Acum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.

Demonstrație semi-inutilă despre cum funcționează mintea mea: ieri mi-au trimis niște oameni un vin la încercatelea, de ce, Dumnezeu știe, it’s not like I know anything about wine. Am desfăcut sticla din bubble wrap și m-am uitat vreo cinci minute perfect pierdută la eticheta pe care era desenată o șopârlă. Și sub ea scria CAMELEON. Și eu eram cu gândurile înfășurate ghem la ale mele, SCHIMBARE, schimbare cu mâncare, despre mâncare, WORKSHOP, bla bla, food coaching, etc., viață, șamd. Și pe urma, BAAAAAAM!, it hit me. Cred că m-am prins de ce unora le iese schimbarea, iar altora… well, nu. Sunteți cu mine? Să vă explic.

Problema nu e (și nu a fost niciodată), pentru nimeni, ce mănâncă. Problema este (și a fost mereu) cum te face să te simți treaba asta. NEVOIA de schimbare e altceva decât DORINȚA. Dorința e tentativă, vine dintr-o zonă rațională și nu prea des clickăie cu emoționalul. Nevoia vine din deep down inside-ul ăla nesuferit, vine din disconfort. Din lipsă de pace cu tine. De acolo. Ce vreau să zic cu asta e că e posibil să te abuzezi cu mâncare proastă și să fii ok cu asta. And that’s perfectly fine, dacă mă întrebați pe mine. E ok să mănânci McDo în fiecare zi, dacă treaba asta nu se încâlcește cu frica de boală curată sau cu self hate. Dacă obiceiurile tale nu îți spun ție nimic despre tine, ca om. Dacă nu vin la pachet cu sentimente de vinovăție și judgement of character și așa, o invalidare a ta ca persoană. Ei, dacă într-un astfel de scenariu idilic, când tu ești zen cu tine, iei rațional decizia de a face o schimbare, pentru că știi și pentru că ai citit și pentru că una peste alta te duce capul și te prinzi că nu e bine s-o ții langa așa, e foarte probabil că schimbarea nu o să se întâmple. Nu atunci. Pentru că lipsește apăsarea, disconfortul. Dacă, pe de altă parte, apucăturile tale alimentare se însoțesc cu o stare perpetuă de frământare, neliniște și insatisfacție, da, atunci tre’ să schimbi ceva, și nu pentru că știi că poor eating habits înseamnă, nush, boli și belly fat, ci pentru că, și strict pentru că, ai NEVOIE să te scapi de disconfortul emoțional asociat cu obiceiurile alea. Știți ce zic? Makes perfect sense 🙂

Acestea fiind zise, vreau să iau înapoi tot ce-am zis vreodată despre cum nu există a RIGHT time to make a change. Că există. E momentul ăla când simți că doar schimbându-te o să-ți găsești prăjiturica prăjiturelelor emoționale, the inner peace. Niciun alt “rațional” nu cred că te poate duce lin și așa, happily, spre zona cu bine. Binele tău, nu ăla despre care we all agree că e bine, la un nivel de acceptabilitate socială.

Mă întorc la treabă și vă doresc o semi-primăvară pacifistă.

xoxo

Una din bucuriile mele în viață e să ling pagini întregi de iherb și să citesc review-uri și articole despre diverse suplimente. Citesc si browsez mult mai mult decât iau pe gură, aia clar 🙂 Și cam la fiecare început de an mă apucă un mare elan, comand cu găletușa și testez diverse. Se întâmplă să cred că e a shitload of marketing bull shlaha în treaba asta cu suplimentele, dar nu pot să zic că acest lucru mă descurajează. Am un respect deosebit față de placebo, așa că, ce să zic, să fie primit 🙂 Cu acest disclaimer înainte, hai să vă zic una și alta despre niște esențiale pe care m-aș aventura să le recomand, dar și despre câteva mofturi și mofturele.

Here goes nothing.

ESENȚIALE, pe care le iau cam tot timpul și cam fără pauză.

1. un PROBIOTIC bun

Probioticele astea-s mare fiță. Suport pentru sistemul imunitar, o digestie funcțională și o una peste alta stare de bine, toate au câte ceva de-a face cu o floră intestinală beton. Starea de sănătate la nivelul intestinului reflectă starea de sănătate a omului overall. E important ca acolo să fie treaba echilibrată. Și nu, nu se echilibrază cu iaurt din comerț. Explică Mercola aici de ce. Și tot la el găsiți, în fel și chip, explicată importanța suplimentării cu probiotice. Un probiotic eficient tre’ să aibă peste 1 miliard de culturi. Mai greu de găsit la noi pe piață așa ceva. Noi am tot luat unul de la Healthy Origins, care e good value for money. Mă bate gândul să îl încerc si pe al lui Mercola, e freakin’ expensive, dar are un lanț de lactobacillus pe numele lui DDS-1, care cică ar fi cel mai șmecher dintre toate vietățile bacteriene cu care ai vrea să-ți populezi colonul :-))

Copilului ii dau probiotic cu colostru, de la ChildLife.

2. OMEGA 3 din sursă animală și în doză suficientă

Pentru sănătate cardiovasculară, pentru articulații, pentru cap și mood, Omega 3 e un musai, pare-se. Cum peștele gras pe care îl mâncăm nu ne asigură chiar tot necesarul, ne îndreptăm atenția către un supliment. Unul care să fie pur și bine dozat. Problema cea mai mare a acestor “pastiluțe” e că-s cât pumnul, iar dacă vrei să faci o brânză, tre’ să iei peste 6 pe zi (aici info despre dozele cu care suplimentezi, în funcție de ce vrei să obții). Incomod și enervant. Așa că după ce am luat tot anul trecut pastile de la Madre Labs și Now Foods, anul ăsta mă gândesc să trec pe un ulei de pește lichid, cum e ăsta din poză, de la Nature’s Answer. Care în decurs de o linguriță vine cu EPA și DHA cât încap în patru capsule. Un fact sheet interesant despre Omega 3 găsiți aici. Și, desigur, din nou la Mercola. De la care Mercola am aflat anul trecut despre Krill Oil, the ultimate Omega 3 supliment, pe care am renunțat, însă, să-l mai comand, pentru că mi-am dat seama că e pur și simplu too expensive și nu sunt convinsă că diferența față de alte surse/suplimente de Omega 3 e atât de mare încât să justifice efortul.

3. UBIQUINOL, sau măcar CoQ10

Ubiquinolul este forma mai șmecheră și mai bio available a coenzimei Q10, unul dintre cei mai strong antioxidanți out there. Diminuează producția de radicali liberi (responsabili pentru o panoplie de nenorociri :(), promovează sănătatea articulațiilor, șterge ridurile cu buretele (yeah, right! :-)), ajută la menținerea binelui cardiovascular (cu efecte benefice asupra nivelului colesterolului rău în sânge), iar dacă ați trecut cumva pragul colesterolului to the dark side și luați statine (medicația specifică), un supliment de ubiquinol e cu atât mai important, pentru că diminuează efectele secundare nasoale ale acestor medicamente. Mai multe despre ubiquinol puteți citi aici, unde găsiți, de altfel, bine explicată și distincția dintre acesta și Coenzima Q10. Pe scurt așa, CoQ10 e pentru tinerei, căci după ce treci de 30-40 de ani (părerile sunt împărțite), organismul tău își cam pierde capacitatea de a transforma CoQ10 în forma sa redusă, ubiquinol.

MOFTURI

Am un spate bulit rău si un nivel cronic de inflamație low level în corp (the bad stuff, mereu îmi ies CRP-ul si VSH-ul ușor peste limita normala, ceea ce, in the long run, poa’ să nu însemne nimic, sau poa să însemne ceva). Așa că, între altele, fac ocazional o cură de Curcumin (curcumă, extract), cu efect antiinflamator și antioxidant (de la Jarrow formula), calciu-magneziu-D-K (nu știu dacă știți, dar chestiile astea trebuie luate musai împeună to collect all benefits, iar Now Foods au un supliment care le reunește pe toate) și Astaxanthin (cel mai la modă, încă, antioxidant, un carotenoid extras din niște alge, despre ale cărui beneficii puteți citi aici).

Iarna mai fac și câte o cură de multivitamine, mai mult așa, de chichi. Nu sunt foarte convinsă de efectul magic al acestor multivitamine, prefer sa iau targetat și la marele fix. Dar… cum ziceam, iarna, lua-o-ar ciuma :-))

Cum povesteam și la început, treaba cu suplimentele e pe bază de decizie foarte persoanală, că-s bani mulți în joc și not a lot of evidence cum că ar fi bune de ceva. Ba chiar sunt situații în care suplimentele luate după ureche mai rău fac, de-aia ar trebui să te verși frumușel măcar la medicul de familie re la supliemntele pe care (vrei să) le iei, ca să-și dea și el cu părarea. E bine să îți alegi sursele de informație și să ai în vedere că și ăia buni și credibili au interese conexe. Până la urmă, dacă ai terminat de citit, chestionat și investigat, și decizi că ți-ar trebui niște suplimente, eu zic că nu e fix cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla :-))

Iar așa, ca famous last words, țineți cont că niciun plan de suplimente nu compensează porceli alimentare și stil de viață sedentar. O aliniere și o balansare a întregii trebi e absolut necesară. Că dacă mâncăm Oreo cu o mână pe volan, una pe telefon și una pe batista cu care ne ștergem de la nas dramele emotionale pe care le trăim exacerbat și veșnic, nici mama lui Omega 3 nu o să ne salveze. Mso, bottom line, eat right, exercise, live happily. Că de aia se cheama suplimente, mă, nu țin loc de lucruri, ci suplimentează. And that, my friends, was some deep, deep shit 🙂

Ah, decembrie, acest desert exquisite care încheie o masă cu doișpe feluri. Pretext de și mai mult sirop. Te iubesc, ba eu te iubesc, nu, eu te iubesc mai mult. dUamne, nimic nu e ca decembrie. Mai ales atunci când Universul(sulsulsul) ți-a dat în jur oameni cu efect de pernă electrică, cu care să te iei de mână și să săriți ca proastele în birou, iupiii, iupi du. Cu care să te gratulezi pe ferestre de chat rușinoase (“Fată, ce tare ești! Ba nu, fată, tu ești tare și te iubesc!”). Cu care să te îndemni la deep fried porc. Cu care să te rostogolești din greșeală din pat la 5 dimineața doar ca să bați la porți de restaurant închis. Cu care să-ți împarți ouăle. Cu care să-ți împarți viața. Și, după ce ți-ai împărțit-o, să vezi că tot ți-a mai rămas viață cât să tricotezi un fular. Cu care să te uiți în gol, dar mai ales în plin. Iar la final, când numeri invers de la nimic la totul, să zici: da, frățică, a fost un an bun. Decembrie e cel mai bun sentiment. Deci… da.

_

Am început luna cu o idee măreață: să facem cel mai mare Secret Santa din București, le-am fizzuit eu, ca o pastilă efervescenta ce sunt, oamenilor Cooku Bau, care, vorba aia, stăteau și ei liniștiți.  Turns out că brief-ul a fost cam greșit, în loc să ne iasă cel mai mare, ne-a ieșit cel mai mișto. Pe 1 decembrie, ne prosteam la camerele din telefon împreună cu fellow foodies, că ne zisese nouă fata de la Google la conferința food bloggerilor că e ușor să faci filmulețe cu toolurile interne de pe YouTube. Ha, challenge accepted. Odată aruncată mănușa video, am realizat ce făcusem. WTF, 50 de Moși Crăciuni pofticioși la un loc necesită niscai preparative, ne-am gândit noi. Pentru că la oamenii drăguți trag lucruri drăguțe și pentru că eu în viață am avut noroc numa’ de oameni de-ăia de care povesteam mai sus, ne-am trezit că ninge cu sponsorizări. Au dăruit masa și sub-bradul companii și branduri dragi, de care mă leagă loialități vechi și amintiri faine din epoca B(f)C (before food coaching): brutăriile Paul, LIDL, Electrolux, Nescafe Dolce Gusto, LoVegan, Le Petit Marseillais, Metaxa, magazinuldebrazi.ro și Universal Music Romania. Turns out că Real Time Marketing nu e o invenție de marketing :-), e atunci când brand-urile ies din bula lor și vin să se joace cu noi, just for the fun of it.

Cum a fost la #cookubausecretsanta, mă întrebați? Aș putea să zic că a fost epic, dar adevărul e că a fost cozy. Pentru că au venit prietenii noștri foodies. Pentru că a fost ca-n familie. Și pentru că iubirea chiar e the most familiar feeling of all.

Vorbe mari, sărăcia omului, așa că nu vă mai povestesc decât cum Maria și Florin de la DESPA FILMS, care nu ne cunoșteau de-loc înainte de schema asta, s-au autopropus, înainte cu doar câteva zile de marele moment, să vină să ne filmeze cum se face, nu ca noi, cu telefonul 🙂 Și pe urmă ne-au dat 2 minutes worth of lovely memories, pe care eu le-am vizionat de nuștiucâteori în ultimele zile, because because because because because… love, actually, is all around.

Dacă mă ajută ăl de sus și nu mă înec cu o sarma sau ceva, revin cu top of my proudest moments of 2014, ba poate chiar și cu meniul meu de sărbătoare, că doar am promis că vă ajut să vă îngrășați, nu? 🙂

Merry Festivus, people, în caz că vine Crăciunul peste noi și nu mai apuc.

<3

PS: Golin girls (Raluca, Roxana, Irina, Teodora, Alina, Andrada…), Rogalski girls (Cristiana, Alexandra), vă mulțumesc tare pentru tot ajutorul și vă doresc sărbători cu poftă, pace și, desigur, l.o.v.e.

Băi, mă știți, la autoimpresionare sunt as, nu-i alta ca mine 🙂 Când vine vorba de împroșcat sirop pe pereți, sunt prima care vine cu găletușa. Dar de data asta parcă a fost și mai rău. În ziua în care s-a publicat online micul nostru passion project, Singular, mi s-a făcut rău fizic. Mă luase cu tremurici așa, inima îmi bătea tare tare și dădeam întruna refresh și click pe notificările care veneau cu nemiluita. Aveam o neliniște soră cu boala și cu euforia, pentru că vedeam, în sfârșit, în fața ochilor, live și rotund, tot ceea ce visasem cu șase luni înainte. Dar să începem cu începutul.

Prin iunie m-am văzut cu prietenii mei, Emilia și Dan, la un cico, să vorbim despre niște ii. Da mă, niște ii. Pe care le dăduse Dan în lucru către niște femei de la Breaza, acest hub de cusătorese din mâinile cărora ies multe din iile pe care le vedeți pe stradă. De cum am auzit de treaba asta, am scos imediat sfântul Moleskine la ei și am început să compun. Adică aveam niște bluze, care unicat, care în ediție limitată, și erau așa, cum să zic, urbane. Nu mi se părea că e so much despre tradiție, nu era vreo super călătorie back to basics, cât mai degrabă o călătorie în tine. Dan nu era nici el la primul business, mai făcuse niște treburi, dar îl simțeam parcă mai atașat de proiectul ăsta decât de oricare altul. Simțeam că și pentru el avea să fie un soi de journey de autodescoperire și cu toții, noi, cei trei muschetari, aveam nevoie, o nevoie organică așa, să convertim emoția bună care ne încerca în acele momente în ceva de dat mai departe. Am scris pagini întregi atunci. Despre cum vedeam noi starea aia singulară, despre brand, despre cum o să facem să-l aducem pe Singular în fața lumii.

S-a gătat vara, Dan a terminat colecția, fusese ambiția lui ca unicatele să aibă niște croieli aparte, care să completeze iile clasice, în serie limitată. Ajunși în punctul ăla în care aveam de toate și nu mai trebuia decât să împachetăm frumos, am apelat la prieteni. Am căutat un artist fotograf care să ia tot ce-am visat noi și să facă, well, să fie ce trebuie. Bine, e mult spus am căutat, pentru că mie mi se pusese pata pe Andreea Retinschi, această perfecțiune urbană și cool, pe care fii-mea când a văzut-o a zis: “sine a mai pomenit păl loz?!”. Andreea a zis da, mă, îmi place de voi și de proiectul vostru, să facem! Pe urmă, am căutat opt femei care să îmbrace unicatele. Ne-am dorit foarte tare să pozăm oameni normali, vulnerabili în fața camerei, oameni care să se lase expuși, oameni cu povești faine de viață, care fac lucruri. Care inspiră. Și boy oh boy, inpirație am vrut, inspirație am găsit. De azi vom începe să publicăm fazat pe Facebook poveștile de viață împărtășite de cele opt femei extraordinare din proiectul nostru. Le-am cules eu și Emilia și din când în când ne mai dădeam coate electronice emo, gen “Băăăi, nu mai pot, tu auzi ce zic femeile astea? Is this for real?”. Sunt povești unice, care te lasă așa, gasping for air. Singular este despre femeia extraordinară din fiecare femeie. E despre autocunoaștere. Despre rising above circumstances. Despre dragoste. Decât atât.

Povestea de azi e cea mai, cum să zic, criminală. Și îmi cer iertare că nu am știut să o scriu într-un fel în care să nu sune așa sappy, dar adevărul e că m-a rupt. Ora pe care am petrecut-o împreună cu surorile Ana și Mădălina, ele povestind, eu cu pixul fugindu-mi pe hârtie ca un hamster pe steroizi, a fost una dintre cele mai concentrate din viața mea. La final am simțit că mă micisem ca Alice în Țara Minunilor după ce mâncase nushce prăjitură. Pentru că femeile astea două sunt din filme așa. Soiul ăla de reușită în ciuda circumstanțelor. Cu o adolescență grea, crescându-se una pe alta și ajungând departe, cu curaj și cu inimi curate, ușoare. Cu umor. Cu determinare.

M-au luat de o aripă și au zis: ia hai tu, fată, să te trecem noi pe repede înainte printr-o viață de om. Am palpitat când mi-au povestit despre copilăria lor short lived. Am agonizat în capul meu când mi-au împărtășit lecția iertării părinților care le-au foarte greșit. M-am amuzat, și vă povestesc asta anecdotic aici, pentru că n-a mai încăput în micul Facebook, deci da, m-am amuzat când Ana a povestit cum a obținut ea primul job. Era studentă la SNSPA și s-a dus să-și ridice ajutorul de șomaj (dacă citiți întreaga poveste, o să înțelegeți de ce banii erau such an issue). Ăia de la agenția de șomaj i-au zis că are nevoie de o negație, trebuie să facă dovada că a încercat să se angajeze și nu i-a mers. Uitându-se pe un board cu joburi din agenția cu pricina, a văzut un anunț pentru Manager IT la o celebră bancă. Și și-a zis că gata, this is it, uite și negația, adică sigur nu or să o angajeze acolo. S-a dus să-și ceară hârtia prețioasă. Managerul de resurse umane s-a distrat copios. “Nu se poate, domnișoară, chiar așa. Trebuie să aplicați întâi, ca să vă putem da negație”. Așa că Ana a aplicat. Două luni mai târziu, au chemat-o la un inetrviu pentru un job. S-a bătut pe postul ăla cu 500 de oameni. L-a luat. De atunci, a mers tot înainte. De aia vă zic că e film artistic. Pentru că Ana este astăzi manager într-o companie mare de telecom, unde conduce o echipă de 250 de oameni. Și în timp ce eu habar nu am ce-o să fac mâine, ea știe exact că în câțiva ani o să fie director.  Mădălina lucrează într-o instituție de stat, e studentă la Marketing & Afaceri Internaționale și visează să-și deschidă o brutărie șic, cu vitrină la stradă. Familia este totul pentru ele. Sunt în continuare fiicele părinților care le-au abandonat. Sunt mame. Sunt soții. Sunt surori. Sunt miezul așa. Dragostea, generozitatea, iertarea. Tenacitatea, energia, drive-ul. “Nu există nu mai pot”-ul. Nu se uită înapoi cu mânie. Iar când le întrebi despre viață, îți spun că au avut noroc. “Dacă gândești bine, ajungi bine! To infinity and beyond!” Asta scrie pe tatuajele lor pereche. Și pe mine una, întâlnirea cu ele m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.

Urmează soon poveștile altor femei singulare. Diana de la Allen Carr România, care m-a învățat despre autocunoaștere mai multe decât zece cărți de self help, Rux, care e psiholog și instructor de fitness și care exprimă cu corpul ce alții (eu) nu reușesc să exprime în cuvinte șiroi, Oana cea cu vino încoace, care știe că felul în care visele devin realitate are ceva de a face cu a visa in the first place, Laura și Ioana, mother-daughter, care, atunci când Andreea, fotografa, le-a spus “acum uitați-vă una la alta”, și-au întâlnit privirile, iar noi toți, ăia care mai eram pe platou, am simțit instantaneu că ni se face pielea de găină și avem apă în ochi. Last but not least, Andreea Retinschi herself, care a îmbrăcat rochia noastră de “mireasă” și pe urmă a înghețat timpul, doar ca să-l dezghețe la loc mai mișto decât era înainte.

Mulțumiri tuturor celor care susțin și au susținut proiectul, mult succes lui Dan, iar voi… voi sper că ne simțiti așa cum ne-am dorit atât de tare să o faceți 🙂 Dacă vă place ce-a ieșit, dacă vă doriți o ie care să spună povestea voastră și doar a voastră, o găsiți precis la Singular 🙂

Vă mulțumesc anticipat.
_

Azi m-am trezit pe la opt fără ceva. Cam târziu pentru gustul meu, dar deh, ploua, și eu dorm așa, cvasi letal, atunci când plouă. M-am împleticit spre baie, m-am spălat în viteză, fără să mă uit în oglindă. Bazându-mă, ca de fiecare dată, pe reflexia din cap de duș. M-am împapucit spre bucătărie, mecanic, ca o morsă. În timp ce îmi făceam o cafea greceasca direct în cană, cugetam ghebos re la ce geacă să iau pe mine. Oare să o iau tot pe aia de ieri? Nu, că mi-a fost frig cu aia. Să o iau direct pe aia de iarnă? E cam penibil, totuși, adică pe bune, e octombrie, în decembrie ce-o să mai port? Am decis până la urmă să iau geaca de iarna. Am ras din mers un sandviș făcut de mama, care, mulțumesc!, e bine, e cu noi, își crește nepoata, vine la “serviciu”, zilnic și pe jos.  (Și da, îmi face mie, ditamai găliganca, sandviș dimineața, fix ca acum 20 de ani). Am ieșit pe ușă la 9:04. Am petrecut uzuala oră în trafic. Am ajuns la birou. Am mai băut o cafea. Am mâncat un măr. Am primit un vas fain, cu plante decorative. Am prânzit cu colegii. Humus cu ardei gras, niște frunze. Plus o sarma de la mama lui Andrei și puțină plăcintă cu carne de la mama lui Carmen. Am muncit iarăși. La 18:18 m-am pornit spre Piața Victoriei, într-un taxi. Că îmi era frig și așa. Șoferul a vorbit tot drumul la telefon și din când în când cu mine. Am ajuns unde trebuia să ajung. I-am dat bacșiș 4 lei și m-am revărsat pe trotuar, cu aranjament floral cu tot. L-am luat pe M. de o aripă, ne-am urcat în mașină și am pornit spre cartier, treabă anevoioasă și într-o zi cu soare, darămite într-una cu ploi. Pe drum fiind noi, l-am întrebat: “Auzi, tu îl mai știi pe Alin?” “Alin cu Matizu’?” “Da, el” A urmat o conversație pe care nu o redau aici, pentru că din toate rămășițele zilei de astăzi, este singura cu oareșce însemnătate. Am ajuns la sală. Am stat, să zic, vreo 40 de minute. N-am avut mai mult timp. Am intrat la Mega, să luăm pâine, iaurt și alte câteva mărunțișuri. Ne-au dat și puncte pentru vasele Alessi. Le-am pus bine în geantă. Apoi, am pornit spre casă. Ajunși cu frig în oase și înfometați, am mâncat rapid ceva. Pe urmă, am mai stat cu copilul. M. a spălat-o și a culcat-o.  Am dat drumul la centrală, pentru prima oară toamna asta. Mi-am făcut un ceai și m-am așezat la calculator. Să scriu, în primă fază, și apoi să mai muncesc o tură. A fost o zi obișnuită.
_

O zi obișnuită este un lux. Nu toată lumea are parte de de-astea. Oana nu are parte de de-astea. Obișnuitul ei mă face să mi se încrețească pielea pe mine. Înainte să vă împărtășesc detaliile primite de la draga de Simona Tache, vreau să vă mai spun o poveste. Acum niște ani, nu aveam, așa cum, desigur, nici acum nu am, carnet de conducere. Totuși, pentru că Alin, colegul Alin, vindea un Matiz, m-am gândit să-l cumpăr eu. Era o afacere bună. Îl botezase Dorel și îl dădea, dacă îmi aduc bine aminte, cu 4000 de euro. Am făcut ceva acte la notar, am umblat cu Alin pe la Udriște, s-a rezolvat repede, ca între colegi. Un an de zile a stat Dorel parcat sub geamul de la bucătărie al alor mei. Gainățat de porumbei, pângărit de resturi de mămăligă aruncate de la geam de vecini nesimțiți. Prin iarnă, lui M. i-au spart mașina și două săptămâni am avut-o în service, că atât dura să vină geamul. Am circulat cu Dorel. Îmi amintesc că purtam amândoi pufoaice și abia încăpeam în mașina (cu adevărat foarte) mică. Atât i-a fost lui Dorel. Ne-am recuperat mașina noastră și l-am abadonat iarăși în locul neprietenos de sub geam. Cred ca trecuse încă un an de când Dorel era din nou pe jantă, când m-am trezit cu un mesaj de la Alin. “Auzi, tu ți-ai luat carnetul ăla? Aș vrea să-i cumpăr o mașină lui tata și mă gândeam…” Pe scurt, i-am vândut înapoi Matizul, pentru, dacă nu mă înșel, aceeași sumă în euro, doar cu o diferență de curs. Mi-e simpatic Alin. Într-atât încât m-am străduit să scriu această poveste cu diacritice și într-o română îngrijită. Știu că nu-i place romgleza mea, mi-a zis asta odată, într-un amical desfășurat pe wall la Simona. Mi-e simpatic Alin și vreau să îl ajut. O cunosc pe Oana, iubita lui Alin, și vreau să o ajut. Dacă M. ar risca să mă piardă în felul ăsta, aș spera din suflet ca cineva să-l ajute. Și n-am vrut să scriu storcător de lacrimi, n-am vrut să vă încarc, am vrut doar să vă povestesc ziua mea obișnuită, cu încrederea că nu e nevoie de mai mult pentru ca voi, de la adăpostul zilelor voastre nicicum altfel decât obișnuite, să faceți ce e de făcut.

Vă rog din suflet să citiți până la final și sa puneți umărul cum puteți. Dacă aveți bani, donați. Daca aveți un blog, scrieți. Dacă aveți profil sau pagină de Facebook, share. Dacă știți companii care pot direcțona parte din impozitul lor pe profit către aceasta cauză, deschideți gura unde știți. Timpul e… scurt. Garantez personal pentru veridicitatea (din păcate) poveștii. Și vă multumesc!
_

Oana are cancer la creier, un cancer foarte agresiv, care se cheamă oligoastrocitom anaplazic. În ianuarie 2010, i-a fost operată o tumoră cât o portocală, apoi a făcut radioterapie și totul a fost OK, timp de 3 ani jumate. Din vara lui 2013 n-a mai fost OK, a avut prima recidivă și a intrat pe tratament cu citostatice. În vara asta, deși era sub chimioterapie, boala s-a întors din nou, mult mai agresivă, cu internări de urgență și probleme neurologice mari. În România, nu poate fi operată, fiindcă nu mai e vorba de o tumoră compactă, ci de celule agresive, infiltrate și răspândite printre cele sănătoase. Dar există în Canada, la Montreal Neurological Institute and Hospital, posibilitatea unei operații printr-o tehnică specială. Se numește “fluorescence-guided resection of brain tumors (FGR)” și presupune rezecția tumorii cu ajutorul unei substanțe fluorescente care delimitează vizual zonele infiltrate. Doctorul Kevin Petrecca de acolo (http://www.mni.mcgill.ca/neuro_team/neurosurgical/kevin_petrecca/) i-a examinat dosarul și a spus că o poate opera. Operația e estimată la 100.000 de euro. Practic, atâta costă o șansă la viață pentru Oana.

Azi dimineata frecam ghebos menta, cu un ochi la slanina si cu altul la o discutie super interesanta de pe un grup de Facebook. Povestea cineva, cu maxima insufletire, despre viata in proximitatea inspiratiei si despre cum te schimba, la modul contagios, aceasta apropiere. And then it hit me: sunt unde mi-am dorit mereu sa fiu, chiar si atunci cand nu stiam ca imi doresc asta. Am scobit cu lingurita pana am ajuns la miez. Am trait dispassionately ani de zile, pana cand am suferit o mutatie dubioasa, care m-a transformat dintr-o “intamplata” intr-un polarizator de all things passionate. Si faza misto, I realize now, e ca toata transformarea asta a inceput cand m-am apucat, god knows why :-), sa scriu aici. De la asta mi s-a tras, si ma uit inapoi la ultimii cinci ani din viata mea cu recunostinta, incercand sa-mi imaginez ce-as fi fost azi, daca nu m-as fi… declansat.

Sunt bolnava. Sunt pur si simplu bolnava de entuziasm. Sunt o capusa pasionala. Iau de la altii si dau mai departe. Nu exista niciun alt lucru in viata pe care sa-l fac mai bine. Si realizarea asta despre mine ma umple de multumire. Eu chiar traiesc in proximitatea inspiratiei, every single moment of my life. Sunt inconjurata de atatia oameni care ma alimenteaza cu pasiune si drive nebun, incat nu cred ca am sa mai fac vreodata pana prostului in viata asta. Si pentru ca-s branzoasa pana-n maduva, am facut un foto-pomelinic, mai mult pentru mine (si pentru ca aveam iCloud-ul plin de poze mai mult sau mai putin miscate, ca viata :D), un reminder al faptului ca love ACTUALLY is everywhere. Si desi am sa gafez si am sa uit pe cineva precis si n-am sa le pot intoarce tuturor datul si adusul, si-am sa ma mascaresc aici emotional pe blogul meu de mancare-care-nu-mai-e-despre-mancare, desi am sa fiu mucilaginoasa si irelevanta pentru altii, e relevant pentru mine sa scriu ce urmeaza.

Pentru cei care n-au sa citeasca pana la capat, I guess what I’m trying to say e “live passionately”. Inconjurati-va de oameni care o fac. Imbolnaviti-va, nu va mai tratati. Embrace adevarata voastra natura si lasati in urma tot ceea ce va face sa traiti altfel:-)

INSPIRATIA.
_

Familia mea. Tata, care nu mai e de cinci ani, dar e mai mult in sangele meu decat sunt eu. Mama, care la 65 de ani se da utza. My husband, my travel companion in life si sufletul meu de imprumut. Copilul meu, pentru care nu eram ready, dar care era oh so ready for me.

My Boo, my girl, prietena mea de 20 de ani, my rock, my ultimate inspiration, curajul. Boo-cea-care-alearga, Boo-cea-care-citeste-carti, Boo cea care descopera orice lucru demn de descoperit in viata, 5 minute inainte mea.

Alex, my easy to talk to, no words necessary friend.

Mazi, my larger than life, super-awesome, super-real, beautiful, giving, caring, inspirational friend. Am pornit niste lucruri cumva deodata. She never let go of my hand in calatoria asta.

All my friends. Noi si vechi, ramasi si plecati. They make me a better “man” every day. Apropierea. Ne-singuratatea. Ne-lipsa.

Simbio. Dana, Iulia, Elena, toata echipa. Serendipitatea zilei de 2 octombrie acum-niste-ani, cand am intrat cu Mazi si cizme de cauciuc plouate in casa lor, strict ca sa nu mai plecam niciodata. Lectiile Danei, iubirea, recunostinta, responsabilitatea, sfatul bun si bine plasat. Increderea. Imensa, inepuizabila incredere.

Cookie Jar. Anca. “Face-ce-i-place”-le. Talentul. Neirosirea.

My fellow food bloggers. Poate cei mai pasionati si oh-so-real oameni pe care ii cunosc. Toti pe care am avut norocul sa-i cunosc.

Camelia’s. Camelia. Frumosul. Florile. Familia. Dragostea fara sfarsit. Panzele albe.

Niste mame. Care au venit cu mine in 2011, doar pentru ca le-am strigat aici pe blog. Care m-au sustinut in cei trei ani si ceva de mamicie mai mult decat instinctul. Grupul nostru strans. Mai-aproapele-decat-camasa. Valentina, reperul meu through thick and thin, scriitoarea mea preferata si (inca) nepublicata.

Cooku Bau. Geami-suflet-lipicios. Sensul nou. Salvarea lumii. Caldura. Empatia. Ginormica imbratisare.

Food coaching-ul. Cei cu care lucrez. Cuvintele lor pe ecranele mele. Motivatia. Rostul pe lume.

Voi. Energia. Generozitatea. Loialitatea.

Multumesc.

XoXo

Ma caut. M-am strigat pana am facut rosu-n gat, stiti. M-am dus jos jos and up again si parca sa zic ca acum stau pe loc intr-o flexiune bizara, din care ma privesc pe mine la spate, ca un caine care si-a fugarit coada pana cand si-a prins-o cu dintii. Ma simt motivata sa-mi pastrez aceasta poza acrobatica. Iar eu, cand sunt motivata, sunt mai ales motivationala. Noile mele ocupatii imi ocupa tot timpul si, pentru prima oara in ani buni, am tot timpul de dat. Azi, de exemplu, am realizat ca nu mai este nevoie sa-mi exercit vointa ca  sa ma ridic din pat dimineata si sa ma duc undeva. Nu mai stiu deloc ce e aia frustrare. Work-life balance, aceasta obsesie mileniala, este no longer an issue pentru mine.  Work is life si life is work si there is balance, totul e asa, intr-o suspensie lichida. Intre un plan alimentar si-un spalat de vase la Cooku Bau, am avut si timp sa realizez ca realmente nu mai fac decat ce-mi place. N-am nicio apasare.

Pentru cine se intreaba cum ajungi in “halul” asta de “eternalsunshineofthespotlessmindedness”, aflati ca este, well, nu o sa va mint, ca dracu de greu:) Putinele momente de breakthrough din viata mea (deh, fiecare dupa puteri:)) au fost rezultatul unor imense framantari interioare, din care nu o data am crezut ca nu mai ies. Cand, intr-un sfarsit, am reusit sa come out for air, am (cu eforturi mari, totusi) acceptat ca, vorba unei babute care-si hranea nepotul in vremuri de restriste, cine nu mananca fasolica, nu pupa ousor. Maretia acestei concluzii ma bantuie in tot ce fac. Lucrez foarte mult cu oameni care se transforma sub ochii mei. Oameni care ajung la mine pentru ca vor sa faca o schimbare in felul in care mananca (cel mai adesea, intre altele, caci vantul schimbarii nu bate niciodata dintr-o singura directie, e mai degraba un soi de vartej asa, iar treaba cu mancatul este the tip of the iceberg). Le inteleg framatarile, le aplaud eforturile cu coregrafia verbala a unei cheerleaderitze pamponate si STIU, am invatat sa stiu cu care din ei o sa ma vad dincolo de finish line. Si cu care nu.

Cine reuseste, deci? Care e profilul omului pentru care treaba asta cu food coachingul chiar face macar cat, sa zicem, o ceapa degerata?

– Omul care nu vrea DOAR sa slabeasca (da, cei mai multi dintre oamenii cu care lucrez au acest obiectiv pe lista, dar pentru toti cei cu care am facut vreodata vreo branza, el trece in secundar chiar de la prima discutie si dispare din focus in mare masura dupa prima saptamana, odata cu realizarea de-a dreptul earthshattering ca, faza tare, mancatul corect iti aduce mult mai mult decat un orgasm la urcatul pe cantar luni dimineata). Vino la food coaching cu mindset de cura de slabire si we will both burn up in flames:)) Vino pentru well being, deschide-ti mintea, uita tot ce stiai si va fi bine:)

– Omul care nu vine la food coaching ca sa testeze apele si, eventual, sa decida ca NICI ASTA nu a mers. E valabil pentru orice lucru din zona terapiei si personal developmentului si da, funny as it may sound, sunt oameni care fix de asta vin, si-s si willing sa plateasca pentru acest power play cu final nefericit. Stiu precis pentru ca I am one of those people. Am facut-o, si nu o data. Vino la food coaching la alibi, sceptic si refractar, si o sa pleci amarat (nu mai sarac, no worries, caci mie mi se pare unethical sa taxez un om care nu a obtinut niciun beneficiu din colaborarea noastra). Vino cu incredere, pune-mi mie in carca responsabilitatea cantarului sau a bunastarii tale alimentare pe termen scurt, lasa la tine doar grija respectarii planului si… we are golden:) Usor de zis, greu de facut, ca na, sunt si eu o straina, de unde stii ca I am not trying to kill you or make you fat? Pai asta ma duce direct la punctul urmator, si anume

– Omul care ma cunoaste de undeva. Ma citeste de niste ani, stie despre mine mai mult decat voi avea eu vreodata sansa sa aflu despre el. Si, fact of the matter, ma place:) Chemistry is everything. Nimic, dar absolut nimic bun nu se intampla intre doi oameni care nu au chemistry. Deci da, clar mi-e mai usor sa lucrez cu cei care stiu cate ceva despre mine. Asteptarile lor sunt corect dimensionate. Si intalnirea noastra in plan real nu le contrazice, pentru ca eu sunt cum scriu:)

– Omul care are umor, doamne, cat ajuta umorul! Luatul de sine in (prea) serios e groaznic, zau. Abordeaza treaba asta cu food coachingul dintr-o stare de relaxare si o sa vezi cat de misto poate sa fie. Ia-o ca pe tot greul vietii, in plex direct, si o sa suferi caineste de fiecare data cand bagi ceva in gura. Miza e doar atat de mare si de scary cat vrei tu sa fie.

– Omul care e dispus. Intelegerea mea, dorinta mea de a gasi cele mai prietenoase si effortless solutii la problemele sale este, nush cum sa zic ca sa nu para fonfleuri, greu epuizabila. Omul tre’ sa manance ce ii place, ce e bun, dar si available, nu e musai sa isi gateasca, nu trebuie sa manance nimic din ce nu ii place… Dar… dar, dar, dar… daca nu ii place mai nimic, lista lui de aversiuni alimentare e cat cartea de telefon, nu vrea nici sa gateasca, dar nici sa comande, nu vrea sa incerce nimic nou, dar tot ce-i vechi l-a adus in momentul asta de nevoie, nu prea, zau, nu prea am o solutie. Something’s gotta give. Iar bucuria si linistea vin atunci cand intelegi ca renuntarile sau eforturile pe care le faci atunci cand lucrezi cu un food coach sunt mai mici decat cele care vin cu orice alta optiune out there, de schimbat paradigma alimentara.

Famous last words?:) Food coaching is not for everybody. My food coaching;) Am avut succes cu multi oameni, am esuat cu cativa si it hurts, lots. Daca nu as suferi cand un om pleaca din program fara sa fi castigat ceva, nici nu m-as sti imersa in viata ta as much and as far as you will let me. De acolo imi vine energia. Energia sa scriu planuri alimentare pana la 5 dimineata si la 9 sa fiu la birou. Energia sa fiu mereu in zona, pentru orice. Da, de acolo. Din doza cumva extrema in care aleg sa fac echipa cu tine. Imi asum posibilitatea unui esec cu curaj. Iti intind mana si-ti zambesc, vreau sa trecem impreuna linia. La final, vreau sa-mi spui ca te bucuri ca m-ai cunoscut. Pentru asta traiesc, mai nou:) Si de asta nu imi mai este greu.:)

Stiti senzatia de camasa stramta la piept, cu nasturi pocnind si cracanaturi inestetice in jur de butoniera? Cam asa era viata mea pe mine, pana acu’ niste zile. Imi spusese ea mie anul trecut, harta astrala, ca are sa treaca jumatate de an si mai bine pana cand are sa fie mai bine, iar eu ii spusesem “ma-ta!” si imi vazusem, chipurile, de treaba. Fatalitate! S-a implinit profetia toata. S-a facut viata supa cu galusti de plumb, s-a invartosit inspre mine, din oala cosmica direct, si m-a oparit precum fata babei cea rea pe lighioanele Sfintei Vineri, pana ce n-am mai recunoscut nimic din ea, si nici pe mine. Totul se termina cu inceputurile. 

Zilele astea ma gasesc, din ce in ce mai mult si mai vesela, la Cooku Bau. E atata lumina peste noi acolo, in fel si-n chip, incat profit de binele si tihna asta ca sa mai crosetez ceva de mancare. Iesita din orice ritm cum sunt, am asa o virginitate a lucrurilor toate, ca mai deunazi cand faceam o salata, obosisem deja pe la ridichi, dar, cumva, abia asteptam sa ajung la rosii. “Dar ce ai pus in salata asta?”, ma iscodea personajul Vladi. “Mpai… ce-am avut”, raspundea o voce gangava. Deci deci deci ridichi, ceapa verde, ceapa rosie, castravete, ardei gras de toate culorile semaforului, rosii rosii, rosii galbene si rosii cherry. Pe urma, niste sos de rodie, putin ulei de masline, oleaca de menta si o mana de busuioc. Iar la urma urmelor, branza de capra, faramitata. Langa salata, un humus simplu si o bucata strasnica de painea padurarului de la Lidl, buna treaba pentru o paine de supermarket. Da da.

Mai hârles, in prima poza, vedeti opera lui Geami, care a facut azi o salata belea, pe baza de frunze verzi, o tigaie intreaga de seminte de dovleac si muguri de pin dry fried, niste rosii, niste ceapa verde, un pumn de busuioc din ghiveci si niste parmezan. Am mancat cu lipie si, pentru ca sunt un porc eu, i-am mai pus in cap si niste branza portocalie din desenele animate cu soareci, care cheddar, pe cinstitelea, nu parea deloc in largul lui in combinatia asta.

Geami e prietena mea. Noi ne jucam elasticul.

Buna ziua. Remember me? Sunt fata aia care scrie scria pe-aici, altfel decat cu degetul in praful asezat pe televizor. Am lipsit asa de mult din viata incat azi, cand ma scobeam de niste cuvinte prin care sa va chem inapoi, am realizat ca nici macar de asta nu sunt in stare. Am gasit in pending niste comentarii vechi, cineva imi zicea pe la Paste ca-i pacat ca las blogul in paragina, altcineva ma injura in engleza ca scriu in romgleza, ceva cu mamaliga mamii mele, parca… Adevarul, in caz ca va intrebati, e ca viata mea nu prea mai seamana cu ea insasi, lucru trist sau vesel, depinde din ce unghi privesti. Mai mult nu stiu sa va spun, dar treaba certa e ca in saptamanile care urmeaza o sa ne vedem mai des. Sa ne gasim cu bine, sanatosi, o, voi cei care ati ramas prin preajma:)