V-am zis ca ma dedau la un post off topic si nu glumeam. Asta-i despre de ce nu dormea Iepu’, cu aplicatie pe toti copiii care nu dorm si pe mamele lor cu cearcane mov. Din seria da’ pe mine nu m-a invatat nimeeeeni [lacrimi si suspine aici]. Din capul locului sa stiti ca o sa fie a long one. Bine? Hai cu mamele!

Mai avem putin si facem sase luni de cand ne cunoastem, eu si Iepu’. Mi s-a pare c-a trecut fix o viata, ca asa se masoara timpul cand stai acasa si cresti copil, si te dai cu patinele in capul tau de la agonie la extaz in 30 de secunde fix. Desigur ca sase luni e plenty of time ca s-apara si primele greseli parintesti. Pe care iti ia ceva vreme sa le constientizezi. Nu odata mi-a venit sa zic “copilul asta e stricat, dati-mi altul”. De fapt, sa vedeti chestie, copilul era ok, in tot timpul acesta, noi eram defecti. Sa va spun ce-am patit.

Primele saptamani au fost asa, ceva de-o incetosare teribila. Nu-mi amintesc mare lucru, ca eram o roboata somnambula al carei corp umbla singur prin casa ca un strigoi in pijamale XL. Cam de pe la sase saptamani asa, s-a luminat treaba brusc. It’s all about sleep, eu asa am zis atunci, si mentin. Pentru ca la varsta de sase saptamani, Iepu’ a inceput sa doarma noaptea. Toata noaptea. Cum am facut? Pai am stabilit ca ora de baie o sa fie 10. Juma de ora frectie/baie, apoi o ora alaptatul (ca na, la astia mici dureaza), si-apoi somn de voie de pe la, sa zic, 12 pana dimineata la 6, uneori chiar 7. Doamne, ce bine-a mai fost. Copilul dormea in patul lui, noi dormeam in patul nostru (cu dopuri in urechi pentru ca lasam iPod-ul pe white noise all night, ca sa-i semene lui Iepu’ treaba cu burta mamei), toata lumea dormea deci! Ziua nu-mi amintesc cum era, dar parca era bine. Aveam timp.

Pe la patru luni, s-a rupt lantul de iubire. Prima schimbare, si nu neaparat cea mai deranjanta, a fost aia cu trezit si mancat noaptea. Cam de doua ori. Am pus pe seama dintilor, credeam ca ne pregatim de asta. Si felul in care am ales noi sa gestionam situatia a fost cam asa: culcam Iepu’ in patutul ei seara, iar la prima “trezire” o luam in pat cu noi si-o hraneam la orizontala. Si-asa dormeam pana dimineata, ceea ce s-a dovedit foarte comod. Looking back, ma gandesc ca asa trebuia sa facem de la inceput, doar ca ne-a fost teama de cosleepingul cu un botz de copil de 50+ cm, daca ne rostogoleam peste ea si-o storcoseam ca pe o clatita, am zis noi. Anyway. Aici am ajuns si-aici suntem si-acum. Nu ne mai e frica de bau bau, ca s-a facut mare si vartos si roll over Beethoven, ne da niste picioare in spate de numa, cred ca pericolul in care noi o incomodam pe ea in pat a trecut.

Acu’, ziua, alta poveste. Tot pe la patru luni asa, Iepu’ a devenit… cum sa zic… nesimpatica. O zi din viata noastra “domestica” a inceput sa arate astfel: ne trezeam dimineata pe la un zece (ca de pe la 6-7 ii tot dadeam snooze copilului care vroia sa ne sculam, pacalind-o cu singura mea arma valabila, bufetul suedez pe baza de all you can eat lapte). Urma o harjoneala constanta. Iepu’ vroia more and more. Cea mai buna jucarie eram eu. Cel mai bine era in brate. In brate si in miscare. Spre dupa-amiaza, situatia devenea negestionabila. Copilul nu suporta sa stea singur nici un minut. Ajunsesem sa ma duc la baie o data pe zi, si atunci cu asumarea unor urlete dolby surround. Apa nu beam, de mancat – numai noaptea. Ceva de groaza pamantului. Cand venea Pufix acas’,  ne gasea pe amandoua pachet de nervi. Eu, epuizata, il asteptam cu lacrimi in ochi si-un ghem de par in mana, al meu (care-mi cadea intr-o zi cat altora intr-o luna). Trageam pe urma amandoi de ora aia de baie, 10, ca asa stiam noi, ca tre sa respecti programul copilului. In tot acest timp, Iepu’ se miorlaia si se fojgaia si nimic nu-i placea. Ei, si la 10 o bagam la baie, si-apoi manca mult si nu adormea pe loc. Uneori sa intampla ca adormea pe la 1 noaptea de-abia. Si tot asa.

Lesne de inteles de ce pe la cinci luni eram deja varza cu carne si la mijloc carne. Nedormita, nemancata, nebauta, ne…pieptanata, o luasem lejer fuga fuga prin porumb. Intr-o seara, pe cand eram numa’ buna sa-mi crosetez venele mileu, vorbeam pe chat cu draga de Ioana, mama de gemene. Si zice Ioana: uite, noi avem o carte care ne-a ajutat mult – asta: http://www.amazon.com/Healthy-Sleep-Habits-Happy-Child/dp/0449004023. Doua clickuri mai tarziu (thank God for Kindle, cea mai tare inventie ever), ma apucam sa citesc cartea. Si acum despre carte.

Inca de la primele pagini m-a palit revelatia: copilul meu nu era rau, era pur si simplu obosit. Bai, ce simplu era, cum de nu mi-am dat seama, am zis eu. Am continuat sa citesc si sa ma minunez. Ahaaa. Deci asa. Pai eu credeam ca un copil doarme el daca i-e somn, habar nu aveam ca trebuie “pus” sa doarma. In loc de asta, noi il over-stimulam cu tot felul de traznai si joculete, pana cand saracu’ Iepu’ devenea asa de epuizat, incat plangea incontrolabil si nu mai stia cum se face chestia asta cu dormitul. Cartea explica la modul stiintific cum e cu ciclurile naturale de somn la copii de diverse varste, de la nastere si pana in adolescenta. Din ce m-am prins dupa-aia, citind si cele 1400+ de review-uri de pe Amazon, o oarescare opozitie intampina autorul din partea celor care il vad sustinator al metodei cry it out (adicatelea, lasa tu copilul sa planga pana cade lat). Mie nu mi s-a parut insa asa. E destul de echitabil nenea, ofera toate variantele de gestionare a chestiei cu plansul, de la nu plans la plans controlat si la plansu’ plansului. Cu avantaje si dezavantaje la fiecare. Ca de cele mai multe ori, tre’ sa-ti iei din carte ce ti se potriveste. Noi am luat urmatoarele, pe care le-am si aplicat incepand de a doua zi, cu rezultate de domeniul fantasticului:

1. Am inceput sa culcam copilul mai devreme. In loc de spalat la 10 si culcat la 12+, acum spalam copilul la 7:30 si pana la 8 si putin e pa la revedere nani. Surpriza emisiunii este ca doarme tot pana la 7 dimineata, de unde se vede clar ca noi vaduveam bietul Iepu’ de vreo 4h de somn bun.

2. Am “instaurat” ora de trezire. Cca 7:30 AM.

3. Am aplicat teoria cu intervalele de somn si veghe. Zicea cartea asa: copilul sa nu stea mai mult de 2h treaz, ca pe urma se oboseste excesiv.

4. Am incercat sa ajut Iepu’ sa bage trei somnuri de zi, respectand orele la care i se face natural somn, care nu-s foarte diferite de la un copil la altul.

5. Am incercat sa ma detasez emotional de “protestele” ei la somn, pentru ca mi-a intrat in cap ca avea nevoie de el (de somn adica). Si in loc sa ma joc cand ea cerea joaca, dar de fapt ii trebuia somn, m-am responsabilizat sa o invat sa se culce.

Uite-asa, in cativa pasi simpli, am trecut de la un haos de nedescris la un fel de program de somn, ceea ce ne-a imbunatatit brusc dispozitia atat mie, cat si lui Iepu’. Azi, programul nostru arata cam asa:

• Ne trezim la 7:30 AM. Ceea ce inseamna ca nu mai zac in pat cu Iepu’ pan’ la pranz, ci o hranesc, apoi ma dau fumusel jos din pat, ma spal pe dinti, imi fac o stacana de cafea decaf si pronesc cu ea la plimbare. Sunt prima mama din parcare. Ne jucam viguros. Ne bat soarele si vantul. Ne lasam sa ne latre cateii vecinilor. Vorbim cu nenea care uda spatiile verzi din complex cu furtunul. Ne salutam cu Yoko, una bucata caine de poseta pe care-l plimba stapan’su tot asa, cu noaptea in cap. Ii facem cu mana lui tati cand pleaca la birou. Cu alte cuvinte, ne obosim strasnic.
• Pe la 8:30+ o vad ca incepe sa picoteasca. Semnele de mami mi-e somn sunt: clipit des, ochi incetosati frecati cu mainile, introdus degetu-n gura… Cam asa. Acu’, exista trei posibilitati: adoarme afara si ramanem acolo pana se scoala (nu mai plimb carutul insa, pentru ca se pare ca somnul stationar e mult mai odihnitor); adoarme afara, o aduc in casa si-o trasfer in patut asa, grea de somn cum e, cu grija mare sa n-o trezesc; o bag in casa inainte sa adoarma, inchid geamul, trag jaluzelele si pregatesc camera de somn. Fara “distractii”, fara “tiribombe”. O plimb in brate (putin de tot, ca cele sapte kile iepuresti ma rup grozav de shale) si-o pun in pat asa, semi-treaza, ca sa se culce ea cum stie.
• Se scoala dupa o ora sau doua. Cand e mai putin de-o ora, nu se pune ca somn. Asta se intampla insa din ce in ce mai rar. Anyway, se scoala copilul la 10 sau la 11, mananca, si-o luam de la capat cu joaca. Avem iarasi interval de 2h de trezie, din care 1h si ceva ne jucam si-apoi ne “linistim” vreo juma de ora plus (linistim, adica asa cum v-am zis mai sus – mai “tundem” din jucarii, o lasam doar pe aia de ne place sa dormim cu ea, dam muzica mai incet, potolim sursele de lumina si zgomot, ne leganam asa, intai cu cantecele, pe urma mai pe muteste).
• Intre 12 si 2 adoarme a doua oara – tot o ora sau doua.
• Intre 2 si 4 se trezeste si mananca. Iar jucarii, si-apoi iarasi soothing.
• Uneori avem si al treilea somn, care incepe in jur de 4:30 – 5 si dureaza mai putin, maxim o ora.
• Pe la 6:30 iesim la plimbare si socializare.
• La 7:30 PM suntem acasa, unde frectie baie mancare si somn.
• La 8+ se da stingerea la copil, iar adultii stau in sufragerie popandau-style si se intreaba nedumeriti: si noi acu’ ce facem cu tot timpul asta?!

Avem deja o saptamana de program si ma simt de parca am renascut. Dorm, mananc, am si ceva timp ziua pentru diverse. Iepu’ nu mai plange, cand e treaza e mereu happy si zbenguita. The downside e ca seara suntem consemnati la domiciliu. No more iesit la terase cu Iepu’ dupa noi pana noaptea tarziu. Dar aia e, overall suntem mai happy cu totii, nu le poti avea pe toate. Ne-am pastrat iesirile pentru weekend, cand vine buni sa babysit. Iar in timpul saptamanii primim musafiri. Intr-o casa unde e liniste si incepe sa miroasa iar a mancare.

Sper sa va ajute povestea noastra. Pentru noi a fost salvarea si pompierii smurd si girofaru-n intuneric. Nu stiu ce m-as fi facut daca lucrurile ar fi continuat cum erau, situatia devenise ucigatoare. Inca nu pot sa zic ca stapanim programul 100%, mai jeleste Iepu’ cateodata cand se face ora de somn, dar asta se intampla mai putin si mai putin si simt ca e bine. De doua seri adoarme singura si fara proptele, in patutul ei. Nu vreau sa jinx it, mi-ar fi placut sa astept mai mult pana sa va scriu despre asta, dar n-am avut inima, ca deja primesc intrebari si uite c-am facut si-un prozelit – foarte satisfacuta ambasadoarea mea, cititi aici cum a functionat si la ea: http://ambasadorforfree.blogspot.com/2011/09/multiplele-teorii-ale-somnului.html.

Mi-as cere scuze ne-mamelor pentru aceasta lunga deviatie, dar eu stiu ca am cititori asa de misto incat nu ma astept sa se simta cineva lezat ca azi n-am vorbit despre porc. Imi fac bratele cuib pentru toate mamele denaturate de oboseala >:D<

degetel de Zazuza Gulaschsuppe. Sarumana pentru masa.

Vacanta noastra bulgareasca a fost o ciorba mediocra, cu multa verdeata pe deasupra – ca sa nu te prinzi din prima ca zeama-i de ieri, carnea e tare, legumele-s fierte pana la dezintegrare, iar deasupra, o musca moarta face pluta pe spate. Invataminte:

1. Despre drum. Cel mai bun traseu catre Sozopol, pe incercate si pe rupt masinile, este Bucuresti – Oinacu – frontiera – Ruse – Razgrad (zona, ca nu ajungeti pana la oras) – Varna – Burgas – Sozopol. Vedeti ca intre Varna si Burgas sunt doua drumuri: unul e principal, pe langa coasta, al doilea e semi-forestier, printr-o padure cu gropi. Nu o luati prin padurea cu gropi. Daca totusi o luati prin padurea cu gropi, nu mergeti cu geamurile deschise, deoarece cand in dreapta aveti vagauna si in stanga niste craci de copaci care va penetreaza armurili, ultimul lucru de care doriti sa va ingrijiti este o ganganie cat vrabia care va circula spinarea transpirata. Beti cafea acasa sau luati cu voi la termos, ca pana la prima benzinarie civilizata aveti peste 100km de la granita. Mergeti la baie dupa stilul personal, dar organizati-va din vreme, caci altfel – boscheti. Budele nu va pandesc fix la tot pasul pe soseaua bulgareasca.

2. Despre aparthotel Martinez. House rules: marketarea mincinoasa si testarea nervilor clientului dupa nivelul de suckerness si toleranta la mizerie. Tineti minte asa: orice camera vi se da prima oara, fiti convinsi ca exista o alta, de zece ori mai misto, care va asteapta. Faceti voi frumusel tot teatrul, carati un bagaj-doua sus, inspectati, strambati nasul, reveniti la baza si cereti o alta camera. Veti primi. Va fi misto. Daca nu vi se pare curat, reclamati si asta. Receptionera nu va fi surprinsa, ba mai mult, va va spune ca ei au multe cameriste si nu toate fac treaba, dar ca trimite ea numaidecat una buna, care chiar face curat, ce bine ca i-ati zis. Camerele cu vedere la piscina iti iau ochii, dar sunt galagioase. Noi ne-am multumim cu un apartament cu vedere la strada, a fost fain, din balcon se vedea si o bucatica de mare. Ah, musai cand faceti rezervare, sau, dupa caz, cand schimbati camera, cereti un apartament cu numarul de bai care va coafeaza. Exista apartamente cu o baie, doua si chiar cu trei (noi asa am avut, a fost perfect pentru familia noastra extinsa).

Nu mancati nici macar o data la restaurantul hotelului, este le poop. Cascati bine ochii la ce-aveti in farfurie la micul dejun.

Nu va faceti planuri cu sala de fitness, este state of the art crap. Masajul e ok insa, costa in jur de 40 de leva, in functie de tipul si durata framantarilor.

3. Despre Sozopol. E fain, e mare, n-am vazut mare lucru din el decat din goana masinii. Cred ca merita de vizitat pentru orasul vechi, care am inteles de la Boo ca e un fel de Nessebar. Toate mancatoriile si terasele din old city inchid la 12:p

4. Despre mancare. Noi am riscat si-am gustat din bunatatile locale de pe faleza, stiti, acele tarabe soioase cu hamsii, clatite gigantice si porumb fiert. Am supravietuit. A fost bun. Restaurantele – ok si ele. Cca 20 de leva (50 lei) de persoana o masa, fara alcool. Noua ne-a placut la El Greco, in orasul vechi.

Musai incercati fructe si legume autohtone. E o piata mare si faina chiar la intrarea in old city, iar tarabe mici gen aprozar sunt peste tot. Cumparati de la supermarket branza, masline si vin bulgaresc.

Apa bulgareasca imbuteliata este mult, mult mai buna decat asta de la noi. De cand ne-am intors, bem numai apa Devin de la Mega Image.

5. Despre plecatul in vacanta cu Purcifer Purcifelina – 4 luni jumate. Never again, pan’ la 18 ani sau asa. Nu ca n-ar fi fost draga de ea cel mai cuminte bebelus de pe fata planetei, nu a plans deloc pe drum, impecabila… dar asa, zic eu ca daca vrei relaxare, vacanta in adevaratul sens al cuvantului, te cam incurci de copil. Alaptatul o fi el comod la drum, dar odata ajunsi la destinatie, mama de sacrificiu a bagat un du-te vino intre “vacanta” si bebe, de nu s-a lipit nici raza de soare de noul ei costum de baie cu bulinute. Deci… nu.

Una peste alta, ne-am ales cu: un copil isteric; niste rosii foarte bune; doua bucati de branza preambalata despre care nu stim de ce e, ca scrie in bulgareste; niste masline excelente; o farfurie de ceramica albastra; gandul la urmatoarea noastra vacanta, aia “adevarata”.

Happy Friday everyone:)

… sau “sa gustam din bunatatile locale”

Din capul locului fie spus, mancarea la mare la bulgari e buna si foarte buna. Exceptie facand hotelul groazei, incadrat la tzepe turstice de care poti sa-ti iei in orice tara, peste tot pe unde am mai mancat a fost bun. Ce nu inteleg eu e de ce zice romanul ca e ieftin, nu mi s-a parut. At the very least, e la fel de “ieftin” ca la noi. Ori poate unde-s eu o casnica stafidita la punga, in asteptarea indemnizatiei de crestere a copilului ce va sa vina cand, nu se stie.

In prima seara am mancat la restaurantul hotelului. Cand am vazut meniul international, cu fensisme care mai de care si putine feluri de mancare, am zis ca tre’ sa fie beton, cum altfel, ca doar asa zice la regula, ca restaurantul cu putine feluri in meniu e bun, iar ala cu meniul cat cartea de telefon e prost. Ntz. Niste porcarii mai mari la farfurie nu am mancat in viata mea. Piure de fulgi, sosuri grele si scarboase, carnuri tari. 100 de leva cu spaga cu tot.

A doua zi, deoarece aveam apartament cu bucatarie si dining room, am zis ca la pranz bagam supermarket, cu supliment de hamsii prajite de pe faleza. Nu ne-am intoxicat. Ba mai mult, a fost foarte bun. Ca bulgarii astia au branza preambalata excelenta (nu ca porcariile de la noi din magazin), au masline asa de bune cum numai in Grecia am mai mancat si, mai cu seama, au cele mai bune fructe si legume de pe fata pamantului, eu asa zic. Am cumparat de la tarabe rosii adevarate, de-alea de-o culoare pala pe afara si de un rosu intens inauntru, pline de carne, fara seminte, prin care uite-asa trecea cutitul ca prin unt! Am adus si-acasa si ca o paranteza, sunt decisa sa ma duc intr-un weekend la piata la Ruse sa ma aprovizionez, simt ca nu mai pot trai fara rosii bulgaresti si fara piersici de-alea de te manjesc pana la coate.

Seara am mers cu totii la un restaurant de-ala ieftin de pe langa plaja. Stiti genul, cu program artistic, cu fete de masa in carouri rustice. Aici mi-am uitat aparatul. Dar lasand asta la o parte, am mancat bun. Boo si-a luat lufar (zis si blue fish), la gratar, foarte proaspat si bun. Mishu a mancat calcan prajit, iarasi foarte bun. Eu am comandat coaste de porc, care nu m-au impresionat, eu fiind experta in mancat coaste si in general porc, in schimb, am mancat o salata de ardei copt absolut geniala, facuta cu ardei verde, nu rosu, si garnisita cu cozi de ceapa verde (ce idee excelenta!). Trei persoane, 90 de leva.

Am mancat in seara urmatoare tot la o terasa de pe faleza, de data asta si mai bun. Am luat ca aperitiv niste creveti cu unt, micuti, intregi (nu decorticati) si foarte gustosi. Apoi ne-am bagat patru oameni la platoul cu peste, care costa 32 de leva si era i-mens! Avea de toate – lufar, calcan, guvizi prajiti, alt ceva peste neidentificat la gratar, pe pat de cartofi natur tot. Nemaipomenit de bun. Chelnerul nostru n-o rupea nici el pe engleza, insa era extrem de atent si indatoritor. M-am prins pe urma ca pe terasa cu pricina, nenea care dadea cel mai tare din maini si te aseza la masa foarte curtenitor era chiar patronul, de unde si, zic eu, calitatea serviciilor si mancarea buna.

Ei si am salvat ce era mai bun pentru la sfarsit. Sozopol’s finest din cate am incercat noi – restaurantul El Greco, din Old City, fix la malul marii. Intai sa va zic ca orasul asta vechi, zona pietonala, e foarte misto. Nu e de mers cu copil in carucior, pentru ca sunt strazi de-alea pavate cu piatra cubica, pe care urci-cobori-urci-cobori. In plus, toate terasele foarte faine sunt de jur imprejurul acestei mici limbi de pamant inconjurata pe toate partile de mare, avand mai multe “etaje” cu mese spanzurate deasupra malului stancos. Noi ne-am asezat la cel mai de jos, ca aveam niste pescarusi si egrete de hranit. Ni se ceruse de catre ele in mod explicit un os de peste.

La El Greco asta am mancat niste incre geniale. Cand ni le-au pus pe masa, am zis ca-s clar trei cupe de inghetata, bulgarii astia iar au gresit comanda. Dar nu, erau fix aia, icre roz. Care nu doar ca aratau perfect pe background de fata de masa bleu-ciel, dar mai erau si prea bune.

Si-a mai luat Boo o salata cu neshte alea alea, buna, nimic special.

A venit pe urma niste halloumi la gratar…

… si-apoi – cei mai buni creveti din ce-am mancat pana acum, trasi in tepusa si pusi pe gratar. Plus un platou cu bruschete mici cu unt si cu ansoa, pe pat imens de salata cu ceapa verde.

Mishu a mancat un pestisor la gratar, din care a ramas doar capul, pe care dupa ce l-am pozat, l-am dat la pasari.

Desert n-am mai putut manca, dar n-am sarit peste cafeaua lunga si tare fara cofeina si nici peste bautura care m-a obsedat in toata vacanta mea bulgareasca, anume club soda de la Schwepps, adicatelea, sifon la sticluta.

Toata distractia a costat vreo 78 de leva, dar a meritat, ca am mancat mult si exagerat de bun.

Una peste alta, depedeve pretentii foodie, mi s-a parut ofertant Sozopolul, chiar daca, stand noi doar cateva zile mici si avand si copilul de gat, n-am putut sa testam foarte mult si informat, mergand fix la voia intamplarii. Iar voia intamplarii ne-a adus cel mai adesea farfurii pline cu mancare proaspata, care nu ne-a cauzat indigestie, ci doar amintiri placute. Ah, nota zece si pentru porumbul fiert de pe plaja, curat, uscat, exceptional. Prima oara mi-am luat unul, sa-l incerc. M-am intors si-am mai luat opt. Sa fie.

Ah, si sa nu uit, Chardonnay-ul de Bulgaria, mult bun si el.

Si daca n-ati inteles-o pe aia cu rosiile, va mai zic o data. Cumparati-va neaparat rosii bulgaresti de la tarabele cu fructe si legume care-s peste tot. Vedeti ca de regula aprozarul bulgaresc are si de-alea rosii intens, tuguiate la varf, cum gasim si la noi in piata. Acelea nu sunt bune. Cautati-le pe cele foarte mari, tesite, de un rosu stins asa.

Revin cu concluzia, dar pana atunci, bon apetit bulgaresc ceva de groaza va doresc!

Pai doresc sa ma disculp ca nu v-am scris pana acum, treaba e ca mi s-a stricat copilu’ dom’le, I want my money back… Ca dupa cinci zile in care patru adulti si-au dat interesul complet pentru ca Purcifer sa rada cu gura pana la urechi absolut tottimputottimpu, acum ca suntem iarasi noi doua in intimitatea apartamentului nostru ce nu contine nici piscina, nici bunica, nici fairygodmother, nici gurista cu bogat repertoriu de muzica populara bulgareasca, nici motor de masina turat sa toarca a la pisica fericita, copilu’ meu urla de dimineata pana seara for lack of entertainment. Este excelent, am slabit un kil intr-o zi, daca o tinem tot asa, in weekend ajung in sfarsit la greutatea mea pre-pregnancy. Anyway, sa va povestesc cum a fost la bulgari. Dar rog ingaduinta, deoarece relatez din transee, cu Purcifer trimitand catre creierul meu obosit numaisinumai istericale  (vorba poetului anonim, daca stiam ca asta e pretul, mai bine-mi bagam un batz in… sacosa).

Am plecat spre Sozopol miercuri dimineata, cu iGO pe telefon ca sa nu ne ratacim. Zicea iGO asta ca avem de parcurs vreo 370+ km, nu e mult, am zis noi. Am stat vreo 20 de minute la pod la Giurgiu, ca se circula alternativ pe cate un sens. Oricum, it wasn’t so bad, am mancat sandvis cu pate. Dupa care am trecut granita cu buletinul si fara alte explicatii, chiar ma gandeam ce chestie, aveam doua masini pline cu sacose, valize si cioroboaie, puteau sa fie acolo mii de tigari de contrabanda, bombe artizanale and shit, nimeni nu ne-a intrebat nimic. Da, plecatul de acasa cu o masina sport, o bunica si un copil accesorizat cum se cade necesita o a doua masina.

Am facut sapte ore deoarece: 1. ne-am oprit de trei ori sa hranim copilul. 2. prima suta si ceva de km dupa granita a fost parcursa de soferii nostri cu zero cofeina in sistem, pana cand am gasit un bar de zi pe sosea, de unde am cumparat cu euro cea mai proasta cafea eva’ – gust de picior imputzit and stuff, dar macar si-a facut treaba. S-a inviorat Boo precum floarea in ghiveci udata la radacina. 3. cica nu i-am lasat eu sa depaseasca. 4. am avut o bucata de drum de groaza pamantului, prin padurea cu gropi demne de Romania.

Am ajuns la Sozopol pe la cinci. Soare, frumos, port dragut de mici ambarcatiuni dichisite, mare albastra si curata. Ce mai, o fericire, am gandit noi, si am mai luat o gura de sandvis. Hotelul asta la care am stat – martinez.bg, e foarte bine plasat, chiar pe plaja. E de patru stelute, dar nu care cumva sa va treaca prin cap ca personalul stie boaba de engleza. Se vorbeste prin semne, cam ca prin toata Bulgaria. Cum bine a punctat the smartest husband, tre sa fie televizorul de vina, ca e dublat;) Ne-au trimis astia la apartamentul designat, da-i si cara sarsanalele sus la etajul 4, cand colo, ce sa vezi, apartamentul – o tristete. In afara de faptul ca avea un view dragut la piscina, era ponosit, nu curat (ca sa nu zic murdar) si destul de mic. Eu, fiind, cum mi s-a spus vicios in comentariu la un alt post, clientul pretentios, m-am dus inapoi la receptie si am zis asa: aveti voi un apartament mai mare si mai frumos pentru mine? Si numaidecat am primit. Un apartament dublu ca suprafata, cu trei bai si trei balcoane, cu adevarat misto, desi la fel de zdrentuit pe la colturi si nesclipitor a curatenie. Patru stele my behind:p

A doua zi a plouat. Nu ca a plouat, dar A PLOUAT. Frig al dracului si real feel 11 grade. Nu-i nimic, am zis noi, vom merge la (citez de pe site-ul hotelului) “The Inner Power Fitness at apartment hotel Martinez features state of the art cardiovascular and resistance equipment in fun and music filled setting.” Ei da, numai ca state of the art inseamna la astia in felul urmator: o banda care nu mergea, un cross trainer care scartaia si vreo doua aparate cu greutati, totul aranjat cu dichis intr-un spatiu cat baia mea mica si captusit cu aer conditionat de cea mai buna calitate, de-ala de te bate direct in cap precum crivatzu’. Deci, lesne de inteles, no state of the art gym for us. Lasa ca mergem sa ne chill in barul hotelului (literally sa ne chill, ca si acolo se dadea cu aer). Ne asezam pe canapelele destul de confortabile si comandam. Boo zice: “Aveti fresh de grapefruit?” Si barmanul bulgar: “Yeees”. Bring it on atunci, zice Boo. Bai si vine inapoi barmanu cu un suc de portocale toata ziua. Eu il iau de-o aripa si ma duc cu el la bar: “Nu va suparati, am comandat suc de grapefruit si asta e de portocale”. Urmeaza o conversatie ireala: “What’s the difference? It’s fruit”, zice bulgarul. “She does not like orange juice”, zic eu. “I like orange juice”, el. “Well, YOU drink it then”, eu. “I will”, el. Aaaa… ?! Da.

Foarte repede sa va spun si ca toate chestiile fancy trecute in meniu la restaurantul hotelului sunt niste porcarii sinistre. Piureul e din fulgi, pieptul de rata e opinca, in gemul de la micul dejun am gasit furnici, ceea ce, au incercat sa-mi explice amabilii sefi de sala, se datoreaza faptului ca am scos gemul afara pe terasa (nevermind ca erau zeci de furnici la lingura si ca aratau moarte de o saptamana:p). Pacat, mare pacat, de hotelul asta foarte fain, foarte bine gandit, cu piscinele lui superbe outdoor si indoor… Pacat. Bulgarii-s mai rai ca noi, mai stricatori de oportunitati si parca si mai nesimtiti in servicii.

A doua si-a treia zi a fost soare, frumos, ne-am balacit. Ceea ce e foarte important de consemnat este ca Boo a descoperit ca (de fapt) stie sa inoate. Am facut amandoua tirbusoane in pisicina pana ni s-au incretit degetele de la picioare.

Cu o zi inainte sa plecam, m-am sculat de dimineata cu feelingul naspa ca nu stiu unde mi-e aparatul foto. Da, ala scump. L-am cautat peste tot si nici urma. Da-i cu panica si plansete, de sarea rochia de plaja de pe mine. In cele din urma, ne-am dus inapoi pe fir, la o terasa la care mancaseram in prima seara. Era dimineata si nici picior de om la restaurantul vietii. O tanti care se foia prin zona. Zic: camera, camera, plangand si gesticuland gen “io fac poza acum in aer”. Femeia da din umeri si pleaca. Mai stam. Vine alta, mai tanara. Zice autoritar: “Sit down”. Ne asezam, asteptam. Vine chelnerita din prima seara, cu aparatul meu in mana. Zice: “No craaaaai, no craaaai”. Eu, printre sughituri de plans: “It’s expensive… and…” (insert tras mucii aici). Ii dam 60 de leva de care mai aveam prin portofele si ne tiram impresionate de cinstea bulgareasca, eu si Boo. Ca in Romania nu m-as fi asteptat sa-mi mai dea cineva aparatul uitat inapoi, ba mai mult, m-as fi asteptat sa mi-l fure direct.

Fac o pauza mica sa check on Iepu’ si-apoi am sa va povestec despre mancare, bine?

Cu ajutorul lui Dumnezeu si cooperarea lui Purcifer, plecam in vacanta! Or fi ele cinci zile fix, insa exeperienta se anunta memorabila. Mergem cu doua masini: intr-una ne punem pe noi, in cealalata punem bagajele, catel-purcel. Bagajele fizice, ca pe alea emotionale incercam sa le lasam acasa. Cand ma intorc, va mai povestesc despre aventurile mele ciberisterice, ca daca credeati ca asta e finalul, ei bine, ntz! Pana ma intorc, va las in charge aici, feel free sa scormoniti, cheia este sub pres. Sa fiti bine!

Azi am fost sa-i facem pasaport lui Iepu’-electronic. Trec peste faptul ca mi se pare o cruzime din filmele lui Tarantino sa nu existe un ghiseu special pentru babies la Directia Pasapoarte si Muci, ceea ce le da parintilor ocazia  sa isi inghesuie sugacii de-o maniera borderline iresponsabila (na, vrem si noi sa plecam in vacanta, ce sa-i faci:p) la cozi de-alea soioase si imputzite, impreuna cu tot poporul microb-ist. Trec si peste canicula asta scarboasa care ma face sa de-a dreptul urasc vara. Si peste insolatia capatata in drum spre C.E.C., ca doamne fereste sa platesti taxa de pasaport acolo unde iti si face pasaport, asta ar fi, what’s that word… civilizat:p

Trec peste toate ca sa va povestesc cu iz de anecdota cum ne-a intrebat pe noi tantinela de la pasapoarte ce ochi are copilu’, iar noi nu am stiut. Pusi in dificultate, i-am intins copilul femeii asteia: “Vedeti si dvs.” Dansa s-a dat trei pasi indarat, a scuipat in san si-a zis: “Nu nu, nu decid eu asta!”. Asa ca tatal familiei si-a luat inima in dinti si a decis el: “Sunt negri… deschis”. Asta din seria “verde-siclam”. Ce-am mai ras.  Pe urma ne-am pasaportat acasa, unde am asudat ca niste porci pana mai adineaori. Cand in sfarsit mi-am miscat fizicul pe canapea, sa ma conectez cu online-ul ca sa zic “decat” atat:

Happy 2nd anniversary, Pufica! <3 Suntem trei, dar tot noi.

Asta iarna, pe cand burta mea era asa de mare ca abia incapea in sortul albastru primit cado’, le-am cunoscut for the first time in carnita si oasele lor pe fetele din echipa Electrolux. A fost, pare-mi-se, primul cooking session organizat de GolinHarris cu si pentru de-alde-noi-food-bloggerii-ce-ne-mai-place-papica…, si mi-am zis atunci “bai, uite ce chestie misto fac oamenii astia!”. De fapt, v-am zis si voua, aici. Au urmat altele, sh’aletele, si uite cum, la mai bine de jumatate de an since it all started, ma suna saptamana trecuta Roxana-draga-de-ea, sa-mi spuna ca se infiripeaza an all-time-cooking-marathon cu toata floarea cea vestita, un fel de Super Bowl al gatitului de placere. Nu se putea sa lipsesc, nu nu nu. Asa ca m-am milogit la buni lu’ Iepu’ sa babysit (mamiiii, te roog, te rog mamica mea, vreau si io sa ma duuuuc – stiti cum, doar nu tre’ sa va invat eu;), si dus-am fost.

Ei, daca data trecuta era zapada de-o palma in curte la Cortina, de data asta sa tot fi fost vreo 50C la umbra celor doua gratare sfarainde cu care ne-au intampinat mai-mult-ca-perfectele noastre gazde. Eu, nevorbita cum ma stiti (statul acasa m-a transformat intr-un monstru social), am navalit in miezul blogosferei culinare, excelent reprezentate la fata locului, precum gaina in gramada, cu gura pana la urechi si decibelii la mine. Pe aceasta cale imi cer scuze co-gatitorilor si co-mancatorilor mei Mazi, Le Blog Piquant, Placeri simple, Raftul bunicii, blogculinar.ro, gurmandino.ro, Dulcegarii culinare, Bucatar sub acoperire, Cooking with my soul, precum si acelora pe care nu i-am retinut pentru ca-s o varza (dar promit sa later edit dupa ce-mi fac temele:) – da, Carmen-de-la-Electrolux, degeaba ne-am prezentat cu totii ca la sedinta, ca eu asa emotii aveam incat am uitat tot, lame, I know. Ma iertati, oameni buni, pentru scleroza si pentru exuberanta atitudine-desi-n-am-baut-decat-o-bere.

Si-o limonada foarte buna, care ne invita s-o consumam sporit.

De cum am ajuns, am luat premiul pentru cea mai mare mizerie la bancul de lucru. Burgerii mei de curcan au mozolit tot ce le statea in cale, dupa care s-au perpelit la foc iute with a lil help from ma’ man, de atunci fiind cunoscuti drept cei mai urati burgeri de pe fata planetei. Ah, am aflat cu aceasta ocazie ca Electrolux face si tot felul de electrocasnice de-astea mici si indispensabile, like blendere, choppere si mixere verticale, I had no idea. Sunt ultrasilentioase si arata stylish too, cred ca lui Iepu’ i-ar placea de ele, chopperul meu vechi face atata scandal ca te scoala si din morti:p Asa ca e either maruntit patrunjelul, or culcat copilul. Deci… da.

Am terminat repejor. Ceea ce nu ni s-a parut ciudat decat mai incolo, dupa lasatul intunericului, cand unii mai trudeau inca la bucate, pe cand altii o frecau royal pe sezlong sau cu picioarele in piscina. Si pentru asta ne prezentam scuzele.

Am mancat… dar ce n-am mancat! Nici nu mai tin minte! La sfarsitul operatiunii, aveam de-a face cu un bufet cat China, mai ceva decat la o nunta romaneasca. As vrea sa mai tin minte tot, as vrea sa fi putut gusta din toate. Dar asta ar fi presupus probabil o spitalizare mica.

Nu m-am abtinut, sa nu ma intelegeti gresit. Am gustat pe pielea mea urmatoarele feluri de mancare (pe care, sadly, nu prea sunt in stare sa le descriu): niste cartofi cu boabe de mustar, susan, si altele, indieni asa; baghete cu unt, ierburi si mozzarella – perpelite pe gratar in folie de aluminiu – the most awesome thing on the menu!, mai tare ca porcul; speaking of which – porc marinat de Mazi in niste cevauri cu zeama de portocale intre altele; pui marinat de Mihai, cu un fel de salata greceasca alaturi; un peste marinat senzational, despre care mai mult nu stiu sa va zic, dar promit sa aflu; o salsa cu ananas absolut divina; cous cous cu legume si stafide; porumb copt; coleslaw, tzatziki si sos tartar, toate la un loc; ciuperci fripte, cu topping de rosii si verdeata; vinete cu feta si rosii… of, nu mai stiu…

Needless to say ca totul a fost excelent. Si ca ne-am distrat. Si ca am plecat pe la miezul noptii-trecut-de, mai mult de rusinea alora de mai si munceau a doua zi, ca daca era dupa mine si dupa Mazi, ne-am fi asternut pe iarba de langa piscina la o bere si-o poveste toata, pana-n zori.

Ah, si sa nu uit sa va zic de panna cotta buna buna cu care ne-au rasfatat gazdele noastre si care mergea la fix dupa porceala si caldura dupa-amiezei noastre prelungi.

Multumirile le trimit imprastiat catre everybody, de la badica la opinca. Abia astept sa mai facem. Draga Electrolux draga.

M-am trezit dis de dimineata cu inima plina cu varf de concertul de-aseara. I-am pus lui Iepu’ multiple filmulete Bon Jovi Live in Bucharest, i-am explicat ca asta e gen her new daddy:)), am dansat prin sufragerie cu ea in brate, cam asa. Daca nu ati fost ieri acolo, mare pacat, it was…wait for it… le-gen-dary! Vreau sa mai vina, vreau sa mai merg, nu m-am saturat! De azi inainte – Bon Jovi, apoi porc, apoi restu’! That’s how much I loved it! A meritat toata imbulzeala (diendi – promoteri de cacao ce sunteti, v-as tapeta sediul cu oua stricate, daca sediul vostru nu ar fi o garsoniera intr-un bloc, v-as scrie scrisori de reclamatie daca ati avea si voi un PR care sa nu-si dea demisia dupa fiecare eveniment pe care-l faceti mai ceva ca antrenorii lui Becali – you suck, bai nene, sunteti praf, jenanti si va urasc – inchid paranteza). Ziceam ca da, a meritat fiecare suvoi de transpiratie de pe spatele meu si toata fiertura de bashcheti Nike, am intinerit zece ani si da, JBJ, I will love you… always!

Despre mancare acum. Avem azi ceva foarte bun si tzac-pacic: niste farfalline (sau orice paste mici-mititele-micute), cu carnaciori si legume. Intr-o tigaie se intalnesc o ceapa rosie si-un ardei verde, care se calesc numai putin, cat sa ramana relativ crunchy. Vin peste ele carnaciorii afumati, care se prajesc si ei lejer. Vine o rosie grasa si dulce, taiata cubulete. Vin condimente de la Nomu – eternul smokey peri peri si respectiv amestec provensal (de-asta numai putin, ca e foarte parfumat). La coada vin funditele fierte al dente, pe care le amestecam bine cu restul de bunatati. Busuioc proaspat si gata. Repede si bun. Pofta buna s-aveti, eu ma duc sa mai bolesc putin de dragoste si dor.

Ah, si da, miercuri ma reunesc cu team Electrolux la o garden party ca aceea, abia astept!

mai stiti cum era la revelioanele alea studentesti, de aduceam cu totii de-acasa ba o salata boeuf, ba o bucata de piftie, ba oua umplute, ba te miri ce? well, regula de aur era sa aduca fiecare cat poate manca si ceva in plus. asa incat iesea pan’ la urma o masa imbelsugata, pentru toata lumea. pai de ziua mea eu asa vreau: cat pot manca, si ceva in plus, ca sa impart cu ai mei aia dragi, se stiu ei. hai, spuneti-mi la multi ani, sunt simpatica:D