Si ce mai zici tu, bai Cookie? Esti bine, sanatoasa? Viata e frumos? Sa stii ca de mult ma tin sa-ti zic ca… well…  (cum sa ma exprim ca sa nu ma intelegi gresit?)… arati ca naiba. Nush, zau, ce se intampla cu tine. Mecla asta anemica, parul asta valvoi, pijamalele astea terfelite, care se iau dupa om precum cainele comunitar, te fac de nerecunoscut. Ma mai iubesti nespus? Ca uite, vreau sa te invit sa iesim de Valentine’s Day. Noi doua, eu si cu mine. Catchu’ e ca tre’ sa te speli pe cap, sa mirosi frumos, sa te imbraci ca o femeie (in puii mei) si sa nu scoti o vorbulita. Vom iesi la pranz, pentru convenienta situatiei. Vom iesi… in casa noastra. In sufragerie. Eu voi gati pentru tine pui. Vom bea Cola apa. Te vom barfi pe tine si ne vom iubi in clisee. Ne vom iubi cu inima tanara si cu burta plina de carne, asa cum ne place. Si-apoi, eu am sa ma cocot pe un taburet si am sa-ti recit poezii cu rima, pentru ca niciun gest nu e suficient de desuet atunci cand vrei s-o faci sa priceapa ca she’s the one. Ia, te rog, aminte la aceasta superba mostra liricoasa, am scris special pentru tine urmatoarele:

Te rog sa intelegi ca nu mi-e usor. Nu te-am mai curtat de cand aveai cosuri. Dar am fost aici, stoica, fidela ca o nevasta de marinar, asteptand sa ti se feshteleasca dragostea de tine, ca sa mi ti-o iau de-o aripa, si s-o azvarl in oala, si sa facem impreuna o tocana de amor de sine, ce n-a mirosit niciodata mai bine. Pam pam.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Bai, care radeti acolo in spate? Ca va dau afara imediat! Sau ce, nu s-a mai pomenit ca de ziua indragostitilor sa ai un date cu sinele? Nu, pe bune. Eu asta am in plan. Vreau sa-mi arat mie ca imi pasa de mine. Mi-am facut o mancare buna de lins cratita, iar daca astrele se aliniaza corect, am sa am si timp s-o mananc. Planul e sa stau la masa. Jos, adica, stiti, pe scaun. Nu la varice, in bucatarie, cu Purcifer intr-o mana si cu telefonul strans in menghina dintre maxilar si umar, asa cum numai fix un an de stat acasa te poate invata. Deci asa nu. Vreau un pranz tihnit, cu storurile trase cat sa intre lumina, cu geamul inchis cat sa nu intre iarna si cu liniste deplina. Anul asta, de ziua indragostitilor, that special someone voi fi pentru mine eu. Aceasta aventura egotistica este rezultatul a one too many phonecalls la 9645, iar daca e adevarat ca dragostea trece prin stomac, mi-e clar ca eu si cu mine tre sa facem ceva sa rekindle our romance. Intelegeti voi ce zic? Pai daca da, atunci va poftesc sa va suflecati manecile si sa executati ceva bun de mancare pentru voi insiva, pentru ca… well… pentru ca meritati. Pentru ca, every now and then, mai tre’ sa va aratati dragostea si fata de propria persoana. Si ce mod mai bun de a face asta decat cu o foarte, foarte buna tocanita sentimentala. (De mult ma roade, btw, ideea ca relatia unui om cu mancarea il defineste. Si de mult am zis ca oamenii care nu vad rostul gatitului pentru ei insisi, ci doar pentru familie/prieteni/copii etc., sunt niste oameni cu o suferinta. Dar sa nu divagam si mai mult decat am facut-o deja de la un post care se vroia unul simplu, cu pui.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

In 99% din cazurile in care exista in sala de asteptare a bucatariei noastre aripioare e pui, ele ajung asa: http://easypeasy.ro/2010/11/aripioare-la-cuptor-cu-legume-sote.

Adica marinate pripit si perpelite in tava pana cand ies crocante si aluneca pe gat ceva de speriat. Aceasta reteta basic nu avea insa cum sa fie de ajuns pentru pranzul meu romantic de una singura. Vroiam ceva special. Ceva la care sa muncesc. Ceva cu planning ahead. Cu timpi de preparare si asteptare, cu pauze de privit galesh prin geamul-oglinda al cuptorului, cu anticipatie flamanda. Ceva cu dichis. Deci nu, nu aveam sa ma multumesc cu clasica tehnica de preparat puiul, zisa de sotul meu si “crocantzescu”. Nu si de data asta.

Deschid paranteza ca sa va spun ce cred eu ca e musai sa se regaseasca in orishice mancare cu pui. Pai… e simplu: UNT, USTUROI si CIMBRU. Inchid paranteza.

Ei, primul lucru pe care l-am facut o fost o strasnica marinata. Nimic original aici: o ceasca de ulei de masline, nitel sos de soia, piper proaspat macinat, cimbru, Nomu smokey peri peri si niste boia iute afumata la completare, nitel chimen rasnit, niscaiva ierburi de Provence si doi catei de usturoi zdrobiti. Zeama asta se toarna peste aripioarele spalate, sterse si azvarlite intr-o punga trainica, de felul celor de se gasesc la DM, alea de 6l pentru congelat diverse oratanii. Bun. Punga asta cu minuni se tine peste noapte la frigider. Merita asteptarea? Ma veti intreba. Sau e acelasi lucru daca lasam carnea la marinat doar 1h-2? Pai, in all honesty, eu sunt pentru versiunea grabita, cam intotdeauna. Deci nu v-as indemna sa marinati cu zilele, decat daca vreti voi sa va smtiti mai din cale-afara asa, precum eu in situatia de fata. Altfel, merge si a quicky, al naibii de bine!

Mai departe. O data aripioarele marinate de nu mai stiau cum le cheama, le-am scos din punga si m-am apucat sa le prajesc intr-o tigaie cu unt, la foc molcom, pe toate partile.

Nu le-am lasat sa devina crispy-maro, ci le-am dat, mai degraba, o tenta aurie. Cam asa:

Apoi le-am scos pe farfurie, iar in grasimea ramasa in tigaie m-am apucat sa sotez un praz, doi morcovi si vreo 12 catei de usturoi. Am stins cu vin alb si-am dat tigaia deoparte.

Bai, si acum incepe opera de trei parale arta. Intr-o cratita rotunda se pun frumusel balanele aripi intr-un fel de monument circular, precum in imaginea care valoreaza mai mult decat 1000 de cuvinte (zau ca nush sa explic pe de-a vorbele, sper ca se vede clar in poza):

Intre aripi am bagat niste separatoare de ceapa rosie, iar la mijloc am varsat legumele sotate, cu tot cu vinul lor. Mi-am amintit sa pun si niste mazare congelata, de felul extra-fin. Am garnisit cu buchet de cimbru. Am completat sosul cu niscaiva supa de pui (chicken stock, poate apucam in viata aceasta sa discutam si despre ea), cat sa acopere carnea cam pe 3/4, am pus deasupra niste folie de aluminiu intepata strategic cu furculita din loc in loc si am varat la cuptor cratita, la foc mediu. O ora nici nu m-am uitat la ea. Mi-am vazut de treaba. Am facut un piure semi-pasat, asa cum imi place mie (nu iubesc deloc piureul ala ultra-zdrobit, eventual si la blender, big big cah!), cu juma’ de pachet de unt in el si cu niste extra-lapte. Apoi m-am dus sa vad ce fac minunatele. Erau bine, multumesc. Le-am descoperit si le-am mai lasat vreo 20 de minute la foc mic, pentru o rumeneala placuta. Apoi le-am tras in cap o mana de patrunjel verde tocat, for the finishing touch.

In detaliu, aratau cam asa:

Apai daca nici asta nu e dragoste, atunci zau ca nu stiu ce vreti…

Anyways. De spus ca le-am scos pe farfurie, le-am aranjat frumos in cuib de piure cu legume, sos si ceapa verde, le-am sedus, le-am tras in poza si le-am abandonat, in asteptarea unui somn iepuresc. Pentru ca nicio relatie nu e perfecta, nici macar relatia cu tine insati…

… iar daca mananci din cratita, o sa ploua la nunta ta.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest pranz mi-a fost “cauzat” de Agricola Bacau, care m-a scos din amorteala si din foame, starnindu-ma sa declar cuiva iubire vesnica la farfurie. Cica ar fi si un concurs cu acelasi subiect, aici: http://www.facebook.com/pages/Creator-de-Pofta/121523801241383, like daca like.

Si daca, for whatever reason, va “simteti” singuri de V day, tratati-va pe voi cu mancare si cu dragoste. Happy ziua indragostitilor!

Ziua mea incepe la 8. Seara. Cam pe cand se culca Iepurescu, incep si eu sa exist. Si-s obosita de numa. Sunt asa de obosita ca intr-o noapte m-am trezit lac de transpiratie, visasem ca venisera hotii sa ne hacuiasca, urata treaba. M-am impleticit pan’ la baie si cand m-am uitat in WC, o balta de sange. Na, ca mi-au luat gatu’, am zis eu. Dar daca mi-au luat gatul, cum de-s inca aici. Mi-a luat spre un minut sa cuplez si sa-mi dau seama ca “sangele” era un pansament cu betadina aruncat in buda de cu seara. Uitasem sa-l flush si se decolorase acolo, nemernic. Mda. Cam asa.

In rarele ocazii cand se mai face de mancare in casa asta, se atenteaza asupra farfuriilor pe intuneric, cu un obiectiv luminos, dar nu chiar. Rezulta niste poze urateeee, doamne, da’ ce urate sunt. Rezulta si nervii aferenti. Si lehamitea. Si “da’ cine doamne iarta-ma ar vrea sa citeasca despre urateniile astea”. Si uite-asa mai trec niste zile in care nu scriu. Si cand ma intreaba cineva daca suntem ok, nici nu stiu cum sa raspund. Nu, nu suntem ok, suntem mici, nemancati si nevrotici.

Ieri am facut insa o mancare buna tare. Si de-aia de se face singura, tzac pac. Si-am zis ca merita sa share, chiar si-asa, in lipsa pozelor scaldate-n soare. Va trebui sa ma credeti pe cuvant si va trebui sa faceti o data tocana asta de porc, cu paste si masline verzi.

Intr-o tigaie mare se pun la incins in ulei bucatele de carne de porc, o ceapa tocata, doi catei de usturoi si un ardei rosu taiat maruntel. Cu o lingura mare de boia, sare si piper. Se inabuse cu nitica apa clocotita. Se vara in sos maslinele verzi, cimbru, rozmarin si-o foaie de dafin, si se lasa tigaia sa clocoteasca la foc mic. Vreo 10-15 minute. Intre timp se fierb doua cesti de paste scurte. Se scurg de apa si se pun peste porcul cu masline. Intr-o cana se dilueaza 3/4 suc de rosii cu 1/4 vin (alb sau rosu, numa’ sec sa fie). Se varsa tocana intr-un vas de yena (sau o cratita buna de bagat la cuptor), se toarna peste ea sucul de rosii, se mai pluseaza cu condimente dupa gust si se da la cuptor la foc mic, sa mai scada oleaca. Din cand in cand se mai “rascoleste”, ca sa nu se arza pastele cele de deasupra. Se serveste asa, de-a calda, cu patrunjel proaspat.

Si voi? Voi sunteti bine?

Pentru ca am vrut musai sa scriu azi, mi-am inceput ziua cu o farfurie de supa calda si-un tzamp pe pilaf de orez alb (cam cum ar zice buna-mea). Fix ce-i trebuie caprioarei la ora zece dimineata. Prin amabilitatea lui Iepu’ Purcifer, n-am mai apucat a posta nimic, dar macar m-am asigurat (si azi) ca nu voi muri de inanitie (o vorba-n vant din partea mea, o sa va zic candva zilele astea una alta despre niste oameni care chiar stiu ce e aia foame, eu nu pot trai cu ea o ora, ei traiesc cu ea zile…).

Ei. Intrebarea este ce pui mancam io. Si raspunsul: pui… oshenesc. Da. Asa-i zice. Ca se facea ca eram cu consortul in Auchan, unde nu pot sa zic ca-mi prea place, nimeream pana mai ieri doar accidental, dar de-acu’ o sa ma duc chitit. Asa. Si la raionul de carnet, in fata-mi se asternura deodata niste pui mari, si galbeni de grasi ce erau, cu pielea tare si carnita inchisa la culoare, precum pasaretul alergat. Ce este acest animal? Am zis eu. Si Pufix: cum ma pufi, e puiul osenesc, nu ti-am zis io de el? Cert este ca l-am luat pe el puiul, de fapt, doua pulpe si-un piept cu os, si l-am dus acas’ la noi, sa-i fac cunostinta cu sfanta oala. Am fiert mai multisor la el, dar doamne, ce bun! Pui adevarat, chiar aduce cu puiul de tara. Nicio treaba cu cocoricii si avicolii si alti de-astia. Asa tare m-am bucurat de supa si de pilaf, incat am ezitat sa share, ca data trecuta cand v-am zis de fructele congelate, n-am mai gasit cu saptamanile. Totusi, natura mea deosebit de altruista intr-alea halelii a invins. Meritati, nu-i asa, puiul gras, puiul oshenesc. Ii zice asa de la Oash, nu de la Auchan cum crezui eu si cateva fete de-ale mele. Cica s-ar gasi si-n Real si Cora, eu zau ca nu l-am vazut pana acum in niciuna din astea.

Asa. Deci cautati puiul bun si galben, e usor de recunoscut.

Trambulim mai departe fara noima, pentru ca vine peste noi spiritul Craciunului si nu vreau sa ne gaseasca, nu-i asa, cu chilotii-n vine. Intai, un incident. Eram eu cu Boo intr-o seara la o trattorie. Era destul de tarziu, sa tot fi fost vreo 4-5 mese ocupate, atat. Bai, si intra in carciuma un grup de colindatori. Oameni in toata firea, nu pusti. Si incep a canta colinde asa de frumos, ca ti se facea pielea de gaina. Nu unul, ci vreo patru. Si de pe la noi, si de la altii. Eu cu Boo: mvaaai, ce draguuutz! Restul mesenilor, numa cu ochiu-n farfurie, nu care cumva sa necesite a se scobi prin buzunare dupa vreun cincilei. Cand au terminat de cantat oamenii, ne-au urat “sarbatori fericite”. Am raspuns doar noi. Pentru care chestie ne-am luat niste priviri de parca eram, gen, doo lepre. De m-au apucat asa toti nervii capului. In ce tara traim, bre oameni buni, de colindatul (frumos, cald, pe mai multe voci) este sinonim cu cerseala? De ce suntem asa opariti social, in loc sa ne bucuram ca niste copii? De ce nu facem om de zapada cu ochii boabe de piper? De ce nu iubim? Of.

Ceea ce ma duce la punctul numarul trei. Intitulat “facerea de bine…”. Bogdana isi raceste gura de niste bune luni indemnandu-ne sa-l ajutam pe baietelul cu DBA, Bibi, nu zic ca far’ de folos, dar precis usor nu a fost. Si dupa cum printesa si-a luat cu doua maini scatoalce cand a incercat sa ajute o fetitza fara o mana, asa, iata, si acum a iesit cu balamuc. Cum, va veti gandi, cum este posibil ca un om sa-si bata joc de dorinta altuia de a ajuta pe cineva al carui copil poa’ sa moara daca nu este ajutat? Pai… e simplu. Pentru ca in Romania, colindatul este sinonim cu cerseala, v-am zis eu ca se leaga.

Sigur, daca nu sunteti la curent cu recentul tambalau, nu veti intelege mai nimic din aceasta peroratie. Nu-i nimic si nevermind. Ca, de fapt, tot ce tre sa intelegeti is this:

Pana pe 16 decembrie, si doar pana atunci, puteti cheltui cu cel mai mare folos 2 euro, trimitand un sms la 848. O faceti pentru acest copil cu boala asta afurisita si rara, despre a carui suferinta au scris o multime de oameni cu suflet din online-ul romanesc. Iepu’ a racit prima oara acu’ o saptamana. Usurel. Doar niste muci mai vanjosi. Si tot mi s-a parut capatul tarii. Nu vreau sa imi imaginez prin ce trec parintii lui Bibi. Vestea buna (si in egala masura frustranta), e ca suma de care e nevoie pentru ca micul Bibi sa fie ca nou nici macar nu e foarte mare, 100.000 de euro. Nu e mare. E doar greu de strans. 50.000 de SMS-uri. Oare suntem atatia? Sunteti cu mine?

Si chiar, voi ce-ati face daca in carciuma unde cinati ar intra niste colindatori? Le-ati zambi? Le-ati da bani? I-ati privi cu scarba? V-ar fi rusine pentru ei? Nu, pe bune.

Nu cred sa existe in istoria colaborarii client-agentie-bloggeri un proiect mai misto, mai heartfelt si mai putin grevat de grija banului decat Electrolux Passion4Cooking. Astazi, aceasta grozava initiativa implineste un an. Datorita ei am cunoscut-o pe Lavinia, one of my favorite food bloggers din .ro. Si pe atatia si atatia oameni care mai de care mai faini. Daca doriti sa revedeti, luati de aici, asa a inceput totul: http://easypeasy.ro/2010/12/o-seara-cozy-la-cortina. Iar daca nu, eu doar va zic ca, drept cadou de aniversare, aseara ne-am mobilizat cu totii, bai, dar fix toata floarea cea vestita, de-am copt sincron briose care mai de care, in chip de donatie pentru niste copii sarmani. A fost the muffin marathon, cu live text pe facebook and shit! Nu va pacalesc, exista dovezi! Ah, si azi se lasa cu sarbatoare mare in curte la Cortina, sa va imbracati bine, da? La multi ani, dragi “impricinati”: Electrolux, Golin Harris si fellow food bloggers, a fost un an bun, abia astept sa ne veselim festiv diseara, iar pana atunci va las cu ce-am copt. Meritul este in intregime al lui Mishu, eu “decat” le-am gustat, sa nu fie otravite. Nu erau.

Pentru 12 briose:

• 175g faina
• 150g zahar
• un plic de praf de copt si doua de zahar vanilat
• 150g unt la temperatura camerei
• 3 oua
• visine fara sambure

Ciocanelele erau fierte in supa. Eu ma uitam la Vocea si ma tot gandeam in subsidiar ce sa fac cu ele. Tentatia de a le azvarli cu bolta in frigider era… tentanta. Cand colo, ce sa vezi, am facut cel mai pripit ostropel care exista. Si bun, foarte mult bun, mult mai bun decat in varianta asta. Mi-a luat fix cat o pauza de publicitate. Iata cum:

pus ulei de masline in tigaie – incins oleaca, nu prea tare – azvarlit in el niste usturoi de-ala gata tocat, din congelator – mermelit – varsat peste el o conserva de rosii tocate – iar mermelit – inmiresmat cu cimbru si piper – pus carnea in sos – clocotit – completat cu suc de rosii cat sa acopere carnea – iar clocotit – stropit cu niste sos de soia, nu ma intrebati de ce – si – treaba cea smechera – finetea – o lingurita de otet la final

Atat.

Voi, totu’ bine?

Later edit: Sa se consemneze ca azi e ziua cand Iepu’ Purcifer s-a ridicat pentru prima oara pe cele doua picioare la marginea patutului, all by her lonesome. Ain’t no mountain high enough!

Imi plac sarbatorile, toate. Orice motiv de panarama gastro-emotionala e suficient de bun pentru mine. Nu ma intereseaza ca-s de import sau de-ale noastre. Important e sa existe. Mi se trage din copilaria mea fericita in sanul unei familii prea misto, de la un tata care a fost cel-mai-bun-tata si de la mama mea, desavarsita in every way, care astia doi oameni, de le datorez eu in totalitate viata mea cea buna si buna mea natura, m-au invatat ca nu exista loc mai frumos in lumea asta ca acasa, de sarbatori. Vreau sa fac pentru Iepu’ tot ce e mai bun. Nu stiu daca o sa am cum si cu ce s-o dau la lectii de pian, la inot, la meditatii, la after school, la cel mai bun liceu, la facultate la Sorbona si in general nu stiu ce-am sa-i pot oferi dintr-ale materialului, dar un lucru e cert. Am sa ma straduiesc sa-i fac copilaria si cuibul asta, din care urmeaza a se arunca la un moment dat in viata cu capu-nainte, ceva de care sa-si aduca aminte cu acelasi drag cu care-mi aduc eu aminte de ale mele.

Asa ca, baby, de prima ta zi a recunostintei, vei manca piure cu curcan, si simti tu mirosul asta dulceag, de chestii statute-n cuptor, care-ti gadile minusculele nari? Oh well, that’s real food, din aceea care sa te trimita acasa cu gandul, cand vei fi mare si va fi greu. Nu o sa te mint, nu e asa neaparat foarte marfa sa fii adult, in locul tau nu m-as grabi sa ajung acolo, dar uite, ideea e ca as long as we’re together, the rest can go to hell. Si mai tre sa stii, draga Iepu’, ca dragostea nu tine, totusi, de foame. So let’s talk food, k?

Pentru oamenii mari, piept de curcan intreg, uns cu ulei de masline, picurat cu nitel sos de soia si frecat cu mirodenii si sare grunjoasa. Langa el, cativa cartofi taiati in jumate. Si mai colea, bastonase de dovleac, morcov, telina, pastarnac si ceapa rosie, marinate intr-un amestec de ulei de masline, otet balsamic, cimbru, rozmarin, sare si piper. Turnat nitica apa in tava cu astea si dat la cuptor vreo 2h, la foc potrivit, cu folie peste ca sa nu se carbonizeze. Cand e totul moale, stiti, luati folia si lasati sa prinda oleaca de rumeneala.

Langa farfuria minunata cu friptura si legume, la fix merge o salata de varza rosie cu mar, otet, ulei, sare, piper mult si cateva nuci sau muguri de pin for extra crunchiness.

Pentru Iepu’, pus la aburi dovleac, morcov, pastarnac, telina, ceapa rosie, broccoli si curcan, pasat ghebos cand sunt facute, garnisit cu nitel unt.

Voila, primul nostru Thanksgiving in familie. Nu ne-am spart in figuri, ca stiti, timpul nu exista. Dar mi-e drag de noi si de casa mea calda, de masa cu bunatati, de traditia asta noua care azi incepe. To many more to come! Happy Thanksgiving everyone:) Cheers!

Mai stiti cum glumeam mai jos, eu si blogul meu, ca doi tristi? Doi pe un balansoar, dar balansoarul cadea in cap in vagauna? Samanta de adevar este, si anume, da io cand mai scriu? Cand mai gatesc? Cand mai mananc? Foarte departe mi se par acum zilele alea in care, fara sa ma apreciez suficient pentru asta, fara sa ma pup pe cap si sa ma felicit vartos, gateam in fiecare zi pentru dimineata, la pranz si seara, faceam poze, scriam… trivialitati, s-ar zice, but boy oh boy did they make me happy. All that… gone. Timpul nu se mai livreaza in sticle de lapte, la usa in fiecare dimineata. Timpul meu s-a terminat. Si lipsa asta, resimtita furios, ca o apendicita acuta, in burta fix, ma face sa ma consider, vorba cantecului, “urata si cam proasta”.

Periodic vin in fata voastra si ma lamentez: mvai, deci daca ati sti, drag cititor, cat e de complicat, ce viata grea, ce zi scurta, ce nici 24 de ore, ce melancolia lui Peste Prajit, ce dor imi e, ba de mine, ba de voi. Si urmeaza un val de dragutzoshenii de la lumea buna care mai intra pe-aici sa stearga praful. Si-apoi iar imi propun sa fac chestii, iar imi compun kilometricele mele liste, si iar o dau cu mucii in iahnie. De ce, bai nene, de ce nu se poate si cal si magar? De ce highlightul saptamanii trecute a fost un piept de pui la gratar? Cand, ma intreb, o sa se intoarca din deplasare creierul meu ala smecher, organizat, metodic, mutant de munti, logoreea aia interesanta despre nimic si orice, oalele alea sfaraite pe foc si puterea de a ma scula dimineata si de a ma extrage din pijamalele-una-cu-pielea-de-atata-purtat-vai-ce-de… cacao. Vreodata?

Cert este ca, desi duc lipsa de energie, m-am hotarat sa va ofer un valoros insight in ce fac cand nu ma vedeti pe-aici. Pai in primul rand, canapeaua mi-a devenit al doilea fund. Cel putin in timpul saptamanii. Nu ma uit la televizor decat martea, la Vocea Romaniei. Sunt cel mai mare fan. Vreau sa castige Liviu Teodorescu si ma gandesc cum as putea sa facilitez si eu aceasta intamplare. In rest, cand doarme Iepu’, sunt atasata ombilical de produsul meu de conceptie numarul doi, grupul de mame, caruia ii dedic ce-a mai ramas nealterat din minunata mea persoana. Sunt foarte mandra de femeile astea, habar nu aveam ca-s asa de misto si asa de multe.

Weekendurile sunt pentru luat picioarele la spinare si fugit incotro vad cu ochii. Invariabil ma ratacesc la Simbio. Drept care observati in partea stanga frumosul banner care duce la pagina lor de facebook, va asigur ca nu banii, ci dragostea dementa ce le-o port, m-a facut sa-l afisez acolo, si acolo o sa zaca for a long long time. Motivata de petrecerea Andressei (btw, si pe aceasta cale, la multi ani, draga Andreea, oricine scrie pentru veverite, ratoni si pisici trebuie ca este o persoana speciala si ma bucur sa te cunosc, at last), mi-am facut deja rezervare pentru ziua mea de anul viitor si overall ma simt ca o adolescenta in diverse faze de calduri cand vorbesc despre Simbio. Simbilica. Draga. Deci sa nu ziceti de rau, ca o iau personal. Dar stiti de ce? Pentru ca locul ala are inima, puls, ii curge sange prin pereti, dar nu va ganditi la sange pe pereti, ganditi-va la, de exemplu, espresso Illy, black. Vorbeste bai nene. Vorbeste cu mine. Vorbeste si cu voi daca vreti sa-l ascultati si este mult, mult prea misto experienta asta a mea de a-l fi cunoscut, ca sa nu fac ce stiu, ce pot si in general tot ca sa-l promovez. Eu nu va vrajesc, va zic ce si cum, atat.

Bun. Deci cand nu-s cu Iepu, nu ling monitorul, nu fac gauri in canapea acasa sau la Simbio si nu ma uit la Vocea, se mai intampla sa mananc sau sa gatesc, caci, nevoia te invata, nu neaparat intotdeauna aceste experiente se suprapun. Vinerea trecuta am primit plocon de la Bucate, un ditai platoul de sarmale cu mamaliga si ardei iute murat. Asta pentru ca, acu’ ceva vreme, cand era Printesa mea poftitoare de niste sarmale bune, am aranjat cu Iepurasul si Mos Craciun si i-am impins si ei un platouas, despre care foarte frumos a scris aici. Le-am mancat pe toate. Bune bai nene, bune rau. Iata cum, lista surselor de mancat sarmale de catre pretentioasa mea gura se extinde la trei: 1. mama (best of the best nu-e-aletele-mai-bune!) 2. Bucate pe roate. 3. Vulturul. In ordinea preferintelor mele. Exceptionale toate, oricum. Diferenta fiind ca cele de la Vulturul sunt oleaca mai afumate.

Singura chestie notabila pe care am gatit-o in ultimele saptamani (adica na, ouale fierte si gratarul de pui nu se pun, imi imaginez:p), este un scaloppine de curcan cu paste galgaite in sos de smantana, ciuperci, spanac si rosii cherry. Dar despre asta intr-un post viitor, sper ca nu anul viitor.

As mai fi dananait aicisha caligrafic si mult, si bine, dar s-a trezit Iepu’ si e fiercely hungry, pentru ea chiar gatesc de trei ori pe zi, e actualmente cel mai mare fan al meu, deci chiar nu-mi permit s-o dezamagesc.

In concluzie, mai sunteti? Mai stati?

Mai tineti minte asta: http://easypeasy.ro/2011/07/cum-sa-supravietuiesti-fara-sa-mananci-carton? Ei bine, forget about it. No more Martha Stewart(ish) coco jumbo. Zilele astea, daca veniti pe-aici si deschideti frigiderul, unul din doua lucruri se poate intampla: sa nu gasiti nimic in el, saaaau, sa va muste de mana o vietate impanata-imblanita-incoltita, we call it “monstrul din Ariston”. Ce liste de cumparaturi? Ce mancare gatita? Ce disciplina refrigerata? Mamica mea! Pai mie mi se pare gourmet sa mananc resturi de la Iepu. Cand am timp sa fierb si-un ou, e deja par-chiiiii.  Am mancat so much McDo, Burger King si greasy chinese, cat sa-mi ajunga for a lifetime. Mi se rupe sufletul cand ma gandesc la pouvre Mishu, cum sta el la biroul lui corporatist, fara pachetel. Mi-l imaginez lihnit de foame, cu matele ghiortainde, muscand dintr-un covrig rece de la metrou, in vreme ce TOTI colegii sai mananca numa bunatati.

In acest context, citesc ieri la Bucataru’ Maniac o reteta de budinca de dovlecei. Negociez cu Iepu’ sa ma lase sa-i fac si lu’ ta-su o masa calda, ma suflec de maneci si ma apuc sa vad ce-am prin frigider. (Intre altele, gasesc un unt Covalact expirat de o luna, il desfac, arata impecabil, nu pute… e asa, cam ca nou). Nu am 700g dovlecei cum zice la reteta, am in schimb un zucchini mare, vanjos, din care tre sa opresc o bucata si pentru piureurile lui bebex. What to do, what to do? Pai ca de obicei, when in doubt, improvise. Am sa fac o budinca de paste cu pui, zucchini si cascaval. Nu avem cascaval. NU AVEM CASCAVAAAL? Oh well. Atunci am sa fac aceasta budinca cu cascaval FARA cascaval. Now that’s a challenge!

Pastele sa fie penne mici, de-alea din seria Piccolini de la Barilla (le stiti? alea de-s verzi sau rosii sau portocalii, pentru ca baga in ele diverse, de exemplu eu am avut unele cu zucchini si spanac). Le fierb in apa cu sare. Le scurg. Pieptul de pui il maruntesc la robot pana iese un fel de carne tocata, il amestec cu marar, usturoi, cimbru, oregano, chilli, sare si piper, il calesc in tigaie, il mai bag o tura la robot, apoi il azvarl intr-un castron mare. Calesc o ceapa rosie tocata si-o amestec bine cu carnea de pui. Apoi torn si pastele scurse in vailingul cu pricina si mermelesc acolo totul. Bat bine 4 oua cu nitel lapte si cu cascaval ras daca as fi avut cascaval, le amestec cu puiul si pastele. Tai zucchini-ul fasii grosute, pe toata lungimea lui asa, pe care le calesc cu putin ulei de masline. Pe fundul vasului de yena pun fasiile de zucchini. Torn peste ele compozitia de paste cu pui. Mai rasnesc pe deasupra sare si piper. Mai bat un ou bine bine si-l torn peste budinca. Apoi pun capac si dau vasul la cuptor, la foc potrivit. Budinca merge calda, cu iaurt rece pe deasupra. Merge si rece, a doua zi, ca o placinta.

Cam asa.

Este joi. Ma asteapta un weekend de pomina. Care incepe cu petrecere in pijama + co-nebunelele mele Mazi, Monica, Elena si Anca, la (decat) un hotel de lux din capitala, pfoai ce-o sa ne mai punem poalili-n cap! si continua cu vizita foarte dragei mele Ambasadoare, cu care, dupa ce-am lins din scoarta-n scoarta in my time of need blogul ei de gravida, ajung, in sfarsit, sa ma cunosc. Am vorbit prima oara si la telefon saptamana trecuta. Zic eu: Alo! Si ea: Ci voce ai! Si eu: Cum? Si ea: Subtiri:)) Ah, fata mea, abia astept sa vii:D

Acestea fiind zise, si pentru ca nu stiu daca ne mai auzim maine, va doresc un sfarsit de saptamana caldut, numaisinumai cu oamenii vostri dragi, cutotulsicutotul de bine!

Cand s-a facut lumea, din vremuri stravechi, s-a impartit ea in doua: the ketchup people si the mayo people. Este noapte si zi. Este alb si negru. E ulei si apa. E razboi ancestral, motiv de paruiala si divort. Eu declar pe cinstitelea ca sunt la aia cu maioneza. Mi se pare ca tot ce e bun vine cu maioneza. Cartofi prajiti CU maioneza. Oua umplute CU maioneza. Ciuperci CU maioneza. Vinete CU maioneza. Maioneza de casa, aia de sta-n cap si-n varf de lingura, facuta cu oua de tara si cu lamaie, NU cu otet, mi se pare cea mai buna unsoare care exista. Cea mai implinita. Cea mai deosebita. Cea mai buna mancare oribil de nesanatoasa pe care o poti manca. Sunt intr-o relatie codependenta cu maioneza. Ni s-a spus ca ne facem rau una alteia… screw that, vorba le Boo, let’s be recklessly happy.

Cartofi fierti in coaja. Raciti. Taiati cuburi. Amestecati cu macrou afumat desfacut cu degetele in firisoare. Ceapa rosie sau verde. Castraveciori murati. Maioneza cu ghiotura. Piper. Pe deasupra, albus de ou fiert, ras. Pe dedesubt – buna felie de paine, groasa cat doua degete. A-taaat!

Iar sunt in sincopa de gatit. Am o energie… din cale afara de nu. Mananc putin, prost si ard intens. Uite-asa, marti seara vine Pufix acas’ cu o punga maro plina cu covridog si covricheese de la Petru – un adevarat festin. Drept care miercuri mananc de dimineata covridog, la pranz covricheese, seara iar covridog. Musc din coca aia incruzita pe tristul crenvusti. Din stomac se aude: alo, doamna cu covrigii, da-te-n… spanac. Este absolut evident ca sunt in depresie gastrica. Asa ca ma duc unde stiu ca pupa si trece. Vom numi aceasta “intoarcerea porcului”. Si vom gati cea mai buna tocana ever.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fricassee e o tocana care se face de obicei cu pui, hai, si cu vitel. Eu am facut-o cu porc, din motive lesne de inteles. Ca nu mi-a parut rau, este absolut intuitiv. A fost cea mai cea mancare pe care am pus gura in ultima vreme. Si asta fara sa iau in calcul ultima luna, cand am reusit sa “tai” o ciorba de pui a la grec si sa fac un pui cu smantana in care am uitat sa pun smantana.

Moving on, cea mai buna tocana ever se face asa. Se curata/spala/bastoneaza grosier: un morcov, un pastarnac, o radacina de telina, o ceapa rosie mare, un gogosar. Se pun la calit intr-o lingura de unt si doua de ulei de masline. Cu doua foi de dafin, cimbru, boabe de piper (eu am pus rosu), sare grunjoasa, piper proaspat macinat si ce mirodenii va mai cheama.

Se taie mare vreo trei bucati de ceafa de porc fara os. Se condimenteaza si se arunca in cratita in care s-au calit legumele. Se invart de colo colo toate, pana cand carnea arata gatita pe dinafara. Si-apoi adaugam patru cartofi potriviti, decojiti si intregi, un dovlecel rondele groase, cateva buchetele de conopida si o mana de fasole verde. Acoperim cu apa si aducem la fiert la foc mic, cu capac. Dupa ce s-au fiert bine de tot toate cele, iar zeama a scazut destul (nu de tot, dar nici supa sa nu para), facem sos. Din juma’ de pachet de unt topit la foc foarte mic, in care punem o lingura cu varf de faina, amestecam in prostie cu telul si adaugam smantana dulce – o cutiuta. Dregem sosul cu sare si piper, il inverzim cu o legatura de marar si una de patrunjel, tocate extrafin, si-apoi il varsam peste tocana. Fierbem pana se ingroasa, turnam fierbinte cu polonicul in farfurie adanca si mancam cu paine neagra, cojoasa.

This is what I like to call paturica emotionala: o mancarea zdravana, cinstita, fragranta, de-aia de miroase in toata casa. De incalzit stomacul si de bucurat la suflete. Caci da, gatitul e o forma de terapie, la fel si datul cu mopul.

Nu va sfiiti, incercati fricassee cu porc. Lumea vi se va parea buna de la prima imbucatura. Garantat!