“Chichi si Geami? Srsly? Ce nume is astea? Ah, nu-s numele lor? Da’ cum ii cheama de fapt? Cristi si Cristina? Pai si de unde pana unde?”, despicam eu firul in pashpatru cu Boo, in drum spre gratarul de duminica la care fuseseram miseleste manevrati intru posibila incurscrire cu una bucata familie tanara, cu plod. Sub pretextul ca na, ar fi cazul sa ne mai socializam si noi cu familii tinere cu plod. Si ca, nu-i asa, sunt taaare, tare draguti, osatiplacadeeidadada. “Fat chance, madam!”, ma gandeam eu in cap, imposibilitatea conversiei acestei promisiuni intr-o prietenie pe viata fiind aproape certa, iar eu fiind, in ziua aia, particular de ciufuta. Ca ce, lasa ca ii stiu eu pe astia care sunt perfect adaptati la parintentie, cu ranjetele lor condescendente si cu zenul lor infailibil. Care astia cu o mana schiaza, cu alta bat snitele si cu alta fac transformershi de hartie la copil. Astia care le fac pe toate fara ajutor si tot is fresh ca freshu’, in vreme ce pe mine ma trec zilnic o suta patruzeci de transpiratiile mamiciei, si inca, inca, dupa doi ani, mind you, ma intreb ce pusca mea facem aicea’ si, vorba aia, wazzup.

Deci nu merci, sa fie la ei acolo. La revedere Chichi, te-am pupat, Geami, je ne veux pas sa ma imprietenesc cu voi, pardon! Inchid ochii.

// Ii deschid. Sunt la o masa intr-o carciuma. In fata mea, ei doi. Doi mici cu mustar. Si doi ei, Chichisigeami. Aia doi, ma, mai stiti? Aia de la gratar, de care eram decisa sa nu-mi placa fiindca, intre altele, cantasem frere jacques la dus in masina, ca sa doarma copilu’, pana dadusem in laringita, desenchantee. Ce caut eu in viata lor? Care-i joaca, adica?

// Cooku’! Cooku Bau?! Srsly? Ce dreq mai e si asta? Are you crazy?! Toate economiile? Banii de casa pe pamant? Pai si cum? Si cand? Cum dupa ce culcati copilu’? Adica voi vreti sa ziceti ca la ora la care juma de planeta se placinteste in pat, voi prestati biznisplan? Pff! Suckerz!!!

// Deci e un delivery service. Cu mancare. Cum nu? Whoa, pe bune? Doar ingredientele? Pai si eu ce sa fac cu ele? Aaa, sa le gatesc eu! M-am prins! Si reteta? Ha! In cutie… ce faza. Bai, e cam tare… Sa-mi trag basca, e cam foarte tare!

// Decembrie. Si ce vreti voi sa fac eu? Ah, sa scriu! Perfecto! Am sa fiu cronicarul vostru. Cronicarul cooku. Putin penibil, dar grozav de entuziast. Si, vorba aia, consulta-v-as. Sa facem treaba. Ca de stat suntem satula.

// Lua-v-as lumea si da-o-as peste cap s-o dau.

// Februarie. Haidi bre, mai lansam si noi odata? Lasa feisbucu, lasa blogu, zi-mi cum stam cu cutiile. Cu preturile. Cu furnizorii. Cu spatiul. Ah da ma, am vazut, aveti si o planta, si trei lampi de la Ikea! Bai, ma gandeam sa… Ah!, desigur ca v-ati gandit si voi. How about…? Ah da? Este? Bine frate, pai si atunci de mine ce va trebuie, ca aveti de toate? Sa mai mancam ceva. Vorbesc io si cu food masonii, sure.

//Are sa mearga, precis are sa mearga. Precis precis. Astia doi… asa multa good karma ca nu ar ajunge presuletele de la intrare ale lumii intregi sa ne-o stergem de pe pantofi.

// Fact of the matter: is taaare, tare draguti, ma. Ui ui. To be continued.

Din 7 aprilie, cea mai tare idee food related, de la painea cu unt incoace. Stay tuned:) Or don’t. Ca oricum va anunt eu;)

Despre zahar nu am niciun cuvant de lauda. Gandul ca oameni educati, destepti, cititi, ba chiar cunoscatori in ale nutritiei, spun ca zaharul ii face fericiti, ma ravaseste visceral, imi vine sa dau foc la punga de margaritar de-un kil (da, stiu, o sa iasa zahar ars, ce bun, nu? pfff!) Ce, va veti intreba, e la radacina acestor sentimente puternice? Pai, simply put, m-am saturat sa vad ce face zaharul din otherwise awesome people. M-am saturat sa vad femei care tin Dukan pentru ca, magie!, au voie prajituri dupa retete speciale Dukan. M-am saturat sa vad cola normala inlocuita cu cola light. M-am saturat sa aud “eu nu mananc dulciuri, doar fructe in cantitati industriale”. Imi vine sa plang de nervi, jur:) Nu se poate, nene, nu se poate asa ceva! Ceva trebuie facut. Fiindca ala care a zis primu’ “sugar free”, precis avea in cap nu inlocuirea zaharului cu aspartam, ci eliberarea omului din zaharoasele hatzuri ale lui zahar zaharovschi. Deci piei, zahar, piei! Mars de-aici, n-auzi?! Tu si toate neamurile tale odioase! Adio! Hasta la vista, baby! Sunteti cu mine? ‘Ai sa-mi trag una, ce-ar fi sa va scap de o mare problema? Read on, my friends, read on!

1. ce e zaharul

Nu, pe bune. Un pic de chimie n-a omorat pe nimeni si tre sa know thy enemy daca vreti sa-i veniti de hac. So, avem asa:
a. Monozaharidele – adica glucoza, galactoza si fructoza.
b. Dizaharidele – adica diverse combinatii de monozaharide: maltoza = glucoza + glucoza, sucroza = glucoza + fructoza si lactoza = glucoza + galactoza.

Sucroza este ceea ce numim, comercial, “zahăr”. Cand va uitati pe un ambalaj si vedeti “zahăr”, aia inseamna. Iar cand vedeti “zaharuri” sau “glucide”, poa’ sa fie un platouas din cele de mai sus. In doua cuvinte, monozaharidele si dizaharidele sunt ceea ce se cheama “carbohidrati simpli”. Si nu prea e nimic simplu in ceea ce ii priveste, din pacate.

Diferenta dintre toate soiruile astea de zahar este data de felul in care le metabolizeaza omul. Glucoza, de exemplu, e combustibilul universal pentru fiecare celula a corpului nostru. Adica e chestiunea care ne da energie. Fara ea, am fi, literally, dead meat. Pentru ca toate organele au nevoie de glucoza, doar 20% din ea se metabolizeaza in ficat. Fructoza, in schimb, este metabolizata de ficat in proportie de 100%. Din acest punct de vedere, seamana bine cu alcoolul. Asa ca, vedeti voi, ce se intampla acum in America, unde zaharul normal (sucroza de care spuneam mai sus) a fost inlocuit aproape in totalitate cu fructoza extrasa industrial si izolata de alti nutrienti care se intampla natural in acelasi aliment ca si ea, este un mare semnal de alarma pentru noi toti. Natia asta se indreapta spre dezastru metabolic in masa. Adica cum adica? Pai asta ne aduce la urmatoarea intrebare, si anume…

2. este zaharul moartea?

Ei bine, raspunsul este “da”. Si nu de azi de ieri. Din ce in ce mai multe studii atesta faptul ca zaharul in exces este principala cauza de boala cronica si letala. Da, zaharul, micutul, dragutul, e bomboana de pe coliva noastra (Mercola). Cum lucreaza dansul-dracu-gol? Pai:

• intre altele, e un un drog, care, ca orice drog, da dependenta. Vedeti in infograficul din deschidere de ce, pentru multi dintre noi, nu exista “umpic” de zahar, dupa cum nu exista nici “doar o tigara, doar dimineata, doar de revelion”. Nu nene, zaharul e o substanta highly addictive, care, odata ce te-a inshfacat, te transforma in no time din om liber in dependent.
• excesul de zahar taxeaza ficatul, am povestit mai sus cum. Da, zaharul e o toxina, oameni buni.
• zaharul propovaduieste inflamatia la nivel celular si, nu stiu daca stiti, dar inflamatia e fix, dar fix ceea ce nu vrei sub nicio forma in corpul tau. Inflamatia vaselor de sange poate duce la boala cardiovasculara. Inflamatia poate duce si la cancer. Pe scurt, lantul zaharel – inflamatie – boala naspa e cam cert.
• zaharul, soc si groaza, ingrasa. Da ma, stiu ca stiti, dar poate nu va dati seama ce inseamna asta de fapt. Nu e ca bagi zahar si rezulta love handles. Nu, este mult mai nasol de atat. Zaharul halit messes cu metabolismul omului, care nu mai stie de capul lui. Pacaleste organismul intr-un mod barbar, facandu-l sa devina in scurt timp absolut incapabil sa-si regleze singur apetitul. Google “insulin resistance” daca vreti sa intelegi mai bine dimensiunea problemei.

Sunt asa de multe lucruri de zis despre cum ne omoara zaharul, si not enough time. Sunt sigura ca multi dintre voi aveti curiozitatea sa investigati problema pe cont propriu, daca nu ati facut-o deja. Pana atunci, sa zicem ca ma credeti pe cuvant si sa mergem mai departe. Si anume la punctul trei…

3. cum stii ca esti dependent de zahar?

Nu poti trai fara gogosele umplute, care fac poc in gura si te umplu de slurpiness?
Nutella pe paine ti se pare o idee buna de mic dejun (posibil, singura idee buna de mic dejun)?
Iti mananci de pe buze strugurelul cu miros de prajiturica?
Te trezesti noaptea ca sa faci pisu si in drum spre baie te impiedici de cutia de zahar cubic (unu mie, unu tie, unu mie, unu mie…)?
Te trezesti noaptea sa faci pisu, nu gasesti zaharul cubic si, next thing you know, esti la benzinaria non stop de la coltul blocului, in uggshi, pijamale si lacrimi?
La intrebarea “ce ai lua cu tine pe o insula pustie”, raspunzi lejer “tigaia de clatite”?
Gandul de a nu avea tigaie de clatite pe o insula pustie iti cauzeaza mancarici in cap de piept?
Mananci oul kinder al copilului?
Dar miere cu lingurita?
Intre o poza cu Ryan Gosling si una cu o felie de tort, alegi tortul?
Intre demnitate si zahar, alegi zaharul?
Intre orice si zahar…

Felicitari, ai castigat o dependenta.

4. cum scapi de dependenta?

Daca as sti sa rezum asta in doua vorbe, m-as umple de bani. Sa facem, totusi, o incercare.

“the 30 day NO SUGAR challenge”

Yep. That’s it. Nu mancati niciun strop de zahar si niciun substitut al acestuia, timp de 30 de zile. Nu zahar in cafea, nu miere in ceai, nu dulciurele, nu ciocolata, nu siropel, nimic, nimicutza. Nu suc natural, nu cola zero. Nimic care contine zahar si absolutamente nimic pe care scrie ‘SUGAR FREE’. Nu mancati mai mult de un fruct pe zi. Reduceti sau eliminati fainoasele. Nu paine alba din comert. Hell, nu paine alba punct. Fiti cu ochii in patru, cititi etichetele, atentie la zaharul ascuns in alimente.

Hai, facem treaba asta? Nu aveti nimic de pierdut, I promise you. Dupa doar o zi-doua fara zahar, o sa incepeti sa simtiti beneficiile pe propria piele. Bye bye balonare, la revedere cosuri pe fatza… Zau! Iar daca odata cu detoxul asta o sa bagati si niscai sport, va asteapta la final de luna un cantar contrariat. “Fuckitty fuck fuck, cine e sexoshenia silfida?” “Pai ce sa vezi, sunt chiar eu!”

5. pai si dupa astea 30 de zile?

Ce iti fac astea 30 de zile de lipsa zahar se cheama RESET. Pe langa break-ul metabolic pentru care organismul tau o sa-ti zica sar’na, se intampla, in chip fericit, o resetare a mecanismelor de reglare apetit, care, in cazul tau de depe de zahar, erau de mult pe butuci. Pofta de dulce dispare. Incepi sa mananci cand iti este foame. Adica incepi sa stii ce e aia foame si cum se manifesta ea. Incepi sa intelegi lucruri despre tine. Se limpezeste capul. All of a sudden ti se pare absurd totul. Cum ai putut sa crezi vreodata ca ciocolata vindeca raceala? Srsly, dude, WTF?:))

Bun. Cu acest nou state of mind, here comes 30 de zile later si tu, tu cu mintile la tine, ai o alegere de facut. Pentru prima oara in ages, alegerea e la tine. Adica pe bune, o luam de la capat cu agatatul de tejghea la Lukoil in miez de noapte? Sau facem reframing total la treaba cu dulcele in viata omului, asa incat sa desfrunzim situatia de penibilitati si sa alegem doar ceea ce se califica drept “experienta”?

Stati cu mine, ca this is totally going somewhere. Ce vreau sa zic e ca da, exista zahar care vine la pachet cu viata, cu traitul misto (pasteis de belem la Lisabona, nush ce fensi prajiturica la Paris, desertul brilliantisim care incheie o cina la AGO, o “every now and then” Cola la sticla, aburita de rece ce e, doua cupe de inghetata artizanala – 100% ciocolata, no milk, ahhhh, the yumzors, cozonacul mamei, la Craciun si la Paste… you name it). Si pe urma exista zahar care nu vine la pachet cu nimic, zaharul rusinii, ala care te transforma din fiinta ravisanta si adunata care esti intr-o ciumafaie despletita emotional, care si-ar taia o mana si un picior ca sa primeasca, chiar si sub forma de Eugenia, doza mult dorita.

in fine

N-am vorbit nimic despre cat suntem de indoctrinati, n-am vorbit despre fructul oprit care, si el, avea zahar. Sunt multe, prea multe de storcoshit intr-o dupa amiaza. Dar daca v-am atins, macar partial, ma declar multumita. Cine stie, poate intr-o zi o sa ne strangem intr-o carciuma sau ceva, si o sa povestim mai ghebos despre toate.  Pana atunci, sper si vreau sa cred ca sunteti cu mine. Ca va bagati la 30 de zile fara zahar. Pe mine aici ma gasiti, pentru suport. Intrebati-ma orice. Turnati ofuri si comentarii. Dar incercati, ma. Intrati in joaca asta si de nu v-o fi mai bine, n-aveti decat sa-mi ziceti mie de… well, dulce:))

Si da, special am ales sa public postarea asta la ora la care scade glicemia:) #crazybitchfromhell #mwahahahhaha

JANUARY 26TH, 2009 — 1:18AM: ok, so, inainte de revelion vorbeam cu mazi despre rezolutii de noul an and such. eu, fosta fumatoare, actuala sotie disperata, nu aveam, desigur, nicio idee. mazi avea una: “sa ne spalam pe cap inainte sa para jegos”. pure genius! really! din cercul meu de puficsi, prietene si women i know, 99% urasc sa sa spele pe cap, nu neaparat activitatea in sine, cat ritualul care urmeaza. asa ca 2009 poate fi foarte bine anul in care am dezvoltat rotatia optima spalat pe cap/gym/more.

JANUARY 7TH, 2010 — 6:52PM: In 2009 aveam atata bucurie si zel organizatoric, ceva de speriat. Avea sa fie anul nuntii noastre, un an senin, in care eu aveam sa ma spal mai des pe cap si in care avea sa fie conceputa fetita noastra Lorelai Victoria, in care tata avea sa se recupereze dupa accidentul suferit la picior si aveam sa traim fericiti si sanatosi. Intr-un astfel de moment a aparut in viata mea easy peasy, micul meu proiect personal-gastronomic. Somewhere along the line insa, something went completely rotten si am sfarsit prin a avea cel mai traumatizant an ever.  In 2010, no more plans! Nu stiu si nici nu vreau sa anticipez nimic, imi doresc sa fie the year of recovery.

Cand ai un an foarte prost mediocru, sentimentul de usurare care te incearca la miez de noaptea lui 31 meets dimineata lui 1 este priceless. Ca atunci cand ti-ai tinut respiratia si brusc iti dai voie sa respiri din nou, iar gura aia de aer e ca o prajitura cu crema vietii. Desigur, vorba lui Iepu’, e “cagaghios”. Adica e caraghios sa ne imaginam ca sacaielile dispar ca prin farmec doar pentru ca, vorba aia, 3, 2, 1, happy new year! Dar fara efortul asta de imaginatie, fara speranta ca noul an wipes the slate clean si-ti aduce care si cate si mai cate, cu totul si cu totul de aur, ei da, fara astea noaptea de revelion ar fi una oarecare. Una fara chiloti noi sau rosii, fara bani in buzunar la 12, fara cotzoharla Lori in direct la protevelion, fara piftie si fara salata boeuf. Fara astea, dar cu. Cu cold pizza for dinner, cu firmiturile ei pe pijamaua cea de toate zilele, cu adormit (iar) cu casca in ureche la un serial.

In momentele alea asa de platitudinesc numite *cumpana dintre ani*, cu o mana pe paharul cu bubbly, nebaut pentru ca nu-ti place sampania, si cu alta in aer, netinand o tigara pentru ca nu mai fumezi, te gandesti ca “f-ing 2013, be gone! du-te-n padure! bun venit, 2014, dragutzu’, frumosu’, mai mai, anul in care…”. 

Anul in care “o sa”, nu, nu “o sa”, ca “o sa” am aflat azi ca e tentativ, deci nu “o sa”, ci “VOI”. Imi voi lua carnet de conducere (hopefully, cu aceasta ocazie voi scapa si de visul recurent in care conduc masina familiei pana cand realizez ilegalitatea si trag pe dreapta, caci da, sunt o responsabila si in REM sleep); imi voi uda la radacina aspectul vietii care e scaieti, crescand el un copac cu flori; voi alerga like a madafacar, voi definitiva operatiunea “trup de vis”, voi manca ghebos porci legume, imi voi face cel mai fantastic plan de suplimente alimentare de pe planeta pamant si, in corelatie cu asta, sub nicio forma NU voi comanda din nou de la iherb.com, pana nu primesc o comanda deja facuta; nu voi cheltui bani pe care nu ii am, deci, pe scurt, nu voi cheltui bani; dar imi voi face un borcan cu economii cum am vazut pe facebook, cu scadentar and all; voi petrece mai mult timp online (freudian slip, chiar am vrut sa scriu offline:)), voi scrie mai des pe blog, voi citi cel putin o carte, imi voi face 1530459558 playlisturi pe Deezer pentru fiecare moment al existentei mele; voi revedea Londra chiar daca tre’ sa ma duc pe jos, in mers cu fandare; si asa mai departe, oh, the places we will go. Pret de cateva minute, vraja asta te imbraca precum haina de blana a tuturor posibilitatilor, din ea nemaitrezindu-te decat, daca ai noroc, sarutul iubitului vietii tale. Care te broshteshte la loc, ca na, in viata reala totul e pe dos. 

Happy 2014, anul in care…

Si acum, ta-daaa, orez brun cu curcan si legume.

Intai perpelim bucatile firave de piept de curcan in niste ulei de cocos, condimentandu-le viguros cu amestecul preferat (in cazul meu, o combinatie Asian pe baza de ogroazadecurry). Transferam carnea pe o farfurie si o tinem la cald cat executam niste legume in aceeasi tigaie (as zice ardei de trei culori, ceapa si, eventual, zucchini, daca vi se cumva strica prin frigider cum am auzit ca se poate intampla, dar nu am patit niciodata, vai, dar cum asa ceva?!). Legumele sa ramana un pic crunchy. Sa adaugam la loc carnea si cateva linguri de orez brun fiert, sa aromam totul cu un ulei gustos, de nuci, alune sau susan, sa piperam cu cayenne, sa dregem de sare si sa se cheme cina de astazi. Pofta buna si de viata:)

PS valabil tot anul 2014: Radeti, iubiti, bear hug un urs de plus.

Este vineri seara si eu sunt la birou intr-un loc foarte cool, unde sunt si alti oameni cool, ca si mine dealtfel. Ascult la casti Ellie Goulding ceva sofisticat. Dupa o saptamana de cacao de vis, reusesc in sfarsit sa-mi fac ordine in sertarul cu maimute si sunt, da, chiar sunt pregatita sa va iau pe toti pe sus, cu puterea mestesugitelor mele cuvinte care, atentiune!, nu seamana absolut deloc cu ceva ce ar fi putut scrie Sadoveanu, cum recent mi s-a spus nu mi s-a spus. O ardem inspirat interbelic, la Vila Leonida din Busteni. Si va zic, intre altele, ce e aia “deliciul regelui”, cum e treaba cu vinificarea in sec si ce fel de ferocitate in doua picioare e aceea care a speriat istoria pana cand istoria s-a facut mica intr-un colt. Puneti-va servetele de damasc la gat, luati-va distonocalmul si hai sa vedem care e treaba, cu tot cu adevarul ei istoric.

Am primit invitatia in forma ei fizica, prin posta, asa cum, mai tarziu aveam sa inteleg, ii sade bine unei casute care exista cu mult dinainte de casuta de e-mail. “Cica veniti cu copiii, ahahahhahha”, ma inecam eu in rasul meu, in timp ce-i comunicam pufosului aceasta dovada de inconstienta bunavointa din partea gazdelor noastre. Si nush de ce, noi care niciodata…, am zis da ma, hai cu catel cu purcel, cat de rau poa’ sa fie! Adica ok, un weekend cu Iepurs la o vila la munte, care, vorba aia, tobogan, plasa de sarit in ea, hai ca vine si Mihai cu miniMiruna si pana la urma, noi de ce sa nu, avem ciunga-n par, sau ce?

Asa deci. Am confirmat si ne-am luat de-o grija. Iar cand a fost de plecat de acasa sambata dimineata, printr-o sinistroshenie de conspiratie a tuturor lucrurilor inanimate, in frunte cu ursii de plush (numai eu si ta-su nu aveam, jur, nicio vina pentru oribila situatie), asa, deci pe motiv de complot, am reusit de-am plecat exact la ora la care ar fi trebuit sa fim deja la Vila Leonida. Pierzand introducerea, dar nu si ziua superba ma, superba!, de toamna, cum nu mi-a fost niciodata dat sa vad la munte. Din Bucuresti pana la Poiana Tapului, o voce mica dar, cum sa zic, nestavilibila-cu-biscuiti, malaxa nervii procreatorilor ei asa: “unde sunt vevelisele? tati, tebsa te uisi dupa vevelise! ooo, am vazut ulme de vevelise, ooo, da, acolo in dleapta!” [a se repeta de 1000 de ori]. Ajunsi la vila, a cerut camera din care se vad perfect veveritele.

Ce sa zic, neam de neamul generalului Paul Leonida n-a vazut ce a urmat. Caci cand mi ti i-a luat Iepurs pe dovleci, si mi ti i-a invartit in aer ca pe buzdugan, si… dar nu, sa nu anticipam.

Am ajuns, zic, in parcarea vilei din cartier Zamora – Poiana Tapului, pe soare de amiaza. Si urcand cu picioarele noastre panta obraznica, rasplatiti am fost, de atunci si pana a doua zi intruna. Multa lume in curtea terasata a vilei, care intinsi la soare, care ranjind fasolele la Caraiman, care la pantof lucios de costum, de-ti faci freza-n luciul lui, care la bocanc si mai care la toc. Care agentie (Propaganda, kudos, frumos ati organizat!:-), care gazde discrete, care superbe si joviale doamne de la Fundatia Calea Victoriei, care bloggeri, care somelier cu cel mai vanjos vocabular descriptiv din ce mi-a fost dat sa intalnesc in aceasta viata si mai care reprezentant al casei de vinuri Cotnari. Care, una peste alta, domn serios, cu cravata, de la Plaiul Talii (delicii nush daca regesti, dar precis porcesti, cu care am fost intampinati si pe care, cu ambitie, le-a dovedit!). Plus un staff impresionant, cum mi-am imaginat mereu ca trebuie sa fi existat in casele astea de aristocrati. Si cu asta cred ca i-am pomenit pe toti. PS: Ca de obicei la astfel de agape tovarasesti, bucuria mea cea mare – reintalnirea cu “colegii”, de data aceasta Andreea – Taste Bazaar si Mihai – Placeri simple.

N-am sa va zic prea multe despre istoria si arhitectura acestui prea frumos asezamant, caci fonfleurile ma obosesc, chiar nu ma pricep nici la, nici la. Suficient de zis ca oricat de ignorant dpdv istoric ai fi (eu, ma, nu voi:)), nu ai cum sa nu te simti o floricica de porumb in microundele vremii atunci cand intri pe usa in casa. Caci da, Vila Leonida, asa mare si absolut genroasa cu locurile de cazare (11 camere duble) cum e ea, e fix o casa. O casa mare, luminoasa, cu scara interioara, balustrada de lemn sculptat, tablouri, podele care scartaie, sufragerie cu soba si candelabru, bucatarie, camara cu bunatati, si, desigur, dependinte. Nu i-as zice “conac”. Cu veranda ei sticloasa, sfarsita brusc in Bucegi, cu vinurile ei alese, cu vitrina cu trabucuri si cartea de Tolstoy neglijenta pe calorifer, imi inspira mai degraba domnie decat boierie. Mi-ar fi inspirat si liniste, dar am avut noi grija sa nu fie posibil acest lucru:))

Bon. Ne-au dat camera 102 (asta: http://www.vilaleonida.ro/cazare/camera-102). Nu stiu altele cum sunt, dar eu de ea m-am indragostit. Intai de toate, pentru ca e mare. Maaare. Si-apoi, pentru ca are o extensie (un salonas), din care iesi direct in curtea verde. Senzatii tari narniene, jur! Prima oara cand am facut schema cu iesitul, mi-am simtit inima urcand cu liftul la etajul superior gat, o propulsie orisicat fireasca, la asa fericire panoramica. A trebuit sa-mi pun mainile la ochi, ca sa nu ma orbeasca soarele muscator din crestele-biscuiti-de-ceai. Raiul.

Dineul cu incepere la orele 17, cinci feluri de mancare si cel putin tot atatea feluri de vin, m-a coplesit si stangacit teribil. Pe ai mei dragi doi ii pasaportasem la niste neamuri in Busteni, ca sa nu tulbure prezentarea somelierului casei Cotnari. La care am incercat sa compensez nepriceperea cu atentia, luandu-mi, nu stiu de ce, o droaie de notite de neinteles a doua zi si ciupind la vin pana cand m-a luat de cap si a trebuit sa ma dreg cu Nurofen capsule moi. “Ceeee? Un food blogger care nu beaaaa? Nici macar viiiiin?!” Evident, nu s-a intamplat asa decat in capul meu, caci in realitate am scapat fara dezvaluiri socante. Ba chiar am castigat si o sticla de Tamaioasa Romaneasca vinificata sec [pe numele ei de scena Colocviu la Roma], intr-un concurs adhoc jurizat de Boerescu. Castigata, zic, pe drept si pe motivul fericitei ei imperechieri ipotetice cu un sote de morcovi cu chimen si zeama de portocala, alaturi unui piept de curcan, balacit in smantana dulce cu vagi urme de nucsoara.

Sa revenim la meniu, insa. Antreuri: mousse orange (cu somon, arpagic si branza de capra), tartina cu icre de crap, plus feteasca alba vinificata in sec (Colocviu la Atena). Apoi, o transa de vitel cu jeleu de vin rosu, langa un medalion de jardin delice (adica felurite legume tinere, legate intre ele de un sos bechamel). In zona farfuriei, grasa de Cotnari – Colocviu la Moscova si preferata mea. Da, I like’em fat, ce pot sa zic. M-a impresionat acest vin aspru-tropical si, in all honesty, pe el l-as fi imperechiat cu morcovii aia scaldati in dulce portocala si aspriti cu chimen si tot pe el as fi vrut sa-l castig, dar n-a fost, dom’le, n-a fost premiu… gras:))

Main? Pai specialitatea casei – berbecut in sos de legume, cu cartofi dolofani si ardei copt. Iar mai apoi, vitel la cuptor, cu glazura si ciuperci de padure. Un meniu consistent, dar nu greu, pe gustul meu de mare  iubitor de carne in farfurie.

Pe la vitel s-au intors si pufosheniile din vizita, iar de aici… a fost usor la vale. Iepu nu dormise la pranz si acum era seara. Need I say more? In firea nasului mare, care n-a mancat si n-a baut, n-a vrut nici mamaliguta cu branza si smanatana, nici apa, nici lapte (bull shlaha, lapte ar fi vrut saraca, dar am uitat sa ii dam, true story!). Drept care s-o culcam am decis, inainte sa se dea tortul de ciocolata, de la care nu aveam mari asteptari (stiti, eu si ciocolata, baba si mitraliera). Asa. S-a dus Mishul sa culce iepurele, m-am dus si eu dupa ei, nu inainte de a ma asigura totusi ca trei portii de tort ne vor bate curand la usa. Caci cel mai mare perk al reproducerii e ca poti sa mananci si portia de tort a copilului mwahahahhaha! Perfect, perfect a fost tortul Leonida. Asa de bun ca am sa-i fac post separat, au fost oamenii tare draguti si mi-au dat reteta. Iar gustos.ro au fost cel putin la fel de draguti, poza de mai jos le apartine. Da mai, nu am mai apucat sa fac, si ce!? Ia mancati voi doua halci de tort maro intr-un pat alb – cu mana, caci au uitat sa-ti dea lingurita si e prea tarziu sa te mai opresti, si mai faceti si poze in timpul asta! I don’t think so!

Mai buna, totusi, decat tortul (no offence!) a fost doamna istoric Monica Neatu de la Fundatia Calea Victoriei, care asa de misto ne-a povestit despre toate cele interbelice, de la moda la dineuri, ca a reusit sa mi se faca foame din nou, animal pofticios ce sunt. La coada am simtit nevoia sa-i marturisesc ura mea fata de materia cu predare in limba romana Istorie, dar si credinta mea sincera ca daca mi-ar fi fost vreodata asa povestita, as fi indragit-o negresit. Cu ce voluptate vorbeste aceasta doamna, cum zambeste complice dumneaei in mijlocul discursului, ca la o gluma interna intre ea si, sa zicem, Carol al doilea… Zau, este fantastica, m-a cucerit! Drept care am cautat-o pe google si am descoperit ca tine ateliere si cursuri super faine la fundatie acolo. Cocotele pariziene, Cartier si Bvlgari, Coco Chanel, Dali… o nebunie! Vreau sa ma duc, sa-mi ajute dumnezeul timpului, si sa infaptuiesc ceea ce este, deocamdata, la nivel de intentie.

Dupa prezentarea doamnei istoric (din care am de gand sa va spicuiesc in postul numarul doi, dedicat tortului si torturilor culinare interbelice), in incheierea frumoasei seri (ma rog, asa credeam eu, ca asta e incheierea), ne-au scos gazdele la foc de tabara, dar si ala cu staif, bubbly si branza cu mucegai. [Paranteza: cand ai copil mic pe care ti-e asa si pe dincolo sa il lasi dormind singur in camera, un telefon ramane pe noptiera, cu celalat apelezi, lasi linia deschisa, baga tatal copilului o casca in ureche, SPP style, si there you go, ea cocolos in varf de pat, noi afara la foc. Crima perfecta!]

Ei, pe la 12 ne-am retras si noi cu torte in camera cea frumoasa. Bine am facut, caci prin bunavointa iepureasca, am dormit pana la fix ora 2. Or fi peretii de la Leonida din cinci straturi de caramida, dar stiti cum strapunge strigatul de lupta al micului razboinic caramida? Valeleu! “Nu mi-e sooooomn, unde e somnu meeeeu, l-a pielduuut!” L-am cautat sub perna, nu era. Sub pat, nu. In capul meu – nici atat. Poate la baie, dar nu. L-am cautat pana la 6 dimineata, cand am cedat si am dat drumu’ la niste Disney Junior. Eram asa de rupta-n fericire, ca si fantoma lui Leonida mi s-ar fi parut o idee buna daca asta ar fi facut-o pe micimea sa sa taca. La micul dejun cu compot de prune si placinta cu mere eram toti trei cu ochii cat cepele. Iepu balota in nestire cornulete, eu calcam lumea pe picioare deoarece priveam prin ei. In opinia mea, erau cat se poate de transparenti.

Frate, scriu de cinci ceasuri cu pauza de culcat copilul, mi-e groaza sa dau scroll inapoi, s-a terminat, doamne iarta-ma, si Dansez pentru tine, probabil si Tanar si nelinistit. Pe post de wrapup, si sub ferma promisiune ca daca am uitat ceva grav, revin, as vrea sa spun asa:

• La Vila Leonida e din cale afara de frumos. Nu ai foarte multa intimitate, de aceea visez intensiv la un sejur cu toate camerele ocupate de fix prietenii mei. Imi imaginez seri de board games in sufragerie. Imi imaginez si zapada. E un loc tare bun cu imaginatia Vila Leonida.
• La Cerdac se mananca bine de tot. Am luat si pentru acasa suc de rosii, pasta de ardei dulce (inaugurata chiar in seara asta – o bunatate!) si gem de fragi. Facute toate acolo, desigur.
• Cotnari inghite, vorba aia, in sec, si renunta chiar si la dulceata busuioacei de Bohotin pentru soiuri vinificate in sec, in umila mea (muscapehartiademuste, asa de umila) parere, mult mai dezirabile. Gama Colocviu e de incercat musai.
• Nu ma mai duc cu Iepu acolo decat cand o fi mai mare si usor de continut. Am fost suportati cu stoicism de toata lumea, dar parerea mea e ca e prea tihna pentru noi trei si prietena noastra galagia. Oamenii sunt draguti si pregatiti, dar nu merita, zau, sa le stricam fengshuiul in halul asta:)) Mai vreau sa merg in doi si in multi, aia clar!

Ultimul lucru pe care vreau sa vi-l spun e ca nu sunt asa de multe locuri pe care le vezi cu ochii inchisi dupa ce le-ai vazut o data. Stiu precis ca n-am sa uit in veci soarele de toamna tarzie muscand din Caraiman la Vila Leonida.

Vila Leonida, 2013. O carte postala. Making history since 1938.

PS: “Deliciul regelui” era bobocul de rata, ma!

Asa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!

Cand zic “povesti de la fabrica de lapte”, am in cap numai brandul ce nu va fi numit, Voldemort style, nici in gluma. Adica na, altii sunt specialistii in plimbat lumea pe la fabrica, sa vada si sa zica mai departe ca e curat si frumos (nu zic ca n-o fi). De asta, in ciuda iubirii ce le-o port astora de la Olympus (group hug!), am ezitat vreme lunga sa ma duc la Hălchiu sa le vizitez “uzina” [de-asta, si pentru ca am inteles ca nu sunt vacute:))] Ei, dar deoarece in septembrie am executat vacanta noastra romaneasca partea a paishpea (ah, si despre asta tre’ sa vorbim!), ce includea, cum altfel?!, si niste Brasov, am zis: frate, fie ce-o fi, io ma duc. Daca iese de-o poveste, bine. Daca nu… oh well… no one has to know. I’ll be quick, tzaca si paca, intru, ma plictisesc nitel si ies. No harm done.  Si… m-am dus.

où sont les Moo
Am ajuns intr-o luni dimineata la fabrica Olympus, dupa ce in prealabil ma ratacisem romantic cu sotzu prin Hălchiu, strasnica asezare! (turns out ca nu trebuia sa intram in localitate, fabrica e mai hârles asa). Era frig al naibii si noi eram cam dezbracati, ce sa-i faci, ca omu’ in vacanta la munte. In mijlocul campului, unde colonizasera grecii situatia, batea un vant rece de te taia de la mijloc. Asa ca multumim, tanti de la poarta, ca nu ne-ati retinut mai mult decat prevede protocolul la, say, Pentagon, fetzele noastre “asteptate” inspirandu-va suficienta incredere incat sa ne lasati a intra pe baza de buletin only, si fara verificari la Interpol:)) Da ma, fabrica de lapte nu e asa, un loc unde intra orishicine, deci ce noroc, m-am gandit eu, ca am intrat.

Bun. Si de cum am intrat, mi s-a parut o cana cu ceai cald de tei cu miere. Fata de la front desk m-a intrebat, de dupa niste ochi vioi de veverita-cu-ghinda-la-ea, de la ce firma sa spuna ca sunt. “Nicio firma”, am baiguit stingher, ca mi s-a parut ciudat sa zic ca-s de la Easy Peasy Incorporated, pana la urma, nu eram acolo in nicio calitate oficiala, ci doar in aceea de Curious George. M-am suit cu bashchetii pe presul branduit de la intrare si mi-am facut o poza de hillbilly ranjit, fiind precisa ca in interior nu or sa ma lase sa pozez. I was right. Si oricum, dupa ce ne-a preluat Ionut si ne-a imbracat, ca un tata grijuliu, in niste “sarici” si “capishoane” albe, de unica folosinta,  nu mai era nicio posibilitate in iad sa ma pozeze cineva. Srsly dude, m-am vazut intr-un geam si numaidecat am facut o buba pe retina, asa de dubios aratam.

Cum care Ionut? Ionut ma. Ionut-no-last-name-necessary. Companionul nostru de-a lungul intregii vizite, care asa frumos ne-a povestit despre toate, ca m-am emotionat groaznic. Pe bune, o sa vedeti, aparent, chiar si fabricile foarte, dar foarte automatizate, au un suflet si niste infinite capacitati de a-ti face pielea gaina.

Nu, nu sunt vaci la fabrica de lapte. Ceea ce este, desigur, logic, doar ca eu mi-as fi dorit sa fie. Mi-as fi dorit sa le mangai pe bot si sa le multumesc pentru tot ce fac pentru noi. Instead, a trebuit sa ma multumesc cu o cisterna, care tocmai parcase cand am ajuns noi. Noi care, pe parcursul vizitei, am urmat cumva traseul laptelui. Adica intai ne-am insinuat in camera de colectare, unde vin tancurile cu lapte colectat de la fermele agreate. Care lapte e testat si la ferma de unde provine, dar si la fabrica. Asa.

Odata plecat laptele din containerul initial, cisterna se spala. Se spala de catre o… camera intreaga (si imensa, mi s-a parut mie), de instalatii de spalat. Daca ma gandesc bine, pentru fiecare incapere in care se mermelesc lactatele astea, exista cel putin inca una cu statii de cleaning in place. Nu, deci nu va pot descrie in cuvinte ce ikebana de tevi si containere e acolo si in ce hal de aseptic se pune problema.

Laptele din cisterne se “vireaza” in niste sticle, decat ca-s niste sticle de 30.000 de litri, asa, cam cat un bloc cu doua etaje. In orataniile astea incepe procesul de pasteurizare, intr-o parte e lapte de consum, in alta e UHT. Cam asa. Ce mi s-a parut mie amuzant (deh, bucurii de om simplu), e ca ambalajele pentru lapte (fie ele cutii sau peturi), nu exista pana in momentul efectiv al ambalarii. Adica sticlele de pastic sunt un soi de eprubete care se termoformeaza pe loc, iar cutiile sunt un sul gigantic de carton. Foarte interesant:)) La linia de imbuteliere lapte e cam singuratate, adica nu sunt, cum credeam eu, 10.000 de muncitori care stau si pun dop la sticle. Totul se face automat. Si vazuta de sus, de pe pasarela, camera asta arata asa, ca un fel de macheta de circuit de formula 1.

Asa. Mai e camera cu microbi. Mwahahhahaha. Kidding, nici urma de microb, doar culturi ma, culturi de iaurt pastrate la temperatura la care ingheata iadul si introduse in lapte ca sa rezulte, si anume, iaurt. IAURTUL MEU IUBIT, da da da! Tot aici se produce si cel mai mic copil al portofoliului Olympus, iaurtul bio. Doar ca, desigur, e singur pe circuitul sau, nu deavalma, dimpreuna cu iaurtul ala care nu e bio.

Mai e camera cu branza, unde nume-de-indian-Ochi-de-Soim a identificat imediat un anume ambalaj de marca proprie unui magazin, despre care branza chiar zisese Soim ca “ba, e buna rau branza asta!”. Numa’ ca sa realizeze cu aceasta ocazie ca normal ca-i buna, daca o face tot Olympus. Doh!;) In camera cu branza (ma rog, camerele, adica na, halele), miroase a branza si sunt oameni. Si exista linie de-aia pe care vin bucatile de branza taiata gata, de-ti vine sa te asezi tunel gastric, cu gura cascata la cap de traseu. Vorba aia: “Ce vrei sa te faci cand te faci mare?” “Feliator de branza, maria ta!”.

Ah, asa, anecdotic, vreau sa mai zic ceva. Stiti vorbele alea de circula ca pojarul, zicand ele ca pe fundul unei cutii de lapte e o cifra care arata de cate ori a fost intors din magazin si repasteurizat/recirculat? Ei bine, eu sunt dispusa sa-mi bag mana si-un picior in foc ca n-are cum fi asa. Nu i-as fi suspectat oricum pe Olympus de astfel de practici, dar cand am vazut cum arata o fabrica de lapte, am realizat sa faci asta e fix o epopee a ineficientei. Adica hai sa vedem: deci laptele se strica pe raft (stoc, by the way, asumat de magazin, deci vandut, pa, la revedere). Magazinul il returneaza ambalat la fabrica (fiind foarte draguta, fabrica primeste returul, chiar daca ea vinde, practic, pe comanda data de magazin). Ei, si pe urma, undeva in curtea din dos (ca in alta parte nu ar fi loc), niste tantici si niste neni varsa rand pe rand continutul fiecarui tetrapak intr-o cisterna mare, pana cand ajung la niste tone. Dupa care cisterna se face ca pleaca si intra pe poarta din fata. Aaaa…?! N-are cum sa fie asa ma, sa fim seriosi, e mai ieftin sa arunci expiraciunile decat sa treci prin tot procesul asta. Legenda urbana, zic. Poate sa se intample cu producatori mai mici, sau nush, chiar nu imi imaginez cu ar putea functiona.

Asaaaa. Deci cam asta e fabrica, la pe scurt. Si sa vedeti chestie: oricat de marete ar fi sculele, oricat de desteapta investitia grecilor, oricat de bine ar fi totul, oricat de frumos, curat si mega tehnologizat, oricat de spectaculos si ce mai vreti voi, pe mine cel mai mult din toata vizita asta m-a impresionat Ionut. Nu stiu daca orice fabrica are un Ionut al ei (daca n-are, vorba aia, sa-si cumpere), dar Olympus e o fabrica vie ma, datorita lui si altora ca el. Cand ne-a povestit omu’ asta despre ziua in care au dat drumul la prima sarja de iaurt, mi-a venit sa plang, jur! Si m-am gandit atunci ca noi, astia care muncim nu la fabrica, ci la open space, iar cand ajungem seara acasa si ne intreaba dragii nostri ce am facut azi, ne aflam in reala dificultate, ei da, noi n-avem decat a fi gelosi pe Ionut. Pentru ca el are ce raspunde. “Azi am facut 16.000 de litri de lapte UHT”, de exemplu.

Cand entuziasmul asta de om cu purpose se propaga de la za big boss al operatiunii pana la portarul fabricii, nu este, pentru mine, absolut nicio mirare ca Olympus e marca de lactate preferata de din ce in ce mai multi cetateni. Ca-s curati. Curati in fabrica, curati in suflet si curati in comunicare. Speaking of which, tocmai si-au relansat site-ul, http://www.olympusdairy.ro. Give it a click, give it a high five, up top si ce mai vreti voi:) Si fiti pe pace (nu ca nu erati), burtile noastre sunt pe maini bune;)

bai ce chestie! nu era in plan sa mai scriu azi, dupa pui piri piri si freddie si restul. in niciun caz nu era in plan sa scriu ASA CEVA! dar ma simt atat de plina, incat am zis c-o sa scriu, no matter what. cu riscul de a ma face din nou de ras, trebuie sa exprim lucrul atunci cand e el exprimabil, nu o luna mai tarziu, cand o sa ramana de el doar o impresie la rece. poate nici n-o sa cititi, ma imbarbatez, in timp ce-mi fug degetele pe tastatura ca niste maimute reumatice [hei, e cineva pe-aici:p?]

asa. august 2013. eu cu Mishu in masina. zic: – pufi, nu o sa-ti vina sa crezi ce-o sa-ti spun, dar ma las de fumat! urmeaza o cascada de rasete. literally. o Niagara rautacioasa. un sincer si din inima Chucky. – ahahahahhahaha, ahahhaahaha, ahhahaha ahaha aha ha. you’d make a great stand up comedian!, zice sincer amuzat, si-apoi, desigur  – ahahahahhahaha, ahahhaahaha, ahhahaha ahaha aha ha.

ma uit cash la el, dupa care cuget in sinea mea: well, dude, can you blame him? ca sa intelegeti, din februarie ma tot las. da’ chiar, ce idee buna, sa incepem cu inceputul.

chinuitoarea progresie invers aritmetica a vesnicului fost fumator, din februarie 2013 si pana in prezent

prin februarie m-am impiedicat, la recomandarea Simonei Tache (cumva tangential, adica ea recomandase seminarele live dupa aceeasi metoda) de cartea lui Allen Carr – The Easy Way To Stop Smoking. am depasit dezamagirea initiala (“vai, sinistru, un contabil care a scris o carte! bo-ring!”), deoarece am simtit undeva, in maduva putinelor mele oase sincere si sincer neafectate de persoana mea adicta, ca: 1. omul picteaza pe bune panza gretos-uleioasa a adevarului despre fumat. adica dincolo de maniera in care pune in cuvinte toata tarasenia, n-am citit niciodata ceva mai de bun simt despre asta. simplu si la obiect. fara shushumumu freudian, fara ifose, fara introspectii elaborate. inteleg de ce cartea poate fi descurajanta pentru unii fumatori. pe la jumatate simti, efectiv, simti ca daca o termini, te lasi. si asta te face sa: a. fugi ca dracu’ de tamaie, discreditand, eventual, teoria “usoara” pe unde-ti vine la gura. sau b. o termini si, naturlich, te lasi! eu am terminat-o.

am terminat-o pe 13 februarie, asa, pe la ceasurile 16, sa zic. imi amintesc ca eram in pauza de tigara, imi luasem kindle-ul cu mine, am stins tigara, am aruncat pachetul, soarele stralucea dubios de tare pentru o zi de iarna si eu ma simteam invincibila. citisem in carte ca o sa fiu fantastic de fericita, asa ca m-am gandit sa fiu. bun. prima zi, totul fain frumos. a doua zi, nu asa de bine. a treia zi i was like: mada’facaaaaaaar!!! aduceti-mi iepurasi de plus, vreau sa le sucesc capu’ la spate! in prima sambata am plans. am plans pe bune. de pofta, de gol, de deznadejde, de dezamagirea lipsei de “cuplaj” intre rational si emotional. daca intelesesem, si intelesesem, sustin chiar si acum, teoria lui Carr, de ce, doamne iarta-ma, nu reusisem sa ma mentin fericita? mdeci nu pot sa va explic, eram de-o tristete… incomensurabila.

in ziua a cincea am scris postul asta, asa, la incurajare. m-am gandit eu ca daca rememorez in toata jena ei o zi din viata mea de fumator, o sa-mi treaca, naibii, gargaunii. nu mi-au trecut deloc. mi-am cumparat tigara electronica, niste otravioara de-aia fara nicotina si am continuat sa ma abtin de la a fuma tigari “adevarate”. trebuie sa fi realizat deja, chiar in timp ce pufaiam inchipuit la batzul electronic cu luminita rosie in varf, sugand din el pana mi se facea injurulgurii mov, ca traiam un epic fail. dar am continuat sa ma autoflagelez inca niste saptamani, pana cand am “cedat” si-am aprins un Kent 4 de la un coleg. pe care, in zilele in care fumam, nu as fi pus gura nici batuta, in schimb, in ziua aia in care nu fumam, dar am fumat, imi venea sa-l ling lasciv (pe Kent, ma, dirty minds you:)). nu, nu era naspa tigara dupa cateva saptamani abstinenta, era fantastic de buna. gustoasa! gus-toa-sa! credeam eu.

am decis ca voi fuma o tigara pe zi. cateva zile mai tarziu, am decis ca doua tigari pe zi e ok sa fumezi. nu mai stiu in cat timp am ajuns inapoi la pachet si nu mai stiu cand m-am considerat oficial, dar temporar, invinsa.

prin mai cochetam cu ideea plasturilor cu nicotina. after all, ma ajutasera mult sa ma las de fumat in 2007 si statusem “clean” cativa ani. in Romania nu se mai gaseau (ce magarie!), asa ca am asteptat vacanta la Salonic ca sa get me some. din fericire, la Salonic erau mai ieftini decat la Paris sau pe amazon, numai 14-15 euro cutia de 7 bucati. adica vreo 9 lei pe zi. mi-am luat plasturi de 80 de euro. asta a fost in iunie. ajunsa acasa, i-am bagat intr-un dulap si mi-am luat de grija lor, in asteptarea momentului in care aveam sa mi-i aplic. nu inainte de ziua mea si clar NU inainte de concediu, jesusFingchrist, ce idee tampita! poate dupa aniversarea noastra… sau macar dupa ce venim de la munte.

intr-o zi, mi-am lipit spontan un 21mg pe mana stanga. a fost mult mai bine decat fara plasture. muuuult mult mai bine! nu mai aveam, gen, viermi in dos, a fost o zi aproape normala. asa ca l-am dat jos seara pe plasture, m-am inchinat ca inca functioneaza si mi-am aprins o tigara.

trebuie sa intelegeti ca, in tot acest timp, din februarie incoace adica, traisem o perpetua framantare. nu puteam sa ma las, dar nici sa renunt la a mai incerca nu puteam. am avut momente in care am zis: fuck it, sa luam o pauza. si apoi, in urmatoarea, fix urmatoarea zi, m-am trezit cu o sincera si spontana dorinta sa mai musc o data din prajiturica de quitter. am citit tot soiul de lucruri. de la extensiile lui Carr puse clar out there pentru imbogatirea dansului pe seama disperatilor de fumatori (da, exista The Easy Way, dar si The ONLY Way, pe care esti sfatuit sa o cumperi daca nu ti-a mers cu Easy; exista si The Easy Way For Women, exista si the Little Book… doamne, cred ca-s zeci, and I got a glimpse of them all:p) si pana la Smoke Free in 30 Days, pe care am cumparat-o pentru ca promitea sa ia lucrurile de unde le lasase Carr si sa le duca, dracului, la capat.

caci da, ce ii reprosam la momentul ala lui Carr era generalizarea crasa si lipsa de munitie pentru cand veneau, in ziua 3 de regula, poftele cele ucigatoare. adica, tatutza, zi pe bune, io ce fac? ce fac cand innebunesc? (little did I understand, acum nu mai mult de doua luni sau asa, ca Allen Carr nu avea de ce sa dea strategii de coping pentru the aftermath, fiindca, saracu’, el se straduise sa ma faca sa inteleg ca there is no fucking aftermath, dar ajungem si acolo, rabdare I tells u;)

bun, deci here i was, vegetativa in starea asta de “worst” of both worlds, incapabila sa ma las, dar no longer “enjoying” smoking. ce sa fac, ce sa fac, ia sa ma duc si la o sesiune Allen Carr. asa, o ultima “mutare”. atat de tare m-am concentrat pe caracterul ultimativ al mutarii, ca am plecat de-acolo dupa 7h si fumatoare, si in lacrimi. sah mat! am zis. fetitza, lasa-ne, e clar, nu poti sa te lasi acum. ia, tu constiinta presanta ca oala sub presiune, culca-te. te-oi scula io mai tarziu. gen la anu’. e ok sa te lasi pana in 35 de ani, nu? poate nu fac, totusi, cancer, inainte de asta. dar daca fac la 37? nu o sa-mi para oare rau ca m-am lasat la 35? macar sa mai fi avut doi ani fericiti.

yep, i kid you not, asa gandeste un fumator. misto, nu?

mai puteti? luati o gura de aer, ca urmeaza finalul si e unul fericit. am ajuns in luna iulie.

ultimele zbateri

nici nu ma hotarasem bine s-o las in pustii, ca ma apuca iarasi senzatia aia de vierme sub piele. declicul fiind mistificatoarea concluzie ca fumez un iPhone 5 in 2 luni jumate (fucking shit, da:p). bai, dar ce idee geniala imi vine mie pe 30 iulie, in timp ce, desigur, fumez. logic sa o luam: daca fumatul este, pentru mine, o maniera de escapism, cum ar fi sa escape in altceva? ce activitate se poate face atat de fragmentat, cate 5 minute la fiecare juma de ora? stiu! o sa citesc! dar mie nu imi place sa citesc! nu-i nimic, voi citi pana cand are sa imi placa. de cate ori imi va veni pofta de tigara, voi citi 5 minute. in acest mod simplu, se pot intampla doua lucruri: cartea sa fie buna si eu de-abia s-astept sa loveasca cravingul ca sa pot citi. sau cartea sa fie proasta, si ca sa nu fiu silita sa citesc din ea, refuz pofta de tigara. nu, deci va zic, mi se parea super misto planul asta. infailibil. si asa de incatata eram, asa de luminitalacapatultunelului scria pe mine, ca m-am apucat s-o zarnaticesc si pe prietena mea Ambasadoare. o sa ne lasam impreuna pentru “decat” 21 de zile. va fi magic, magic fata, o sa vezi. ce mare lucru? sunt doar 21 de zile. prima zi a fost 31 iulie. ultima zi ar fi fost azi.

si de la capat: prima zi ok, a doua zi ok-ish, a treia zi, ma scuzati, mare, mare, f&tere. de ce, nu puteam sa inteleg. nu puteam sa inteleg de ce after all this time, e totusi asa de greu. diverse explicatii si scenarii de groaza mi se falfaiau prin cap:

“sunt cel mai rau fumator, ce merge la altii clar nu merge la mine, singura mea sansa e sa strang din dinti si sa accept ca va fi greu pana sa fie usor”
“da, e clar, si pe patul de moarte o sa regret tigarile nefumate!”
“sunt ultima gaina din cotetz! o sa raman singura fumatoare din lume si singura femeie fara carnet de conducere!”

nu mai suportam sa imi fie greu. efectiv nu eram dispusa sa-mi asum rahatul ala. nu stiu daca pentru ca in ultimii ani am devenit extra sensitive la greul meu, sau pentru ca stiam, la un nivel, ca se poate si altfel. am incercat fel si fel de reframinguri. in cartea lui Carr citisem ca tre sa fiu happy cand loveste cravingul, e un semn ca ma “curatz” existential. “sa fii tu happy tataie tu si cu mama familia ta!”, ziceam mai tarziu, cand deveneam posedata.

intr-una din seri am aprins o tigara. nu i-am spus Ambasadoarei. era de cacao sa-i stric si ei combinatia si in plus, sa-i spun ar fi insemnat sa-mi validez mie fumatul, adica asa, din nou, de la capat. nu i-am spus si m-am simtit infect. stiam ca fac ceva rau si brusc tigara nu mai avea gust bun. avea gust de infrangere, mizerie si neputinta. o uram pe ea, iar pe mine… sa zicem ca-mi era ciuda. avea sa fie ultima zbatere. ultima “uratenie”. ultima promisiune incalcata, coz that’s what smokers do, stiti:p in foarte scurt timp aveam sa inteleg de ce este, de ce era, so fucking hard.

momentul meu de claritate

deci iata-ma pe mine, improscata pe parbrizul virtual al vietii fara tigari ca o musca verde si grasa, iata-ma la capatul unui lung si anevoios drum, toata transpirata de draci. adica WTF, what am i missing?! sa te culci si sa te trezesti cu gandul asta e boala curata, credeti-ma.

nu inteleg, imi repetam obsesiv, nu inteleg de ce nu pot sa stau “clean” 21 de zile. sau 2 zile. de ceeee? aarrrrrrrgh!!!

pai de-aia, bai, desteapto, nu poti, pentru ca tu nu te lasi, tu *incerci* sa te lasi! nu exista 21 de zile. 21 de zile e polita ta de asigurare in caz de esec. 21 de zile zice clar “nu cred ca poti face asta!” 21 de zile nu se cheama ca te lasi de fumat, se cheama ca astepti sa fumezi. 

momentul meu de claritate asta a fost. intelegerea si acceptarea faptului ca NU VOI MAI FUMA NICIODATA. obisnuia sa ma sperie groaznic aceasta varianta. acest cuvant… niciodata. cand in sfarsit am vazut limpede, am realizat ca gandul ca nu voi mai fuma niciodata este fix la fel de inspaimantator precum gandul ca nu voi mai linge niciodata otrava de sobolani de pe jos, din subsolul blocului. da, cam asa.

tensiunea, manifestarile psiho-somatice, reale si imaginare, pofta, maria sa Pofta de tigara, toate astea au disparut ca prin farmec in momentul in care am luat decizia unica de a nu mai fuma in veci. din februarie incoace nu facusem decat sa iau decizia de a nu fuma de mii, efectiv de mii de ori. obositor si vulnerabilizant ca naiba. trebuia sa fiu mereu pe faza. ma luam la bataie cu mine de 25-30 de ori pe zi, in fiecare zi. si uneori cedam. micul vierme stia ca daca insista, va primi. nu fusesem ferma cu el. imediat ce am fost, a murit ma, a mierlit-o viermele de nicotina (vorba lui Carr). acush ii fac de 7 de zile si I’ve never felt better. stiu ca suna dubios, adica na, even my husband thinks i’m… funny, dar… dar… dar… e cum e! doar ca nu cum zice Carr. nu e o metoda universala. e un adevar universal, pe care el face o treaba buna din a ni-l pune sub bot, iar apoi sunt fix atatea metode de a te lasa de fumat fara sa suferi ca un caine, cati fumatori sunt pe planeta noastra poluata.

orice fumator are nevoie de momentul lui de claritate. dupa aia devine usor. dupa aia te trezesti dimineata si la inceput stai pe ciuci psihici, intr-o foarte alerta stare, asa cum esti obisnuit. pregatindu-te, anticipand momentul pofticios, scarpinandu-te in capul pieptului, sugand bombonele, foindu-te. si cand, intr-un tarziu, te prinzi ca pandesti ca prostu degeaba o prada inexistenta, cand intelegi ca a sucombat lighioana din tine la fel de brusc cum s-a nascut acum multi ani, cand ai pus in gura prima tigara, ei, in momentul ala zici ca ti-a pus dumnezeu mana in cap. in momentul ala te simti nu ca bine, nu ca happy, lasa asta. te simti LIBER. stiti cum e? eu nu mai stiam. nu mai stiam cum e sa te simti liber de cel putin 15 ani.

ce ajuta, ce incurca

in sase luni de multiple si epocale fail-uri, inveti o gramada de lucruri:)) de exemplu, ce merge si ce nu merge, care-s zilele cele mai crancene cand incerci sa te lasi folosindu-ti vointa (va zic eu: ziua 3, ziua 5 sau 6 si groaznica, sinistra, ceamaireaua zi 19-20 – cum ar veni, pragul de trei saptamani).

ce ajuta: plasturii cu nicotina – chiar iti iau “dracii” cu mana cand “incerci” sa te lasi.
ce incurca: plasturii cu nicotina – cand accepti cu toata persoana ta ca nu o sa mai fumezi niciodata, nu mai vin nici dracii. nu exista dorinta de a fuma. SMOKING IS NOT AN OPTION scrie pe tine. nu ai niciun motiv real sa-ti intretii dependenta de nicotina inca niste saptamani, esti done, done and done.

ce ajuta: numaratul zilelor si pusul banilor “la borcan”. eu mi-am cumparat ceas si oja Chanel din economii:D
ce incurca: numaratul zilelor si pusul banilor “la borcan”. dupa ce mi-am cumparat ceas si oja Chanel din economii, am fumat. treaba e ca, sincer, un nefumator nu-si numara zilele si nici nu-si trimite thank you for not smoking cards.

ce ajuta: prietenii. e tare bine sa ai cu cine vorbi despre zadarnicele tale chinuri.
ce incurca: prietenii. in the end, zau, nimeni nu poate intelege prin ce treci. pentru ca, ghici ce, e de neinteles:))

final points

1. kudos to Allen Carr si practicantilor metodei lui. in ciuda micilor limitari ale acesteia, e clar cel mai mare ajutor pe care il veti primi out there, in the big bad nonsmoking world:)
2. lasatul de fumat e o chestiune foarte personala. sa pretinzi ca stii de ce arma mor demonii altuia e o mare aroganta. so… i’m not gonna. dar un lucru e cert: toti demonii sunt muritori:)
3. mi-am varsat aici matzele virtuale in speranta ca o sa va dau niste CURAJ. pentru ca, (again, parafrazandu-l pe Carr), singurul motiv pentru care fumatorilor le este greu sa se lase de fumat este FRICA. si, as adauga, imediat ce accepti ca nu are de ce sa iti fie frica, dispare, paradoxal, si toata suferinta. frica intretine suferinta, lipsa fricii o anuleaza, si da, it makes no sense to you now, dar intr-o zi, dupa ce o va fi mierlit si viermele vostru, o sa ne vedem pe strada si o sa vreti, da, o sa vreti precis sa hi-5 me:D

PS: Love you lots, all u smokers out there, I am rooting for you:D Va astept aici. Adica dincolo:)

PPS: Sorry for the semistupid incoherent overjumping with joy annoyingly enthusiastic seemingly dillusional long, possibly full of shit typos post. NU AM MAI AVUT RABDARE. Na!:))

Buna, Ana! Te citesc de ceva vreme, nu ti-am scris niciodata, dar acum ca e vara si (pentru unii) vacanta, a devenit imperios necesar: te rog sa mai scrii din cand in cand ceva pe blog! Stiu, ai si tu viata ta, un sot, o copila, un job, o vacanta etc…..:P dar si eu mi-am facut obiceiul de a intra pe blogul tau in fiecare zi si cum vad destul de rar ceva nou… ma intristez. Stiu, aceasta este o postare egoista, da’ stiu io ca nu te vei supara, ca de fapt inseamna ca imi place mult cum scrii si ca imi lipsesti, chiar daca nu ne cunoastem.  Asa ca, daca nu ai timp deloc deloc, desi eu nu cred asa ceva , macar amageste-ne cu niste poze… 
Alexandra

Draga Alexandra,
Azi scriu pentru tine. Tu, care mi-ai “scormonit” lenea cu batul prin gard. Tu, care ai trezit Leulcaredoarme. Ma rog, ca dupa aia s-a culcat la loc, asta e alta poveste. Tu, care intri in fiecare zi pe blog si traiesti, probabil, aceeasi dezamagire pe care o traiesc si eu cand intru si nu gasesc nimic nou. Tie si numai tie simt ca iti datorez o explicatie.

Asa. Afla despre mine ca am… (aaa…) inchis pentru dezinsectie(?!). Sa zicem ca bucataria mea virtuala s-a umplut de… molii de alimente. Scarbosheniile dracului! Ei, ca sa le hamesesc, m-am pus de-am aruncat la gunoi tot Zvacul. Era, oricum, expirat.  Si iata-ma Zvac-less in mijlocul vietii, cu piciorul gol pe gresie, paralizata culinar si ponosita semantic, ca un ciorap vechi. Auzi, daca ti-as spune ca nu prea mancam, m-ai crede? Ca jumatatea mea mai buna a ajuns de rasul colegelor de birou (“Haidi bre, N., iti iei mancare de la Snack Attack, cand nevasta-ta e izipizi? Pff!”) Ca pana la aceasta ora inaintata n-am mancat decat niste pepene pe care Spiritul Milos Al Openspace-ului mi l-a lasat discret(a) pe birou. Ca seara ajung acasa si, in loc sa mananc, ma culc. No really…

Sa stii ca pare mult mai dramatic decat este. Adevarul e ca hibernez estival. Mananc de sub propria-mi piele, unde am stocat, in mod special, bucurii. Care nu necesita preparare termica si sunt, una peste alta, mai sanatoase decat, say, deziluziile cu paine.

De doua saptamani mi-am schimbat programul. Ma scol rareori uneori la 6, merg la sala. Inca ma supara un genunchi. Da, acelasi genunchi care m-a trezit intr-o dimineata in racnete isterice de zici ca-l taia cu cutitu’ (f&*^ing drama queen) – “Alooo, fataaa, scoala-te, nu vezi ca mi-au crescut doua chiftele intr-o parte?”. Asta clar se reflecta mizer asupra alergatului meu, sunt, momentan, captiva intervalelor. Un sprint mic, o lene babana. Iarasi sprint, iarasi lene. Lenea e buna. Ce? Lene, mai, am zis lene, nu sictir. Asa. Deci merg la sala, sunt cuminte. Ma uit la Californication si citesc carti. Poveste lunga, nu vrei sa stii. Mai fac si alte lucruri, nedemne de povestit aici sau acum. Dar cu potential de demnitate pe termen lung. Ah, si cresc copil, a se citi “ma las crescuta de ea”. About that, chiar voiam sa-ti spun, am niste growing pains de speriat! Mai ales ca, mai nou, inima mea bate in afara corpului.

Alexandra, nu vreau sa-ti rapesc niciun minut in plus. Voiam doar sa stii ca nu te-am abandonat, sunt aici, adica n-am plecat niciodata. Doar ca uneori pur si simplu nu mi-e asa foame.
Love,
Ana

Mama mama mama cum e vara asta! O centrifuga in care eu eram “rufele”. O panarama emotionala sus-jos! Creieri adunati cu spaclul de pe perete, ba din cauza de fericiri explodate, ba pe motiv de bube-n feng shui… Nu stiu cum se vede de unde stati, dar de-aici e cam extrem. Fereasca sfantu’ sa ma intrebe careva “si tu ce-ai mai facut”, ca numaidecat scriu o punga de seminte de floarea soarelui. Pe care nu aveti decat sa le mestecati cum vin. Numai cojile sa le scuipati, va rog. Matur eu cand ati terminat.

instagrame cu Bubu

1. Restaurant-hotel Cumpatu’. Chelner serios, de moda veche, o idee mai impaiat decat animalele impaiate de pe pereti. Cativa clienti, si ei din acelasi film cu domnu’. Ei, la un moment dat, in linistea tulburata doar de clinchetul tacamurilor in farfurii, se aude distinct-infernal: “maaaamaaaaa, am facut caaaaachiiii, schimba-ma mama, schimba-ma de caaaachiiii, sssi ulsii fac cachi la olissa lor, cachi cachi cachi!”. Mda, fix ce-si doreste omul sa auda in timp ce mananca.
2. La copac. “Copacule, aszuta-ma! Aszuta-ma sa-i gasesc pe palintii mei… Nu ssstiu unde sunt. Aszuta-ma, copacule!”
3. Doctorita Plushica. “Deschide gula, tati […] Ooo, dinssissoii nu se simt plea bine.”

descoperiri

1. Societatea exuberanta a femeilor care s-au indragostit de Alina Nedelea la indemnul Simonei Tache, pe care deja o iubeau.

   Am citit Soseaua Catelu 42 intr-o zi jumate, la munte, pe telefon, which I hate. Pentru ca Tache mi-a facut vraji, iar Nedelea le-a continuat. Fantastic, dom’le! Must read. De cand a scris Simona despre treaba asta, s-a epuizat stocul fizic de pe elefant.ro, adica masura succesului unei carti in Romania. O mai gasiti in format electronic si pe hartie la editura All. Daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie Catelu. Sau Simonei, ca ea a-nceput:p

2. Oja Dior 643 Diablotine. Doamne, cum e! I love you, Dior!
3. Vila Piatra Soimului. Nu hotelul, ca pe ala il stiu de cand era mic, ci vila de langa, aia cu apartamente. Best ma, best! Pentru mers cu copilul mai ales, e rai pe pamant. Am stat intr-un apartament nou nout, curat bec, doua dormitoare + living, echipat cu tot ce trebuie si foarte affordable. Ai parc mare langa, locuri de joaca, paine si prajituri de casa, niste oameni, aceiasi de ani de zile, de-aia buni de pus la rana, a caror misiune in viata pare, la modul sincer, a fi aceea de a te face pe tine sa te simti bine. Merg la ei de cand in locul frumosului parc de acum era un mare teren viran. Si nu pot sa nu-i felicit si pe aceasta cale pentru ce-au facut acolo, pentru ca-s luminosi si curati si respectuosi fata de clientii care le calca an de an pragul. Bravo mai, bravo, zau!

scrisori

1. Un review lacrimogen pe tripadvisor.com 
2. Un tratat de conduita alimentara la plaja, pe avonconnects.com.ro
3. Niste vorbe din tort, via cookiejar.ro. “Sometimes I believe as many as six impossible things before breakfast.”

later edit: valeu, am uitat mancarea

1. Burgeri gourmet la Simbio. Numai pana la sfarsitul saptamanii ii mai gasiti.
2. Rib eye de Polonia la Marriott Steakhouse. Bun! Sau scump? Nu ma hotarasc:)) [mentiune speciala pentru dip-ul de spanac si anghinare]
3. Gulas de vita cu cuscus si papricas de pui cu galuste, la Restaurant Unguresc Alex, Sinaia. Merita benzina.
4. Supa de mazare, spaghete cu creveti si biancomangiare cu zmeura, la Cucina Sofia – Hotel International Sinaia.
5. Fondue de ciocolata, la Kuib. Tot in Sinaia, adica.

Si? Ce mai faceti voi?