…

– UNCHIULE CHARLES, TE ROG, SPUNE-MI O POVESTE…
– CE POVESTE?
– O POVESTE CA SĂ MĂ ADOARMĂ! SPUNE-MI-O PE AIA CU IEPURELE!
– CARE IEPURE?
– IEPURELE ALB CU MĂNUȘI DIN PIELE DE CĂPRIȚĂ ȘI CU CEAS DE BUZUNAR!

…

Într-o zi eram în pragul nevrozei și am zis să fac ceva să-mi schimb starea. M-am dus peste Ileana de la DESIGN&AFTER și m-am rugat de ea să mi-o dea pe Astrid. M-am plimbat cu de-a iepurele prin viață. Oamenii care m-au văzut jucându-mă cu imaginația m-au integrat firesc în peisaj. Semn că nu există adulți.

A ieșit ce vedeți 🙂

DESIGN&AFTER este vitrina virtuală a spațiului urban de pierzanie ce se află pe strada Mihai Eminescu din București, la numărul 50-54 dacă vreți să știți mai exact. Au și pagină de Facebook, o găsiți aici. Proprietarii sunt doi oameni care după ce au colindat lumea în lung și-n lat, s-au lipit de design-ul nordic în așa mare măsură încât au decis să ne aducă și nouă, la pachet. Green Gate, Ib Laursen, Maileg, House Doctor, Bloomingville, Kreafunk, Nordal și Hubsch sunt doar câteva dintre brand-urile pe care o să le găsiți în magazinul DESIGN&AFTER, care, by the way, livrează și în țară.

De jucăriile MAILEG mă leagă lucruri, am fost printre primii copii care s-au jucat cu ele, pentru că am scris mini poveștile pe carele găsiți pe site sub fiecare iepure și șoarece în parte. Maileg, în sine, este o alternativă la joaca de-a pixelii. Să ne mai jucăm și cu mințile, îi zic lui Iepu, această fetiță de cinci ani jumate care mi-a schimbat viața în Țara Minunilor. Și it works, ce să vezi 🙂

Cu iepurele Astrid am petrecut o zi întreagă la shooting, la final aveam deja conversații fluente. Mulțumesc, Alex Mazilu și Cătălin Vatră pentru fotografii, Monicăi de la HairStage pentru codițe, mulțumesc Simbio pentru adăpost și Ilenei de la DESIGN&AFTER pentru că s-a pus la mintea mea.

Mai jos va las cu câteva dintre obiectele mele preferate de pe designandafter.ro, nu vă sfiiți să umblați hai hui pe site și prin showroom-ul de pe Eminescu, oridecâteori imaginația vă împinge down the rabbit hole 🙂

“Chichi si Geami? Srsly? Ce nume is astea? Ah, nu-s numele lor? Da’ cum ii cheama de fapt? Cristi si Cristina? Pai si de unde pana unde?”, despicam eu firul in pashpatru cu Boo, in drum spre gratarul de duminica la care fuseseram miseleste manevrati intru posibila incurscrire cu una bucata familie tanara, cu plod. Sub pretextul ca na, ar fi cazul sa ne mai socializam si noi cu familii tinere cu plod. Si ca, nu-i asa, sunt taaare, tare draguti, osatiplacadeeidadada. “Fat chance, madam!”, ma gandeam eu in cap, imposibilitatea conversiei acestei promisiuni intr-o prietenie pe viata fiind aproape certa, iar eu fiind, in ziua aia, particular de ciufuta. Ca ce, lasa ca ii stiu eu pe astia care sunt perfect adaptati la parintentie, cu ranjetele lor condescendente si cu zenul lor infailibil. Care astia cu o mana schiaza, cu alta bat snitele si cu alta fac transformershi de hartie la copil. Astia care le fac pe toate fara ajutor si tot is fresh ca freshu’, in vreme ce pe mine ma trec zilnic o suta patruzeci de transpiratiile mamiciei, si inca, inca, dupa doi ani, mind you, ma intreb ce pusca mea facem aicea’ si, vorba aia, wazzup.

Deci nu merci, sa fie la ei acolo. La revedere Chichi, te-am pupat, Geami, je ne veux pas sa ma imprietenesc cu voi, pardon! Inchid ochii.

// Ii deschid. Sunt la o masa intr-o carciuma. In fata mea, ei doi. Doi mici cu mustar. Si doi ei, Chichisigeami. Aia doi, ma, mai stiti? Aia de la gratar, de care eram decisa sa nu-mi placa fiindca, intre altele, cantasem frere jacques la dus in masina, ca sa doarma copilu’, pana dadusem in laringita, desenchantee. Ce caut eu in viata lor? Care-i joaca, adica?

// Cooku’! Cooku Bau?! Srsly? Ce dreq mai e si asta? Are you crazy?! Toate economiile? Banii de casa pe pamant? Pai si cum? Si cand? Cum dupa ce culcati copilu’? Adica voi vreti sa ziceti ca la ora la care juma de planeta se placinteste in pat, voi prestati biznisplan? Pff! Suckerz!!!

// Deci e un delivery service. Cu mancare. Cum nu? Whoa, pe bune? Doar ingredientele? Pai si eu ce sa fac cu ele? Aaa, sa le gatesc eu! M-am prins! Si reteta? Ha! In cutie… ce faza. Bai, e cam tare… Sa-mi trag basca, e cam foarte tare!

// Decembrie. Si ce vreti voi sa fac eu? Ah, sa scriu! Perfecto! Am sa fiu cronicarul vostru. Cronicarul cooku. Putin penibil, dar grozav de entuziast. Si, vorba aia, consulta-v-as. Sa facem treaba. Ca de stat suntem satula.

// Lua-v-as lumea si da-o-as peste cap s-o dau.

// Februarie. Haidi bre, mai lansam si noi odata? Lasa feisbucu, lasa blogu, zi-mi cum stam cu cutiile. Cu preturile. Cu furnizorii. Cu spatiul. Ah da ma, am vazut, aveti si o planta, si trei lampi de la Ikea! Bai, ma gandeam sa… Ah!, desigur ca v-ati gandit si voi. How about…? Ah da? Este? Bine frate, pai si atunci de mine ce va trebuie, ca aveti de toate? Sa mai mancam ceva. Vorbesc io si cu food masonii, sure.

//Are sa mearga, precis are sa mearga. Precis precis. Astia doi… asa multa good karma ca nu ar ajunge presuletele de la intrare ale lumii intregi sa ne-o stergem de pe pantofi.

// Fact of the matter: is taaare, tare draguti, ma. Ui ui. To be continued.

Din 7 aprilie, cea mai tare idee food related, de la painea cu unt incoace. Stay tuned:) Or don’t. Ca oricum va anunt eu;)

De cand am vazut reteta asta pe Le Blog Piquant, numa’ la ea m-am gandit, cu pauza de baut apa. Context: de mai bine de un an nu mai cumparam mezeluri. Din supermarket mai deloc, de la producatori locali – rarisim. De n-ar fi fost cruntul episod “parizer cu franzela alba in parcare la Mega”, si de n-as fi primit ca dar de Craciun de la Agricola greutatea mea in salam de Sibiu, as fi fost pana acum cu adevarat o vestala-slujitoare intru viata far de mezel. Cum ar veni.

Ei, si de cand mi s-a aratat la ceas de seara salamul de casa pentru prichindei (yeah, right:p, get in line, prichi-michi) al Elenei, s-a dus naibii tot fengshuiu. Ma trezeam dimineata cu narile frematand, ma ridicam in derrière si in loc de uzualul chant “om om”, incepea o cinstita “oda lui salam”. Trebuia, vedeti, sa fie cu finalizare. Imperativ.

Asa ca am facut cum zice fata asta in reteta, mai bine decat mine. Am tocat un piept de curcan cu robotul vietii Braun Multiquick (unul din cele doua, posibil trei utilaje domestice care isi justifica pe deplin amprenta la solul-blat de bucatarie), impreuna cu niste ficat, tot de curcan, dar mai putin decat povestea Elena, ca eu voiam pe baza de carne, stiti. Bun asa. Am transferat toata tocatura intr-un vailing, unde lucrurile aveau sa get really dirty. Deoarece venea puternic din urma un maglavais rezolvat tot la Braun, din doua legaturi de patrunjel, usturoi cat sa fie, cimbru, ulei de masline si nuci, vreo doua maini, lejer prajite inainte intr-o tigaie uscata. Asa.

Chestiunea asta verde crocanta adusa dimpreuna cu carnea, framantat totul in compania a doua oua sparte si o ceasca de apa calduta, egal “inlocdesalam”-ul. Pentru Iepurs am scos in aceasta etapa compozitie cat sa ajunga de-o forma mica de chec, iar pentru noi am mers mai departe cu imaginatia, mixand in restul de compozitie o bucata zdravana de carne afumata de la Cutitul Iscusit.

Bun. Mai departe aflati de la Elena care e treaba cu montatul, coptul, presatul, uscatul salamului de casa. Eu m-am aproape speriat cand am citit, dar zau ca nu e nicio schema si rezultatul, surprinzator de rapid, bate la fund orice mizilic din magazin. Prin curatenia lui si gustul ala deosebit, de, cum ii spune, carne.

Si cand va plictisiti de inlocdesalam (desi e greu, sunt n variante, de la “cu coniac” la “cu fistic si bacon”), incercati musai si cel mai fin pate de ficat, rulada de pui cu branza si spanac, sunca si alte bunatati de carne si de casa.

Oh happy day, hai pofta buna la salam!

PS: Cadeti in ispita. Descoperiti-va. Fiti in firea voastra.

Of, bai… Pozele astea facute noaptea in bucatarie sunt spaima poftei de mancare. Si totusi nu pot sa nu va povestesc despre tocana cu chorizo pe care am facut-o intr-o seara saptamana asta in scop de pachet pentru a doua zi, si la care ma gandesc cu profund regret. Regretul ca n-am facut mai multa, adica. Revansa mi-am luat-o cu un pot au feu cat ratia lui Berila, din care am mancat trei zile, toti. Se pare ca zilele astea am o problema de dozaj. In cap, dupa cum si in farfurie.

Revenind la cele lumesti, aveam in frigider niste chorizo, ramas de la ceva board game night cu tapas. Ceva trebuia facut cu el, asa ca intr-o seara zic: ia hai, o tocana slinoasa sa execut, ca sa nu ziceti ca ma iau prea in serios. Ma pun de calesc doua copane de pui  intr-o lingura de ulei de cocos, dimpreuna cu feliile de chorizo si, mai apoi, o ceapa. Cu boia de calitate, cimbru, sare si piper. Un praz, un morcov si un pastarnac. Si-apoi mult ardei rosu. Acoperit totul cu apa, mocnit vreo 20 de minute.

Nu aveam in cap un sfarsit anume pentru tocana asta. Putea sa fie naut, cartof, sau god knows ce. In cele din urma, a fost sa fie cartof dulce. Plus unul normal, asa, la deruta. Am fiert tocana inca vreo 20-25′, pana cand s-a luat carnea de pe os. Inainte de generic, am adaugat o lingura de passata de rosii. Iar in farfurie, mult patrunjel verde, coz I have a fetish;)

Tocana asta e belea, va zic. O puteti face picanta sau dulce. Eu am facut-o dulce (cu praz, cu chorizo dulce, cu sweet potato, fara prea multe miresme), pentru ca eram asa, in the mood for comfort food. Dar nu vad de ce n-ar merge foarte bine si cu chorizo iute, harissa, naut… Presimt un sequel, in asteptarea caruia ma declar satisfacuta temporar si indexez la favorites aceasta nebunie.

Viata mea este si ea o tocana.

PS: Creati-va pe voi, chiar si de la zero.

She shuddered. “Oh, no. I hate chocolate.”
Will looked horrified. “What kind of monster could possibly hate chocolate?”
– Cassandra Clare, Clockwork Angel

Care va sa zica, eram eu in trecutul interbelic la Vila Leonida si se striga meniul serii. “Tantanaaa somon, shubidu transa de vitel, parampampam berbecut. Si la desert: abracadabra tort de ciocolata!”. Bleax, am cugetat. Caci, nu-i asa, macar atata lucru stiti despre mine: nu-mi place, fratica, nu-mi place ciocolata! [nu beau alcool, nu ma vad in oglinzi si calatoresc pe coada de matura.] Asa. Deci cum spuneam, am zis bleax si mi-am luat gandul.

Doua ceasuri mai tarziu, din ciclul “cand colo, ce sa vezi”, cine manca, precum purceaua urcata in copac, tort maro, cu mana direct, in varful pernelor imaculate? Cine, va intreb, cine isi abandona ca o zaluda principiile de-o viata si se facea presulet cu “welcome home” pentru nu una, ci doua, D O U A felii de tort Leonida? Aceasta perversitate a perversitatilor combina obraznic gustul dulce, taietor la genunchi, al crudei ciocolate cu intepatura afinei proaspete, ce-ti pocneste in gura ca o sinucigasa… Diabolique!

Ei da, si acum reteta. Mila domnului, cred ca asta fac de Revelion.

tort Leonida

Ingrediente: 8 oua, 400 g zahar, 100 g cacao, 50 g ciocolata amaruie, 8 linguri apa rece, 40 g faina, 2 pachete de unt, 50 ml rom. Pentru ornat: 150 g nuca, 4 linguri zahar, 400 g afine.

Se pun pe foc mic, intr-un vas, 100 g. cacao, 350 g zahar si cele 8 linguri cu apa rece. Cand zaharul s-a topit complet, se adauga ciocolata si se incorporeaza pe rand galbenusurile, unul cate unul. Apoi se adauga untul si romul. Se pune compozitia la racit.

Separat, se bat albusurile spuma cu 50 g zahar si cele 2 linguri de faina, apoi se adauga jumatate din crema obtinuta anterior.

Se toarna compozitia intr-o forma de tort si se lasa la cuptor timp de 35 – 40 minute, la o temperatura de 150 grade. Blatul astfel obtinut se lasa la racit. Se taie apoi in doua si se aplica crema, avand grija ca ultimul strat de crema sa fie bine netezit.

Se adauga fructele, iar pe contur, nucile macinate si caramelizate.

Este vineri seara si eu sunt la birou intr-un loc foarte cool, unde sunt si alti oameni cool, ca si mine dealtfel. Ascult la casti Ellie Goulding ceva sofisticat. Dupa o saptamana de cacao de vis, reusesc in sfarsit sa-mi fac ordine in sertarul cu maimute si sunt, da, chiar sunt pregatita sa va iau pe toti pe sus, cu puterea mestesugitelor mele cuvinte care, atentiune!, nu seamana absolut deloc cu ceva ce ar fi putut scrie Sadoveanu, cum recent mi s-a spus nu mi s-a spus. O ardem inspirat interbelic, la Vila Leonida din Busteni. Si va zic, intre altele, ce e aia “deliciul regelui”, cum e treaba cu vinificarea in sec si ce fel de ferocitate in doua picioare e aceea care a speriat istoria pana cand istoria s-a facut mica intr-un colt. Puneti-va servetele de damasc la gat, luati-va distonocalmul si hai sa vedem care e treaba, cu tot cu adevarul ei istoric.

Am primit invitatia in forma ei fizica, prin posta, asa cum, mai tarziu aveam sa inteleg, ii sade bine unei casute care exista cu mult dinainte de casuta de e-mail. “Cica veniti cu copiii, ahahahhahha”, ma inecam eu in rasul meu, in timp ce-i comunicam pufosului aceasta dovada de inconstienta bunavointa din partea gazdelor noastre. Si nush de ce, noi care niciodata…, am zis da ma, hai cu catel cu purcel, cat de rau poa’ sa fie! Adica ok, un weekend cu Iepurs la o vila la munte, care, vorba aia, tobogan, plasa de sarit in ea, hai ca vine si Mihai cu miniMiruna si pana la urma, noi de ce sa nu, avem ciunga-n par, sau ce?

Asa deci. Am confirmat si ne-am luat de-o grija. Iar cand a fost de plecat de acasa sambata dimineata, printr-o sinistroshenie de conspiratie a tuturor lucrurilor inanimate, in frunte cu ursii de plush (numai eu si ta-su nu aveam, jur, nicio vina pentru oribila situatie), asa, deci pe motiv de complot, am reusit de-am plecat exact la ora la care ar fi trebuit sa fim deja la Vila Leonida. Pierzand introducerea, dar nu si ziua superba ma, superba!, de toamna, cum nu mi-a fost niciodata dat sa vad la munte. Din Bucuresti pana la Poiana Tapului, o voce mica dar, cum sa zic, nestavilibila-cu-biscuiti, malaxa nervii procreatorilor ei asa: “unde sunt vevelisele? tati, tebsa te uisi dupa vevelise! ooo, am vazut ulme de vevelise, ooo, da, acolo in dleapta!” [a se repeta de 1000 de ori]. Ajunsi la vila, a cerut camera din care se vad perfect veveritele.

Ce sa zic, neam de neamul generalului Paul Leonida n-a vazut ce a urmat. Caci cand mi ti i-a luat Iepurs pe dovleci, si mi ti i-a invartit in aer ca pe buzdugan, si… dar nu, sa nu anticipam.

Am ajuns, zic, in parcarea vilei din cartier Zamora – Poiana Tapului, pe soare de amiaza. Si urcand cu picioarele noastre panta obraznica, rasplatiti am fost, de atunci si pana a doua zi intruna. Multa lume in curtea terasata a vilei, care intinsi la soare, care ranjind fasolele la Caraiman, care la pantof lucios de costum, de-ti faci freza-n luciul lui, care la bocanc si mai care la toc. Care agentie (Propaganda, kudos, frumos ati organizat!:-), care gazde discrete, care superbe si joviale doamne de la Fundatia Calea Victoriei, care bloggeri, care somelier cu cel mai vanjos vocabular descriptiv din ce mi-a fost dat sa intalnesc in aceasta viata si mai care reprezentant al casei de vinuri Cotnari. Care, una peste alta, domn serios, cu cravata, de la Plaiul Talii (delicii nush daca regesti, dar precis porcesti, cu care am fost intampinati si pe care, cu ambitie, le-a dovedit!). Plus un staff impresionant, cum mi-am imaginat mereu ca trebuie sa fi existat in casele astea de aristocrati. Si cu asta cred ca i-am pomenit pe toti. PS: Ca de obicei la astfel de agape tovarasesti, bucuria mea cea mare – reintalnirea cu “colegii”, de data aceasta Andreea – Taste Bazaar si Mihai – Placeri simple.

N-am sa va zic prea multe despre istoria si arhitectura acestui prea frumos asezamant, caci fonfleurile ma obosesc, chiar nu ma pricep nici la, nici la. Suficient de zis ca oricat de ignorant dpdv istoric ai fi (eu, ma, nu voi:)), nu ai cum sa nu te simti o floricica de porumb in microundele vremii atunci cand intri pe usa in casa. Caci da, Vila Leonida, asa mare si absolut genroasa cu locurile de cazare (11 camere duble) cum e ea, e fix o casa. O casa mare, luminoasa, cu scara interioara, balustrada de lemn sculptat, tablouri, podele care scartaie, sufragerie cu soba si candelabru, bucatarie, camara cu bunatati, si, desigur, dependinte. Nu i-as zice “conac”. Cu veranda ei sticloasa, sfarsita brusc in Bucegi, cu vinurile ei alese, cu vitrina cu trabucuri si cartea de Tolstoy neglijenta pe calorifer, imi inspira mai degraba domnie decat boierie. Mi-ar fi inspirat si liniste, dar am avut noi grija sa nu fie posibil acest lucru:))

Bon. Ne-au dat camera 102 (asta: http://www.vilaleonida.ro/cazare/camera-102). Nu stiu altele cum sunt, dar eu de ea m-am indragostit. Intai de toate, pentru ca e mare. Maaare. Si-apoi, pentru ca are o extensie (un salonas), din care iesi direct in curtea verde. Senzatii tari narniene, jur! Prima oara cand am facut schema cu iesitul, mi-am simtit inima urcand cu liftul la etajul superior gat, o propulsie orisicat fireasca, la asa fericire panoramica. A trebuit sa-mi pun mainile la ochi, ca sa nu ma orbeasca soarele muscator din crestele-biscuiti-de-ceai. Raiul.

Dineul cu incepere la orele 17, cinci feluri de mancare si cel putin tot atatea feluri de vin, m-a coplesit si stangacit teribil. Pe ai mei dragi doi ii pasaportasem la niste neamuri in Busteni, ca sa nu tulbure prezentarea somelierului casei Cotnari. La care am incercat sa compensez nepriceperea cu atentia, luandu-mi, nu stiu de ce, o droaie de notite de neinteles a doua zi si ciupind la vin pana cand m-a luat de cap si a trebuit sa ma dreg cu Nurofen capsule moi. “Ceeee? Un food blogger care nu beaaaa? Nici macar viiiiin?!” Evident, nu s-a intamplat asa decat in capul meu, caci in realitate am scapat fara dezvaluiri socante. Ba chiar am castigat si o sticla de Tamaioasa Romaneasca vinificata sec [pe numele ei de scena Colocviu la Roma], intr-un concurs adhoc jurizat de Boerescu. Castigata, zic, pe drept si pe motivul fericitei ei imperechieri ipotetice cu un sote de morcovi cu chimen si zeama de portocala, alaturi unui piept de curcan, balacit in smantana dulce cu vagi urme de nucsoara.

Sa revenim la meniu, insa. Antreuri: mousse orange (cu somon, arpagic si branza de capra), tartina cu icre de crap, plus feteasca alba vinificata in sec (Colocviu la Atena). Apoi, o transa de vitel cu jeleu de vin rosu, langa un medalion de jardin delice (adica felurite legume tinere, legate intre ele de un sos bechamel). In zona farfuriei, grasa de Cotnari – Colocviu la Moscova si preferata mea. Da, I like’em fat, ce pot sa zic. M-a impresionat acest vin aspru-tropical si, in all honesty, pe el l-as fi imperechiat cu morcovii aia scaldati in dulce portocala si aspriti cu chimen si tot pe el as fi vrut sa-l castig, dar n-a fost, dom’le, n-a fost premiu… gras:))

Main? Pai specialitatea casei – berbecut in sos de legume, cu cartofi dolofani si ardei copt. Iar mai apoi, vitel la cuptor, cu glazura si ciuperci de padure. Un meniu consistent, dar nu greu, pe gustul meu de mare  iubitor de carne in farfurie.

Pe la vitel s-au intors si pufosheniile din vizita, iar de aici… a fost usor la vale. Iepu nu dormise la pranz si acum era seara. Need I say more? In firea nasului mare, care n-a mancat si n-a baut, n-a vrut nici mamaliguta cu branza si smanatana, nici apa, nici lapte (bull shlaha, lapte ar fi vrut saraca, dar am uitat sa ii dam, true story!). Drept care s-o culcam am decis, inainte sa se dea tortul de ciocolata, de la care nu aveam mari asteptari (stiti, eu si ciocolata, baba si mitraliera). Asa. S-a dus Mishul sa culce iepurele, m-am dus si eu dupa ei, nu inainte de a ma asigura totusi ca trei portii de tort ne vor bate curand la usa. Caci cel mai mare perk al reproducerii e ca poti sa mananci si portia de tort a copilului mwahahahhaha! Perfect, perfect a fost tortul Leonida. Asa de bun ca am sa-i fac post separat, au fost oamenii tare draguti si mi-au dat reteta. Iar gustos.ro au fost cel putin la fel de draguti, poza de mai jos le apartine. Da mai, nu am mai apucat sa fac, si ce!? Ia mancati voi doua halci de tort maro intr-un pat alb – cu mana, caci au uitat sa-ti dea lingurita si e prea tarziu sa te mai opresti, si mai faceti si poze in timpul asta! I don’t think so!

Mai buna, totusi, decat tortul (no offence!) a fost doamna istoric Monica Neatu de la Fundatia Calea Victoriei, care asa de misto ne-a povestit despre toate cele interbelice, de la moda la dineuri, ca a reusit sa mi se faca foame din nou, animal pofticios ce sunt. La coada am simtit nevoia sa-i marturisesc ura mea fata de materia cu predare in limba romana Istorie, dar si credinta mea sincera ca daca mi-ar fi fost vreodata asa povestita, as fi indragit-o negresit. Cu ce voluptate vorbeste aceasta doamna, cum zambeste complice dumneaei in mijlocul discursului, ca la o gluma interna intre ea si, sa zicem, Carol al doilea… Zau, este fantastica, m-a cucerit! Drept care am cautat-o pe google si am descoperit ca tine ateliere si cursuri super faine la fundatie acolo. Cocotele pariziene, Cartier si Bvlgari, Coco Chanel, Dali… o nebunie! Vreau sa ma duc, sa-mi ajute dumnezeul timpului, si sa infaptuiesc ceea ce este, deocamdata, la nivel de intentie.

Dupa prezentarea doamnei istoric (din care am de gand sa va spicuiesc in postul numarul doi, dedicat tortului si torturilor culinare interbelice), in incheierea frumoasei seri (ma rog, asa credeam eu, ca asta e incheierea), ne-au scos gazdele la foc de tabara, dar si ala cu staif, bubbly si branza cu mucegai. [Paranteza: cand ai copil mic pe care ti-e asa si pe dincolo sa il lasi dormind singur in camera, un telefon ramane pe noptiera, cu celalat apelezi, lasi linia deschisa, baga tatal copilului o casca in ureche, SPP style, si there you go, ea cocolos in varf de pat, noi afara la foc. Crima perfecta!]

Ei, pe la 12 ne-am retras si noi cu torte in camera cea frumoasa. Bine am facut, caci prin bunavointa iepureasca, am dormit pana la fix ora 2. Or fi peretii de la Leonida din cinci straturi de caramida, dar stiti cum strapunge strigatul de lupta al micului razboinic caramida? Valeleu! “Nu mi-e sooooomn, unde e somnu meeeeu, l-a pielduuut!” L-am cautat sub perna, nu era. Sub pat, nu. In capul meu – nici atat. Poate la baie, dar nu. L-am cautat pana la 6 dimineata, cand am cedat si am dat drumu’ la niste Disney Junior. Eram asa de rupta-n fericire, ca si fantoma lui Leonida mi s-ar fi parut o idee buna daca asta ar fi facut-o pe micimea sa sa taca. La micul dejun cu compot de prune si placinta cu mere eram toti trei cu ochii cat cepele. Iepu balota in nestire cornulete, eu calcam lumea pe picioare deoarece priveam prin ei. In opinia mea, erau cat se poate de transparenti.

Frate, scriu de cinci ceasuri cu pauza de culcat copilul, mi-e groaza sa dau scroll inapoi, s-a terminat, doamne iarta-ma, si Dansez pentru tine, probabil si Tanar si nelinistit. Pe post de wrapup, si sub ferma promisiune ca daca am uitat ceva grav, revin, as vrea sa spun asa:

• La Vila Leonida e din cale afara de frumos. Nu ai foarte multa intimitate, de aceea visez intensiv la un sejur cu toate camerele ocupate de fix prietenii mei. Imi imaginez seri de board games in sufragerie. Imi imaginez si zapada. E un loc tare bun cu imaginatia Vila Leonida.
• La Cerdac se mananca bine de tot. Am luat si pentru acasa suc de rosii, pasta de ardei dulce (inaugurata chiar in seara asta – o bunatate!) si gem de fragi. Facute toate acolo, desigur.
• Cotnari inghite, vorba aia, in sec, si renunta chiar si la dulceata busuioacei de Bohotin pentru soiuri vinificate in sec, in umila mea (muscapehartiademuste, asa de umila) parere, mult mai dezirabile. Gama Colocviu e de incercat musai.
• Nu ma mai duc cu Iepu acolo decat cand o fi mai mare si usor de continut. Am fost suportati cu stoicism de toata lumea, dar parerea mea e ca e prea tihna pentru noi trei si prietena noastra galagia. Oamenii sunt draguti si pregatiti, dar nu merita, zau, sa le stricam fengshuiul in halul asta:)) Mai vreau sa merg in doi si in multi, aia clar!

Ultimul lucru pe care vreau sa vi-l spun e ca nu sunt asa de multe locuri pe care le vezi cu ochii inchisi dupa ce le-ai vazut o data. Stiu precis ca n-am sa uit in veci soarele de toamna tarzie muscand din Caraiman la Vila Leonida.

Vila Leonida, 2013. O carte postala. Making history since 1938.

PS: “Deliciul regelui” era bobocul de rata, ma!

Asa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!

Iubesc ziua de luni! Da, ma, I am freaky like that:p Iubesc ziua de luni si-l iubesc pe Freddie, stiu, n-are legatura, dar trebuia sa zic! Cu atat mai tare iubesc ziua de luni, cu cat ea vine, uneori, dupa o duminica in care ai gatit industrial. De exemplu, iubesc ziua de luni, 19, in care te trezesti plin de energie si din proprie initiativa la sase si 19 minute, impachetezi un pranz ca la carte si doua gustari sanatoase, le asezi cu grija in noua ta geanta termoizolanta rosie, superrrba, de la Ikea si off you go. Sala, cardio, quick shower, de machiat te machiezi in masina (nu degeaba nu ti-ai luat niciodata carnetul, e pe maxima eficienta treaba), dupa care munca, ceea ce, in general, aud ca n-a omorat pe nimeni.

Dar sa onoram aceasta raritate a raritatilor oaia roz, acest post care e actually DESPRE MANCARE, cu doua retete.

1. Burger de pui piri piri. Nimic mai simplu! Se cumpara niste piept de pui (sau de curcan) [cca 500g pentru 4 burgeri grasi], dintr-un magazin care se ocupa cu tocatul pe loc, se, deci, toaca pe loc, se vine frumos cu el acasa, se deverseaza intr-un castron si se framanta bine cu o ceasca de supa fierbinte (hai, si apa), o lingurita de amestec piri piri (am gasit la Mega Image pliculete de la magazinul de mirodenii, foarte incantata am fost!), o lingura rasa de mustar de Dijon, sare si piper dupa gust, boia dulce si turmeric daca vrei sa aiba si-o culoare. Asa. Se abandoneaza carnea in frigider cca juma de ora, ca sa-si lase toate alea gustul lor. Apoi, modelam din ea patru chiftele plate, burger style, si le frigem pe gratarul bine incins. Burgerii astia de pui sau de curcan sunt still metoda mea preferata de gatit fadul piept. Am mai scris despre dansii aici si aici. Ce e nou in schema e mustarul, o smecherie de la Jamie invatata si practicata religios de-atunci incolo. Trebuie neaparat sa incercati, ca io nush cum sa va explic ce efect magic are mustarul ala asupra unei chiftele amarate.

2. “Salata” de orez curry cu dovlecei la gratar. Incepem cu dovleceii. Pe care ii taiem pe lung, ii azvarlim intr-o punga si ii mermelim cu o marinata confectionata din ulei de masline, usturoi pisat si ceva sos de soia. Punga astfel pangarita se leaga la gura si se da la rece pret de cateva ore. Si-apoi se frig dovleceii pe gratar, no biggie. Orezul (basmati) se fierbe cu niscai curry de buna calitate, se raceste bine, se stropeste cu ulei de masline si otet (balsamic alb sau rice vinegar de-ala de sushi), se tavaleste cu un snop de patrunjel si apoi se imprieteneste cu sus numitii dovlecei.

Combinatia asta (foarte buna, dadada) are marea calitate de a se putea manca la cald sau la rece. Eu, de exemplu, na, din frigider direct in burta, nom nom. Caci canicula.

Asa. Ce-i de retinut de-aici:
1. Am facut de mancare (soc si groaza!)
2. Poti sa urasti sau poti sa iubesti ziua de luni.
3. Freddie e dumnezeu! [come come, don’t be afraid, click on the goddamn link, tiz my gift to you, azi, adica marti:D]

Iubesc Grecia! O iubesc ca pe-o iubita. O iubesc in asa hal incat, din clipa in care trecem granita pe la Kulata, simt in nari miros de apa sarata. Instinctul imi spune sa ma arunc din masina si sa iau in brate, cu simt de raspundere, un boschete, asa de mult simt ca locul meu acolo este. Intre mare si munte si cer si pamant. O iubesc cu simturile si cu capul si cu carnea si cu amintirea lui “ca si cand n-am plecat niciodata”. Asa de mult. Asa de bine. Asa mereu.

Bun. Acum ca e clar cum stam, sa va povestesc cate ceva despre scurta noastra vacanta sau lungul nostru weekend la Salonic. Acest oras unde m-as muta maine, daca maine ar veni cu cca 150k euro cat costa un apartament in centru.

Drumul spre Grecia via Giurgiu – Ruse – Sofia – Kulata nu e de speriat. Soseaua e buna, dar e drept ca pana la Sofia se cam merge pe-o banda. E pretty straight forward treaba, si mai prinzi si bucati de autostrada. Deoarece am testat aproape toate budele de benzinarii, de la Giurgiu la Sandanski, am de impartasit urmatoarea bucatica de intelepciune post factum: daca e musai sa faci pishu la bulgari, bine ar fi sa gasesti un OMV. Nu faceti ce-a facut eu, nu va opriti la birturi satesti cu terasica, unde doi bulgari parosi, in maieuri transpirate, iti zambesc fara dinti de pe dupa o cinzeaca. Unde buda e jegul jegurilor cu muste verzi, dar, culmea, becul din tavan e cu senzor de miscare. Unde miroase a ulei ranced, dar se plateste cu euro. Deci nu, nu acolo. Mai bine la tufis bine plasat, credeti-ma.

(Paranteza: daca v-ati nimerit pe drumul asta vineri dimineata si, cumva, ati vazut imediat dupa granita niste baieti trasi pe dreapta, care scobeau cu briceagul intr-o gaurica din bord incercand sa-si recupereze vinieta, sa stiti ca nu eram noi.)

Sunt 650km de la Bucuresti la Salonic, din care 500 is kilometri bulgaresti (mai lungi, se stie). De parcurs anywhere between 9 si 12h, in functie de cat de des te opresti. La dus, pe langa vastele bio & croissant breaks, noi ne-am oprit si intr-un urias magazin de jucarii de pe centura Sofiei (Jumbo), de unde am luat o strasnica desaga de cadouri pentru Iepu. Pretul vinovatiei noastre de fugiti de-acasa ce eram: 40 de leva. Nu ne-am oprit sa mancam, deoarece, in pura traditie a familiei noastre, ne-a facut mama o plasa de sandvisuri cu snitele. Yep, party like it’s 1995:)) Daca totusi vreti sa mancati de pe drum, incercati sa ajungeti pana la Sandanski, unde e, chiar la sosea, pe dreapta, un restaurant din lantul Happy (stiti, Happy ala de la Ruse, the good nomz).

Asa, lejer cum am mers, parasind Romania pe la 10:20 dimineata, am ajuns in Salonic la fix ora 20:00. Just in time for dinner. Ne-am checkuit la hotel (asta: http://www.parkhotel.com.gr/index_en.html), nu lux, dar foarte ok, curat si bine plasat (pe Ionos Dragoumi, o strada lunga, care te scoate direct in faleza si-ntr-o zona cu multe si bune mancatorii). Si-apoi s-a pornit ceea ce se poate usor numi “praduirea Salonicului de catre romani”. Practic, am inceput sa mancam vineri seara si nu ne-am mai oprit pana luni. Despre unde si despre ce o sa vorbim in cele ce urmeaza.

E plin Salonicul de taverne si cafenele, care mai populare, care mai de figuri. Ne-a ferit Dumnezeu de tzepe turistice, poate ca nici nu sunt. Peste tot am mancat bine, foarte bine si bine de tot. Zona pe care am abuzat-o cel mai des e asa, un fel de Selari al lor, un cluster de stradute bine ascunse, in apropierea falezei. Ajungeti acolo daca din strada principala (Egnatia) o luati pe Ionos Dragoumi si o tineti langa pana aproape de faleza. O sa vedeti la un moment dat o cladire mare, alba, cu coloane, ateneu style asa. Pe langa cladirea asta o cotiti, pe o straduta care, pare-mi-se, se cheama Katouni, si numaidecat ajungeti in raiul pofticiosilor.

Ne-a placut tare un resto care se cheama Mpoukia Mpoukia. E asa, pe un colt, in piateta asta Katouni. Am mancat aici si de bun venit in prima seara, si de bun ramas in ultima.

Sunt de incercat musai urmatoarele: crevetii proaspeti la gratar (€10), carnatii traditionali Olympus (€1.5 bucata sau €5 mix grill-ul cu cinci bucati), pork shank, salatele – mari cat ligheanul si absolut mi-nu-na-te, heavenly de-a dreptul (si stiti ca pe mine salata nu ma excita prea tare de regula) – de bifat cea greceasca si cea cretana (cca €6 ambele, de impartit lejer cu inca doua persoane). Vinul casei foarte bun, incercat pe cel alb, €4 o carafa. Si, desigur, oricand si oriunde, branza prajita (kefalotyri), tzatziki-ul si dovleceii pane (consumati compusiv la fiecare masa).

Ce-ar mai fi de neratat? Pai cartofii prajiti in ulei de masline (in 99% din locuri – cartofi adevarati, nu congelati), sardinele proaspete la gratar, burgerii fara chifla si fructele de mare, atunci cand gasiti fresh ones (in general, speciile din congelator sunt marcate ca atare pe meniu, dar cel mai bine e sa intrebati ospatarul). La Ouzeri Agora am mancat cel mai bun calamar ever.

Despre mancatorii ar mai fi de spus ca dau, aproape toate, apa si desertul din partea casei, dar ca sunt si locuri unde le primesti si-apoi le vezi pe nota (mai putine, e drept). Ca unele includ service charge de 10-13% in pretul preparatelor (deci cititi cu atentie meniul). Ca, desi nu-i perfect si-si mai dau cu stangu’-n dreptu’, n-am plecat de niciunde cu o impresie proasta. Cumva, fac ei la un fel sa iesi pe plus.

Last but not least, o bere e intre 3 si 4€, un Pepsi e 2€, a full meal e undeva intre €10 si €20 de persoana, drinks included.

Ce-ar fi de bifat cand ai doar doua zile pline in Salonic? Pai:

• strada comerciala Tsimiski (undeva pe langa ea, n-as putea spune exact unde, m-am impiedicat de-o reprezentanta Camper si m-am ales cu cele mai vis frumos sandale rosii, deh, soarta!)
• faleza, cu milioanele de cafenele unde poti s-o arzi la un frape cu vedere la mare
• brutariile de cartier, cofetariile, bomboneriile, cafeaua greceasca la ibric
• plaja – aveti una la cca 24km distanta (Agia Triada) si tot pe drumul spre ea gasiti un super aqua park
• orasul vechi (de urcat musai pana in varf, eventual la ceas de seara, privelistea e breathtaking!)

Mai multe poze din vacanta noastra greceasca gasiti aici. In septembrie cred ca o comitem din nou;)

Iar din seria “daca doriti sa revedeti”, v-as aduce aminte de astea:

http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-1/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-2/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-3/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-1/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-2/
http://easypeasy.ro/2009/08/mic-tratat-despre-mancare/

PS: Thessaloniki, efharisto, s’agapo poli, can’t wait to be back:D

Buna dimineata de frig si brrr! Citez din propriul status de pe facebook, pentru ca este, simply put, o capodopera:)))) Zice asa: “In fiecare zi de aprilie, luni, 5°C, ploaie, vaj emotional, cafea proasta, de la automat, cos pe frunte, par tzutzulug, o mie si una de nopti, toate proaste, planuri de viitor care nu depasesc niciodata hartia, 700 de grame in plus pe cantar si tot atatea motive de ingrijorare, ei da, in fiecare zi de-asta, ceva frumos va asteapta, right around the corner:) Share the beauty, spread the love ♥”.

De ce, ma veti intreba, sunt atat de bine dispusa? Pai, bunaoara pentru ca stiu ca voi manca la pranz chestia asta. De mult n-am mai “investit” atat intr-o mancare si cu maxima incantare va anunt ca intra direct la favorite. O “viagra gospodinei”, aceasta paella vegetariana are sa va trezeasca simturi pe care nu stiati ca le aveti. O sa vreti sa va iubiti cu tigaia. O sa va sune la usa vecini de palier, comatos de pofticiosi. O sa va reinnoiti juramintele cu partenerul. Ce mai, intreaga viata vi se va schimba, daca si numai daca va veti preda complet in fata fabuloasei mancari care este ea. All hail my veggie paella! Da da da!

Inainte sa intram in subiect, pentru ca mi-a aruncat-o Simona Tache la fileu aseara, hai sa vedem ce face din paella… paella si nu orez cu chestii in el. Cel putin in acceptiunea mea, de calator in Spania doar cu imaginatia, deocamdata.

1. Orezul. Sa fie unul cu bob mediu, rotund. Sa nu fie colosal, cu bob lung, salbatic, basmati sau brun. Se accepta Arborio, din lipsa de altceva. Orezul asta rotund si mic absoarbe bine lichidul si ramane relativ ferm. Intr-o paella care-i gata, orezul trebuie sa fie uscat si sa se separe, spre deosebire de un cremos, mucilaginos risotto, de exemplu.
2. Tigaia. Deoarece fac paella de doua ori pe an, nu mi-am luat o tigaie speciala. Dar folosesc un bun substitut. Care bun substitut trebuie sa fie larg (diametru mare), putin adanc (in niciun caz wok) si din inox sau aluminiu. Nu din fonta, ca retine prea multa caldura. Si sub nicio forma din teflon (ca livreaza o chestie fara gust). Orezul trebuie sa se poata aranja pe fundul tigaii in strat subtire.
3. Cand faceti paella, nu puneti NICIODATA capac peste tigaie. Asta pana la coada. Dupa ce stingeti focul, atunci da, ii trageti in cap capac si o lasati sa se inabuse vreo zece minute. Dar cat sta focul aprins, gatiti numai si numai descoperit.
4. O paella nu se amesteca vartos. O sa vedeti cand povestesc reteta ca amestecatul orezului e minimal spre deloc.
5. O paella se face cu supa buna, concentrata, si, eventual cu alcool. Cu apa nu va iesi ce trebuie.
6. Final point: paella este, ultimately, un orez cu chestii in el. The sky’s the limit! Fiti creativi! Experimentati! Nu va fie frica sa puneti in paella voastra ce cu gandul ganditi. O sa fie bine;)

Asa. Si acum reteta.

Se pun la sotat pe foc mediu, cu niscai ulei de masline si intr-o tigaie numa’ buna (ce povesteam mai sus), in ordine:

– o ceapa mica si o bucata de praz, taiate rondele – 5 minute, amestecand continuu

– doi catei de usturoi, un ardei rosu taiat fashii sau jumatati de rondele (nush’, zau, cum sa le zic:)), un ardei verde taiat fix la fel – cca inca 6 minute

Cand sunt patrunse legumele astea si incep sa arate mai putin crudele, se adauga o cescuta de linte rosie si o ploaie de orez (sa zicem, o juma’ de cana?). Se mai adauga doua foi de dafin, o jumatate de lingurita de turmeric, un varf de cutit de piper cayenne si o lingurita de boia dulce.

Cam doua minute le rascolim pe astea inainte sa le stingem cu o cana zdravana de supa clara, clocotita si concentrata, de legume (am trisat cu un cub de supa bio Alnatura, de la DM). De aici incolo, mai subti cu amestecatul. Puneti voi si niste zucchini taiat cuburi. Plus doi morcovi rondele si niste mazare congelata. Lasati tigaia pe foc mediu-mic, sa fiarba lejer vreo 20 de minute. Dupa care 20-25 de minute, trageti de pe foc si gustati. Sare, piper. Ar trebui sa fie gata.

Acum facem asa: luam doua rosii si le taiem felii. Le asternem peste paella. Luam o mana de masline kalamata si le nimerim si pe ele prin zona. Ei si da, abia acum, dupa ce am stins focul, punem capac peste mancarea noastra fierbinte si uitam de ea vreo 10 minute. Timp in care se semi-cook si rosiile, se amesteca aromele si se “usuca” orezul de tot.

Patrunjel verde pe deasupra si e gata de pozat mancat. O adevarata minunatie. Se mananca cu lingura de pomana.

Pe langa ca miroase intr-un mare fel, are si calitatea de a nu fi terci. Legumele se pastreaza in gusturile lor, lintea aia e magica, magica va zic, in combinatie cu de toatele… Chiar e o bucurie de mancare, in fel si chip. Marturisesc ca am facut si niste piept de pui la cuptor ca “garnitura” la paella, ca na, you know me, nu renunt la carnea mea:)). Daca faceti asa si voi, gatiti carnea simplu, doar cu sare, fara alte mirodenii. Vreti sa va bucurati din plin de bogatia de gusturi din paella, fara sa alterati cu alte alea. Nu va las pana nu incercati. Alaturi de megatocana, aceasta paella e acolo sus sus in top si trebuie, trebuie facuta musai macar o data.

Hai cu saptamana buna, cu mancare buna, cu stare de spirit buna si cu bunavointa pentru toti si toate:)

PS: Cumparati-va, neaparat azi, o perche de ochelari de soare. Aflati ce e ala meta-habit si dezvoltati unul. Fiti din cale afara de superficiali minim cinci minute pe zi.