Mama mama mama cum e vara asta! O centrifuga in care eu eram “rufele”. O panarama emotionala sus-jos! Creieri adunati cu spaclul de pe perete, ba din cauza de fericiri explodate, ba pe motiv de bube-n feng shui… Nu stiu cum se vede de unde stati, dar de-aici e cam extrem. Fereasca sfantu’ sa ma intrebe careva “si tu ce-ai mai facut”, ca numaidecat scriu o punga de seminte de floarea soarelui. Pe care nu aveti decat sa le mestecati cum vin. Numai cojile sa le scuipati, va rog. Matur eu cand ati terminat.

instagrame cu Bubu

1. Restaurant-hotel Cumpatu’. Chelner serios, de moda veche, o idee mai impaiat decat animalele impaiate de pe pereti. Cativa clienti, si ei din acelasi film cu domnu’. Ei, la un moment dat, in linistea tulburata doar de clinchetul tacamurilor in farfurii, se aude distinct-infernal: “maaaamaaaaa, am facut caaaaachiiii, schimba-ma mama, schimba-ma de caaaachiiii, sssi ulsii fac cachi la olissa lor, cachi cachi cachi!”. Mda, fix ce-si doreste omul sa auda in timp ce mananca.
2. La copac. “Copacule, aszuta-ma! Aszuta-ma sa-i gasesc pe palintii mei… Nu ssstiu unde sunt. Aszuta-ma, copacule!”
3. Doctorita Plushica. “Deschide gula, tati […] Ooo, dinssissoii nu se simt plea bine.”

descoperiri

1. Societatea exuberanta a femeilor care s-au indragostit de Alina Nedelea la indemnul Simonei Tache, pe care deja o iubeau.

   Am citit Soseaua Catelu 42 intr-o zi jumate, la munte, pe telefon, which I hate. Pentru ca Tache mi-a facut vraji, iar Nedelea le-a continuat. Fantastic, dom’le! Must read. De cand a scris Simona despre treaba asta, s-a epuizat stocul fizic de pe elefant.ro, adica masura succesului unei carti in Romania. O mai gasiti in format electronic si pe hartie la editura All. Daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie Catelu. Sau Simonei, ca ea a-nceput:p

2. Oja Dior 643 Diablotine. Doamne, cum e! I love you, Dior!
3. Vila Piatra Soimului. Nu hotelul, ca pe ala il stiu de cand era mic, ci vila de langa, aia cu apartamente. Best ma, best! Pentru mers cu copilul mai ales, e rai pe pamant. Am stat intr-un apartament nou nout, curat bec, doua dormitoare + living, echipat cu tot ce trebuie si foarte affordable. Ai parc mare langa, locuri de joaca, paine si prajituri de casa, niste oameni, aceiasi de ani de zile, de-aia buni de pus la rana, a caror misiune in viata pare, la modul sincer, a fi aceea de a te face pe tine sa te simti bine. Merg la ei de cand in locul frumosului parc de acum era un mare teren viran. Si nu pot sa nu-i felicit si pe aceasta cale pentru ce-au facut acolo, pentru ca-s luminosi si curati si respectuosi fata de clientii care le calca an de an pragul. Bravo mai, bravo, zau!

scrisori

1. Un review lacrimogen pe tripadvisor.com 
2. Un tratat de conduita alimentara la plaja, pe avonconnects.com.ro
3. Niste vorbe din tort, via cookiejar.ro. “Sometimes I believe as many as six impossible things before breakfast.”

later edit: valeu, am uitat mancarea

1. Burgeri gourmet la Simbio. Numai pana la sfarsitul saptamanii ii mai gasiti.
2. Rib eye de Polonia la Marriott Steakhouse. Bun! Sau scump? Nu ma hotarasc:)) [mentiune speciala pentru dip-ul de spanac si anghinare]
3. Gulas de vita cu cuscus si papricas de pui cu galuste, la Restaurant Unguresc Alex, Sinaia. Merita benzina.
4. Supa de mazare, spaghete cu creveti si biancomangiare cu zmeura, la Cucina Sofia – Hotel International Sinaia.
5. Fondue de ciocolata, la Kuib. Tot in Sinaia, adica.

Si? Ce mai faceti voi?

Despre maniera (mai putin flatanta) in care mi-am inceput cariera de sef de clan am povestit epopeic aici. Suficient de zis ca hopul a fost trecut, iar razboiul, ah, acest cuvant urat care descrie varsare de sange de tomate, s-a pornit ghebos intre cinstiti adversari de ocazie si prieteni pe viata. Reputatia clanului spaghetelor onorabile odata stearsa la gura de sosuletz, m-am avantat in a gati ceva cu spaghete (doh!). Un last minute “branci” si pentru voi, daca va anima la un fel gandul ca ati putea castiga, via Hutton Satu Mare, un preafrumos city break in Sicilia, dupa regulile jocului succint listate aici.

Asadar, daca sunteti cu clanul Cookie si vreti in concurs, intrati degraba in aplicatia Hutton de pe fb, depuneti pe altarul ei poza unei retete cu spaghete pe care ati executat-o voi insiva, si puteti castiga excursie la mama lor de mafioti, dvd-uri cu The Godfather sau paste pentru un an (quelle idée, m-as face cat dulapul, probabil:)). Pentru inspiratie, aveti la dispozitie bibliografia easy peasy, 101 de combinatii de la Hutton, sau, de ce nu, chiar aceasta reteta de spaghetti & meatballs (clasic, nene, clasic!), pe care numaidecat o sa v-o povestesc. Cica:

1/2 kg de carne tocata (vita-porc, as zice) se amesteca avec, ca sa nu zic cu: nitica apa calda, ca ajuta la modelare, un ou, niscai rozmarin tocat, oregano, paprika dulce, sare si piper dupa gust siiiii, surpriza!, doua linguri cu varf de mustar de Dijon. De la Jamie citire, chestia cu mustarul face toti banii, va zic!

Se framanta bine compozitia si se modeleaza chiftelele. Eu nu pun paine in ele, nici cartof. Pentru reteta asta, necesit carne, nu prosteala. Denisitate, cum ar veni. Asa. Modelam chiftelele, le asternem pe un fund si le ungem cu ulei de masline pe fiecare in parte. Apoi, le bagam la frigider pana mai incolo.

Ne-apucam de sosss.

Intr-o tigaie cu pereti drepti punem la perpelit in doua linguri de ulei de masline o ceapa mare, tocata mic. O vanturam vreo cinci minute de colo colo, pana se aureste. Apoi, adaugam echivalentul zdrobit al unei capatani de usturoi, o mana de chilli flakes si una de frunze proaspete (si intregi) de busuioc.

Numaidecat venim si cu rosiile. Doua conserve de-alea de 450g will do. Plus o lingura de otet balsamic. At this point, it’s more of a juggling business, as zice. Adicatelea intr-o cratita facem sos, apa pentru spaghete fierbe in oala de langa, iar pe ochisorul numarul trei incepem a praji chiftelele. In cca patru linguri de ulei de masline, cu grija sa nu-l supraincingeti. Bine si pe toate partile, incet noi le rumenim.

De-a gata le punem pe chiftele in sos, lasandu-le sa se imprieteneasca la foc mic cu dansul, cam cat se fierb spaghetele.

Paranteza (mind the gap!): Cum se fierb spaghetele? Caredecat… simplu, veti spune! Ei da, si totusi, insist, cum? Pai:

• Aveti nevoie de un oloi mare, da’ mare rau, deoarece la fiecare 250g de spaghete va trebuie cel putin 2.5l apa. 250g de spaghete insemnand cca portia a doi cetateni care nu mananca, in general, mult.
• Apa trebuie sa clocoteasca monstruos inainte sa mostroflocim in ea pastele.
• O lingurita de sare e musai de pus in apa asta fiarta.
• Spaghetele se imerseaza stiintific in apa fiarta si sa vanturesc cu un cleste special doar la inceput, asa incat sa nu se lipeasca intre ele de prea mult drag si amidon.
• In apa in care se fierb spaghetele, NU se pune ulei de masline. Da, stiu, tentatia e mare, dar ce rezulta in urma demersului e epic fail. Pastele, separate, dar uleioase, sunt ca tziparii, sosul cel bun aluneca de pe ele de numa’. Ne, repet, NEgustos.
• Odata fierte (al dente, conform instructiunilor de pe pachet), spaghetele… sunteti pregatiti? NU se clatesc cu apa rece. Deoarece prin clatire se indeparteaza si amidonul, lipiciul care face sosul de care vorbeam mai sus sa imbrace in chip fericit fiecare spagheta/spagheata?
• Spaghetele fierte se trec prin strecuratoare, dar nu foarte temeinic. Planul nu e sa le uscam ca pe pesmeti, ci sa ramana oleaca de starchy water pe dumnealor. Ca sa, ati ghicit, se lipeasca de ele, tadaaa, sosul!
• Se agita ele presto pronto cu clestii clestilor aia, se pun in sos si se servesc fierbinti.

Paranteza over.

Revenind. Gata pasta? Gata chifteaua? Gata sosul? Pai asamblati-le pe o farfurie mare si da-i, si lupta!

Cu busuioc din glastra, totul e mai frumos. Din glastra, zic, pentru ca eu sunt moartea plantelor la ghiveci, asa ca iau rasaduri, le tin pe post de flori in vaza si le ud la radacina constiincios, cate zile or avea.

Mai mafioti mai, a fost o placere sa ma razboiesc in compania voastra. Mai sunt cateva zile in care va puteti juca. Eu sper sa castige careva din clanul nostru, iar de n-o fi asa, ce sa zic, multe spaghete vom manca, acum si, bineinteles, pururea.

“Buongiorno Signora Naie,
Aceasta e o oferta pe care n-o poti refuza. Sau desigur ca poti, insa unde ar mai fi fun-ul?”

Asa mi-au scris intr-o zi “mafiotii” de la Hutton, clan de vita veche, pasta makers de 20 de ani, din tata-n fiu. Romani de-ai nostri, nu va ganditi. De la Satu Mare. Facatori de taitei de nunta cu 8 oua in compozitie, cum facea buna de la Arad in fiece duminica, de pus in strasnica supa de gaina de curte. Ea le zicea “tashcute” – paste mici in forma de romburi, pe care le-am regasit mai apoi si in portofoliul Hutton si care mi-au dat lovitura de gratie. M-au facut, cum ar veni, la sentiment. A trebuit, vedeti, sa zic da. Asa m-am “uns” eu sef de clan peste toate spaghetele onorabile. Treaba deloc usoara, dar plina de carbohidrati satisfactii.

Ce aveam de facut in calitate de sef de clan? Pai primul lucru pe ordinea de zi era sa va duc in ispita. Sa va chem la oaste cu puterea lui “paste”. Cum aveam sa fac asta, eu plecand la Sinaia cu my very own Cosa Nostra, societatea onorabila “MamiTatiIepursBuni”? Ei, dar asta ar fi putut fi o problema pentru un mafioso din vremuri de demult, nu pentru conectatii de noi in anul de gratie 2013. Asa ca am plecat. Ajungem la Sinaia, vai ce frumos, ce aer curat, ce viata dulce. Ups! Dar unde este rucsacul cu gadgeturi? Tantanaaaa. Pentru seful clanului spaghetelor, tocmai se imputzise treaba. Cineva scrisese cu picioarele acest scenariu. Conceptul de “pe viata si pe moarte” fiindu-i complet strain, bulise plotul asa incat se filma cu live audience si publicul era pe jos de ras. Aratandu-ma cu degetul: “ahahahhaha, si-a uitat laptopul acasa, ahahahha, suckerrr!”. Mdaaa.

What to do, what to do? In onoarea care imi caracterizeaza clanul, pun mana pe telefonul cu 20% baterie (lipsa incarcator, desigur:p) si sun un prieten. Unu’ bun ma, ca la noi, la mafioti, asa e. Facem orice unul pentru altul. Chiar si un drum impromptu pana la Sinaia. Da. Facem orice. Si pe urma fumam trabuc. Asa. Sun la om si ii zic: “Dude, mai wise guy, mai one of us, I am in deep sos.” Si el zice: “Say no more, Capo!”. Nici nu apuc sa-i inchid omului, ca si aud batai la usa. “Cioc cioc cioc, sunt eu, Consigliere. Am venit sa salvez onoarea spaghetelor, pasta di tutto pasta!” And that he did, my friends. That he did. Caci datorita lui, iata, clanul nostru, la care simt, SIMT ca deja ati aderat, chiar inainte sa va povestesc despre ce e vorba (pentru ca, nu-i asa, that’s the kind of family we are, we have each others’ back and all that jazz, cine nu ar vrea sa fie parte din (p)asta?!), ziceam, clanul nostru este salvat, curat si placut uscat.

Ok, acum ca relatia noastra a inceput asa de bine, numa’ cu onoare si cinste, mergem mai departe. Si nu oricum, ci la razboi. Da, eu sunt capul spaghetelor onorabile. Si daca nu veniti cu mine, o sa sufar ca un caine. Un caine mafiot, dar necreditat. Cu cine ne luptam? Practic, nu avem concurenta. O lasagna se coace in bucataria lui Teo, Chinezu’ are ceva taiteti familisti usor de dovedit… poate doar picanteriile lui Mazi sa ne faca o problema, sau doua, sau trei. Nu aveti decat sa ma urmati, veti vedea ce e aia onoare si ce-i aia o pasta de calitate. Adica ffs, pentru noi s-a inventat AOP, aglio, olio e peperoncino, the ultimate pasta experience. Nu exista pe lume ceva mai bun. Afara de, poate, aglio, olio e gamberi. Si daca nu va convinge asta, ganditi-va numa’ ce fain e sa fii prieten cu mine. Ai parte de excursii spontane la Sinaia, asa, dupa program, cand poate te-ai fi dus si tu cu o fata in oras, la o cafea. Ah, si vezi ca mi-am uitat si periuta de dinti acasa. Da, si pasta (de dinti). Da, si pe-a lui Mishu. Si pe a lui Iepu, normal.

Haideti cu mine in clanul spaghetelor onorabile si nu o sa va simtiti niciodata singuri. Nu o sa va mai fie niciodata foame. Pentru ca spaghetele sunt cel mai fain lucru de gatit in sub zece minute si de impartit cu frati, prieteni sau iubiti. De la Doamna si Vagabondul pana la Copilul Problema 2 via GoodFellas, sunt vedetele de portofoliu ale oricarui pasta maker. Si daca stapaniti bine tehnica manuitului furculitei concomitent cu lingura, le chiar puteti manca fara sa va zoiti pana la coate:)) Ce e de facut? Pai:

• Pledge allegiance (musai!)
• Intrati in aplicatia Hutton. Jucati-va. Gatiti pasta clanului nostru. Incarcati poza. Puteti castiga o excursie in Sicilia, de unde ne tragem cu totii:)) Hai ca e easy peasy. AOP, alla’matriciana, arrabiata, bolognese, carbonara, all putanesca, sau my own personal favorite, spaghetti & meatballs, despre care mai multe o sa povestim saptamana viitoare, nom nom.
• Optional: studiati istoria onorabilului clan din care ati ales sa faceti parte. Aflati despre Hutton. Ca ii insufleteste, business-wise, traditia, pretuirea muncii si a oamenilor. Ca deservesc tot Ardealul si au ganduri sa “colonizeze” si partea asta de tara. Ca fac paste bune, de casa, cu ou sau de post. Ca folosesc fainuri bune. Ca au taitei de nunta. Ca-s mandri, dar nu ocoshi. Ca au ales sa se prezinte in masa cu aceasta campanie simpatica si inovativa, asa un mix dragut de work & play am vazut mai rar:)

Un comentariu ar fi nice, gen, suntem cu tine, oh Cookie, sef de clan de spaghete si “vai steaua ta de uituca”. Caci cand au zis in The Godfather aia cu “In Sicily, women are more dangerous than shotguns”, asta au avut in cap. Va astept in aplicatie:D

“Anul trecut era asa si asa si pe dincolo!”, comentam eu aseara, de sub atotcuprinzatorul, sub frunzele lui, nuc de La Seratta. Depanand amintiri de la primul barbecue party GoodFood, in timp ce infulecam ca o morsa zgariam cu furculita faimosul pate a la Mazi si ma bucuram, sincer, ca pot sa fac asta (sa depan amintiri, adica). Insemnand ele ca am fost si sunt pe lista de friends a celei mai simpatice publicatii pe hartie, care nu stiu in ce masura te face sa gatesti din placere, dar precis te face sa gemi de placere. In a foodie, non kinky way, ma, ce credeati?

Trec foarte repede peste bunatatile din meniu (humus, pate de ciuperci cu cimbru, salata de pastrav cu hrean, salata cu naut, salata marocana cu morcovi, salata de cartofi, salsa cu porumb si ceapa rosie, kisir cu rodie, pateul lui Mazi cu vin si stafide, ala despre care va ziceam mai sus, coleslaw – excelent, tabbouleh, pasta de masline, o suta de alte salati si dips pe care nu mi le mai amintesc, paine de la pain Plaisir si multa, nefiresc de multa carne, cheese cake cu lamaie, crumble cu fructe, tort de ciocolata, prajitura cu zmeura si fistic, cupcakes… nu mai stiu, zau, o isterie generala). Trec repede peste toate, zic, pentru ca sa ajung la ceea ce e mai demn de retinut, cu liniuta si de la capat:

• Mazi e tot bella si tot cu toti ochii pe ea, nush la ce cantina mananca, dar ii prieste.
• Catalina e foarte tare, frate! Face niste poze asa faine si e asa cool si laid back cu coditele ei negre si razboinice! Mi-a facut si mie o poza de sus, Through The Looking Glass style, pe care mi-am pus-o numaidecat la profil! Ah, j’aime!
• Am zis si mai zic: food bloggerii sunt a great bunch. Nush cum se face. Lavinia, Monica, Florin, Ana, sweet CookieJar, mereu o bucurie sa va vad.
• Carticica GoodFood cu bbq specials e de-acum la chioscuri. Tot ce trebuie sa stiti despre gratare, ca sa muriti in propriile bale. De luat, musai!
• LaSeratta e the loveliest, most welcoming place, pe bune! Mereu ma gandesc cu ciuda ca daca as fi stiut despre ei, acolo mi-as fi facut nunta. Mergeti si vedeti. O sa va placa, promit!
• Petrecerile astea GoodFood sunt din ce in ce mai reusite. Ok, au fost doua, dar de-abia o astept pe urmatoarea:)
• Geo, noul food editor GoodFood, e o bucurie de om, so funny and bubbly, ma foarte bucur ca am cunoscut-o si in persoana. Ii urez bafta si condei:)
• O fata tare tare draguta mi-a zis ca-s mult mai funny si mai misto in realitate. Add that to the “mult mai slaba in realitate” I got a few weeks ago si uite pretext sa ma revars ca o gogoasa implodata. Corina, fenks girl, nice to finally meet you:) Dupa cum ti-am zis si in privat, cred si sper ca inainte sa-mi fi primit eu complimentul:)))
• Mai multe poze martor gasiti aici.

Cam asta e. N-am nici barfe suculente, nici retete, nici behind the scenes. Am doar sentimentul ala lenes, placut, tihnit, pe care il ai cand te ridici satul de la masa familiei in ziua de duminica. Dupa supa cu taitei si copanel cu piure. Props echipei GoodFood ca stie sa faca lumea sa se simta asa. E mare lucru:)

Exista o complicitate a mergatorilor in Vama. Un soi de replica de dat mai departe din tata-vamaiot in fiu-conceput-la-cort. Intrebati-i si or sa va spuna: “Vama Veche nu mai e ce-a fost!”. De fapt, nu-i nevoie sa intrebati, or sa va spuna oricum. Sansele sunt ca veti ramane cu aceasta nelamurire. Adica… cum era Vama cand era ce era? Si cam cand era asta? Mai exista, oare, viu si in viata, cineva care sa ne zica si noua? Intrebari legite, pe care mi le puneam in timp ce indesam in troller(!) mormanul de lucruri absolut necesare si esentiale primei mele vacante in Vama Veche. 

“Pack light”, they said. Lucru pe care nu l-am luat neaparat in serios, crezand cu putere ca atat dpdv emotional, cat si dpdv logistic, femeia nu poate, nene, sa aiba bagaj mic. Patru zile, patru femei… Things were needed. Placa de par, feon, prelungitor pentru a putea folosi simultan placa de par si feonul, cele sapte oje preferate, in nunate de rosu, rosu-rosu si rosu-rosu-rosu, plus baza si top coat, tot arsenalul Mac, tzoale si carpeturi, Convershi, slapi, trei perechi de sandale, haine de “ca daca e frig”, haine de “ca daca e cald”, trei costume de baie, palariuta, trusa de prim ajutor-minifarmacie portabila… Nyways. Un troller rotofei, rucsacul cu electronice, papornita de plaja si eu, destul de “incurca-loc” de felul meu.

Paranteza: invitatia dezbifarii de pe bucket list a unei vacante in loc de pierzanie Vama Veche imi parvenise de la trei best friends ele intre ele, trei fete foarte dragute, dintre care pe una o cunosteam binishor, pe alta mai putin si pe a treia deloc. Se chema ca tre’ sa fac impresie, sa-mi justific prezenta in micul, dar inimosul lor colectiv. Voiam sa ma iubeasca, da da da. Well, impresie… am facut. Caci cand m-au vazut tarand lejer cufarul magic, jur ca s-a auzit sunet de dinti cazuti pe asfalt. Cu ce eforturi am indesat lighioana in portbagaj, alaturi de lada frigorifica plina cu bautura… nu pot sa va spun. Dupa cum mi-e rusine sa va spun si ca fetele cele trei aveau bagaje mai mici decat geanta cu care ma duc eu zilnic la birou.

Momentul bagajului odata depasit, am purces fain frumos in excursia noastra de fete, so SATC, sezoanele 1-6. Prima lectie de viata Vama: se merge de luni pana joi, in iunie. In acest mod simplu, te asiguri ca nu nimeresti in miezul unei calcari in picioare al carei subiect esti chiar tu. A doua lectie: la OMV au un foietaj cu branza absolut fabulos, un soi de rulou sarat. Ah, si cherry cola. A treia lectie (asta din ciclul mai iesi si tu din casa!): autostrada cea new and improved te scoate direct la Agigea, facand drumul spre mare in timpul saptamanii o adevarata incantare. A patra lectie: nu incercati sa tarati un troller ginormic prin nisip.

Am ajuns la Vama Veche pe la ora pranzului si ne-am proptit direct aici:

La Cherhana, adica. Acest landmark de neratat (inteleg), unde pestele e mereu proaspat, oamenii nu gatesc complicatenii (neavand ei decat un gratar in curte) si privelistea e asa, to die for! Ne-am lipit (la propriu) de mese si am asteptat cuminti, cu spuma in pahar si spuma marii sub nas, ca aceasta aratare deosebita sa se parleasca bine pe toate partile:

1.8kg worth of calcan, fabulos de bun si extraordinar de scump (cca 200 lei). Si pentru ca asteptarea sa fie mai lina si ruloul cu branza de la OMV sa nu se mai simta singur in burta mea, niste icre cu ceapa sa consumam, au zis fetele, lucru la care prost sa fii sa te impotrivesti.

Bun. Bune si icrele, bun si pestele, bine de tot La Cherhana. 291 de lei o nota de patru persoane. Ceea ce as zice ca e opusul lui ieftin.

La Cherhana e loc viu, adica… cu vietati. Sub mese – catei si pisici. Pe plaja – pescarusi si alte pasarele (plaja de nudisti e in range pentru un zoom mai calificat, asa incat era cat pe ce sa va bucur cu o poza cu rating adult, noroc ca a cazut la montaj, altfel nush ce ne faceam. Adica who the fuck se apleaca sa culeaga scoici in fundu’ gol, fara sa indoaie genunchii? No… really!)

Acum, stiti, what happens in Vama stays in Vama si pentru ca inca mai vreau sa ma iubeasca fetele alea, nu o sa ma apuc sa va povestesc cat halimai inseamna vacanta cu patru fete si-o termoizolanta cu fineturi alcoolizate (o da, eu, EU, am baut doua Corona jumate in patru zile si patru prize, I am wild like that). Nu o sa va spun nici ca am mancat o cutie de branza topita every day for breakfast, cu switch de marci si joc de glezne incantate. Pur si simplu nu ar fi adevarat! Mai bine va zic pe unde ne-am potolit burtile si cu ce-am ramas asa, la purtatorul sensibil, dupa aceasta prima (posibil ultima:)) experienta in Vama.

La Cherhana e, daca nu am zis mai sus destul de explicit, best. Best of Vama. Pe langa icre si calcan, am mai incercat rapane (niste melci),

zargan (un peste cu oase verzi, foarte asemanator cu macroul), calabalac de mare (adicatelea pastrav de Marea Neagra), chefal si rechin.

Chefalul mi s-a parut cel mai bun. Rechinul mi s-a parut cel mai gras. Pestisorul fosforescent nu mi-a placut. Una peste alta cu mujdei, am iesit pe plus La Cherhana. Si am baut nectar bulgaresc ca pe vremuri, cand or fi fost si vremurile alea.

La Bibi Bistro am mancat mediocru. Mic dejun ok, pranz ok(ish). Ca sa citez un clasic, e cam “hit or miss”. Ciorbele deloc nu mi-au placut la Bibi.

La Canapele am mancat intr-o seara o shaorma buna, cu cartofi prajiti adevarati. Kudos!

La Lyana (fosta La Mitocanu’), am mancat un porc cu varza calita foarte foarte bun,

plus un papans singular, dar care facea cat doi.

Afara de astea, clatite si suberek. La Soni era inchis.

 

Si acum, niste trivia:

• Prima benzinarie de pe autostrada, sensul de mers spre mare, e la km 45. In case u wanna time your bio breaks;)
• Sezlongul in Vama e 15 lei pe zi.
• Marea la Vama e cea mai versatila mare: are in orisice moment o alta culoare.
• La supermarket au de toate branzele topitele.
• Farmacia e inchisa vesnic (am stat patru zile acolo, n-am vazut vreodata animatie).
• La Vila Dini e frumos, e curat, e fix pe plaja. La Vila Dini e si Moartea Linistii, caci alaturi, la terasa folk Open Stage, canta un nene cu lipsa de talent tot repertoriul Ducu Bertzi si Gheorghe Gheorghiu (da’ chiar, oare astia doi or sti cum era Vama cand era ce era?). Daca nenea asta nu se face plecat spre pasuni mai verzi, sanse bune sunt sa le shmshm biznisul astora cu Vila. Foarte draguta dealtfel, am zis.
• Best pick up line, Vama Veche 2013: “Incep prin a va spune ca, spre deosebire de 99% din barbatii din Vama, eu AM cazare!”
• Nudisti. Need I say more is less?
• Copii, multi copii. Adica na, cine isi face de-acasa socoteala somnului si a lipsei urmei de fund de bebelus, o suge, cum ar veni, in chec. E plin de reprodusi.
• Greieri. In casa, pe bluza, sub bluza. Pot fi convinsi sa dispara daca desurubati cu maiestrie becurile din balcon.
• Alte insecte, taratoare, animale, animalute, personaje pitoresti, betivani, pastilati, pitzis si cocalari de Bucuresti: da.
• Mizerie pe plaja: da, dar nu asa rau in iunie ca in sezon.
• Necesitatea includerii in bagaj a unui espressor: da. Cafeaua e apa-pishu cam peste tot. Noi am avut masina de cafea Nespresso si cani de sticla, coz we’re comfort zombies like that:D
• Autan, dopuri de urechi, pastile anti alergie: da.

Am scris atata si nu v-am zis nimic. Nu v-am zis esentialul: ca locurile sunt numai si numai atat de frumoase precum oamenii cu care le imparti. Si eu… am iubit Vama Veche. Cum, probabil atatia altii inainte mea au iubit-o. Nu pentru ea in sine, ci asa, pentru ce. Si mai ales pentru cu cine.

Ah, si am vazut rasaritul. A intrebat de voi;)

Iubesc Grecia! O iubesc ca pe-o iubita. O iubesc in asa hal incat, din clipa in care trecem granita pe la Kulata, simt in nari miros de apa sarata. Instinctul imi spune sa ma arunc din masina si sa iau in brate, cu simt de raspundere, un boschete, asa de mult simt ca locul meu acolo este. Intre mare si munte si cer si pamant. O iubesc cu simturile si cu capul si cu carnea si cu amintirea lui “ca si cand n-am plecat niciodata”. Asa de mult. Asa de bine. Asa mereu.

Bun. Acum ca e clar cum stam, sa va povestesc cate ceva despre scurta noastra vacanta sau lungul nostru weekend la Salonic. Acest oras unde m-as muta maine, daca maine ar veni cu cca 150k euro cat costa un apartament in centru.

Drumul spre Grecia via Giurgiu – Ruse – Sofia – Kulata nu e de speriat. Soseaua e buna, dar e drept ca pana la Sofia se cam merge pe-o banda. E pretty straight forward treaba, si mai prinzi si bucati de autostrada. Deoarece am testat aproape toate budele de benzinarii, de la Giurgiu la Sandanski, am de impartasit urmatoarea bucatica de intelepciune post factum: daca e musai sa faci pishu la bulgari, bine ar fi sa gasesti un OMV. Nu faceti ce-a facut eu, nu va opriti la birturi satesti cu terasica, unde doi bulgari parosi, in maieuri transpirate, iti zambesc fara dinti de pe dupa o cinzeaca. Unde buda e jegul jegurilor cu muste verzi, dar, culmea, becul din tavan e cu senzor de miscare. Unde miroase a ulei ranced, dar se plateste cu euro. Deci nu, nu acolo. Mai bine la tufis bine plasat, credeti-ma.

(Paranteza: daca v-ati nimerit pe drumul asta vineri dimineata si, cumva, ati vazut imediat dupa granita niste baieti trasi pe dreapta, care scobeau cu briceagul intr-o gaurica din bord incercand sa-si recupereze vinieta, sa stiti ca nu eram noi.)

Sunt 650km de la Bucuresti la Salonic, din care 500 is kilometri bulgaresti (mai lungi, se stie). De parcurs anywhere between 9 si 12h, in functie de cat de des te opresti. La dus, pe langa vastele bio & croissant breaks, noi ne-am oprit si intr-un urias magazin de jucarii de pe centura Sofiei (Jumbo), de unde am luat o strasnica desaga de cadouri pentru Iepu. Pretul vinovatiei noastre de fugiti de-acasa ce eram: 40 de leva. Nu ne-am oprit sa mancam, deoarece, in pura traditie a familiei noastre, ne-a facut mama o plasa de sandvisuri cu snitele. Yep, party like it’s 1995:)) Daca totusi vreti sa mancati de pe drum, incercati sa ajungeti pana la Sandanski, unde e, chiar la sosea, pe dreapta, un restaurant din lantul Happy (stiti, Happy ala de la Ruse, the good nomz).

Asa, lejer cum am mers, parasind Romania pe la 10:20 dimineata, am ajuns in Salonic la fix ora 20:00. Just in time for dinner. Ne-am checkuit la hotel (asta: http://www.parkhotel.com.gr/index_en.html), nu lux, dar foarte ok, curat si bine plasat (pe Ionos Dragoumi, o strada lunga, care te scoate direct in faleza si-ntr-o zona cu multe si bune mancatorii). Si-apoi s-a pornit ceea ce se poate usor numi “praduirea Salonicului de catre romani”. Practic, am inceput sa mancam vineri seara si nu ne-am mai oprit pana luni. Despre unde si despre ce o sa vorbim in cele ce urmeaza.

E plin Salonicul de taverne si cafenele, care mai populare, care mai de figuri. Ne-a ferit Dumnezeu de tzepe turistice, poate ca nici nu sunt. Peste tot am mancat bine, foarte bine si bine de tot. Zona pe care am abuzat-o cel mai des e asa, un fel de Selari al lor, un cluster de stradute bine ascunse, in apropierea falezei. Ajungeti acolo daca din strada principala (Egnatia) o luati pe Ionos Dragoumi si o tineti langa pana aproape de faleza. O sa vedeti la un moment dat o cladire mare, alba, cu coloane, ateneu style asa. Pe langa cladirea asta o cotiti, pe o straduta care, pare-mi-se, se cheama Katouni, si numaidecat ajungeti in raiul pofticiosilor.

Ne-a placut tare un resto care se cheama Mpoukia Mpoukia. E asa, pe un colt, in piateta asta Katouni. Am mancat aici si de bun venit in prima seara, si de bun ramas in ultima.

Sunt de incercat musai urmatoarele: crevetii proaspeti la gratar (€10), carnatii traditionali Olympus (€1.5 bucata sau €5 mix grill-ul cu cinci bucati), pork shank, salatele – mari cat ligheanul si absolut mi-nu-na-te, heavenly de-a dreptul (si stiti ca pe mine salata nu ma excita prea tare de regula) – de bifat cea greceasca si cea cretana (cca €6 ambele, de impartit lejer cu inca doua persoane). Vinul casei foarte bun, incercat pe cel alb, €4 o carafa. Si, desigur, oricand si oriunde, branza prajita (kefalotyri), tzatziki-ul si dovleceii pane (consumati compusiv la fiecare masa).

Ce-ar mai fi de neratat? Pai cartofii prajiti in ulei de masline (in 99% din locuri – cartofi adevarati, nu congelati), sardinele proaspete la gratar, burgerii fara chifla si fructele de mare, atunci cand gasiti fresh ones (in general, speciile din congelator sunt marcate ca atare pe meniu, dar cel mai bine e sa intrebati ospatarul). La Ouzeri Agora am mancat cel mai bun calamar ever.

Despre mancatorii ar mai fi de spus ca dau, aproape toate, apa si desertul din partea casei, dar ca sunt si locuri unde le primesti si-apoi le vezi pe nota (mai putine, e drept). Ca unele includ service charge de 10-13% in pretul preparatelor (deci cititi cu atentie meniul). Ca, desi nu-i perfect si-si mai dau cu stangu’-n dreptu’, n-am plecat de niciunde cu o impresie proasta. Cumva, fac ei la un fel sa iesi pe plus.

Last but not least, o bere e intre 3 si 4€, un Pepsi e 2€, a full meal e undeva intre €10 si €20 de persoana, drinks included.

  

Ce-ar fi de bifat cand ai doar doua zile pline in Salonic? Pai:

• strada comerciala Tsimiski (undeva pe langa ea, n-as putea spune exact unde, m-am impiedicat de-o reprezentanta Camper si m-am ales cu cele mai vis frumos sandale rosii, deh, soarta!)
• faleza, cu milioanele de cafenele unde poti s-o arzi la un frape cu vedere la mare
• brutariile de cartier, cofetariile, bomboneriile, cafeaua greceasca la ibric
• plaja – aveti una la cca 24km distanta (Agia Triada) si tot pe drumul spre ea gasiti un super aqua park
• orasul vechi (de urcat musai pana in varf, eventual la ceas de seara, privelistea e breathtaking!)

Mai multe poze din vacanta noastra greceasca gasiti aici. In septembrie cred ca o comitem din nou;)

Iar din seria “daca doriti sa revedeti”, v-as aduce aminte de astea:

http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-1/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-2/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-3/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-1/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-2/
http://easypeasy.ro/2009/08/mic-tratat-despre-mancare/

PS: Thessaloniki, efharisto, s’agapo poli, can’t wait to be back:D

Image courtesy of federico stevanin at FreeDigitalPhotos.net

Acum mai bine de juma de an, am fost supusa unui teasing monstruos. Se facea ca stateam la o masa cu niste oameni de-aia de vrei sa-i iei acasa, si fiecare povestea una alta. Si-apoi, un comesean mi-a aruncat-o la fileu, de mi-a stricat iremediabil linistea serii. Mie ca mie, dar sa vedeti lui in ce hal:)) Cica provocare: urmeaza sa lansam un produs nou, ceva fabulos, nu ghicesti ce, nu nu. Bai, dar nu va puteti imagina… n-am mai fost om din clipa aia. Da-i si speculeaza, linge portofoliul Olympus pe fata si pe dos, stoarce-ti creierii, gandeste-te la ceva din strafundurile ADN-ul brandului Olympus de la mama lui, mituieste-ti intuitia cu carnati grecesti de la Meze Taverna sa produca treburi… intuitive. E un alt iaurt cu fructe? E vreo mare branza? E lapte cu cacao? Sunt cutiute de-alea decadente cum are Olympus in Grecia, cu iaurt intr-o parte si miere intr-alta? E kefir? E unt? Doamne iarta-ma, asa am tinut-o toata seara. N-a fost chip sa extorchez informatia pretioasa de la oameni. Am plecat acasa caine ud, caci na, I hate dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m not winning.

Ei, si cum stateam eu, miezul noptii bine trecut, motz cocotz in pat, cu ochii in tavan, deodata m-am ridicat in fund si cu un gest maret, de Mihai Viteazul pe cal, am zis: STIU! E IAURT BIO! Trecut-au lunile, iar eu… cum sa zic, nestramutata in convingere, eram cuminte in viata mea, imi vedeam de treaba si asteptam anuntul. Si nu zici ca de ieri e oficial?:D E el ma, el e, iaurtul Olympus bio, primul si singurul iaurt bio romanesc de pe piata. Ceea ce, in sine, mi se pare o super veste. Nu mai zic ce dans al bucuriei am facut cand mi s-a fost pusa in brate prima transa, caci, se stie, I love dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m winning:))

Radem, glumim, dar acum pe serioaselea sa vorbim. E magic ca incep sa apara si la noi lactate bio made in Ro. Nu pentru ca e trendy-flendy sa mananci bio, ci pentru ca, mi se pare mie, e parte din aceeasi nevoie de schimbare pe care o resimtim din ce in ce mai multi si din ce in ce mai tare. Care nevoie zice ca daca nu facem ceva, o sa ne ingroape industria asta alimentara bolnava cu care am avut nesansa sa ne sincronizam. Un produs bio local, scos la un pret corect si ok (2 lei si ceva), care mai e si bun la gust, cu un continut echilibrat (proteine din belsug, 5g la suta, carbs in cantitate mai mica decat ce gasesti in iaurturile bio de import, fermentii cei corecti, no junk, lots of calciu si B12) zice, practic, “ne pasa de tine, mai Consumator mai”. Presupun ca Olympus Romania nu si-a propus sa se imbogateasca din gama asta si nici nu cred ca le-a fost usor sa gaseasca laptele cel bio, sa faca la un fel sa separe productia bio de cea non-bio, sau sa sparga cu produsul lor local rafturile bio dominate zdrobitor de marci internationale highly overpriced. Păsare, da, asta imi sugereaza mie toata intiativa. Sustinere pentru producatorul local de lapte bio si drag pentru consumator. In atare conditii, cum sa nu-i iubesc, ziceti voi, cum?

Din aceeasi sursa, a dragului, de data asta, dragul meu de ei, ma lipesc si eu de campania Olympus – Romania traieste bio. Care campanie suna asa, nitel bombastic, dar de fapt e code for “hai sa dezvoltam impreuna”. Hai sa ne pese mai tare de ce punem in gura. Hai sa sprijinim producatorul local care-si bate capul sa se certifice bio (daca v-a interesat subiectul, stiti precis ce pain in the behind e lucrul asta, vorbim de ani de zile de sol netratat cu nimic, de vaci care pasc iarba de pe solul ala, care cresc in libertate, netratate cu mizerii, antibiotice si hormoni, hranite numai si numai cu hrana certificata bio… etc.). Un “hai sa” frumos, din care sunt asa, cumva, happy and proud ca fac parte.

In urmatoarele luni vreau sa-mi aduc si eu “adusul”, sa ne cunoastem mai bine, eu si vaca bio, sa facem impreuna entuziasm, cu cuvintele noastre. Asta-i badge-ul campaniei si asta-s eu, felicitand din inima intreaga echipa care a lucrat la a pune pe piata produsul asta. Two thumbs up:)

http://www.olympusdairy.ro/

https://www.facebook.com/OlympusDairy

draga lu’ mama “pimpesa”,

saptamana trecuta te-am dus zorit la o ecografie. doctorita ti-a zis ca te da cu parfum si tu te-ai alintat ca o pusicata. i-ai povestit din viata noastra si ea a ras si tu ai ras si-ai dat-o cu cracii in sus, in vreme ce maica-ta, stalpul tau in viata, jelea ghebos pe culoar, cu rimelul intins pana la coate si muci cum tu n-ai avut niciodata (multumim!), for no reason at all. ti-am numarat firele de par din cap dupa aia. erau toate. din capul meu lipseau alea smulse. te rog, invata-ma cum e cu increderea. cum facem sa stiu eu ca tu o sa fii bine. cum facem, in general, sa stiu eu tot ce stii tu. care e asa, totul. suntem impreuna de 3×1 iunie si eu iti scriu cu aceeasi nedumerire cu care te-am privit prima oara. ma nedumereste gandul asta ca exista pe lume o mica persoana pentru care m-as arunca preventiv in foc, dar pentru care nu reusesc sa-mi tin rimelul sus. uite, data viitoare cand mergem la doctor, o sa ma dau cu waterproof. semn ca invat. faza e ca oricat m-as pierde in mirosul parului tau, n-am sa stiu mai devreme decat imi este dat ceea ce imi este dat sa stiu. viata cu tine nu e ce-o sa fie maine. viata cu tine e cand iti miros parul. pana la epuizare.

anul trecut de 1 iunie: http://easypeasy.ro/2012/06/draga-iepu-2/

acum doi ani de 1 iunie: http://easypeasy.ro/2011/06/draga-iepu/

 “The basics: be polite, be considerate, treat others as you would want to be treated, love one another. More specifically, say please and thank you, say good morning and good night, tell people you love that you love them. If you don’t have anything nice to say, say nothing at all. Take a shower every day, clean the bath after yourself. Be on time. Eat your vegetables, wear your helmet, don’t do drugs, don’t drink and drive.”

Some very smart dudes.

De cand m-au cautat oamenii de la Costa d’Oro sa-mi propuna sa facem impreuna ceva cu uleiul lor de masline, ma tot gandesc cum sa fac sa pun cu adevarat in valoare campania “uleioasa”. Ceva bun, clar ca ceva bun, in care uleiul de masline sa fie vedeta, nu o treaba insesizabila pe fund de castron. Mhm. Deci asa… Deci nu o salata. [Kidding, salata este foarte buna, este foarte buna si sanatoasa, trebuie, nu, nu trebuie, VRETI, sa mancati salata. Salata cu ulei de masline extravirgin.]

Pana la urma, vinerea trecuta, la birou fiind, ora pranzului fiind si niste arici teposi in burta mea fiind, ma loveste inspiratia si zic: daca-i bal, bal sa fie! O sa va arat azi ceva aparent extravagant, dar zau, atat de simplu si de bun ca ma trec fiori imaginari in timp ce scriu. The true meaning of food porn. O sa va arat tehnica preferata de bucatarii profesionisti pentru prepararea pestelui si fructelor de mare. Anume, poşatul in ulei de masline (notice ce bine folosesc diacriticele?! sunt o pasare maiastra, am dat cu insert symbol:)))

Ce e, dom’le, poşatul asta (poaching), ma veti intreba. Pai e atunci cand scufunzi ceva intr-un lichid aromatizat si fierbinte, in cazul nostru, in ulei de masline extravirgin, si lasi ceva-ul ala sa sfaraie acolo in legea lui, la foc mic, pana-i bun de tot de mancat. O tehnica foarte potrivita pentru gatit lucruri delicate, like oua, peste si fructe de mare.

Care e diferenta dintre poşat si prajit, ma veti intreba. Pai prajitul e pe flacara de aragaz, la foc mare. Poşatul e, cum ziceam mai sus, o sfaraiala lenta, de regula in cuptor, la o temperatura mult mai mica decat aceea la care prajesti lucruri. Prajitul e rapid, pentru ca nu vrei ca treaba pe care o prajesti sa ia gustul lichidului in care se prajeste. Poşatul e nice & slow, pentru ca vrei ca uleiul de masline aromatizat sa-si transfere gustul asupra trebii de poşat. E mai sanatos, pentru ca nu se supraincinge uleiul (by the way, sper ca stie toata lume ca orice ulei are un burning point la care nu vrei sa ajungi, adica o temperatura dincolo de care fumega si devine toxic; in cazul uleiului de masline, aceasta temperatura este undeva intre 190 si 210°C). E precis mai putin messy. Adica sansele sa-ti zoiesti toata bucataria in the process sunt mici, oricat de putin dibaci ai fi. Una peste alta, e foarte bine si frumos sa poşezi lucruri (de mancare, nu poşete).

All on board pana aici? Ok. Atunci, despre creveti poşaţi sa vorbim.

Eu am folosit creveti mari, congelati. Daca va tin nervii, folositi de-aia proaspeti, evident ca is mult mai buni. Intai am aromatizat uleiul. Adica l-am turnat gal gal din sticla intr-o cratita de inox, am pus in el o mana de chilli, niscai catei de usturoi in coaja, dar usor maltrati cu chestia aia de-mi scapa numele, cu care faci mudjei in mojar… (pisalog? pisalau? nu, serios:)), cateva crengute de cimbru, doua foi de dafin si o mana de boabe de piper negru. Am incalzit uleiul la foc foarte mic, pe aragaz, pana cand am detectat sfaraiala. Nu zic sa-l gustati, dar macar mirositi-l. E gata cand miroase a toate cele din el.

Bun. In uleiul fierbinte, aromatizat si sfaraitor, scufundam crevetii (decongelati si uscati bine in prealabil). Nu e sote, chiar e musai ca uleiul sa invaluie bine orataniile. Acoperim cratita cu capac sau folie si o dam la cuptor cca 10-15 minute, la un maxim maximorum 180°C. Cand sunt gata crevetii (gata, nu overcooked), nu-i strecuram imediat, scoatem cratita din cuptor si ii mai lasam oleaca in ulei. Cam pana cand ii punem pe masa, altfel se usuca.

  

Ca garnitura la treaba asta uleioasa, dar deloc grea, culmea, ne trebuie ceva acid. O salata cu multa lamaie. Broccoli sote cu o storsura de lime. Salata de rosii cu capere. In esenta, fie ce-o fi, dar sa fie leguma si sa fie cu acid. Nu mai zic ce bine merge in combinatie o maioneza de casa cu usturoi. Nu ma fortati, ca nu zic!

Imi place mult varianta asta de a gati crevetii, ii face asa de soft, delicati, juicy, cum nu s-a pomenit. La fel se intampla si cu o bucata de peste. Try it, o sa aveti o revelatie! Nu o sa mai vreti sa gatiti creveti altfel. Se topesc in gura, pardon the cliche!:p

As putea sa va spun la final de ce e bun uleiul de masline si de ce e rau uleiul rafinat, la pet, dar ma tem ca va insult. Adica na, stiti ca are cam cel mai mare continut de grasimi mononesaturate dintre toate uleiurile (astea fiind the good, heart healthy ones). Dar nush daca stiti ceva ce am invatat eu la cursul de nutritie si mi s-a parut oh so funny si nefericit deopotriva. Ceea ce numim “gust” se concentreaza in grasime. Altfel spus, fat tastes good. Si daca tot asa stau lucrurile, macar, zic, macar sa alegem the right kind of fat. Nu aveti niciun motiv sa aveti in casa ulei de floarea soarelui la sticla de plastic. Dar aveti toate motivele sa aveti in casa una (sau mai multe) sticle de ulei de masline. Si motivele astea au de-a face cu sanatatea, dar si cu faptul ca nu-s pe lume multe lucruri mai bune decat un colt de paine adevarata, cojoasa, muiata in uleiul de masline in care ati poşat crevetii:))

PS: Cu ocazia acestui post publicitar, am descoperit si eu uleiul Costa d’Oro, care, believe it or not, e mult mai fain decat ce foloseam pana acum (respectiv unul marca proprie “stitivoice”). E fruitty, gustos, s-a comportat fain la gatit si exista in o mie si una de variante, despre care o sa aflam cu totii mai multe cand o sa avem de dat niste daruri la cosulet. Stay tuned!

Later edit: Am uitat sa va spun ca acei catei de usturoi, scosi din ulei, dezbracati de hainuta si azvarliti in gura, sunt o magie, de-a dreptul! Nu-i aruncati sub nicio forma!