Cat de misto poa’  sa fie sentimentul asta, cand eu sunt un fir de iarba intre jde alte fire de iarba, contaminate cu verde! Fericirea e epidemica. Va doresc Paşte fericit!

siiii. a trecut o saptamana de cand sunt back in business. e foarte adevarat ca inca n-am intrat intr-un ritm, dupa cum la fel de adevarat e ca mananc in fiecare zi la pranz telemea cu rosii (uneori mai pica de la colegi un snitel sau o felie de pizza), dar, by god, munca e buna! si omul – un animal social muncitor, sau ma rog, eu ma declar asa. mi-e dor de Iepu’, normal. dar e tare tare bine sa pleci de-acasa in fiecare dimineata cu un scop si-un cap spalat. se pare ca nu s-a produs niciun damage ireparabil cat am stat acasa, desi, truth be told, un coleg mi-a zis azi ca, de cand am nascut, mi s-a injumatatit creierul:p dar eu sunt zen. zenificata. si happy. si rostuita. si coincidentally, viata a fost in ultima vreme foarte buna cu mine. ceea ce va doresc si voua.

In ultima jumatate de an m-am “inoculat” destul de zdravan in viata de culise a unei cafenele din Bucuresti (I wonder care:)). Cu aceasta ocazie si pe fondul unor intamplari recente, m-a razbit pofta sa va ofer my two cents despre relatia client – locanta.

Nu sunt un client pretentios, ba dimpotriva, ma imprietenesc usor cu o mancatorie de care-mi place. Trec cu vederea si firul de par din supa, si-un espresso decofeinizat, cu cofeina, si-un serviciu lent, important e sa nu “miros” in spatele acestor incidente o lipsa crasa de respect la adresa mea – clientul,  a lui – ownerul stabilimentului. N-am fost dintotdeauna asa, mi-aduc aminte ca prin tinerete eram mai scandalagioaica de fel, ca eram mica si tuta si nu intelegeam neaparat ca in spatele fiecarei locante se afla oameni, oameni adevarati. Intamplarea a facut ca am ajuns sa cunosc cativa de-alde ei, misto tare, oameni care si-au pus toata agoniseala, inima si energia in ceea ce as fi facut si eu daca aveam vreo urma de spirit antreprenorial (nefiind:p). Asa (si pentru ca ia amploare fenomenul boicotului online pentru ca a zis cutare ca nush’ ce i s-a intamplat nush’ unde), am ajuns sa cuget din greu la efectele foarte nasoale pe care le poate avea asupra unui business un review negativ din partea unui client. Mai cu seama a unui client cu niscaiva notorietate in social media.

Poate ati citit acum cateva zile despre nefastul encounter al unei ceainarii cu un grup de clienti, am citit si eu. Si fara a comenta in vreun fel justetea demersului clientilor de a matrasi in www ceainaria, zic doar ca mi s-a facut frica de online, si n-ar fi prima oara. Stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in balta si zece intelepti sar dupa ea? Cam asa. M-am gandit ce de-as mai suferi daca li s-ar intampla asta, de exemplu, oamenilor-proprietari de locante pe care ii cunosc si ii respect. M-am gandit cat de usor este sa faci praf imaginea unui restaurant daca ai oleaca de cadere media. Cat de vulnerabil e in ziua de azi un business de felul asta. M-am gandit la astea fara a presupune ca dreptatea nu e, de foarte multe ori, de partea clientului. Ca este. Dar chiar si-asa, m-am gandit, ma gandesc si ma roade, se pare, suficient de tare cat sa scriu acest post dezlanat, ziceam ca ma roade, nenica, lipsa de toleranta a oamenilor fata de greselile oneste ale altora, oameni si ei. Repet, ies din discutie pura nesimtire, nepasarea si curata jecmaneala.

Azi am povestit pe facebook despre un incident cu o portie de paste asa de sarate ca nu se puteau manca, pe care le-am comandat intr-un restaurant acum cateva seri si care mi-au fost puse pe nota fara aimsori sau alte compensatii de orice fel. M-ati rugat sa va spun despre ce locanta e vorba. Am preferat sa fac altceva. Am scris un mail oamenilor din spatele ei si le-am povestit patania. Turns out ca locul cu pricina are o politica clara de “tratament” al unui client nefericit, clara, dar nu neaparat pentru toti angajatii. Chestie care mi-a fost confirmata si de prieteni care merg acolo on a regular basis. Stau si ma gandesc cum ar fi fost sa ma inflamez, pentru ca, nu-i asa, pot, imi da mana si ma citesc niste jdemii de oameni, sa ma fac leu-paraleu si sa, vorba aia, “le-arat eu lor”. Tare, tare rau mi-ar fi parut acum. Tare mi-ar fi ramas pe constiinta tristetea din vocea patronului cand m-a sunat personal sa-si ceara scuze.

Bai, de fapt, prin scriitura asta obositoare (pentru care bag la inaintare scuze vanjoase), vreau doar sa va invit sa fim (sunt si eu in gasca asta) un pic mai blanzi. Nu sa inghitim ce ni se da, nu zic asta, dar sa avem bunavointa de a solutiona pasnic o eventuala nemultumire. Daca experienta unui local v-a fost grav terfelita si n-ati putut rezolva nimic la locul faptei, nu dati navala pe facebook sa improscati cu poopoo, scrieti un mesaj civilizat “to whom it may concern” si asteptati raspuns. In marea majoritate a cazurilor, eu aleg sa cred ca raspunsul va veni.

Imi pare rau daca v-am suparat pe cei dintre voi care-s asa, mai vehementi, dar I guess ca sunt intr-o framantare personala intru world peace:)) Nu ar fi oare mai misto, asa, in general, daca am fi, cu totii, mai putin otraviti?

Cine-a citit pana la coada are de la mine niste sorici virtual. Ma duc sa ma comport precum un om care merge la serviciu in fiecare zi, pentru ca, guess what, de azi asta fac si eu;)

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

In toamna anului trecut am descoperit, printr-un concurs fericit de imprejurari as zice, locanta care-si zice Simbio. V-am povestit la vremea aia, cu maxim entuziasm, despre duminici perfecte si oua in fel si chip, despre brunchul cu paine cu fructe, despre briose pufoase, cu dovleac, si despre bucuria cu care le-am primit pe toate in burta mea. De atunci, aproape ca nu exista saptamana in care sa nu ma duc la Simbio. Si nu pentru ca n-as avea oua in frigider. Nu ma duc de foame. Ma duc pentru ca… oare cum sa zic asta fara sa sune din cale-afara de corny?… ma duc pentru ca imi place de Dana. Dana de la Simbio. Sunt muta de admiratie cand ma uit la ce-a reusit sa faca din aia 40 de metri patrati, cand vad cu cat drag isi conduce afacerea, cu cata lipsa de blazare isi intampina fiecare client si cu cata modestie primeste fiecare compliment. Mi-am asumat, fara a avea vreun drept, bucuria de a vedea cum creste Simbio, cum se umfla ca o bucata de paine proaspata muiata-n lapte, cum gasesc mereu mesele pline de specia rara a oamenilor frumosi, de parca, zau, numai astia s-ar duce acolo. Prea bun, vorba reclamei.

Ei, si azi va scriu din nou despre Simbio pentru ca azi e ziua Danei. Si pentru ca nu am cum iesi fizic din barlog, am ales sa-i spun la multi ani  pe aceasta cale, sper sa nu se inece de atata sirop si mai sper ca voi, astia de ma cititi, care nu sunteti, ca si mine, prizonieri la domiciliu pana-n weekend, ma veti ajuta sa pun in aplicare cea mai creata idee. Vreau sa va rog, si am sa ma ofilesc de inima rea daca nu ma baga nimeni in seama, sa treceti azi pe la Simbio si sa-i duceti Danei o floare de ziua ei. Strada Selari Nr. 18, vizavi de Bordello.

La multi ani, draga Dana-de-la-Simbio! Sa cresteti mari <3

“draga tati-tati-tati,
vroiam doar sa-ti zic ca esti foarte misto. am fost foarte inspirata cand te-am ales sa fii ameuameu. nu stiu, zau, cine mi-ar fi facut parul pe moatze mai bine ca tine. hai sa facem chestia aia cand tu ma porti in viata pe umerii tai mari, de unde totul se vede ca si cum e frumos, dar asa, pentru totdeauna. zi, vrei?”

– Mama!
– Da, Iepu’!
– Ai scris tot?
– Da, Iepu’!
– Da sa nu uiti sa-i zici aia cu Love, Iepu’, mbine?
– Da ma, ii zic, ii zic!
……………………………………………………………………………………

La multi ani, dragul meu!  Te iubesc cu doua inimi.

Acum doua veacuri si un sfert, pe cand locuiam intr-o garsoniera ingramadita, noi, doi tineri aruncati in viata cu chilotii-n vine si zestrea de la mamaie, ne-am cumparat farfurii de arcopal. Albe si lucioase. Ca asa am vrut eu. Le-am cumparat impreuna de la Gima, cu emotia cu care, precis, alti doi spuneau Da la starea civila. Pe vremea aceea nu aveau mult, dar nici nu ne trebuia. Astazi nu stiu daca le-as mai cumpara, imi par desuete. Nu pot sa nu le admir insa pentru trainicia lor, pentru luciul ala ostentativ pastrat de-a lungul anilor, in ciuda tixului, a ajaxului si a multiplelor cicluri de spalare la program intensiv. Prezinta niscaiva zgarieturi superficiale, semn ca unele cutite taie prea adanc. Cu toate astea, in bataia soarelui arata ca noi. Si nu pot sa nu le zic: bravo mai, farfurii albe, ca nu v-ati facut cioburi.

Inchei aceasta parabola invitandu-va, in cu totul alta ordine de idei, sa dati o raita pe la prietenii mei food bloggeri care participa la un concurs  foarte fain, pus la cale de Electrolux:

• Monica – Foodie Family: http://www.foodiefamily.ro/blog/retete/cubul-lui-alex/
• Lavinia – Bucatar sub acoperire: http://bucatarsubacoperire.blogspot.com/2012/01/ravioli-cu-creveti-si-mascarpone-in-sos.html
• Mihai – Placeri simple: http://placerisimple.wordpress.com/2012/01/10/symphony-in-c-major/
• Madalin – Wine & Knives: http://wineandknives.blogspot.com/2012/01/bruschetta-cu-foie-gras-branza-de-capra.html
• Zana Eficientei: http://zanaeficientei.wordpress.com/2012/01/10/panettone-french-toast-with-mascarpone-mousse-and-orange-sauce/
• Cooking with my soul: http://brindusascheaua.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-sous-vide-sos-de.html
• Dana2dor: http://dana2dor.blogspot.com/2012/01/piept-de-rata-afumat-cu-ciocolata-si.html

“… si-mi dau seama ca la 20+ ne purtam our insides out, suntem plini pana la refuz de adevarurile noastre personale vii si fierbinti, care freamata nonstop sub o coaja atat de subtire, gata sa izbucneasca la orice intepatura. si in timp cumva adevarurile astea se cristalizeaza si se retrag, devin sambure, asa incat la 30+ [varsta la care, citez, “femeia e o piersica zemoasa”, i’ll keep that in mind :)], adevarul meu este probabil de dimensiunea unui sambure de caisa si invelit intr-o coaja tare tare, care on the bright side il apara de aceasta viata care ne indeasa in cutiute, insa pe de alta parte il apara si de mine care uneori am impresia ca nici nu-l mai am.”

fabrica de jucarii, noiembrie 2009

Happy birthday, Boo! Je t’aime tellement j’ai eu cette trranslated en français en utilisant Google Translate, et vous savez combien j’aime les Français. Mais pour vous, je mange un croissant tous les jours et des vagues un french toast sur les rues de Paris, oui, vous êtes ce spécial pour moi. Je suis sûr que cette traduction suce et je peux aussi bien avoir écrit dans une langue je connais, mais le fait demeure, et c’est tout ce que vous devez retenir pour cette merde, je vous le disais, tout ce que vous devez savoir est que je táime. Tu es mon Paris, my girl, my Boo.

http://www.youtube.com/watch?v=rBQ2xc6jjJs

Si se facura doua saptamani de cand ne-am apucat serios de treaba cu somnul. Doua saptamani de major adjustment din partea intregii familii. Doua saptamani de cand gandim si respiram si traim dupa un nou principiu: “protect the sleep”. Sa mergem, dara, inainte, pe firul (epic) al postului pentru mame extenuate. Stiti de unde am plecat, acu’ o sa va zic unde-am ajuns. Cu precizarea, din capul locului, ca nu e aceasta vreo reteta a fericirii universale, ci un tablou de viata de familie care surprinde in timp real framantarile noastre de parinti diletanti. Nu exista “calea”, ci doar o sumedenie de drumuri sinuoase care duc ori la bal, ori la spital. Cu acest disclaimer in cap, let’s all follow the yellow brick road.

Rezumat: Iepu’ nu dormea ziua. Deloc. Ora ei de culcare era in jur de 11-12, uneori chiar 1 noaptea, dupa care se trezea de cateva ori ca sa manance. In tot acest timp, plangea mult de tot. Nu statea singura nici un picut. Degeaba leagane, degeaba jucarii, degeaba salteluta de activitati. Eram miserable, toti trei, si habar n-aveam de ce. Nu ne trecuse prin cap ca avem o problema, credeam ca asa e, ca asa trebuie sa fie, ca e o cumpana, un test. Ca daca nu ti-e greu pana-n ficat, nu esti buna de mama. O mare tampenie de altfel. Salvarea ne-a venit din carti, nefiind noi aceia care se nasc invatati. Am vizualizat elefantul, dupa cum si cestile de portelan care zaceau sparte pe jos. Si-am inceput sa le adunam. Si-a inceput sa ne fie bine. De care bine chiar aveam mare nevoie.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa sucim ora de culcare a copilului, din 12 in 8 seara. Ne-am autoconsemnat la domiciliu incepand cu ora 7 si ceva si-am mers inainte cu ritualul de culcare, ala cu frectie, baie, mancat si somn. Pentru care ocazie speciala, am intzolit Iepu’ cu cele mai adorabile pijamale de la Next Baby. In primele trei zile a fost usor. Iepu’  a acceptat noua ora de culcare, iar ziua si-a tras in cap trei reprize de somn asa, lejer si fara proteste. Dupa care am scris eu primul post on the subject. Dupa care, deoarece o cautasem cu lumanarea, I jinxed it. Asa ca in urmatoarea zi n-a mai mers deloc cu nap-urile doi si trei. M-am intors la carte. Care carte zicea ca in cazuri de-astea cand copilul se supraoboseste ceva de nedescris, sa-l culci in chip exceptional undeva intre 5 si 6 dupa-amiaza. De tot cum ar veni. Am facut asta. I-am facut baia pe la 6, iar la 6:30 dormea dusa. Excelent, am zis eu. Doar ca pe la 19:15 s-a trezit. Si-a purces sa se jeleasca. Si (acu’ sa te tii cata ghetele-n fund ma astept sa-mi iau), am lasat-o sa planga. A plans 45 de minute. A fost groaznic. 45 de minute de negocieri aprige cu mine, cu Mishu, cu mama care-mi tipa in telefon ca omoram copilul… M-am simtit ca un posterior. Pe urma a tacut.

De atunci incoace, a fost smooth sailing. Fix din ziua urmatoare, n-am mai avut niciodata probleme cu culcatul seara. Ora 8 a ramas ora ei de somn, pe care a invatat sa si-l ceara cu indarjire. Cu somnul de peste zi a mai durat oleaca. Pe cel de dimineata l-a acceptat bine, de indata ce m-am prins eu ca punctul critic la care-i cadeau ochii in gura era cam la 1h 30′ dupa ce ne trezeam prima oara. La somnul de dupa-amiaza s-a opintit ceva, dar de vreo cinci zile functioneaza si ala. Si mai exista somnul de late afternoon, care se intampla natural in jur de ora 16. Am observat ca ajuta alaptatul in preajma orei de somn. Si-am mai observat ca Iepu’ adoarme bine si fara balamuc daca e pusa in patul ei. Cu mine in pat, gaseste mereu ceva de investigat. Un iepure pe pijama care trebuie neaparat desprins de-acolo, niste dungi interesante pe fata de perna, o carpa pe mine de care e musai sa traga… Pe toate aceste dragutzoshenii le-as fi interpretat pana acum drept nevoia copilului sa stea treaz. Teorie care nu se pupa insa deloc cu faptul ca, scoasa dintre imprimeuri distractive (distracting), adoarme bustean in doua secunde fix.

Dupa cum ma gandeam eu in sinea mea acum cateva zile, nu stii ce e aia sentiment de vinovatie pana nu faci copil. Evident ca nu mi-a placut ca a plans, m-a durut burta si capul si mi-a venit sa vomit niste ore bune dupa ce ea tacuse. M-am gandit ca poate toti aia care zic ca face copilul brain damage daca plange or avea dreptate. Mi-a fost frica. M-am invinuit. Pe urma, mi-am dat seama ca in alea 45 de minute nu mi-am facut unghiile cu oja si nici nu m-am uitat la seriale. Am stat lipita de usa si mi-a trebuit toata stapanirea de sine si tot reframingul ca sa nu intru. Ceea ce mi-a dat incredere ca I’m not a bad mother after all (speaking of which, imi place mult postarea asta a lui Zu despre mame bune, mame rele, pls to read!).

Nu cred ca lasatul copilului sa planga e metoda de aur. Habar nu am ce as fi facut daca plansul ar fi continuat si in zilele ce au urmat. Asa s-a potrivit insa ca pentru noi nu a mers altceva. Si, believe me, I tried everything.

Acum ne este bine, in sfarsit. Am inceput diversificarea de luni. Programul de somn curge lin ca un paraias, de la sine, fara fuss. Ceea ce ma face sa cred ca-i bun. O sa mai fie bumps along the way, dar cumva ma simt trezita. Am realizat ca nu pot sa fiu genul de parinte pasiv (nu ca ar fi ceva in neregula cu asta, it’s just not for me). Attachment parentingul nu merge pentru noi. Nu am un copil care iubeste portabilitatea (am investit milioane bune in manduci si wrapuri si alte alea), nu am un copil caruia ii prieste maxim co-sleepingul in orisice situatie… Am un copil dupa chipul lui ta-su si asemanarea mea, caruia ii prieste ordinea, oricat de putina. Ordinea lui, nu ordinea mea, but still, ordinea. Asa suntem. Si sa nu ne acceptam asa cum suntem e in general metoda universal valabila de ratare a fericirii. Pfoai, deci… da:)

___________________________________________________________________________

Matrimoniale

Acestea multe fiind zise, m-am hotarat brusc sa-mi fac my very own support group cu mame. Le vreau pe mamele alea neintuitive. Care nu stiu. Care nu s-au nascut invatate. Care invata. Care se cocoseaza zilnic sub presiuni diverse. Pentru care micile decizii taie in carne vie. Care se vantura pe blog aicisha si in miezul carora sa ma simt ca acasa. I know you’re out there. Cine ma vrea, sa-mi lase un comment si sa ne strangem. Ca asa nu se mai poate:)

Sambata asta ne-a impins de la spate toamna cea calda-color catre Cornu, locul unde multe bucati de carne si-au gasit sfarsitul la frigarea cu lemne si carbuni. De la badica pan’ la opinca, de la carnati de oaie pan’ la fleica, am ras tot ce ne-a stat in raza vizuala. Pe urma am dat raptul prin gradina familiei, caci prea “mustea” neobrazata de bunatati de tot soiul. Morcovi, pastarnaci cat Iepu’, gogosari, ardei grasi, telina, cartofi… le-am vrut, vorba aia, pe toate!

Si pentru ca nu ne ajunsese atata paguba, ne-am dus si-n livada. Unde am devalizat merii ionatani, ca, nu-i asa, sa manance asta mica eco bio shmoomoo, doar n-ati fi vrut sa-i luam fructe de la aprozar, cand tataia are cele mai smechere mere, de-alea de care cresc si-n prun (luati de-aici daca nu ma credeti – http://www.totpal.ro/senzational-prunul-care-face-mere-de-la-cornu/, yep, that’s us:)).

Anyway, Purcifer a facut CTC la merele bunicului, a zis ca merg o tura, asa ca le-am incarcat in sacose pi tati si pe-aci ne-a fost drumul inapoi la Bucuresti, unde in pruni nu cresc mere si nici in meri nu cresc prune, pentru simplul fapt ca traim in orasul asta de… piure de mere, ca sa zic asa.

Anyway, de fapt altceva vroiam sa va zic. Treaba e ca de azi incepe mare diversificare a iepurelui. Dupa indelungi rascoliri, am decis ca e timpul. Mergem pe o schema foarte apropiata de ce-o sa gasiti pe http://wholesomebabyfood.momtastic.com, si-am inceput fix azi dimineata cu piure de avocado. Care nu doar ca-i plin de toate cele bune, dar prezinta si avantajul ca pot sa mananc eu cu maxima placere resturile lui Purci’, pe paine, cu nitica sare. Uite-asa. Prima tentativa de mancare solida s-a soldat cu aplauze, asa ca zic ca am intuit corect momentul si ma felicit si pe aceasta cale.

Ia sa-mi povestiti voi aici, cand aveti vreme, ce mananca iepurii vostri? Necesit sa absorb informatie precum un burete deshidratat. Multumesc si revin cu niste fish fingers, poate si cu o supa cu galusti. Pana atunci, hasta la vista si guacamole, baby!