La un moment dat nu am mai înțeles de ce au oamenii bloguri și de ce alți oameni le-ar citi astora care au bloguri blogurile. Am scris din ce în ce mai rar și apoi nu am mai scris deloc. Am zis: dar vai, eu sunt foarte ocupată, ceea ce chiar eram, nu mă înțelegeți greșit, dar nu de la asta mi s-a tras. Cred că doar nu mai simțeam să o ard pe lipsă de relevanță pentru mine ca să fiu relevantă pentru alții. Ce mai catch-22, mă gândesc acum, în timp ce mă prăjesc la soare în balcon ascultând The National. Vrei să pui ceva din tine într-un spațiu public (cam forțată treabă, căci din start alegi ce arăți și ce nu, dar hai să zicem că nu ai făcut un scop în sine din a te ascunde), ce vrei tu să arăți nu e interesant decât pentru tine, iar ce vor alții să arăți e geana aia peste care sufli înainte să ți-o bagi în sân ca să ți se îndeplinească dorința. Și scrii și te simți de parcă îți curge ciorbă din gură în văzul lumii, nu poți să te scuzi că gen, “da, dar asta e nimic, să vedeți ce multă am înghițit!”

A murit blogul, pe limba lui a murit. Acum că am înțeles asta, poate mai vorbim, Naie.

 

Unde am rămas? Făceam niște ochiuri pe aragaz când m-a strigat cineva. Pe scurt, s-au ars. Tigaia zace în chiuvetă de atunci, o mai înmoi din când în când cu apă fiartă și dero de vase. Un fel de a spune, oricum nu mai e nimic acolo. E pur și simplu prea frig pentru scris. Așa că citesc.

Ca o apucată citesc, are dreptate Mishu când zice că n-am măsură, chiar n-am, e adevărat. “De la etichete de șampon și prospecte de medicamente, la Murakami” – parcă și văd coperta, roman suburban desuet, despre o absolventă a facultății de citit care nu mai putea să citească decât la minus 40 de grade Celsius, și deci, Fahrenheit. Bomboane autobiografice cu pretenții de literatură, mucho în trend. Bani, faimă. Ah, dar e pur și simplu prea frig pentru scris. Așa că citesc.

Patru cărți și jumătate, în două săptămâni.

THE ONLY STORY

de Julian Barnes

Autorul meu preferat, of all times. Să înțepenesc când am văzut că a scris o carte nouă. Fervoare tipică biletului de concert cumpărat cu câteva luni înainte. Să nu îmi placă nu a fost o opțiune, așa că mi-a plăcut. E o poveste de dragoste cât se poate de lipsită de romantism, aproape urâtă, aș zice. Începe așa

“Would you rather love the more, and suffer the more; or love the less, and suffer the less? That is, I think, finally, the only real question.”

și se termină… o să vedeți voi. Cel mai greu e să faci un final foarte foarte bun pentru o carte foarte foarte bună. Și Barnes reușește asta cu The Only Story, pentru că este dumnezeul simplității sofisticate. De aia să-l citești în traducere e păcat, ca și untul cu 60% grăsime, de altfel.

După The Sense of An Ending, asta e cartea mea preferată din tot ce am citit de Barnes. Costă o mică avere în varianta pentru Kindle, dar hei, cumpărați, nu piratați, pentru că, îmi pare rău să vă zic, dar piratatul de cărți vă face mai urâți.

A LITTLE LIFE

de Hanya Yanagihara

700 de pagini de durere. M-a rupt. Am citit-o într-un weekend. M-a supt în ea, mi-am neglijat viața ca s-o termin cât mai repede, nu pentru că e prost scrisă, că nu e, nu pentru că nu mai suportam să jelesc, că am resurse infinite pentru așa ceva, ci pentru că simțeam că sunt responsabilă de curmarea suferinței oamenilor din carte. Așa de mult m-a deranjat, așa de mult mi-a plăcut. E foarte la modă cartea asta și pot să înțeleg de ce. E greu să vă zic despre ce e fără să dau din carte,

“the only trick of friendship, I think, is to find people who are better than you are—not smarter, not cooler, but kinder, and more generous, and more forgiving—and then to appreciate them for what they can teach you, and to try to listen to them when they tell you something about yourself, no matter how bad—or good—it might be, and to trust them, which is the hardest thing of all. But the best, as well.”

așa că hai să zicem că e o carte despre prietenie.

NORWEGIAN WOOD

de Haruki Murakami

Nu am citit niciodată o proză mai frumoasă. Primul meu Murakami m-a adus la disperare, am numărat titlurile, mi-am făcut socoteli în cât timp aș putea să citesc tot ce a scris… Când nu am ce citi, citesc review-uri, sample-uri, ce bine e să nu fii modern, felicitări! Savurez plenar defazajul meu cu restul lumii, Murakami e nou pentru mine, CÂT de tare e asta 🙂

Norwegian Wood e cea mai populară carte a lui Murakami. Am observat că mulți cetățeni au ceva cu cărțile foarte faimoase, știu, toți am vrea ca Murakami să fie doar al nostru, tocmai ce ziceam. Dar dacă lași garda jos și te abandonezi ei, o să-ți placă Norwegian Wood foarte tare. Este o carte al cărei after taste sper să nu mă părăsească niciodată.

“What was Naoko doing now? I wondered. Of course, she must be sleeping, sleeping deeply, shrouded in the darkness of that curious little world of hers. Let her be spared from anguished dreams, I found myself hoping.”

Într-o noapte a fost lună plină. Și citind  pasajul ăsta, mi-am dorit ca cineva să spună pentru mine cândva o astfel de rugăciune.

SOUTH OF THE BORDER, WEST OF THE SUN

de Haruki Murakami

Nici nu terminasem bine Norwegian Wood, că am primit carte frumoasă de la Londra. O și cerusem, ce să zic 🙂 Mi-a plăcut, e exact aceeași poveste. O să înțelegeți ce spun dacă o citiți. Tot Norwegian Wood, tot un fel de Toru, tot un fel de Naoko, tot un fel de moarte și tot un fel de viață, aceeași alegere la final. Mă deranjează că Murakami a scris aceeași carte de două ori? Absolut deloc. Dar na, eu sunt aia care s-a uitat de 20 de ori la un film până când a memorat toate replicile. Ascult piese pe repeat, merg in vacanță în aceleași locuri, mănânc ouă în fiecare zi. Nu mă satur, nu epuizez. Totuși

“Even castles in the sky can do with a fresh coat of paint.”

așa că…

THE WIND-UP BIRD CHRONICLE

de Haruki Murakami

Pe asta abia am început-o. Am ales-o pentru că e altfel. Gravitam către Sputnik Sweetheart, dar pe urmă m-am sucit. South of The Border a fost prea scurtă, am terminat-o aseara, în timp ce trăgeam la tigaie inimi de pui (pipotele i le-am dat mamei, să facă pilaf). Am vrut sute de pagini. Am vrut să stăm mai mult împreună, eu și Murakami. Mai sunt câteva zile și vine primăvara aia adevărată. Am vrut să citesc cât mai mult până atunci. Și adevărul este că am vrut și eu o carte cu o pisică.

“Holding this soft, small living creature in my lap this way, though, and seeing how it slept with complete trust in me, I felt a warm rush in my chest. I put my hand on the cat’s chest and felt his heart beating. The pulse was faint and fast, but his heart, like mine, was ticking off the time allotted to his small body with all the restless earnestness of my own.”

_

Într-o zi poate o să și scriu, când nu o să mai fie AȘA de frig.

_

PS: Dacă vă place să citiți în engleză și vă place Murakami, să știți că traducerile lui Jay Rubin sunt mult mai mișto decât alea semnate Philip Gabriel.

Înainte să apuc să scriu ceva despre my usual summer madness & %*^, treabă plănuită încă de când era vară și scăpătată în de-a dreptul septembrie, mi-a venit la îndemână, cum frecam cu simț de răspundere prispa de la biroul meu improvizat (de alții), să listez ce-am mai învățat ȘI anul ăsta. Un an chiar mai stupid decât 2016, ceea ce nu face decât să mă convingă că iț not iu, iț mi. Să trecem asta pe post de învățătura numărul zero și să purcedem, in no particular order.

1. Curațenia în spațiul public e ceva ce ne scapă complet nouă, ca nație. Nu-mi spuneți, vă rog, să nu generalizez. Not this time. Adevărul e că facem pipi peste tot peste tot, pe colac, pe pereți, pe jos (orice budă publică). Nu strângem unde am mâncat, deși în chip evident nu are cine să o facă în locul nostru (Summer Well). Aruncăm paharul de Pepsi gol într-un morman de gunoi cât noi de mare, deși la 2m de faptă se găsește un coș de gunoi GOL (tot Summer Well). Nu strângem ce-a făcut câinele, sau și mai rău, strângem ce-a făcut câinele, punem frumos la pungă și aruncăm punga pe trotuar. Aruncăm țigara de la balcon, din mașină, din mână, pe jos fix. Ne cad scame din cur și nu ne aplecăm să le culegem. NICIODATĂ. Ca idee.
2. Netflix a ucis poezia. Sau cum ne-am îndepărtat de circa tot ce ne expandează mintea și ne-am refugiat îmbrățică la niște activități care ne-o dau bine de tot, până la amorțeala supremă. Nu ne mai suportăm.
3. Să ai prieteni are cel mai mult sens. Cel mai mult. Nu că nu știam, dar mi se arată iar și iar, cu fiecare friptură tăiată în două și cu fiecare vacanță și cu fiecare durere și cu fericire de asemenea. Cu fiecare împărtășire de momente pe care alții nu dau doi bani. Să ai ochi în care să te uiți cu aceeași emoție. Visele tale să fie visele lor. Măcar din când în când. Altfel e degeaba.
4. Tenișii Bensimon de cârpă sunt viața. Am bătut 15-20 de kilometri pe zi în ei, în toate vacanțele, cu bucurie nomadă neîntinată de vreo urâcioasă bășică. Nici în niubelănși nu mă simt așa de bine. Not to mention că se spală impecabil la mașină, iar când îi iei pe tine data următoare, te simți de parcă ți-ai pus chiloți curați.
5. Suntem, în grosolana noastră majoritate, niște camuflați. Asta face din ce in ce mai challenging conceptul de conexiune reală. Nu se mai dezbracă nimeni. Sulfete sub helancă. De-aia cu gât.
6. Într-o zi o să am un border collie și, deci, o casă pe pământ. Pentru asta este necesar să abdic de la tronul meu de Regina Moftulețelor și să tratez viața cu maturitatea unui om care știe unde se plătește întreținerea. Prin urmare…
7. Este posibil să nu am niciodată un border collie, până la urmă.
8. Mumford & Sons au cel mai mișto live din lume. O iubesc pe Florence, cel mai mult cel mai mult. Dar de când m-am întors de la Lowlands, îmi încep fiecare zi cu acest live și nu îmi vine să cred că am fost acolo și nu îmi vine să cred ce viață minunată am așa, în general.
9. Am descoperit accidental analiza tranzacțională. M-am dus la doamna terapeută și i-am zis că sunt trei cucoane în capul meu, dintre care una e în scaun cu rotile și seamănă cu Stephen Hawking. Și ea m-a întrebat dacă am auzit vreodată de analiza vieții și eu am zis nu și ea a râs și mi-a recomandat o carte. Are sens.
10. La întrebarea “Ai prefera să fii regină sau amanta regelui?”, majoritatea femeilor intervievate au răspuns “regină”.

Câteva lucruri care nu “se merită” a fi făcute la tinerețe, după cum am ajuns să constat eu la bătrânețe maturitate: 1. tatuaje (pericol strașnic de tribale, semne chinezești și tramp stamp cu numele primului gagic), 2. fumat (mhm, mai ales de-ăla) șiiii 3. a big, phat, makeup obsession (das expensive, man!)

Ani de zile n-am prea știut exact cu ce se mânâncă asta cu machiajul, nici acum nu-s vreo expertă, doamne ferește. Dar măcar acum pot să zic că am testat destule lucruri încât să știu pe ce să dau banii mei adulți 🙂 Am acasă o colecție colecțiuță de produse agonisite în ultimii ani și cum de 3 zile ceva vreme o ard mai minimalist așa, mă paște un decluttering de toată frumusețea. În acest scop, am făcut azi un inventar și am ales acele smacoline fără de care nu mai pot trăi, my holy grails, favoritele mele absolute de uz zilnic. Despre aspiraționale o să scriu la sfârșit. Deocamdată o luăm metodic, cu accesate accesibile.

SKIN CARE

Tenul meu este uscat. Uscatuscat. Uscatuscatuscat. No luciu, nada. Toate produsele alea științifico-fantastice care pe alte fețe dau strălucire, circa glow from within, știți voi, pe mine arată ca cel mai mat lucrușor. Fața mea suge. Suge cu lăcomie cremă, suge fond de ten, ulei, orice. Așa că nu folosesc alte chestiuni de spălat pe față în afară de apă. De ceva vreme am început să mă și măscăresc, există o groază de măști, încă nu m-am plictisit să le încerc, în căutarea uneia care să-mi schimbe viața. Demachiatul se întâmplă numai cu apă micelară. Preferata mea este Bioderma Hydrabio, pe care o alternez cu cinstita și mai ieftina Garnier-aia-roz. Pentru ochi folosesc demachiantul de waterproof de la Balea, marcă proprie DM. Nu că mă zgârcesc, ci pentru că deși am încercat și altele, mai scumpe și mai fancy, m-am întors la ăsta ca fiind cel mai bun, eficient și non usturător demachiant de ochi de pe planețică.

Foarte greu mi-am găsit crema de față a visurilor mele. Am rupt în două Sephora, L’Occitane, mărci de supermarket, dar și mai scumpuțe, gen Apivita. După aia am descoperit produsele Kiehl’s și m-am liniștit. Deocamdată, căci și la adresa lor am niște reproșuri (cum ar fi faptul că unele conțin parabeni, dafuq!). Folosesc zilnic Kiehl’s Ultra Facial Moisturizer și tratamentul de ochi cu avocado, sunt magice de-a dreptul. Pe genul “pielea mea nu a arătat niciodată mai bine”. De asemenea, storc de puteri două mostre de ser de față pentru zi și noapte, visând să-mi cumpăr câte o sticlă mare din fiecare, pentru că sunt viața pe băț, dar costă cât o mașină la mâna a doua.

Finalmente, ieftin și bun, uleiul de cocos presat la rece, de la Solaris. Magic și de nelipsit, din cap până-n picioare și în tigaie, la o adică.

ESENȚIALE

A se vedea poza de deschidere. Astea-s măscările fără de care nu ies, efectiv, din casă, nici până la Lidl. Avem așa:

• Primer – am folosit ceva vreme, acum nu mai folosesc. Rutina mea de prepping este asa: aplic ghebos cremă hidratantă, masez, stau 5 minute. Repet. Uneori până la 4 aplicări succesive, pentru că am constatat pe, vorba aia, pielea mea, ce diferență URIAȘĂ face o hidratare corespunzătoare, adică, practic, excesivă. Pe post de bază folosesc apoi MAC Strobe Cream în varianta mai mică, de travel, cea fără culoare. De ce varianta de travel? Pentru că, în mod dubios, este mai ieftină per gram decât cea full size, așa că why the hell not.
• MAC Face And Body Foundation – amazing shit! O adiție recentă la colecția mea (o să vedeți acuș ce foloseam înainte), acest fond de ten este ceva de nedescris, nu e altul ca el, mai ales pentru ten uscat, și, credeți-mă, am încercat grămezi, GRĂMEZI de fonduri de ten. Puțin despre preferințele mele, ca să vă faceți o idee despre relevanță: nu-mi plac fondurile de ten full coverage, prefer baze light, cu finish natural, pe care le “ajut” cu un concealer bun. Vreau ca pielea să arate a piele, nu mă deranjează micile imprefecțiuni. Pe cât se poate, încerc să obțin efectul cel dewy, ceea ce se dovedește challenging în vasta majoritate a zilelor. De ce iubesc Face And Body? Păi pentru că e un fond de ten lichid, pe bază de apă, care se aplică cel mai bine cu degetele (simplitate, j’aime!) și arată ca și când nu ar fi, dar mai bine. Este buildable, adică poți da strat peste strat, în funcție de acoperirea pe care o vrei. Dacă faci asta, însă, trebuie să ai răbdare să se usuce fiecare strat în parte înainte de a veni cu altul deasupra. O să vedeți că are o textură ciudată. Când îl pui pe față este lichid, dar pe măsură ce îl manevrezi, devine extrem de lipicios. Ăla e momentul când e important să-l masezi bine în piele. Prima oară când l-am încercat într-un magazin MAC, mi l-a aplicat o fată nepricepută cu pensulă plată și n-a fost deloc bine. Seriously kids, don’t try this at home. Nici cu beauty blenderul nu e fiță, că o să absoarbă toată apa din fondul de ten și o să rămâneți pe față cu fix nimic. Dar dacă îl folosiți așa cum au intenționat creatorii lui, adică oarecum violent fizic, cu mâinile toate, ce obțineți este prefecțiune pură.
• MAC Prolongwear Concealer – o altă categorie la care am încercat zeci de produse. De la high end până a supermarket. Again, nu există altul ca el. Concealerul ăsta este unul lichid, lejer, dar foarte acoperitor. Nu usucă zona de sub ochi și daca este aplicat așa cum trebuie (în strat subțire, cu beauty blenderul, m-aș hazarda să zic), nu se strânge în ridurile fine, nu se brânzește și rezistă minunat toată ziua. Pentru imperfecțiuni pe piele există variante mai bune, dar eu am rămas la el și pentru asta, deoarece îl găsesc good enough, chiar dacă nu are acoperire 100%. Singurul downside este că ambalajul este o sticlă de sticlă cu pompiță, care dispersează mult prea mult produs pentru o singură aplicare. Ăsta este și motivul pentru care foarte greu m-am hotărât să-l cumpăr, dar m-a descurcat o fată deșteaptă de la MAC, care m-a învățat să folosesc o cutiuță de mostre în care să pompez, folosind cantitatea respectivă pe parcursul a 2-3 zile. Brilliant! 🙂
• Dior Iconic Mascara Waterproof , în nuanța 090 Extreme Black. Cred că ăsta a fost primul produs high end pe care l-am cumpărat în viața asta. Și de atunci am rămas cea mai fidelă fată. Nu am nici măcar cea mai mică intenție să-l schimb vreodată cu altceva. Este efectiv perfect, din toate punctele de vedere, de la staying power până la culoare și separare. Best of the best forever. Ca să zic așa.
• Un blush foarte natural, aproape imperceptibil, într-o nuanță caldă. Mai caut, mi-ar plăcea unul luxos, dacă tot e singur în categorie. Însă până atunci sunt foarte fericită cu NYX Powder Blush – nuanta Angel. Costă nimic și este exact ce vreau. Un fe de flush meets bronze, cu stralucire extrem de subtilă și textură fină, nu cretoasă. Mai am și alte blushuri preferate, o să vi le arăt, dar ăsta este “invariabilul” pe care îl port zilnic, singur sau sub un altul.
• Bază de unghii Chanel Protectrice. Am o colecție imensă de lacuri de unghii, ăsta e domeniul meu. Baza asta trumps everything. Într-un strat e bună de pus sub ojă, în trei e cea mai frumoasă manichiură naturală ever. Nu sunt fără ea niciodată.

MOFTULEȚE

• Bază iluminatoare Clarins Instant Light, nuanța 01 Rose. Pot să trăiesc fără ea, but where’s the fun in that? 🙂 O folosesc ca atare, sub fondul de ten, sau o amestec cu acesta pentru niște luminozitate în plus.
• Bază iluminatoare L’OREAL Lumi Magique. Un fel de MAC Strobe Cream mai lucios , fără proprietăți skin care și, surpriză, mai scump. Atenție mare, btw, verificați întotdeauna prețul pe gram, pentru că unele produse “ieftine”, de supermarket, sunt, de fapt, mai scumpe decât cele high end. Își face treaba L’OREAL-ul ăsta, o să mai cumpăr.
• MAC Waterweight Foundation. Este super fiță acest fond de ten. Tot lichid ca Face And Body, dar cu calităță remarcabile de îngrijire a pielii (including SPF 30), plus ceva efect de blurring al porilor și ridurilor fine, ceea ce nu e deloc de lepădat. Și pe ăsta o să continui să-l cumpăr, pentru că are acoperire mai mare decât Face And Body și un finish mai elegant, catifelat așa, nuș’ cum să zic. Nici ca el nu mai e altul, de la alte mărci.
• MAC Next To Nothing Face Color. Curat moftuleț. Dacă este ceva din ce am menționat până acum, fără de care mă văd experimentând viața, această cremă colorantă este ceva-ul. Nu că nu ar fi mișto, coz it is, dar este absolut ne-necesară. Da’ complet. Nu este un fond de ten, dar nici un primer. E undeva între și între. Se poate aplica sub fond de ten, peste el sau ca atare, singurică. Nu merge aplicată cu degetele, pentru că are o textură geloasă care separă pigmentul de rămâne pe degete tot. În schimb, se dă bine de tot cu beauty blenderul umed. Ce face? Dă o luminozitate faină așa. Un fel de filtru peste fața omului. Am ieșit din casă doar cu ea, fără fond de ten, în zile în care pielea mea arăta decent(ish). Se poartă frumos, dar dispare la un moment dat.
• Originalul Beauty Blender. Pentru fond de ten si concealer, dacă vrei o aplicare next level. Sunt fonduri de ten care nu se pretează (vezi Face And Body), dar pe vasta or majoritate le face să arate flawless. Merită banii, dacă ești în stare să ai grijă de el. Eu îl spăl după fiecare utilizare și îl am de vreo juma de an. Arată ca nou.

 

• Physician’s Formula Bronzer, Light. Nu îl folosesc prea des, nu sunt big on bronzy faces, așa că probabil o să-mi ajungă o viață. L-am cumpărat pentru că a zis o fată de pe YouTube… gen.
• Milani Baked Blush, celebra nuanță Luminoso. Pe mine e pur și simplu portocaliu. În rest, numai de bine. L-am văzut virând și în roz pe unele fețe, dar eu n-am avut noroc.
• KIKO Milano Shade Fusion Trio Blush, 04 Peach. Minunat acest produs foarte ieftin, cu aspect și calitate de scump. Nu se găsește în România, dar dacă aveți drum prin Italia, neapărat intrați într-un KIKO și umpleți o sacoșă. Paranteză: produsele de față suck balls, dar fardurile de ochi, blushurile, ojele, sunt the bomb.
• Bobbi Brown blush pudră, Pale Pink. Abia m-am îndurat să mi-l iau, dar îmi dorea un roz absolut. Descrierea oficială este “bright pale pink”, ceea ce sună bizar, dar fix asta este. Un roz țipător pal. Culmea! Mă dau cu el din când în când, atunci când mă simt frisky destul.
• Pensule Real Techniques. Cea  grăsană, de blush, e preferata mea. Mai am câteva de ochi, sunt ok, își fac treaba, dar nu aș zice că nu-s altele mai bune.
• Paletă Too Faced Sweet Peach Eyeshadow. Love it, use the hell out of it. Am foarte multe farduri mono de la diverse branduri (MAC, NYX, KIKO, MUFE), dar dacă nu am chef să scobesc în grămadă, deschid paleta asta și găsesc în ea ceva pentru orice mood.
• Paletă Bobbi Brown Navy Nude. Preferta mea din toate timpurile, între altele pentru că are nuanța perfectă de bej satinat pentru pleoapa mobilă, după cum și un pătrățel bleumarin închis mat, pe care îl prefer oricând unui mat negru. Sadly, nu se mai produce, așa că o drămuiesc cât pot.
• Tuș gel Bobbi Brown. Perfecțiune pentru cineva ca mine, care consideră că tușul lichid este one big mess. Îl folosesc atât pentru tightlining, cât și pentru ochi de pisică. Nu mânjește și e mat. LOVE it!
• Rujurile MAC Patentpolish și MAC Versicolor Stain. Îmi place să cumpăr rujuri, deși nu mă dau cu ele. Acest comportament deviant trebuie să înceteze. Dar nu chiar acum.

ALTELE

• Șampon Kerastase Dermo-Calm pentru păr uscat. Îl folosesc de zece ani or so, orice altceva îmi face probleme. Curat holy grail, merită toți banii. Produsele Kerastase în general îi merită. Nu o să mă convingă nimeni că un păr arată la fel de bine dacă e spălat cu supermarket stuff. Nu zic că nu sunt branduri drugstore care fac treabă bună, dar la șampon & such nu aș precupeți. E mare, mare diferență.
• Pastă de dinți i-White. Se găsește în Sensiblu. E super mișto. Sunt deja la al treilea tub.
• Apă de parfum J’Adore, de la Dior. Parfumul meu de ani și ani de zile. Cu un bref intermezzo de nebunie în perioada cu sarcina & shit, când făcusem o pasiune pentru niște dulcegării maxime. Bine c-a trecut.
• Ojele Mavala. Senzaționale și super affordable. Ce îmi place cel mai tare la ele, pe lângă finishul absolut impecabil, este sticla mică. Ajungi să termini o ojă, ceea ce e wow. Nu am înțeles niciodată ojele gen OPI, care se vând în sticle cât un pahar de iaurt. Mavala are și produse de îngrijire, după cum și un top coat de uscare rapidă care e grozav de bun. În poză este nuanța mea preferată de roșu dintre toate roșurile pământului, se cheama Paris, ce să vezi 🙂
• Autobronzant spray de la Bioderma. Pentru un bronz extrem de light, obținut fără eforturi supraomenești de aplicare.
• Geluri de duș Le Petit Marseillaise. Le am pe toate. Le ador. Cel din imagine, cu trandafiri și what not, este preferatul meu. Close seconds: cel cu migdale și cel cu floare de portocal.
• Nivea sub duș. O M G. Produsul ăsta mi-a schimbat viața mea de leneșă care nu se dă cu cremuță pe corp. Cea mai tare chestie ever. Aș vrea sa existe mai multe variante, că mirosu’ ăsta generic de Nivea îmi aduce aminte de comunism, dar na, nu poți să le ai pe toate 🙂

Cam ăsta e arsenalul meu de beauty-criză, capsula mea de lucruri fără-de-care, sau cu vreți să-i ziceți. Dețin încă 364758587 de produse de beauty cărora va trebui să le găsesc stăpâni în următoarea perioadă, pentru că vreau să rămân cu lucruri esențiale, perfecte pentru mine și pe care voi continua să le cumpăr când se termină. La capitolul aspiraționale, visez la niște pensule de păr natural de la MAC (217 și 221), niscai seruri de față de la Kiehl’s, un iluminator lichid de la Becca (tocmai au intrat in Sephora, dar cum nu aveau testere, le-am pus frumușel la loc pe raft) și, poate, un răsfăț cremos sub formă de MAC Lightful C-Marine Moisturizer. Și gata.

Doamne, dar ce de am mai scris. Și ăsta, rețineți, e doar esențialul 🙂 Voi cu ce vă bucurați fețele? Ia să-mi spuneți. Poate mai descopăr ceva 😀

În fiecare martie de câțiva ani încoace trăiesc această apocalipsă internă care este ziua copilului. Ani de zile de terapie mi-au trebuit ca să fac legătura între startul greu în viața de părinte și angoasa care apare în preajma zilei de naștere a lui Iepu-Bubu Naie. Într-un an m-am trezit cu vânătăi pe picioare. În altul, cu ceva criză existențială. În altul m-am reapucat de fumat. Mereu câte ceva și mereu la final de martie. Desigur că nu despre asta voiam să scriu azi, dar se pare că eu scriu încotro mă duc gândurile, ca un autobuz în care te urci fără bilet și fără destinație, doar pentru că era loc la geam. Anul ăsta am trăit un altfel de martie, un fără-frică-martie. A venit după aia un altfel de aprilie. Obișnuită cu sentimentul uriaș de relief care se instala odată cu aprilie-de-după-apocalipsă, m-am trezit pe 1 (și pe 2, și pe 3, și pe 4, și așa mai departe), cu această nedumerită energie vitală. Motiv pentru care treaba merge greu, căci lipsa de epuizare emoțională contravine grav actului artistic 🙂

Am petrecut mult timp la Mazi la studio în ultima vreme. Așa de mult timp încât (disgusting confession ahead), îmi miroase transpirația a chimion. Mereu când mă simt pierdută (de ce, asta este an entirely different story), cineva îmi deschide o mare ușă. “Intră!”, a zis ea, Mazi. Și mi-a dat să mănânc, și mi-a dat unde să lucrez, și mi-a dat timp să gândesc. Pentru că ține la mine. Pentru că sunt foarte norocoasă.

Lunile astea cât am tot ars-o pe la studio, s-au întâmplat diverse. Per exemplu, am cunoscut-o mai bine pe Mishetta. Misha. Misha Cancel, care mi-a scris odată, acum câțiva ani, că vrea să vină la un workshop de-al meu. După care a făcut apendicită și nu a mai venit. Și n-am putut să nu râd ca proasta-n târg că Misha Cancel cancelled, în ciuda faptului că de fel sunt o persoană empatică și cu bun simț. În calitate de observator al sticomului inspirațional care este activitatea de la studio, nu pot să nu remarc a whole new level of respect pe care l-am dezvoltat pentru cineva. Misha lucrează cu Mazi. E colega ei. Misha e minunată. E un om pe care îți vine să-l respecți de-a dreptul exagerat, pentru că are un control fabulos asupra lucrurilor. Misha care știe și face și poate, mai mult decât oricine cu care am lucrat eu vreodată. Misha râde serios. Mi-e drag de ea de mor și mă simt realmente mai productivă doar pentru că respiram același aer condimentat câteva ore pe zi.

Otrî șoz? Păi am petrecut, prin concursul împrejurărilor fericite, mai mult timp cu Titică și cu noua ei colegă Ramona, gonite și ele din viața lor la studioul cu zorele de ceva internet nefuncțional or something. Concluzii de țață: da, Titică este ȘI mai frumoasă în realitate decât în poze și da, e funny AF. Și Ramona mi-a cusut goblen cu versuri de Florence + The Machine. Și amândouă mi-au dat să mănânc Diplomat de la Coana Mare, aparent ceva vestită cofetărie din zona Moșilor, despre care habar nu aveam, dar care își merită faima nostalgică de “ca pe vremea lu’ Ceaușescu”. Acea vreme când, practic, frișca vegetală era un mare lux.

Mazi, te-am lăsat la urmă și la vocativ deoarece:

1. mi-am propus să te fac să plângi și
2. știam că o să mă apuce și pe mine plânsul, capacitățile mele de auto-impresionare fiind din cale-afară.

Mazi, te știu de când erai jurnalist de muzică la Mediafax, ți-am mâncat primul salam de biscuiți, erai foarte tânără atunci, iar eu eram oleacă mai tânără. Și după aia anii au trecut și când am terminat de clipit, tu erai acest exquisite butterfly of accomplishments. Un om care a muncit pe brânci pentru visul lui, cu tenacitate despre care doar citești în cărți. I am so immensly proud of you. De ce-ai făcut cu studioul și cu viața. De sufletul tău bun, de șarmul tău larger than life, de your immaculate taste și de tot ce ne pui în farfurie (over and over again până la perfecțiune).

Mazi, gătești minunat. Gătești mai bine decât scriu eu. Și ești prietena mea. Sunt foarte norocoasă. Aprilie e mai bun anul ăsta și datorită ție.

PS: Dacă vreți să citiți despre cum am decorat studiouă, click aici.

M-am născut în 1979. Să ne luăm cu toții un moment de “DAFUQ”. Așa deci.

Amintirea primilor 20 de ani de viață îmi revine cam abstract, se amestecă în ea punctul de vedere al adolescentei rebele, dar doar în capul ei, cu liniaritatea unei vieți lipsite de evenimente speciale, fiind, cred, cu toții de acord că drama mirosului de lapte prins și moartea prematură a bunicilor materni sunt genul de evenimente prin care treci totuși insuficient de marcat. Niște iubiri, insuficiente și ele. Niște poezii extrem de proaste, o corespondență de o vară cu un student la medicină, o colecție de ambalaje de ciocolată mâncată de alții.

Tinerețea, apoi. Ceva frumos. Primul job, prima depresie, prima relație de oameni mari și prima plecare de acasă, one way, as it turns out. O pisică. O ipotecă. Încă o pisica. 365 de zile de unawareness pe an. Căsătoria. Moartea tatei. Nașterea copilului meu și renașterea mea. Ingroșarea glumei.

Acum niște vreme, chestia asta cu midlife crisis îmi suna a înjurătură. Ceva cu amante tinere și mașini scumpe. O frivolitate, în orice caz. Se dovedește, dupa o fină observație asupra propriei persoane, că midlife crisis asta este orice, numai frivolitate nu. La cei aproape 38 de ani, constat cu nedisimulată bucurie că în sfârșit am început să-mi scot capul din dos. Criza vârstei mijlocii este una de identitate și aflare de sine. Iar la mine a început în ziua în care am aflat că sunt însărcinată.

Eram la birou și băgam ghebos cornflakes cu maioneză la plic. A fost prima oară în 32 de ani de viață când m-am uitat la mine în 3D și am realizat că habar nu am cine este această persoană. Proces interogativ ireversibil, căci se pare că odată ce ți se insinuează în cap întrebarea asta cu “cine dracu’ ești chiar tu?!”, viața capătă sensul unic de a afla răspunsul. Sus numitei decadențe i-a urmat, desigur, un pipi pe băț cu rezultat pozitiv. Și un număr fără număr de întrebări și tentative de a ne cunoaște mai bine, eu și cu mine.

Abolirea tuturor certitudinilor vine la pachet cu ceva extaz și multă anxietate. De exemplu, când îți bazezi tot confortul mental pe ideea că ești angajatul cuiva, aruncatul în cap ca freelancer și descoperirea epocală că ți se potrivește mai bine decât siguranța zilei de mâine te face să te întrebi de ce pana mea nu ai făcut asta mai devreme. Când o viață întreagă nu ai zâmbit cu inima, că știai că ai dinții strâmbi, plăcerea de a-ți zâmbi ție într-o poză pe care ți-ai făcut-o chiar tu vine ca un ciocan vanitos peste umilințele tinereții.  Când, după ce te-ai torturat toată floarea vârstei cu chiloți tanga, capitulezi în sfârșit în fața chiloților cu fund, numai ca să descoperi că încrederea în sine are fix zero legătură cu bucățica de textilă dintre picioarele tale, te întrebi de unde vine ea, încrederea, atunci când vine. Când iubirea pentru o mică persoană te consumă și te scuipă zilnic înapoi, mestecată într-o formă ușor diferită, începi să uiți de tine așa cum erai când nu erai mama ei, nu înainte de a fi ținut un chinuitor, dar în cele din urmă eliberator, doliu după fosta versiune.

Fostei mele versiuni nu-i plăcea viața. Murea de frică de viață. Nu și-ar fi făcut niciodată tatuaje, pentru că, dintre toate certitudinile pământului, îi lipsea fix certitudinea că știe ce vrea. Nu s-ar fi machiat, de frică să nu arate la fel de rău machiată precum ne. Nu s-ar fi ridicat de la masă să plece la mare acum-acum și și-ar fi spart toți banii mai degrabă la Ikea decât pe bilete la concerte, deși îi plăcea și ei muzica. I-ar fi lipsit înțelegerea lumii proprii pentru că și-ar fi servit zilnic un sandviș mare cu bullshit. Ar fi căutat fericirea în circumstanțe și s-ar fi plâns mult că n-o găsește. Fosta mea versiune era bruneta. Fosta mea versiune nu ar fi scris niciodată textul ăsta incoerent și intim, ci, cel mai probabil, o rețetă de mâncare.

Celebrate your midlife crisis, atât vreau să zic. Intrați în ea întrebându-vă cine sunteți și ieșiți din ea întrebându-vă cine vreți să fiți 🙂 E de departe cea mai mișto perioadă a vieții. Și cea mai frământată.

O să mă certe Mazilu Cristina pentru acest titlu ce denotă lipsă de seriozitate, căci dintre noi două, Mazi e aia mai profi și mai serioasă. Drept care am emoții vizavi de workshop-ul nostru comun, pentru că e prima oară când facem așa o aroganță, deși s’tem prietene de mai bine de 8 ani. Buuuun. Acestea fiind zise, să vă dau câte ceva din casă. Eram într-o zi la Mazi la studio (această bucătărie minunata, cum eu nu am acasă, merde!) și îi povesteam cum că de foarte multe ori se întâmplă să aterizeze în planurile alimentare ale clienților mei rețete de pe blogul ei. Și uite așa, circa doua face palms mai târziu, se punea pe hârtie schița unui workshop în devălmășie, a cărui idee generală era că eu o sa vă învăț să mâncați, iar Mazi o să vă învețe să gatiți ce o să vă învăț eu să mâncați, adică, practic, mâncare.

Cum am ajuns de la asta la două zile de desfrâu pe plită, e lesne de înțeles daca ne cunoașteți cât de cât pe noi astea două. Cert este că ne-am dori să iasă așa, ceva legendar, de factură hedonist-educativă, pentru 12 cetățeni care simt că ar putea beneficia de holistica noastră abordare într-ale mâncatului.

Absolut, dar ABSOLUT toate detaliile despre workshop-ul din 25-26 martie se găsesc aici: http://mazilique.ro/studio/pots-plans-workshop-gatit-si-planificare-a-meselor/.

Și ca să adresăm și elefantul din cameră, atelierul e prețuit la 300 de iepuroi, echivalentul unui city break în Făinari 5, unde se întâmplă următoarele chestiuni cost-generatoare:

• Mazi pregătește un super welcome brunch care, dacă nu ați mai avut bucuria și plăcerea, să știți că bate la fund orice meniu de nuntă, fie el și fensi, prin bogația de preparate și imaginația cu care sunt executate.
• Toată mâncarea (Mazi vrea somon și berbecuț și toate nebuniile pământului), toată băutura (nu puțină) și toate ingredientele cu care cei 12 cetățeni vor găti numaroase feluri de mic dejun, prânz și cină, timp de două zile întregi, sunt incluse.
• La finalul acestui weekend, plecați cu atâta knowledge food related cât puteți duce. Aflați cum, ce, cand și cât să mâncați, învățați tehnici de gătit și numeroase rețete ușor extrapolabile.
• Workshopul este o experiență în sine, cum ziceam, un adevărat city break pe veselie și oleacă de decadență foodie, care, ca să se întâmple, necesită participarea statului român și munca susținută a mai multor oameni, de la doamna Flori care face curat până la colectivul de ‘telectuale care rezidă la frumosul studio Mazilique.
• De aceea.

Ne vedem de Buna Vestire, gen 🙂

Am prins ultimul strop de lumină. Aveam o pungă de mazăre aproape plină și un blender mozolit cu pătrunjel și lămâie, de la ceva salată rece de paste pe care o făcusem pentru prânz.  Am fiert cu nonșalanță mazărea, un clocot sărat. Mazăre: meet blender murdar, blender murdar: meet mazăre. Ulei de măsline, lămâie, sare, piper, tahini, puțin praf de chimion și un cățeluș de usturoi zdrobit. Deasupra, iar ulei, iar piper, ba chiar și niște fulgi de chili because… why not.

În timp ce-mi aluneca degetul pe butonul turbo al aparatului de dezintegrat chestii, mă gândeam că vine primăvara și primăvara este ceva frumos. De atâta elocvență mentală era să adorm, practic. Voi luați cu lipie și bețe de morcovi și spuneți-mi, dacă vreți, ce-ați mai făcut de când n-am mai vorbit. Mâine poate apuc să vă scriu și eu despre ce se mai întâmplă în viața mea. Par egzamplî, despre cum am devenit o mică obsedată de *allthingsmakeup, frivolitate în brațele căreia mă arunc furtunos, numărând totuși în gând câte bilete la Enescu sau cărți pe hârtie aș fi putut cumpăra de banii ăia. Ce să-i faci, sunt un animal consumerist, da’ măcar îs drăguță 🙂

  

1. Am 4 tatuaje, toate făcute după 35 de ani.
2. Urăsc mâncarea de urzici.
3. Îmi doresc celmaimultcelmaimult o casă lângă apă și un border collie.
4. Culoarea mea preferată e undeva între albastru și verde.
5. Nu suport frigul.
6. Nu mă duc la biserică.
7. Vorbesc foarte repede și-s greu de urmărit din cauza asta.
8. Cartea mea preferată e The Sense of An Ending.
9. Nu am frați sau surori.
10. Nu sunt a morning person.
11. Gândesc în engleză.
12. Am 1m70.
13. Nu pot să număr în gând și să respir în același timp.
14. Beau cafeaua neagră.
15. Nu am carnet de conducere, deși am început școala de șoferi de trei ori.
16. Simt pure joy când mănânc o friptură bună.
17. Îmi place să scriu de mână, mult și zilnic. Până acum am consumat aproape 100 de agende Moleskine și le păstrez pe toate.
18. Am un motan de 14 ani, o mâță de 9 și o fetiță de 6.
19. Parfumul meu preferat e J’Adore.
20. Nu știu care-i stânga și care-i dreapta.
21. Sunt foarte ordonată în cap și foarte dezordonată în rest.
22. Merg la terapie din 2009, de când a murit tata.
23. Joc World of Warcraft on and off de prin 2005.
24. Nu pot să dorm fără șosete în picioare.
25. Îmi tund singură bretonul, în fiecare săptămână.
26. O dată pe lună mă duc la Monica de la Hair Stage, sunt 11 ani de când se ocupă de părul meu și I couldn’t be happier 😀
27. Am cont de Twitter, dar nu-l folosesc.
28. I love Florence + The Machine.
29. Mi-aș da toți banii pe concerte.
30. Amân update-urile de iOS până când nu se mai poate.
31. Sunt complet art-dumb, dar îmi plac artiștii.
32. Nu am avut niciodată bicicletă, deși mi-am dorit foarte tare.
33. PC, nu MAC, Cola, nu Pepsi.
34. Nu termin niciodată o cană de ceai.
35. Pot să beau 14 shot-uri de kamikaze fără să am mare lucru, dar mă îmbăt cu succes de la două beri.
36. Mă cheamă Ana, dar și Maria.
37. Am lângă pat un borcan cu luminițe de pom.
38. Sunt cea mai bună dansatoare cu picioarele pe sub masă.
39. Husband și cu mine suntem împreună din 2003 🙂
40. În vacanță îmi place mai mult să blend in with the locals decât să bifez obiective.
41. Nu înțeleg pozele alea cu laba piciorului omului.
42. Mă zgârcesc când e să dau bani pe haine, dar aș da oricât pe blugi și adidași.
43. Dintr-un line-up de lucruri îl aleg invariabil pe cel mai scump, fără să-mi propun asta.
44. Nu am niciun pic de răbdare. Totul îmi trebuie acum.
45. Cred deopotrivă în știință și în trasul de către curent.
46. Îmi plac garoafele roz.
47. Nu văd rostul surprizelor dacă nu le strică cineva.
48. Omor orice plantă în ghiveci.
49. Când eram mică, am înghițit 50 de pastile de B-complex.
50. Sortez ursuleții de gumă pe culori, îi mănânc întâi pe ăia roșii.

Zisă și “tocană-pozată-sub-bec-de-blat-de-bucătărie,-că-lumină-naturală-nu-mai-era-când-am-terminat”, pe scurt, “T.P.S.B.D.B.D.B.C.L.N.N.M.E.C.A.T.”, această chestiune, confecționată din fix ce arăta cel mai comestibil pe rafturile unui Mega mic de cartier într-o după-amiază, este ceea ce i-a smuls mamei din dotare ropote de aplauze (exagerare), lucru care nu se întâmplă ni-cio-da-tă!!! pentru că mamei nu-i place cum gătesc eu, “cu condimente”. Da, cam așa de gustoasă e. Ceva cinstit, la cratiță, să placă la toată lumea. #rezistă bine încălzitului la cuptor, însemnând asta că o faci o dată și mănânci lejer din ea trei zile. Dar să nu mai pierdem vremea, iată pseudo-rețeta, fără cantități așa cum v-am obișnuit de 8 (opt!) ani, a mâncării de vrăjit mame deosebit de exigente.

Niște ceafă de porc se taie în cubulețe bite-size, se condimentează cu sare, piper, paprika, cimbru și ce mai vreți voi în materie de buruieni uscate, apoi se frige iute la tigaie, pe toate părțile ei și cu niște ulei de calitate. Se păstrează la cald. În aceeași tigaie frigem niște ceapă, usturoi tăiat rondele și ardei gras roșu, tăiat grosolan. Nu vrem finețuri, tocături, chestii. Vrem bucăți simțibile în mâncare și două ceasuri mai târziu.

După ce s-au călit lejer legumele, le trasferăm împreună cu carnea într-o cratiță cu pereți înalți. Vărsăm peste ele o conservă de roșii bucăți, cu usturoi (există, e bună), după cum si cca o cutie de passata. Adăugăm extra buruieni. Niște rozmarin am pus eu, ba cred că și ceva busuioc și foarte mult piper, pentru că roșiile fără piper sunt ca peștele fără bicicletă, sau, mă rog, cu. Puțină apă să subțieze sosul și la fiert cu cratița. Foc mic, se știe. Cât să fiarbă? Depinde, practic, de vârsta porcului. Mi-e mi-a luat cca 1h30′, ar mai fi mers, dar m-am foarte plictisit la un moment dat.

Când carnea e moale, adăugăm cuburi de dovlecel, perpelite puțin în tigaie în avans, cu ulei de măsline, cimbru proaspăt și usturoi. Nu vrem să-i fierbem până la epuizare, coaja dovlecelului (da, cu coaja punem cuburile), trebuie să rămână circa verde. În viziunea creatorului ei, eu adică, aceasta este o mâncare de dovlecei, asa ca nu e momentul să vă zgârciți chiar acum. Eu am pus vreo 5.

Ce-am mai pus, tot așa, pe final? Păi am găsit o chestie interesantă, un amestec de orez brun cu quinoa de la Panzani. L-am fiert înainte si am îndesit cu el tocana. De-a gata am înverzit-o cu mărar și pătrunjel, i-am dat niște gust în plus cu sare și piper și asta a fost.

Bun, cu legume, ne-a mers la suflet. Bine v-am regăsit!