrate. Doctorul Kevin Petrecca de acolo (http://www.mni.mcgill.ca/neuro_team/neurosurgical/kevin_petrecca/) i-a examinat dosarul și a spus că o poate opera. Operația e estimată la 100.000 de euro. Practic, atâta costă o șansă la viață pentru Oana.

Pentru ca am vrut musai sa scriu azi, mi-am inceput ziua cu o farfurie de supa calda si-un tzamp pe pilaf de orez alb (cam cum ar zice buna-mea). Fix ce-i trebuie caprioarei la ora zece dimineata. Prin amabilitatea lui Iepu’ Purcifer, n-am mai apucat a posta nimic, dar macar m-am asigurat (si azi) ca nu voi muri de inanitie (o vorba-n vant din partea mea, o sa va zic candva zilele astea una alta despre niste oameni care chiar stiu ce e aia foame, eu nu pot trai cu ea o ora, ei traiesc cu ea zile…).

Ei. Intrebarea este ce pui mancam io. Si raspunsul: pui… oshenesc. Da. Asa-i zice. Ca se facea ca eram cu consortul in Auchan, unde nu pot sa zic ca-mi prea place, nimeream pana mai ieri doar accidental, dar de-acu’ o sa ma duc chitit. Asa. Si la raionul de carnet, in fata-mi se asternura deodata niste pui mari, si galbeni de grasi ce erau, cu pielea tare si carnita inchisa la culoare, precum pasaretul alergat. Ce este acest animal? Am zis eu. Si Pufix: cum ma pufi, e puiul osenesc, nu ti-am zis io de el? Cert este ca l-am luat pe el puiul, de fapt, doua pulpe si-un piept cu os, si l-am dus acas’ la noi, sa-i fac cunostinta cu sfanta oala. Am fiert mai multisor la el, dar doamne, ce bun! Pui adevarat, chiar aduce cu puiul de tara. Nicio treaba cu cocoricii si avicolii si alti de-astia. Asa tare m-am bucurat de supa si de pilaf, incat am ezitat sa share, ca data trecuta cand v-am zis de fructele congelate, n-am mai gasit cu saptamanile. Totusi, natura mea deosebit de altruista intr-alea halelii a invins. Meritati, nu-i asa, puiul gras, puiul oshenesc. Ii zice asa de la Oash, nu de la Auchan cum crezui eu si cateva fete de-ale mele. Cica s-ar gasi si-n Real si Cora, eu zau ca nu l-am vazut pana acum in niciuna din astea.

Asa. Deci cautati puiul bun si galben, e usor de recunoscut.

Trambulim mai departe fara noima, pentru ca vine peste noi spiritul Craciunului si nu vreau sa ne gaseasca, nu-i asa, cu chilotii-n vine. Intai, un incident. Eram eu cu Boo intr-o seara la o trattorie. Era destul de tarziu, sa tot fi fost vreo 4-5 mese ocupate, atat. Bai, si intra in carciuma un grup de colindatori. Oameni in toata firea, nu pusti. Si incep a canta colinde asa de frumos, ca ti se facea pielea de gaina. Nu unul, ci vreo patru. Si de pe la noi, si de la altii. Eu cu Boo: mvaaai, ce draguuutz! Restul mesenilor, numa cu ochiu-n farfurie, nu care cumva sa necesite a se scobi prin buzunare dupa vreun cincilei. Cand au terminat de cantat oamenii, ne-au urat “sarbatori fericite”. Am raspuns doar noi. Pentru care chestie ne-am luat niste priviri de parca eram, gen, doo lepre. De m-au apucat asa toti nervii capului. In ce tara traim, bre oameni buni, de colindatul (frumos, cald, pe mai multe voci) este sinonim cu cerseala? De ce suntem asa opariti social, in loc sa ne bucuram ca niste copii? De ce nu facem om de zapada cu ochii boabe de piper? De ce nu iubim? Of.

Ceea ce ma duce la punctul numarul trei. Intitulat “facerea de bine…”. Bogdana isi raceste gura de niste bune luni indemnandu-ne sa-l ajutam pe baietelul cu DBA, Bibi, nu zic ca far’ de folos, dar precis usor nu a fost. Si dupa cum printesa si-a luat cu doua maini scatoalce cand a incercat sa ajute o fetitza fara o mana, asa, iata, si acum a iesit cu balamuc. Cum, va veti gandi, cum este posibil ca un om sa-si bata joc de dorinta altuia de a ajuta pe cineva al carui copil poa’ sa moara daca nu este ajutat? Pai… e simplu. Pentru ca in Romania, colindatul este sinonim cu cerseala, v-am zis eu ca se leaga.

Sigur, daca nu sunteti la curent cu recentul tambalau, nu veti intelege mai nimic din aceasta peroratie. Nu-i nimic si nevermind. Ca, de fapt, tot ce tre sa intelegeti is this:

Pana pe 16 decembrie, si doar pana atunci, puteti cheltui cu cel mai mare folos 2 euro, trimitand un sms la 848. O faceti pentru acest copil cu boala asta afurisita si rara, despre a carui suferinta au scris o multime de oameni cu suflet din online-ul romanesc. Iepu’ a racit prima oara acu’ o saptamana. Usurel. Doar niste muci mai vanjosi. Si tot mi s-a parut capatul tarii. Nu vreau sa imi imaginez prin ce trec parintii lui Bibi. Vestea buna (si in egala masura frustranta), e ca suma de care e nevoie pentru ca micul Bibi sa fie ca nou nici macar nu e foarte mare, 100.000 de euro. Nu e mare. E doar greu de strans. 50.000 de SMS-uri. Oare suntem atatia? Sunteti cu mine?

Si chiar, voi ce-ati face daca in carciuma unde cinati ar intra niste colindatori? Le-ati zambi? Le-ati da bani? I-ati privi cu scarba? V-ar fi rusine pentru ei? Nu, pe bune.