Adicatelea, ce faci dupa ce vii din piata cu sarsanalele pline. Obiectivul fiind “impiedicarea procesului natural de putrefactie a legumelor inghesuite in lada frigiderului cu pungi cu tot si uitate acolo cu sapatamanile“. Strategia fiind “sa vinzi castraveti gradinarului puturos”. 

Asa. Ia sa vedem. Despre cum arata un frigider organizat intru supravietuire prin alimentatie corecta a oamenilor din cale-afara de busy am mai scris aici. Revin cu o suma intreaga de invataturi practice, din experienta lui Naie si a familiei sale mancatoare de carne. Potrivnica to all things green. Scarbita de toate legumele. Rapusa de colesterol. Doritoare de schimbare a murdarelor obiceiuri. Enough said. Organizarea post piata se intampla de indata ce-am intrat pe usa (no delays) si arata ceva de genul asta:

1. Punga numarul unu (ziplock): ardei gras spalat, curatat, taiat felii; ardei kapia rosu – same shit; castraveti si morcovi – la fel. Pentru portiile zilnice de legume crude, din punga direct pe farfurie.
2. Punga doi: salata. Curatata, spalata frunza cu frunza, uscata cu uscatorul de salata (asa ceva). Pentru confectionat salate rapide cu baza de frunze verzi.
3. Punga trei: ridichi. Curatate, spalate, uscate cu “prosop” de hartie.
4. Patrunjelul – desprins de pe “vrej” frunza cu frunza, depozitat intr-o casoleta, fara a se spala in prealabil.
5. Mararul – la fel.
6. Cartofii noi – stersi cu un prosop uscat si pusi intr-o casoleta.
7. Ceapa verde: curatata de cozi si mustati, nespalata, invelita in hartie. Usturoiul verde si prazul – la fel.
8. Dovleceii, vinetele, zucchini – in hartie, bucata cu bucata.
9. Morcovii, pastarnacul, telina, radacinile de patrunjel – nespalate, necuratate, in punga musai. In hartie se ofilesc rapid.
10. Rosiile – ca atare, in lada de fructe.
11. Ardeiul si castravetii nebastonati – intr-un castron neacoperit.
12. Pepenele: la casoleta, curatat de samburi si taiat cuburi.
13. Ciresele si capsunele – curatate, spalate, puse in casolete.

Concluzia: Unora le place in punga, pentru ca au nevoie de niscaiva umezeala, altora le place in hartie, pentru ca e musai sa se pastreze placut uscate. Tineti cont care-i care atunci cand va ordonati legumele pe caprarii.

Foarte important: Daca lada de fructe si legume a frigiderului se dovedeste neincapatoare, rezultand un aranjament tip “claie peste gramada”, notati dumneavoastra frumusel pe un post-it ce e in ea, ca sa nu uitati ca aveti, gen, zece legaturi de ceapa si zero pastarnac. Asezati in partea de jos a lazii chestiile “nestrivibile”, tari (radacinoase, cartofi), si peste ele veniti cu alea storcoshibile.

Declar inchisa sesiunea OCD a diminetii, va doresc o saptamana buna si un frigider lipsit de imputziciuni. Cheers!

A inceput ca mancare de Iepure, a sfarsit prin a deveni un family treat. Aceasta spumita roz e jam-packed cu vitamine, numa’ buna pentru o zi de luni. Zice asa: o banana mica, o jumatate de avocado copt si o mana de capsune se mutileaza cu blenderul pana cand nu mai stii care e care. Rezulta o portie. Se da pe gat, gal gal, sau se mananca din castron, cu cereale si lingurita.

Va doresc o zi de luni mai putin dezgustatoare:) Cheers!

PS: Cu cat e banana mai verde, cu atat e mai buna treaba asta.

Buna dimineata de luni! Doresc sa le transmit pe aceasta cale prietenilor de la Bucate pe roate ca mi-e dor de checul molcutz si ca mocangeala de marti (da ma, orice comanda de mancare data martea la Bucate vine cu ceva on the house – si nu, nu e necesar sa va sincronizati cu cele trei ceasuri rele) nu e la fel fara dansul. Jos negresa, traisca virgula checul.

Stati cu geana pe ei aici: http://www.facebook.com/bucateperoate.ro, se intampla every marti, like clockwork.

Despre cum mananc io morcovi cruzi si beau ceai de sunatoare povestim alta data. Ca doar n-o sa ne stricam cu totii saptamana. Mai bine la negresa sa poftim.

Pentru ca ieri am mancat iarasidinnouwtf pizza, se reporteaza pe azi burgerii de curcan fara chifla, facuti fix dupa reteta asta – http://easypeasy.ro/2011/04/burgeri-de-curcan. Langa dumnealor, o salata cretzofolina cu morcovi noi si dressing de rucola (o cutie de rucola, zeama de la o lamaie, niste ulei de masline cu busuioc, doua lingurite de mustar de calitate, o manuta de chilli flakes, sare dupa gust – toate astea mostrflocite la blender). Atat, ca am treaba. O zi cu spor s-aveti!

De niste saptamani bune mancam: oua, pizza, pizza, pizza, oua, oua, pizza, oua. Fireste ca am ajuns iarasi la saturatie, sa tot fie a o suta oara cand zic asta in ultimul an de zile. De ce, ma veti intreba, se intampla aceasta treaba? Pai. Pentru ca este foarte greu sa fii gospodina in bucatarie, supercalifragilistica la job, nevasta in dormitor si mama cuiva, vesnic vesnic.

Ei, si acum ma adresez femeilor suficient de nebune ca sa incerce asta, si le spun asa: chiccas, va invit sa luati parte la pandalia meal planificarii. Haideti pe noi un experiment sa facem, iar daca mai traim si saptamana viitoare, inseamna ca suntem din vita nobila a lu’ Wonder Woman si putem umbla in chiloti albastri pe strada fara sa ne ia politia, pentru ca, nu-i asa, putem face, si anume, orice.

Planul “moartea lipsei pachetelului de pranz pentru la birou”, facut inca de saptamana trecuta, si-a gasit aplicatie de luni, totul incepand lunea. Din mers am mai schimbat una alta, de exemplu ieri am umflat ghebos tortillele cu strips de curcan in loc de pui, dar in mare asta e ideea.

Ajungem la pranzul de azi, pe care trebuie neaparat sa-l prezint, deoarece 1. este foarte bun si 2. m-a surprins. Budinca de macaroane cu ton. Eu la tonul din conserva nu ma excit deloc, mai degraba l-as considera a mega bleax situation. Si totusi, aceasta budinca nu e rea deloc. Deloc deloc. Deloc deloc deloc. Deloc deloc deloc deloc… If you catch my drift.

Se fierb macaroanele in apa cu sare (o portie = o cana de paste uscate). Se scurg. Se azdrunca intr-un vas de yena. Se avanta peste ele niste conserve mici de ton in ulei de masline, uleiul scurs lejer in prealabil (o conserva de ton de cca 80g per portie). Se mai pun o conserva de porumb si niste mazare congelata (cca o ceasca plina cu varf pentru fiecare portie).

Si-apoi, piesa de rezistenta – se prepara rapid intr-o ulcica o supra crema de telina – dintr-o telina potrivita, fiarta in putina apa cu sare, eu am pus si radacina, si frunze, pe care frunze le-am scos din apa inainte sa pasez treaba. So, revenind, telina fiarta in apa se paseaza in legea ei cu blenderul vertical, se incorporeaza in ea niste smantana dulce, piper proaspat macinat si nucsoara. Se varsa zeama asta in vasul de yena, borfolind bine pastele, sa se imbrace corespunzator in lichidul inmiresmat. Pe deasupra se rade branza cheddar si tot pe deasupra se tranteste un ou batut bine. Budinca zace la cuptor la foc mic timp de 30 de minute. Supa aia de telina face toti banii, fara ea nu cred ca mi-ar fi placut asa tare. Pofta buna, I hope you live to tell the story!;)

Nu va lasati pacaliti de titlul asta… sugubat, adevarul adevarat e asa: cand am citit prima oara mailul Roxanei de la GH, era sa lesin. Asa o combinatie de “ah ce-as vrea, dar ce mi-e frica” nu am mai experimentat de mult. Ok, ma bag, ma suflec de maneci, deschid Cartea Regala de Bucate a A.S.R. Principesa Margareta la pagina 50 si execut chilli con carne (nicio emotie, been there, done that, mancat mult, beaucoup de mniam mniam). Ei da, dar daca nu castig? Daca nu sunt eu printre cei cinci alesi? Cum o sa traiesc cu asta? O sa sufar ca un caine, zau. Si, pana la urma, de ce-as castiga? De ce m-ar vrea taman pe mine, care ma scald in porc si festelesc graiul curat romanesc de-o maniera execrabila pe blogul aci de fata? De ce eu, cea care detine o pereche de adidasi Nike pe post de incaltari de gala si zero table manners asortate la dansii? (manuirea corecta a furculitei si-a cutitului mi se par, chiar si acum, la cca 33 de ani, o mare, mare arta).

Ma, deci vroiam si nu vroiam sa particip, m-am codit, m-am socotit si-am zis asa: da Doamne sa ma  aleaga, iar de nu, da Doamne o fasolica strashnica sa mancam, pentru care iti multumesc. Si-asa m-am pus de-am facut o tigaie mare de chilli con carne.

Reteta regala spune ca avem nevoie de: 900g de fasole rosie (am folosit conserva Bonduelle), 450g rosii fierte sau din conserva (am folosit conserva de rosii bio Alnatura de la DM si am inmultit cantitatea cu doi), 450g carne tocata de vanat sau vita (am ales vita, nu mananc pufoshenii, stiu, sunt ipocrita, asta-i viata, we all draw the line undeva:D), o ceapa mica tocata marunt, 100g ardei iute proaspat pisat, o lingurita de chimen, o lingura de oregano, o lingurita de piper negru, 80 ml ulei de floarea soarelui, sare dupa gust.

Ei, dar pentru ca brief-ul era “luati de personalizati voi reteta asta cum va taie inspiratia”, am facut mici modificari pe lista de ingrediente: am inlocuit ardeiul iute proaspat din compozitie cu peperoncino, ardeiul proaspat pastrandu-l pentru servit; am mai pus pe lista niscaiva boia dulce de casa, adusa de la Targu Mures, o bucata de bat de scortisoara, niste ardei capia rosu-dulce, o ceasca de suc de rosii bio, o lingura de smantana grasa si un fir de ceapa verde, pentru servit. (Na ca m-am expus complet!)

Sunt doua motive pentru care am ales reteta asta: unu – se face singura si doi – miroase dumnezeieste. Nu, really. Adica stiti legenda aia cu ambrozie si nectar? Ar trebui sa fie ambrozie, nectar si chilli con carne, asa de spectaculoasa e aroma care se degaja din tigaie in timp ce preparati marsavia asta la adresa siluetei. Daca m-as pricepe, as scorni un cuvant anume pentru mirosul de chilli con carne, ceva din zona alintaroma-boswelox-actiregularis-and-other-nonexistent-advertising-mumbo-jumbo. Zau, merita un cuvant, sa ma ajute cineva care vinde cuvinte, va foarte multumesc.

Din papuris mai aproape de voi, revin cu reteta. Intr-o tigaie mare, cu pereti inalti, se pun la calit ceapa si ardeiul capia, tocate marunt. La calit, adicatelea in ulei, ca sa fie clar pentru toata lumea.  Ardeiul asta rosu, va asigur, isi merita locul in reteta, pentru ca aduce o bine-meritata dulceata intregii afaceri. Se amesteca vartos in tigaie cu lingura verde de plastic de la Ikea (doamne, de cand asteptam s-o folosesc, am cumparat-o pentru ca era o-bli-ga-to-riu sa am asa ceva, nu, nu incercati sa faceti asta fara lingura verde, totalmente faux pas). Cand ceapa este aurie, se adauga carnea tocata, despartita bine, caci altfel, perisoare veti manca.

Reteta originala zice sa pui condimentele in sos dupa ce pui fasolea si rosiile. Mie imi place sa le pun inca de pe-acum, sa inmiresmeze carnea. Cand aceasta capata o culoare uniform-maronie pe toate partile, pac venim cu conservaraia. Fasole, rosii, sare, piper, inca niste condimente daca simtiti nevoia (eu am simtit-o).

De la mine putere, mai puneti, va rog, nitel suc de rosii, cam o ceasca, pentru ca veti vrea mai mult sos. Puneti si-o bucatica de bat de scortisoara, pe care il ejectati din oala dupa vreo trei-cinci minute. Acoperiti vasul si lasati sa fiarba la foc molcom, amestecand din cand in cand si turnand nitica apa fiarta daca se ingroasa gluma.

Dureaza cam o ora pana-i gata. Timpul trece greu, limba se frige cu anticipatie la fiecare descoperire de oala. Cand e gata minunea asta (dar mai cu seama a doua zi, dupa ce-a avut ragaz sa-si lase tot gustul), se serveste cu o lingura de smantana, o ceapa verde si oleaca de ardei iute proaspat zdrobit.

Pe final as spune doar asa: ceci n’est pas un pipe, acesta nu este chilli con kitty, iar eu nu sunt neaparat cea mai potrivita alegere pentru Cina Regala. Imi lipsesc eticheta, discursul si retinerea pe care, imi imaginez, ar trebui sa le ai pentru asa un eveniment special din viata omului. Daca voi fi intre cei cinci, voi incerca sa ma comport mai frumos decat atunci cand l-am cunoscut pe Jon Bon Jovi in context profesional si-am sfarsit prin a ma agata de gatul dumnealui cu entuziasmul bolnav al unui adevarat groupie (Jon, sa facem o poza, te rog, vrei? Acum? Dar acum? Poate acum? – ei da, poza exista after all;). Deci nu, nu asa. Promit sa fiu cuminte. Desi primul gand care mi-a venit in cap cand am primit invitatia la concurs a fost: OMFG ce tare ar fi s-o iau pe Iepu cu mine, sa se cunoasca cu A.S.R. si-apoi sa-i impuiez capul de-acu’ si pana la maturitate cu povestea asta, cam asa cum imi povesteste mie mereu mama ca la 2 ani am tras-o de par pe Maria Dragomiroiu la un spectacol.

http://newsroom.electrolux.com/ro/2012/04/12/electrolux-invita-bloggerii-de-food-la-o-cina-regala

Sa se consemneze din capul locului ca nu-mi plac supele creme. Nu fac, nu comand in restaurante. Una singura a reusit sa penetreze armura mea anti “boralac scarbos, le poop”. Aceea este marveloasa supa crema a Olenei de la Simbio. Si n-as fi stiut niciodata cum e, daca nu si-ar fi comandat Boo intr-o seara, pe cand noi beam vin si ea era cu masina. Am simtit mirosul suav de ardei rosu din celalalt capat al mesei, unde ma aflam. Calcandu-mi peste toate principiile culinare, m-am insurubat langa farfuria de Boo, caci era musai sa aflu ce minune fragranta invartea in castronul prea mic. Asa ne-am cunoscut, eu si doamna supelor creme. Dupa care, si long story short, ca se scoala Purcelul, am cerut reteta, iar azi am replicat-o miseleste dupa sms-ul primit de la Dana-de-la-Simbio, dupa cum urmeaza si fara a ma abate de la instructiuni (eu, picture that!:))

Asadar, pentru o farfurie de supa, se necesita: 1/2 ardei capia, 1/4 ceapa mica, 3 felii de dovlecel si 1/2 morcov mare. Se fierb toate acestea in nu foarte multa apa. Se paseaza la blender cand sunt gata. Se condimenteaza cu sare si piper si se dreg cu doua linguri de smantana dulce. Rezultatul e heavenly, iar daca nu puneti sare peste legumele care fierb, puteti “rezerva” o portie si pentru un copil mic-de-tot, inainte sa puneti, fireste, smantana dulce.

Am mancat-o cu mare pofta, cu crutoane pe care le-am “uscat” in cuptor dupa ce le stropisem lejer cu niste ulei cu aroma de usturoi. Mi-a placut, dar nu asa mult ca aia de-o face Olena, asta si pentru ca eram acasa, nu la Simbio, doh;)

Bai, v-am zis ca de luni ma intorc la birou si ca-s scared shitless? Of of, mai mai!

PS: Pentru mai multe portii, inmultiti cantitatile corespunzator, am uitat sa zic.

PS PS (ce-nseamna sa te grabesti:p) – “Ma Dana, imi dai tu mie reteta de supa crema s-o pun pe blog, sau e secret?” Si Dana: “Nu e ma secret, eu intotdeauna dau retetele, lumea nu vine la Simbio pentru mancare, vine pentru toata experienta”. Si aceea, as adauga eu, este de nereplicat. Cam asa:D

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

Wtf?!

Deci: eram in posesia a doua pulpe de pui facute la cuptor, pe modelul tava cu apa si nitel ulei, acoperite cu folie pana sunt gata si descoperite intru rumeneala de final. Le facusem asa basic deoarece urmau sa expire:p Aseara se uita Mishu in tava si zice: mvaaai, dar sunt asa… balane! Nu bun, scarbos, gen. Zic eu in capu meu: las ca ti-arat eu tie! Ma suflec de maneci si iau o tigaie cu pereti adanci. In ea pun o lingura de unt si niscaiva ulei de masline cu aroma de usturoi. Perpelesc bine pulpele pe ambele parti, asezonand ghebos cu un mix de condimente (cimbru, busuioc, maghiran, usturoi si nush ce mai avea mixu in el). Amestec intr-un castron o cutie de smantana dulce cu o lingura de smantana acra si nitel amidon. Torn chestia asta in tigaia cu puiul si o vantur de colo colo pan se leaga sosul. Separat trantesc o mamaliguta in care, cat era pe foc, desert o punguta de emmentaler ras. La servit presar emmentaler de-asta peste intreaga farfurie. Mi-nu-nat! Se va numi puiul cu smantana accidental, cu realizare in trei pasi si doua zile;)