Ah, decembrie, acest desert exquisite care încheie o masă cu doișpe feluri. Pretext de și mai mult sirop. Te iubesc, ba eu te iubesc, nu, eu te iubesc mai mult. dUamne, nimic nu e ca decembrie. Mai ales atunci când Universul(sulsulsul) ți-a dat în jur oameni cu efect de pernă electrică, cu care să te iei de mână și să săriți ca proastele în birou, iupiii, iupi du. Cu care să te gratulezi pe ferestre de chat rușinoase (“Fată, ce tare ești! Ba nu, fată, tu ești tare și te iubesc!”). Cu care să te îndemni la deep fried porc. Cu care să te rostogolești din greșeală din pat la 5 dimineața doar ca să bați la porți de restaurant închis. Cu care să-ți împarți ouăle. Cu care să-ți împarți viața. Și, după ce ți-ai împărțit-o, să vezi că tot ți-a mai rămas viață cât să tricotezi un fular. Cu care să te uiți în gol, dar mai ales în plin. Iar la final, când numeri invers de la nimic la totul, să zici: da, frățică, a fost un an bun. Decembrie e cel mai bun sentiment. Deci… da.

_

Am început luna cu o idee măreață: să facem cel mai mare Secret Santa din București, le-am fizzuit eu, ca o pastilă efervescenta ce sunt, oamenilor Cooku Bau, care, vorba aia, stăteau și ei liniștiți.  Turns out că brief-ul a fost cam greșit, în loc să ne iasă cel mai mare, ne-a ieșit cel mai mișto. Pe 1 decembrie, ne prosteam la camerele din telefon împreună cu fellow foodies, că ne zisese nouă fata de la Google la conferința food bloggerilor că e ușor să faci filmulețe cu toolurile interne de pe YouTube. Ha, challenge accepted. Odată aruncată mănușa video, am realizat ce făcusem. WTF, 50 de Moși Crăciuni pofticioși la un loc necesită niscai preparative, ne-am gândit noi. Pentru că la oamenii drăguți trag lucruri drăguțe și pentru că eu în viață am avut noroc numa’ de oameni de-ăia de care povesteam mai sus, ne-am trezit că ninge cu sponsorizări. Au dăruit masa și sub-bradul companii și branduri dragi, de care mă leagă loialități vechi și amintiri faine din epoca B(f)C (before food coaching): brutăriile Paul, LIDL, Electrolux, Nescafe Dolce Gusto, LoVegan, Le Petit Marseillais, Metaxa, magazinuldebrazi.ro și Universal Music Romania. Turns out că Real Time Marketing nu e o invenție de marketing :-), e atunci când brand-urile ies din bula lor și vin să se joace cu noi, just for the fun of it.

Cum a fost la #cookubausecretsanta, mă întrebați? Aș putea să zic că a fost epic, dar adevărul e că a fost cozy. Pentru că au venit prietenii noștri foodies. Pentru că a fost ca-n familie. Și pentru că iubirea chiar e the most familiar feeling of all.

Vorbe mari, sărăcia omului, așa că nu vă mai povestesc decât cum Maria și Florin de la DESPA FILMS, care nu ne cunoșteau de-loc înainte de schema asta, s-au autopropus, înainte cu doar câteva zile de marele moment, să vină să ne filmeze cum se face, nu ca noi, cu telefonul 🙂 Și pe urmă ne-au dat 2 minutes worth of lovely memories, pe care eu le-am vizionat de nuștiucâteori în ultimele zile, because because because because because… love, actually, is all around.

Dacă mă ajută ăl de sus și nu mă înec cu o sarma sau ceva, revin cu top of my proudest moments of 2014, ba poate chiar și cu meniul meu de sărbătoare, că doar am promis că vă ajut să vă îngrășați, nu? 🙂

Merry Festivus, people, în caz că vine Crăciunul peste noi și nu mai apuc.

<3

PS: Golin girls (Raluca, Roxana, Irina, Teodora, Alina, Andrada…), Rogalski girls (Cristiana, Alexandra), vă mulțumesc tare pentru tot ajutorul și vă doresc sărbători cu poftă, pace și, desigur, l.o.v.e.

Mă întreabă oamenii zilele astea dacă am așa, un arsenal de sfaturi pentru cum să supraviețuiești Crăciunului cu hainele pe care le aveai și înainte. Well, people, forget about it! Zău! Toată lumea se îngrașă de sărbători. Iată cum:

# Facem punte Crăciun – Revelion. Masa festivă durează cel puțin o săptămâna. Mai mult, dacă avem și vreun Ion de sărbătorit. Practic, mâncăm întruna. La toate petrecerile de Sicrit Santa, la noi acasa, la mama, la mama lui, la cumpăna dintre ani, la birou pe 5 ianuarie, când precis toată lumea aduce resturi porcești.

# Cumpărăm bomboane de pom și le halim pe toate în timp ce împodobim bradul. E ok, agățăm hârtiuțele goale, who’s gonna know?!

# Dacă știm că urmează mare masă mare în contul lui the big C sau the big R, avem grijă să ne înfometăm bine înainte. Sărim peste mic dejun, la prânz halim cel mult un iaurt și o frunză de salată, ca să fim siguri că e loc în burta întunecoasă (vorba lui Iepu :-)) pentru toate, TOATE bucatele festive. Ajunși în proximitatea lor, se lasă cu măcel și overeating. After all, la cât ne-am abținut toată ziulica, merităm și noi o masă de 4000 de calorii. Ce penele noastre.

# Dintr-un simț al datoriei, prost înțeles, față de bucătăreasa care s-a străduit foarte tare, mâncăm de două ori mai mult decât ne dorim, căci, nu-i așa, ia la mama. Ia la mama și ciupercuțe cu maioneză. Ia la mama niște răcitură. Ia la mama cu sarmale. Ia cu pâine, să nu ți se facă rău. Ia la mama cu cârnat, mama l-a făcut. Ia la mama cozonac. Ia la mama cozonac de la cuscra și spune-i tu lu’ mama că nu e al ei cel mai bun, dacă vrei să te decapiteze mama. În tot acest timp, paharul de vin se umple misterios every ferking five seconds. Și dacă n-a fost și o țuiculiță fiartă la debut, mare minune. Și în caz că îți făceai griji, ia la mama un Colebil.

# Pentru că e Crăciun, bem suculeț. Nu contează că noi nu bem suculeț defel. Dacă nu bei de Crăciun băutura care a inventat Crăciunul, ești găină.

Voi cum faceți să vă îngrășați de sărbători? Spread the love, oameni buni, să nu rămână niciun blug fără nasture pocnit 🙂

Băi, mă știți, la autoimpresionare sunt as, nu-i alta ca mine 🙂 Când vine vorba de împroșcat sirop pe pereți, sunt prima care vine cu găletușa. Dar de data asta parcă a fost și mai rău. În ziua în care s-a publicat online micul nostru passion project, Singular, mi s-a făcut rău fizic. Mă luase cu tremurici așa, inima îmi bătea tare tare și dădeam întruna refresh și click pe notificările care veneau cu nemiluita. Aveam o neliniște soră cu boala și cu euforia, pentru că vedeam, în sfârșit, în fața ochilor, live și rotund, tot ceea ce visasem cu șase luni înainte. Dar să începem cu începutul.

Prin iunie m-am văzut cu prietenii mei, Emilia și Dan, la un cico, să vorbim despre niște ii. Da mă, niște ii. Pe care le dăduse Dan în lucru către niște femei de la Breaza, acest hub de cusătorese din mâinile cărora ies multe din iile pe care le vedeți pe stradă. De cum am auzit de treaba asta, am scos imediat sfântul Moleskine la ei și am început să compun. Adică aveam niște bluze, care unicat, care în ediție limitată, și erau așa, cum să zic, urbane. Nu mi se părea că e so much despre tradiție, nu era vreo super călătorie back to basics, cât mai degrabă o călătorie în tine. Dan nu era nici el la primul business, mai făcuse niște treburi, dar îl simțeam parcă mai atașat de proiectul ăsta decât de oricare altul. Simțeam că și pentru el avea să fie un soi de journey de autodescoperire și cu toții, noi, cei trei muschetari, aveam nevoie, o nevoie organică așa, să convertim emoția bună care ne încerca în acele momente în ceva de dat mai departe. Am scris pagini întregi atunci. Despre cum vedeam noi starea aia singulară, despre brand, despre cum o să facem să-l aducem pe Singular în fața lumii.

S-a gătat vara, Dan a terminat colecția, fusese ambiția lui ca unicatele să aibă niște croieli aparte, care să completeze iile clasice, în serie limitată. Ajunși în punctul ăla în care aveam de toate și nu mai trebuia decât să împachetăm frumos, am apelat la prieteni. Am căutat un artist fotograf care să ia tot ce-am visat noi și să facă, well, să fie ce trebuie. Bine, e mult spus am căutat, pentru că mie mi se pusese pata pe Andreea Retinschi, această perfecțiune urbană și cool, pe care fii-mea când a văzut-o a zis: “sine a mai pomenit păl loz?!”. Andreea a zis da, mă, îmi place de voi și de proiectul vostru, să facem! Pe urmă, am căutat opt femei care să îmbrace unicatele. Ne-am dorit foarte tare să pozăm oameni normali, vulnerabili în fața camerei, oameni care să se lase expuși, oameni cu povești faine de viață, care fac lucruri. Care inspiră. Și boy oh boy, inpirație am vrut, inspirație am găsit. De azi vom începe să publicăm fazat pe Facebook poveștile de viață împărtășite de cele opt femei extraordinare din proiectul nostru. Le-am cules eu și Emilia și din când în când ne mai dădeam coate electronice emo, gen “Băăăi, nu mai pot, tu auzi ce zic femeile astea? Is this for real?”. Sunt povești unice, care te lasă așa, gasping for air. Singular este despre femeia extraordinară din fiecare femeie. E despre autocunoaștere. Despre rising above circumstances. Despre dragoste. Decât atât.

Povestea de azi e cea mai, cum să zic, criminală. Și îmi cer iertare că nu am știut să o scriu într-un fel în care să nu sune așa sappy, dar adevărul e că m-a rupt. Ora pe care am petrecut-o împreună cu surorile Ana și Mădălina, ele povestind, eu cu pixul fugindu-mi pe hârtie ca un hamster pe steroizi, a fost una dintre cele mai concentrate din viața mea. La final am simțit că mă micisem ca Alice în Țara Minunilor după ce mâncase nushce prăjitură. Pentru că femeile astea două sunt din filme așa. Soiul ăla de reușită în ciuda circumstanțelor. Cu o adolescență grea, crescându-se una pe alta și ajungând departe, cu curaj și cu inimi curate, ușoare. Cu umor. Cu determinare.

M-au luat de o aripă și au zis: ia hai tu, fată, să te trecem noi pe repede înainte printr-o viață de om. Am palpitat când mi-au povestit despre copilăria lor short lived. Am agonizat în capul meu când mi-au împărtășit lecția iertării părinților care le-au foarte greșit. M-am amuzat, și vă povestesc asta anecdotic aici, pentru că n-a mai încăput în micul Facebook, deci da, m-am amuzat când Ana a povestit cum a obținut ea primul job. Era studentă la SNSPA și s-a dus să-și ridice ajutorul de șomaj (dacă citiți întreaga poveste, o să înțelegeți de ce banii erau such an issue). Ăia de la agenția de șomaj i-au zis că are nevoie de o negație, trebuie să facă dovada că a încercat să se angajeze și nu i-a mers. Uitându-se pe un board cu joburi din agenția cu pricina, a văzut un anunț pentru Manager IT la o celebră bancă. Și și-a zis că gata, this is it, uite și negația, adică sigur nu or să o angajeze acolo. S-a dus să-și ceară hârtia prețioasă. Managerul de resurse umane s-a distrat copios. “Nu se poate, domnișoară, chiar așa. Trebuie să aplicați întâi, ca să vă putem da negație”. Așa că Ana a aplicat. Două luni mai târziu, au chemat-o la un inetrviu pentru un job. S-a bătut pe postul ăla cu 500 de oameni. L-a luat. De atunci, a mers tot înainte. De aia vă zic că e film artistic. Pentru că Ana este astăzi manager într-o companie mare de telecom, unde conduce o echipă de 250 de oameni. Și în timp ce eu habar nu am ce-o să fac mâine, ea știe exact că în câțiva ani o să fie director.  Mădălina lucrează într-o instituție de stat, e studentă la Marketing & Afaceri Internaționale și visează să-și deschidă o brutărie șic, cu vitrină la stradă. Familia este totul pentru ele. Sunt în continuare fiicele părinților care le-au abandonat. Sunt mame. Sunt soții. Sunt surori. Sunt miezul așa. Dragostea, generozitatea, iertarea. Tenacitatea, energia, drive-ul. “Nu există nu mai pot”-ul. Nu se uită înapoi cu mânie. Iar când le întrebi despre viață, îți spun că au avut noroc. “Dacă gândești bine, ajungi bine! To infinity and beyond!” Asta scrie pe tatuajele lor pereche. Și pe mine una, întâlnirea cu ele m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.

Urmează soon poveștile altor femei singulare. Diana de la Allen Carr România, care m-a învățat despre autocunoaștere mai multe decât zece cărți de self help, Rux, care e psiholog și instructor de fitness și care exprimă cu corpul ce alții (eu) nu reușesc să exprime în cuvinte șiroi, Oana cea cu vino încoace, care știe că felul în care visele devin realitate are ceva de a face cu a visa in the first place, Laura și Ioana, mother-daughter, care, atunci când Andreea, fotografa, le-a spus “acum uitați-vă una la alta”, și-au întâlnit privirile, iar noi toți, ăia care mai eram pe platou, am simțit instantaneu că ni se face pielea de găină și avem apă în ochi. Last but not least, Andreea Retinschi herself, care a îmbrăcat rochia noastră de “mireasă” și pe urmă a înghețat timpul, doar ca să-l dezghețe la loc mai mișto decât era înainte.

Mulțumiri tuturor celor care susțin și au susținut proiectul, mult succes lui Dan, iar voi… voi sper că ne simțiti așa cum ne-am dorit atât de tare să o faceți 🙂 Dacă vă place ce-a ieșit, dacă vă doriți o ie care să spună povestea voastră și doar a voastră, o găsiți precis la Singular 🙂

Până anul ăsta, am lucrat mostly în corporații, lucru deloc rău, dacă mă întrebați pe mine. Și chiar și azi, la mai bine de juma de an de când mi-am luat buh-bye, buh-bye now, de la, nu-i așa, siguranța zilei de mâine, mă gândesc din când în când cu nostalgie la vremurile alea când aveam all sorts of perks si subvenții, cum ar fi, bunăoară, tichetele de masă.

Acum câteva zile am intrat în vorbe cu niște oameni de la Edenred, compania care a inventat tichetele de masă TicketRestaurant®. Așa am aflat despre studiul comisionat de ei către GfK, studiu din care reies lucruri despre obiceiurile alimentare ale angajaților români. Foarte interesantă treabă. La unele dintre concluzii mă așteptam. Ca fostă corporatistă ce mă aflu, știu exact cum e să nu poți (sau să nu-ți vină) să-ți iei pauza de masă. Știu cum e să îți întorci, o dată pe an, tastatura cu susul în jos și din ce rezultă să hrănești un ditai stolul de porumbei. Și mai știu că în foarte multe situații nu e un matter de lipsă de alternativă, cât un matter de opțiune personală. E mai degrabă o lipsă de commitment al omului față de el însuși, cu care mă întâlnesc destul de frecvent și ca food coach. Oamenii nu-și iau pauză de masă pentru că… pentru că au-treabă-și-nu-au-timp-și-se-uită-lumea-urât-la-ei-dacă-și-o-iau, și… poate și-o și iau dacă și-o iau. Sounds familiar?

Nu-mi amintesc să fi lucrat (cu o foarte scurtă excepție în economia anilor petrecuți ca angajat al unei companii), într-o structură managerială care să încurajeze pauza de masă. Așa se face că, vorba studiului, 62% din angajații intervievați de GfK spun că alocă mai puțin de 30 de minute prânzului. Mulți dintre ei mânâncă prost și mănâncă pe tastatură. O altă concluzie tristă e că 61% din angajați sar sistematic peste mic dejun. Cina, pe de altă parte, e văzută ca momentul de răsfăț alimentar al zilei. Ce înseamnă asta, în traducere liberă? Păi înseamna ca te trezești dimineața, bagi cafeaua de rigoare, you skip breakfast, mănânci firfiriu și cam prost la prânz, iar seara răvășești frigiderul. Înseamnă că nu rupi nicicum ritmul în alea opt ore de muncă. Că stai acolo în banca ta și râșnești până seara, poate bagi și niște overtime, poate nu ești nici genul de om care face 10 drumuri pe zi la watercooler (hidratarea e super importanta, btw!), iar la final de zi realizezi că te-ai zero-socializat cu colegii. Ceea ce, pe bune, e nașpa, aiurea și cam nasol.

Sunt o sumedenie de alte concluzii care reies din studiul “Masa ta ideală“, nu-s toate rele și nu o să le pomenesc pe toate, vă las să le descoperiți voi. Însă aș vrea să fac referire la una din ele, care mi s-a părut așa, foarte spot on. Și care zice că angajații români sunt din ce în ce mai preocupați de IMPACTUL ALIMENTELOR asupra stării lor generale de sănătate, dar sunt sensibil mai puțin preocupați de IMPACTUL OBICEIURILOR lor alimentare.  Altfel spus, ne preocupăm de ce băgăm în gură (which is fine, e foarte bine că e așa, deși cumva parcă și treaba asta s-a dus încet, dar sigur, înspre o psihoza de-aia strașnică, iar fostul “NOM NOM” a devenit un curat “ZOMFG, oare alimentul ăsta omoară, sau dă viață veșnică?! Îngrașă sau slăbește?!”), deci, ziceam, suntem mai atenți la ce mâncăm, dar mai puțin atenți la când, cum și cât. Acolo avem încă de lucru. Și, dacă mă întrebați pe mine, acolo e meciul. La schimbarea obiceiurilor alimentare.

Mai concret așa… Let’s see… Mă întreabă uneori câte un om cu care food coachuiesc (ewww, ce exprimare, dom’le), cu ce poate înlocui chipsurile mâncate la televizor. E ok să mănânce morcovi în loc? Cu ce să înlocuiască un litru de Cola pe zi, sau cele cinci cafeluțe sociale? Răspunsul e adesea unul dezamăgitor pentru omul care întreabă, cel puțin la prima strigare. Nu, nu e ok să ronțăi morcovi în loc de chips în fața televizorului, pentru că nu e ok să ronțăi în fața televizorului, punct. Ce vrei de fapt este sa schimbi obiceiul, nu să înlocuiești un aliment prost cu altul, fie el unul mai bun. Așa că, vedeți voi, nu e de ajuns să te frămânți să îți cumperi legume și fructe de la piață (și e fain că din ce în ce mai mulți oameni fac asta, 45% din cei intervievați în studiu). Nu e de ajuns să îți propui să mănânci mai puține alimente procesate (47% din respondenți), ca să te ferești de cancer, diabet și boli cronice. E cel puțin la fel de important să mănânci dimineața, să iei o gustare-două între mesele principale, și, ultimately, să-ți iei, ffs, pauza aia de o oră, să mănânci și tu ca omul, în tihnă, cu colegii. Nu cu o mână pe sandviș, cu alta pe telefon și cu a treia mânuță pe șoarec (oh wait…!)

Una peste alta, mă bucură inițiativa Edenred de a mobiliza oamenii să își ia la prânz o pauză adevărată și de aia m-am și băgat în supa lor (cremă). Cu Ticket Restaurant se poate plăti la prânz în majoritatea restaurantelor din proximitatea clădirilor de birouri, la mai toate cantinele și serviciile de food delivery. Și mă gândesc că pauza de prânz, luată sistematic și cu încăpățânare, indiferent de cum se uită la tine unul și altul (că da, există și specia aia de coleg care te privește ca pe un spărgător de grevă dacă îndrăznești să mesteci înainte să înghiți, percepția bizară și nefondată cum că productivitatea are legătură directă cu numărul de ore petrecute lipit de scaun și, desigur, cu capacitatea vezicii de a ține mă-car opt ore… – o ceapă degerată nu merită să dai pe părerile astea, apropo) te pot salva de la pieirea nu prin proastă alimentație, ci prin burnout și ofilire emoțională gravă.

Într-o notă mai generală, eu v-aș propune să faceți din toate mesele o prioritate. Calitatea lor, timpul pe care îl alocați pentru asta și relația pe care v-o construiți cu mâncarea contează și vă definesc. Contează pe cântar, contează la starea de bine și contează la cap. Că e greu să te simți om, și nu ultima găină din coteț, atunci când nevoile de bază (mâncat,  relaxare, somn) îți sunt negate.

Pauza de masă nu e doar prerogativul ăluia de freacă dudă. E deopotrivă dreptul și obligația noastră de oameni în toată firea, nivelul minim de commitment față de noi înșine. Că să-i dăm companiei nivelul maxim de commitment, zău, nu avem nicio greață!

Vă mulțumesc anticipat.
_

Azi m-am trezit pe la opt fără ceva. Cam târziu pentru gustul meu, dar deh, ploua, și eu dorm așa, cvasi letal, atunci când plouă. M-am împleticit spre baie, m-am spălat în viteză, fără să mă uit în oglindă. Bazându-mă, ca de fiecare dată, pe reflexia din cap de duș. M-am împapucit spre bucătărie, mecanic, ca o morsă. În timp ce îmi făceam o cafea greceasca direct în cană, cugetam ghebos re la ce geacă să iau pe mine. Oare să o iau tot pe aia de ieri? Nu, că mi-a fost frig cu aia. Să o iau direct pe aia de iarnă? E cam penibil, totuși, adică pe bune, e octombrie, în decembrie ce-o să mai port? Am decis până la urmă să iau geaca de iarna. Am ras din mers un sandviș făcut de mama, care, mulțumesc!, e bine, e cu noi, își crește nepoata, vine la “serviciu”, zilnic și pe jos.  (Și da, îmi face mie, ditamai găliganca, sandviș dimineața, fix ca acum 20 de ani). Am ieșit pe ușă la 9:04. Am petrecut uzuala oră în trafic. Am ajuns la birou. Am mai băut o cafea. Am mâncat un măr. Am primit un vas fain, cu plante decorative. Am prânzit cu colegii. Humus cu ardei gras, niște frunze. Plus o sarma de la mama lui Andrei și puțină plăcintă cu carne de la mama lui Carmen. Am muncit iarăși. La 18:18 m-am pornit spre Piața Victoriei, într-un taxi. Că îmi era frig și așa. Șoferul a vorbit tot drumul la telefon și din când în când cu mine. Am ajuns unde trebuia să ajung. I-am dat bacșiș 4 lei și m-am revărsat pe trotuar, cu aranjament floral cu tot. L-am luat pe M. de o aripă, ne-am urcat în mașină și am pornit spre cartier, treabă anevoioasă și într-o zi cu soare, darămite într-una cu ploi. Pe drum fiind noi, l-am întrebat: “Auzi, tu îl mai știi pe Alin?” “Alin cu Matizu’?” “Da, el” A urmat o conversație pe care nu o redau aici, pentru că din toate rămășițele zilei de astăzi, este singura cu oareșce însemnătate. Am ajuns la sală. Am stat, să zic, vreo 40 de minute. N-am avut mai mult timp. Am intrat la Mega, să luăm pâine, iaurt și alte câteva mărunțișuri. Ne-au dat și puncte pentru vasele Alessi. Le-am pus bine în geantă. Apoi, am pornit spre casă. Ajunși cu frig în oase și înfometați, am mâncat rapid ceva. Pe urmă, am mai stat cu copilul. M. a spălat-o și a culcat-o.  Am dat drumul la centrală, pentru prima oară toamna asta. Mi-am făcut un ceai și m-am așezat la calculator. Să scriu, în primă fază, și apoi să mai muncesc o tură. A fost o zi obișnuită.
_

O zi obișnuită este un lux. Nu toată lumea are parte de de-astea. Oana nu are parte de de-astea. Obișnuitul ei mă face să mi se încrețească pielea pe mine. Înainte să vă împărtășesc detaliile primite de la draga de Simona Tache, vreau să vă mai spun o poveste. Acum niște ani, nu aveam, așa cum, desigur, nici acum nu am, carnet de conducere. Totuși, pentru că Alin, colegul Alin, vindea un Matiz, m-am gândit să-l cumpăr eu. Era o afacere bună. Îl botezase Dorel și îl dădea, dacă îmi aduc bine aminte, cu 4000 de euro. Am făcut ceva acte la notar, am umblat cu Alin pe la Udriște, s-a rezolvat repede, ca între colegi. Un an de zile a stat Dorel parcat sub geamul de la bucătărie al alor mei. Gainățat de porumbei, pângărit de resturi de mămăligă aruncate de la geam de vecini nesimțiți. Prin iarnă, lui M. i-au spart mașina și două săptămâni am avut-o în service, că atât dura să vină geamul. Am circulat cu Dorel. Îmi amintesc că purtam amândoi pufoaice și abia încăpeam în mașina (cu adevărat foarte) mică. Atât i-a fost lui Dorel. Ne-am recuperat mașina noastră și l-am abadonat iarăși în locul neprietenos de sub geam. Cred ca trecuse încă un an de când Dorel era din nou pe jantă, când m-am trezit cu un mesaj de la Alin. “Auzi, tu ți-ai luat carnetul ăla? Aș vrea să-i cumpăr o mașină lui tata și mă gândeam…” Pe scurt, i-am vândut înapoi Matizul, pentru, dacă nu mă înșel, aceeași sumă în euro, doar cu o diferență de curs. Mi-e simpatic Alin. Într-atât încât m-am străduit să scriu această poveste cu diacritice și într-o română îngrijită. Știu că nu-i place romgleza mea, mi-a zis asta odată, într-un amical desfășurat pe wall la Simona. Mi-e simpatic Alin și vreau să îl ajut. O cunosc pe Oana, iubita lui Alin, și vreau să o ajut. Dacă M. ar risca să mă piardă în felul ăsta, aș spera din suflet ca cineva să-l ajute. Și n-am vrut să scriu storcător de lacrimi, n-am vrut să vă încarc, am vrut doar să vă povestesc ziua mea obișnuită, cu încrederea că nu e nevoie de mai mult pentru ca voi, de la adăpostul zilelor voastre nicicum altfel decât obișnuite, să faceți ce e de făcut.

Vă rog din suflet să citiți până la final și sa puneți umărul cum puteți. Dacă aveți bani, donați. Daca aveți un blog, scrieți. Dacă aveți profil sau pagină de Facebook, share. Dacă știți companii care pot direcțona parte din impozitul lor pe profit către aceasta cauză, deschideți gura unde știți. Timpul e… scurt. Garantez personal pentru veridicitatea (din păcate) poveștii. Și vă multumesc!
_

Oana are cancer la creier, un cancer foarte agresiv, care se cheamă oligoastrocitom anaplazic. În ianuarie 2010, i-a fost operată o tumoră cât o portocală, apoi a făcut radioterapie și totul a fost OK, timp de 3 ani jumate. Din vara lui 2013 n-a mai fost OK, a avut prima recidivă și a intrat pe tratament cu citostatice. În vara asta, deși era sub chimioterapie, boala s-a întors din nou, mult mai agresivă, cu internări de urgență și probleme neurologice mari. În România, nu poate fi operată, fiindcă nu mai e vorba de o tumoră compactă, ci de celule agresive, infiltrate și răspândite printre cele sănătoase. Dar există în Canada, la Montreal Neurological Institute and Hospital, posibilitatea unei operații printr-o tehnică specială. Se numește “fluorescence-guided resection of brain tumors (FGR)” și presupune rezecția tumorii cu ajutorul unei substanțe fluorescente care delimitează vizual zonele infiltrate. Doctorul Kevin Petrecca de acolo (http://www.mni.mcgill.ca/neuro_team/neurosurgical/kevin_petrecca/) i-a examinat dosarul și a spus că o poate opera. Operația e estimată la 100.000 de euro. Practic, atâta costă o șansă la viață pentru Oana.

Azi dimineata frecam ghebos menta, cu un ochi la slanina si cu altul la o discutie super interesanta de pe un grup de Facebook. Povestea cineva, cu maxima insufletire, despre viata in proximitatea inspiratiei si despre cum te schimba, la modul contagios, aceasta apropiere. And then it hit me: sunt unde mi-am dorit mereu sa fiu, chiar si atunci cand nu stiam ca imi doresc asta. Am scobit cu lingurita pana am ajuns la miez. Am trait dispassionately ani de zile, pana cand am suferit o mutatie dubioasa, care m-a transformat dintr-o “intamplata” intr-un polarizator de all things passionate. Si faza misto, I realize now, e ca toata transformarea asta a inceput cand m-am apucat, god knows why :-), sa scriu aici. De la asta mi s-a tras, si ma uit inapoi la ultimii cinci ani din viata mea cu recunostinta, incercand sa-mi imaginez ce-as fi fost azi, daca nu m-as fi… declansat.

Sunt bolnava. Sunt pur si simplu bolnava de entuziasm. Sunt o capusa pasionala. Iau de la altii si dau mai departe. Nu exista niciun alt lucru in viata pe care sa-l fac mai bine. Si realizarea asta despre mine ma umple de multumire. Eu chiar traiesc in proximitatea inspiratiei, every single moment of my life. Sunt inconjurata de atatia oameni care ma alimenteaza cu pasiune si drive nebun, incat nu cred ca am sa mai fac vreodata pana prostului in viata asta. Si pentru ca-s branzoasa pana-n maduva, am facut un foto-pomelinic, mai mult pentru mine (si pentru ca aveam iCloud-ul plin de poze mai mult sau mai putin miscate, ca viata :D), un reminder al faptului ca love ACTUALLY is everywhere. Si desi am sa gafez si am sa uit pe cineva precis si n-am sa le pot intoarce tuturor datul si adusul, si-am sa ma mascaresc aici emotional pe blogul meu de mancare-care-nu-mai-e-despre-mancare, desi am sa fiu mucilaginoasa si irelevanta pentru altii, e relevant pentru mine sa scriu ce urmeaza.

Pentru cei care n-au sa citeasca pana la capat, I guess what I’m trying to say e “live passionately”. Inconjurati-va de oameni care o fac. Imbolnaviti-va, nu va mai tratati. Embrace adevarata voastra natura si lasati in urma tot ceea ce va face sa traiti altfel:-)

INSPIRATIA.
_

Familia mea. Tata, care nu mai e de cinci ani, dar e mai mult in sangele meu decat sunt eu. Mama, care la 65 de ani se da utza. My husband, my travel companion in life si sufletul meu de imprumut. Copilul meu, pentru care nu eram ready, dar care era oh so ready for me.

My Boo, my girl, prietena mea de 20 de ani, my rock, my ultimate inspiration, curajul. Boo-cea-care-alearga, Boo-cea-care-citeste-carti, Boo cea care descopera orice lucru demn de descoperit in viata, 5 minute inainte mea.

Alex, my easy to talk to, no words necessary friend.

Mazi, my larger than life, super-awesome, super-real, beautiful, giving, caring, inspirational friend. Am pornit niste lucruri cumva deodata. She never let go of my hand in calatoria asta.

All my friends. Noi si vechi, ramasi si plecati. They make me a better “man” every day. Apropierea. Ne-singuratatea. Ne-lipsa.

Simbio. Dana, Iulia, Elena, toata echipa. Serendipitatea zilei de 2 octombrie acum-niste-ani, cand am intrat cu Mazi si cizme de cauciuc plouate in casa lor, strict ca sa nu mai plecam niciodata. Lectiile Danei, iubirea, recunostinta, responsabilitatea, sfatul bun si bine plasat. Increderea. Imensa, inepuizabila incredere.

Cookie Jar. Anca. “Face-ce-i-place”-le. Talentul. Neirosirea.

My fellow food bloggers. Poate cei mai pasionati si oh-so-real oameni pe care ii cunosc. Toti pe care am avut norocul sa-i cunosc.

Camelia’s. Camelia. Frumosul. Florile. Familia. Dragostea fara sfarsit. Panzele albe.

Niste mame. Care au venit cu mine in 2011, doar pentru ca le-am strigat aici pe blog. Care m-au sustinut in cei trei ani si ceva de mamicie mai mult decat instinctul. Grupul nostru strans. Mai-aproapele-decat-camasa. Valentina, reperul meu through thick and thin, scriitoarea mea preferata si (inca) nepublicata.

Cooku Bau. Geami-suflet-lipicios. Sensul nou. Salvarea lumii. Caldura. Empatia. Ginormica imbratisare.

Food coaching-ul. Cei cu care lucrez. Cuvintele lor pe ecranele mele. Motivatia. Rostul pe lume.

Voi. Energia. Generozitatea. Loialitatea.

Multumesc.

XoXo

Ma caut. M-am strigat pana am facut rosu-n gat, stiti. M-am dus jos jos and up again si parca sa zic ca acum stau pe loc intr-o flexiune bizara, din care ma privesc pe mine la spate, ca un caine care si-a fugarit coada pana cand si-a prins-o cu dintii. Ma simt motivata sa-mi pastrez aceasta poza acrobatica. Iar eu, cand sunt motivata, sunt mai ales motivationala. Noile mele ocupatii imi ocupa tot timpul si, pentru prima oara in ani buni, am tot timpul de dat. Azi, de exemplu, am realizat ca nu mai este nevoie sa-mi exercit vointa ca  sa ma ridic din pat dimineata si sa ma duc undeva. Nu mai stiu deloc ce e aia frustrare. Work-life balance, aceasta obsesie mileniala, este no longer an issue pentru mine.  Work is life si life is work si there is balance, totul e asa, intr-o suspensie lichida. Intre un plan alimentar si-un spalat de vase la Cooku Bau, am avut si timp sa realizez ca realmente nu mai fac decat ce-mi place. N-am nicio apasare.

Pentru cine se intreaba cum ajungi in “halul” asta de “eternalsunshineofthespotlessmindedness”, aflati ca este, well, nu o sa va mint, ca dracu de greu:) Putinele momente de breakthrough din viata mea (deh, fiecare dupa puteri:)) au fost rezultatul unor imense framantari interioare, din care nu o data am crezut ca nu mai ies. Cand, intr-un sfarsit, am reusit sa come out for air, am (cu eforturi mari, totusi) acceptat ca, vorba unei babute care-si hranea nepotul in vremuri de restriste, cine nu mananca fasolica, nu pupa ousor. Maretia acestei concluzii ma bantuie in tot ce fac. Lucrez foarte mult cu oameni care se transforma sub ochii mei. Oameni care ajung la mine pentru ca vor sa faca o schimbare in felul in care mananca (cel mai adesea, intre altele, caci vantul schimbarii nu bate niciodata dintr-o singura directie, e mai degraba un soi de vartej asa, iar treaba cu mancatul este the tip of the iceberg). Le inteleg framatarile, le aplaud eforturile cu coregrafia verbala a unei cheerleaderitze pamponate si STIU, am invatat sa stiu cu care din ei o sa ma vad dincolo de finish line. Si cu care nu.

Cine reuseste, deci? Care e profilul omului pentru care treaba asta cu food coachingul chiar face macar cat, sa zicem, o ceapa degerata?

– Omul care nu vrea DOAR sa slabeasca (da, cei mai multi dintre oamenii cu care lucrez au acest obiectiv pe lista, dar pentru toti cei cu care am facut vreodata vreo branza, el trece in secundar chiar de la prima discutie si dispare din focus in mare masura dupa prima saptamana, odata cu realizarea de-a dreptul earthshattering ca, faza tare, mancatul corect iti aduce mult mai mult decat un orgasm la urcatul pe cantar luni dimineata). Vino la food coaching cu mindset de cura de slabire si we will both burn up in flames:)) Vino pentru well being, deschide-ti mintea, uita tot ce stiai si va fi bine:)

– Omul care nu vine la food coaching ca sa testeze apele si, eventual, sa decida ca NICI ASTA nu a mers. E valabil pentru orice lucru din zona terapiei si personal developmentului si da, funny as it may sound, sunt oameni care fix de asta vin, si-s si willing sa plateasca pentru acest power play cu final nefericit. Stiu precis pentru ca I am one of those people. Am facut-o, si nu o data. Vino la food coaching la alibi, sceptic si refractar, si o sa pleci amarat (nu mai sarac, no worries, caci mie mi se pare unethical sa taxez un om care nu a obtinut niciun beneficiu din colaborarea noastra). Vino cu incredere, pune-mi mie in carca responsabilitatea cantarului sau a bunastarii tale alimentare pe termen scurt, lasa la tine doar grija respectarii planului si… we are golden:) Usor de zis, greu de facut, ca na, sunt si eu o straina, de unde stii ca I am not trying to kill you or make you fat? Pai asta ma duce direct la punctul urmator, si anume

– Omul care ma cunoaste de undeva. Ma citeste de niste ani, stie despre mine mai mult decat voi avea eu vreodata sansa sa aflu despre el. Si, fact of the matter, ma place:) Chemistry is everything. Nimic, dar absolut nimic bun nu se intampla intre doi oameni care nu au chemistry. Deci da, clar mi-e mai usor sa lucrez cu cei care stiu cate ceva despre mine. Asteptarile lor sunt corect dimensionate. Si intalnirea noastra in plan real nu le contrazice, pentru ca eu sunt cum scriu:)

– Omul care are umor, doamne, cat ajuta umorul! Luatul de sine in (prea) serios e groaznic, zau. Abordeaza treaba asta cu food coachingul dintr-o stare de relaxare si o sa vezi cat de misto poate sa fie. Ia-o ca pe tot greul vietii, in plex direct, si o sa suferi caineste de fiecare data cand bagi ceva in gura. Miza e doar atat de mare si de scary cat vrei tu sa fie.

– Omul care e dispus. Intelegerea mea, dorinta mea de a gasi cele mai prietenoase si effortless solutii la problemele sale este, nush cum sa zic ca sa nu para fonfleuri, greu epuizabila. Omul tre’ sa manance ce ii place, ce e bun, dar si available, nu e musai sa isi gateasca, nu trebuie sa manance nimic din ce nu ii place… Dar… dar, dar, dar… daca nu ii place mai nimic, lista lui de aversiuni alimentare e cat cartea de telefon, nu vrea nici sa gateasca, dar nici sa comande, nu vrea sa incerce nimic nou, dar tot ce-i vechi l-a adus in momentul asta de nevoie, nu prea, zau, nu prea am o solutie. Something’s gotta give. Iar bucuria si linistea vin atunci cand intelegi ca renuntarile sau eforturile pe care le faci atunci cand lucrezi cu un food coach sunt mai mici decat cele care vin cu orice alta optiune out there, de schimbat paradigma alimentara.

Famous last words?:) Food coaching is not for everybody. My food coaching;) Am avut succes cu multi oameni, am esuat cu cativa si it hurts, lots. Daca nu as suferi cand un om pleaca din program fara sa fi castigat ceva, nici nu m-as sti imersa in viata ta as much and as far as you will let me. De acolo imi vine energia. Energia sa scriu planuri alimentare pana la 5 dimineata si la 9 sa fiu la birou. Energia sa fiu mereu in zona, pentru orice. Da, de acolo. Din doza cumva extrema in care aleg sa fac echipa cu tine. Imi asum posibilitatea unui esec cu curaj. Iti intind mana si-ti zambesc, vreau sa trecem impreuna linia. La final, vreau sa-mi spui ca te bucuri ca m-ai cunoscut. Pentru asta traiesc, mai nou:) Si de asta nu imi mai este greu.:)

În primul rând, vă rog să observați strădania mea de a scrie această postare cu diacritice. Căci dacă până acum m-a ferit Dumnezeu, de când cu treaba Cooku Bau, mi s-a infundat. Pardon, mi s-a înfundat. Căci căci căci cu ă, noi la Cooku Bau scriem îngrijit, nu ca noi la easy peasy, unde ne doare la basca. Și prin asta înțeleg bască.

Așa. Apoi, vă rog să observați cinstita salată pe care a asamblat-o ma’ friend Geami azi la prânz, la care singura mea contribuție a fost “să punem și sumac, daaaa, neapărat!”. Dacă mă gândesc bine, am cedat și o conservă de năut de la SunFood, pradă de blogger. Deci e clar că salata asta nu ar fi putut exista fără mine, chiar dacă doar eu mi-am pus năut în ea. Mi s-a părut că merge bine cu varza roșie, porumbul, roșia, castravetele, ardeiul, ceapa verde, piperul pe înecate și, repet, sumacul, ah, sumacul! Pe deasupra converșilor, am și pozat salata în grădină, că avem grădină. Și deasupra capului, în vița sălbatică, o porumbiță își crește puii după toate regulile attachment perăntingului. Enough said.

După toate aceste confesiuni de importanță crucială, ce ar mai putea urma, vă gândiți. O cafea fără zahăr (the only way to drink it properly) (numărul trei, observați și că romgelza este încă puternic încurajată pe acest blog, deoarece nu m-am plictisit să primesc comentarii scrise într-o română cel mai adesea fabulos de jenantă, de la gramatică și până la punctuație, în care niste cetățeni pe care îi roade pizma mă admonestează ghebos că mutilez legacy-ul lui Pruteanu sau ceva). Deci, spuneam, o cafea fără zahăr și o poveste scurtă despre ce face un food coach, în cazul de față întâmplându-se, deloc întâmplător, să fie vorba despre mine.

Să o luăm simpatic, cu niște FAQ.

1. Cu ce se mănâncă un “food coach”?
Un O “food coach” este o cetățeancă de-aia de înghite în sec și face luminițe în ochi atunci când vorbește despre mâncare. Așa de mult iubește ea mâncarea, încât și-a construit în jurul ei o întreaga, rotundă și normo-ponderală persoană. Știe cum să mănânci ca să fii fericit. Știe cum să mănânci ca să-ți fie bine. Știe cum să mănânci ca să nu te plictisești cu spume. Și, most importantly, știe cum să te învețe toate astea.

2. Ce livrează un food coach?
Un food coach livrează planuri alimentare. Pe scurt, îți dă scris negru pe alb meniul exhaustiv pe o săptămână. Adică tot ce urmează să mănânci, până în cel mai mic detaliu, până la ultimul sâmbure de pepene roșu ingerat accidental.

3. Cum te ajută asta?
Păi depinde de obiectivul tău. Dacă vrei să slăbești, slăbești. Dacă vrei să te îngrași, te îngrași. Dacă vrei să nu-ți mai bați capul cu ce mai mâncați și voi, gizăs, iar această întrebare, se rezolvă și asta. Poate vrei să te organizezi mai bine în jurul mâncării. Sau poate vrei să cheltuiești mai puțini bani pe mâncare. Whatever. Tu ai o frământare re’ la mâncare și în loc să te frămânți tu, se frământă altul, căruia, coincidentally, îi și place treaba asta. Shocking, I know:))

4. Care e diferența dintre un food coach și un nutriționist?
Nutriționistul abordează mâncarea din perspectivă mai ales științifică, rareori pasională. Mai ales mercantilă, rareori omenoasă. El îți zice așa, de exemplu: fetiță, dacă vrei să slăbești, nu mai mânca tu ciocolată. Și nici pâine. Și mănâncă ce scrie pe foaia asta. Și dacă n-ai putut, e vina ta. Și dacă n-ai slăbit, plătești oricum. Și dacă ai slăbit cu foaia mea, șansa ta să te menții e să repeți ad nauseam ce scrie acolo, că de învățat nu ai învățat nimic, practic. Sau să zicem că ai învățat să te abții, ha ha, ce glumă bună, de parcă omul ar fi fost zămislit cu darul abținerii, știi. De parcă fructul oprit ar fi fost vreodată altfel decât singurul lucru care ne inoportunează fericirea maximă, plenară și adevărată. Again, ha ha.

Food coach-ul, pe de altă parte, zice așa: nu există ceva ce nu ai voie. Nu există să mănânci ananas înainte de fiecare masă (true story! oamenii au dat bani la nutriționist ca să primeasca așa magie cu perje de sfat). Nu există să mănânci altfel decât omul normal, doar pentru că ai un focus în zona asta. Nu ești pedepsit, nu ai ciungă-n păr. Planul tău nu e stas, nu seamănă cu al altuia. Se face pornind de la preferințele tale, timpul tău, magazinele tale, wish list-ul tău punctual, din fiecare săptămână. Se face cu drag de mâncare și suflet de om. Nu conține nimic din ce ție nu îți place să mănânci. Food coach-ul îți dă inspirație. Îți caută și îți pune în plan rețete, că poate te-oi fi săturat de brânzica de casă. Stă de vorbă cu tine în timp real. Te învață, nu te ține într-o codependență bolnăvicioasă, legată de o coală trasă la xerox, cu pretins unica posibilitate de a ajunge unde vrei tu. Te susține. Nu repetă lucruri de la o săptămână la alta, pentru că parte din talentul lui e să te surprindă. Să te uiți joi la planul care va să înceapă de luni și să zici: FUCK ME! Abia aștept să încep! Un plan alimentar bun, făcut de un food coach jmecher, este ăla care te reprezintă în așa mare măsură încât emoția cu care se însoțește este pure joy. Și din stare de pure joy, poți să faci orice. După cum din stare de privațiune și n-ai voie aia și aia, slabe șanse să-ți atingi vreun obiectiv food related. Cam așa.

5. Otrî șoz?
Nu orice om are nevoie de food coaching. Unii oameni au deja o relație bună cu mâncarea. Alții nu o au, dar prefera dieta Dukan (am și eu un fix, huo!:)). Alții nu găsesc înspăimântător și dezagreabil să-și cântărească mâncarea și să-și numere caloriile, că doar de aia există MyFitnessPal. Alții plătesc 93 de lei pe ședința săptămânală la nutriționist, ca să fie cântăriți și responsabilizați în cadru festiv. Există chiar și oameni care se abțin cu succes. Pentru toți ceilalți, un food coach ar putea fi o idee bună. Mai ales dacă e un food coach simpatic, like me:))

PS: ana la easypeasy.ro, finally am adresa asta activă, după “decât” cinci ani jumate de blog. Scrieți, ocupați căsuța. Dacă aveți întrebări, eu mă bucur. Coz boy oh boy, I love to talk:)

PPS: Ați avut parte de my tender loving care? Să curgă testimonialele:D Căci decât să mă laud singură, mai bine împreună să ne lăudăm:)) Three, two, one… go. Ce a făcut pentru voi food coachingul vieții și cum se compară el cu alte experiențe din aceeași zonă?

Mai in gluma, mai la misto, ma gandesc uneori cum ar fi sa locuiesti la mall. Mi-aduc aminte ca acum cativa ani l-am vazut pe Smiley in Baneasa, in halat de baie. Filma nushce chestie pe-acolo si pare-mi-se ca tot la asta se gandise si scenaristul. Ca la mall ai de toate. Si periuta, si pasta, cum ar veni. Deci da, asa ma gandesc eu, srsly (intre altele, la modul fetishist, imi imaginez ca am ramas locked in intr-o noapte, dupa ora inchiderii, si-am probat tot Peek & Cloppenburgu’, si-am vazut toaaate filmele de la Grand Cinema, si-am mancat tot popcornu’ si toata mancarea mallului, na:)) Cu aceste ganduri SF in cap, m-am pomenit cu o invitatie de la Grand Combo, noul entertainment center de la etajul doi (unde a fost Domo, poate stiti, se urca cu scara rulanta de langa Nordsea), unde se intampla tot felul de atractii, comedii, nebunii, SI un American Diner ca in filme, cu piesa de rezistenta a meniului – the almighty burger. Mi se promisese extaz cu carne de vaca, nu era momentul sa ma fitzoshesc, desi, in all fairness, toata saptamana statusem la “pravalia” unde lucrez mai nou cu nasu-n meniul American, de mi se parea ca nu mai pot nici macar sa miros un burger, daramite sa-l mananc. Turns out ca am putut, caci boy-oh-boy, e greu sa-i rezisti lui Kevin Bacon. Aaa… de la inceput.

Here comes miercuri seara, cand eu urcam ca o gazela puturoasa scara rulanta de la Grand Combo si ma mustram pe voci diverse ca nu apucasem sa citesc nimic despre colegii de hobby cu care aveam sa impart masa. Sus, in capul scarilor, o lume minunata, vorba cantecului. Si usor intimidante pentru una care venise sa manance. Bowling, perete de catarat, simulatoare F1, shuffleboard, lounge booth-uri de gaming cu icsboxuri… the works. Si mare, nene, ditamai spatiul de joaca, cat sa mai copilarim si noi, putin. “Dar mancarea?”, am zis eu, cu aproape niste panica. “Pe-aici, poftiti!” Si m-au luat de-o aripa si m-au dus cu ocolish dreapta pe langa pistele de bowling pana la intrarea in ComboDiner, aceasta locanta all American de unde venise invitatia la burger palooza. La masa, Cismaru si Radu, plus echipa conjugata a lui ComboDiner, plus sef de trib si bucatar sef Marian Huzu, gata sa ne faca si anume capul mare cu minunatiile locului. “Ce-avem aici?” am intrebat eu, incercand sa ma fac utila conversatiei.

“Pai mai ales burgeri si appetisere”, a venit raspunsul, dupa care au urmat o sumedenie de detalii care m-au facut sa cred ca totusi, in ciuda aversiunii mele fata de mancarea cu carne (ya, right, kidding:))) v-ati prins, nu?:))), as putea sa-mi calc pe inima si sa incerc… ce sa incerc?! Decisions decisions:p Am ales pana la urma un burger relativ clasic, dar cu lots of bacon. De unde si numele lui, Kevin Bacon, precum si steguletul cu fata acestui reminder al unor vremuri pe placul generatiei mele de batrana ce sunt.  Bon. “Sa ia cineva si aripioare!”, m-am milogit eu, caci partea mea preferata la astfel de agape e gustatul neobrazat din farfuriile comesenilor, chiar si ale celor pe care abia i-ai cunoscut:p Inainte sa trecem la treburi serioase (mancatul), ne-au mai povestit oamenii de la ComboDiner asa:
– ca nu folosesc cartofi congelati, ceea ce pentru mine e un mare, imens si gras plus cu coronita (sadly, sunt multe burger hubs in Bucuresti unde se investeste in carne si in ingredientele proaspete, de calitate, numai pentru ca la final sa se dea cu mucii-n fasole, pe baza de cartofi la punga. Such a shame, really!)
– ca se foloseste carne de vita Black Angus de Romania, de la Sibiu
– ca nu au coaste, dar vor avea
– ca deserturile sunt importate
– ca urmeaza a se intampla curand o extindere a spatiului, cu terasa, barbecue station interactiv si seri tematice
– ca exista Kids’ Menu si un loc de joaca alaturi, cu faux iarba, pentru abandonat kinderimea

Despre burger, lucruri de bine. Chifla buna, gustoasa, perpelita pe grill. Painoasa, adevarata, cu structura la ea, nu de-aia dulce si buretoasa, cheaposhenie de fast food. O carne excelenta, gustoasa, juicy, as it should be. O reteta clasica, cu rosie, branza Cheddar, castravete murat, frunza de salata si sosurile obisnuite, plus feliile de bacon crocante, care fac viata frumos, in opinia mea satula:)) Cartofi prajiti la cosulet alaturi, si o mini salata coleslaw cu sosul casei (un soi de honey mustard asa). De unde nu mi-era foame, l-am mancat pe tot:)) Mai putin painea de deasupra, nu pentru ca nu mi-ar fi placut, ci pentru ca am vrut musai sa dovedesc miezul bun, carnos, si cartofii.

Am mai gustat aripioarele TNT, spicy in dracii cei mari, dupa cum le zice numele. Mi-au placut mult. Aveau o iuteala corecta, care iti lasa un after taste de picanterie grozava, nu o senzatie de anestezie orala a la dentistul ultra zelos. In dreapta mea avea loc o salata Caesar, din care, oricat mi-as fi dorit sa gust, nu am mai avut loc. Parea buna, mare si super fresh, dar srsly, eram la un burger place, ce era sa fac? Adica… “eu as vrea o salata”, said no meat lover ever:p

Cand s-a ajuns la desert, eram deja pe refuz: nu, nu si nu mai pot. Mare lucru nu am de zis, las pozele sa vorbeasca. Mentiune speciala pentru cheesecake-ul Mojito, o combinatie excelenta, mi-a placut (lingurita pe care Cismaru a fost asa de dragutz ca mi-a inlesnit-o:)).

Cam asa e la Combo Diner. Mancare cinstita americaneasca, pe gustul expatilor nimeriti prin Bucuresti, dar si al romanului caruia nu i-a amortit niciodata derrierul in avion peste Atlantic, dar ravneste la ce vine de dincolo. Un loc tare misto de venit si nemaiplecat o seara intreaga, musai in gasca. Pentru petreceri private exista o treaba foarte misto, care se cheama Party Box si e o incapere separata, cu bowling, biliard si tot restul, care acomodeaza 10-15 petrecareti dornici sa se dea in barci departe de ochii lumii. Ah, da, si karaoke au, sper ca e antifonata situtia:)

La final, ceva pentru voi. Scrieti asa: cod promo COMBO253. Daca va intamplati cu el in urmatoarele trei saptamani la ComboDiner si ziceti ca l-ati primit via easypeasy.ro, in momentul in care dati comanda, nu la sfarsit, aveti 25% reducere la mancare (nu si la bauturi, atentie). Iar daca imi lasati un comment aici si imi ziceti ce din meniul Combo Diner, incercat de voi sau povestit de mine si de colegii bloggeri, v-a facut cel mai tare cu ochiul, puteti castiga una din cele doua invitatii duble pe care le am de dat peste 2 saptamani. Asigura fiecarui cetatean un fel principal, un desert si o bautura.

Belated happy 4th of July:) Si pupati-l pe Kevin din partea mea;)

PS: Daca sunteti ca mine, o sa observati abia la final proiectorul retro gigant din capul incaperii, unde se vizioneaza meciuri, filme si alte alea. Fain.

Later edit: Ta-daaaa! Carmen Radut si Amalia au castigat cele doua invitatii duble. Pofta buna, chicas:D

Acum vreo doua saptamani, intr-o dimineata, va starneam sa imi ziceti ce-ati mancat pana la ora aia. Raspunsurile aveau sa fie, pentru mine cel putin, foarte interesante. Din ele aveam sa aflu ca intr-o zi ca toate zilele, la mese sau intre ele:
– 46% din cei care au raspuns mananca dulciuri
– 14% mananca mezeluri
– 22% mananca iaurt si 62% mananca lactate in general
– doar 12% mananca ou (that makes me sad :p)
– 50% mananca fructe, in general, prea multe

Cred ca daca facem o comparatie cu cum se mananca prin alte parti, stam binisor. Hell, cred ca si daca ne uitam la cum mancam fiecare dintre noi acum cativa ani, vedem ca lucrurile sunt pe un trend al decentei. Mi-as fi dorit sa nu vad mai multe mezeluri la mic dejun decat oua. Mi-as fi dorit sa vad mai multa ordine in mese si mult, mult mai putine dulciuri. Prajitura la mic dejun m-as fi bucurat sa nu vad deloc:)) Dar na, viata e grea, te scoli dimineata, te dai jos din pat to face the music si inteleg, jur ca inteleg, cum ai putea sa te impiedici cu gura intr-o tarta cu cirese. Un lucru e cert: se poate si mai rau, dar intotdeauna se poate si mai bine.

That said, sambata asta m-am vazut cu cinci dintre voi la Atelierul de faurit meal plan-uri, powered by OLY BIFIDUS IAURT DE BAUT (always a pleasure!:). Nici daca m-as fi straduit foarte tare nu cred ca as fi putut aduce impreuna la o masa cinci oameni atat de diferiti (foarte misto, cu totii:). Good job, Random, am zis eu, dupa ce ne-am cunoscut si am facut turul complet al mesei, cu autodenunturi funny pe marginea cestii de cafea. Honestly, aveam si eu un stres. Ma gandeam ca n-au sa vina oamenii, ca poate au si ei alta treaba sambata dimineata decat sa se cunoasca cu mine si cu echipa de vis Olympus. Dar au venit asa de faini si de deschisi si cu inima la ei, ca brosa in piept, ca am decis numaidecat si din nou: am cei mai misto cititori. True story.

Dupa ce ne-am impartasit fiecare backgroundul “alimentar” si culinar, cu povesti din viata, amintiri din copilarie si tot soiul de alte trivia cum ne-a venit la gura, m-am apucat sa le povestesc oamenilor una alta, doua vorbe despre principiile din spatele unicului mod corect de a manca. M-am bucurat sa constat ca stiau si ei destule. Erau preocupati de ce si cum mananca, dar manati, ca noi toti, de ratiuni avand la baza frica. Frica de boli, frica de a nu pune pe ici pe colo prin partile esentiale kilograme extra, frica de a alege din vitrina cu produse… Frica, nene. Aceasta pandemie a omului modern pus fata in fata cu industria alimentara a anului 2014, dar si cu nemilosul, stufosul si paincardul internet. De unde aflam cu totii azi ce alegeri de ieri au sa ne omoare. De unde aflam ca nutritia optima e treaba ultra mega complexa. Ca orice-am face, ceva facem pe dos. Ce sanse avem? Pai una singura. EAT REAL FOOD. Legume, fructe, nuci si seminte, lactate, oua, carne, cereale de buna calitate. Suna simplu si, guess what, chiar este.

Multi dam vina pe programul nostru, pe haosul din viata, pe vecinul de bloc si pe colegul de trafic, pe sefi scarbosi, pe iubitu’ care mananca ce vrea el si nu se ingrasa un gram, in general, pe ALTUL, pentru prajiturica cu crema, biscuitele de supermarche, merdeneaua de la metrou si covridogul de la coltul cladirii. Pe lipsa de timp mai dam vina. Ca si cand un sandvis cu sunca se face mult mai repede decat unul cu avocado. Ca si cand sa cumperi fornetti dureaza mai putin decat sa cumperi iaurt. Adevarul adevarat e ca e treaba de commitment fata de propria persoana si da, uneori, e si treaba de imaginatie.

Ei, cu timpul gustarilor sanatoase va rezolva Oly Bifidus iaurt de baut, nou lansatul, despre care am mai povestit aici. Cu imaginatia, va rezolv eu:)

Se ia o foaie de hartie si se deseneaza meal plan. Dar meal plan detaliat, in care nu scrie “salata”, ci scrie “salata de baby spanac cu naut, morcov ras, seminte usor prajite in tigaia fara ulei si dressing de iaurt cu lime, chimion, piper cayenne si menta proaspata”. Cum ar veni:)

Asta am facut noi sambata. Aplicatie practica de meal planning, pornind de la structura meselor zilei (3 pricipale si 2 gustari), si de la farfuria ideala. Mai jos, un exemplu de zi dintr-un plan oarecare, nu dam nume:))

Locul iaurtului de baut intr-un plan alimentar normal e fie la gustarea 1 (singur sau impreuna cu un fruct), fie la gustarea 2 (singur sau impreuna cu o mana de nuci crude sau chiar cu niscai crackersi sau covrigei bon calite), fie la mic dejun, intr-un smoothie cu, say, seminte de in si berries, sau mozolind niste fulgi de ovaz. Oricum o dai, o nimeresti. E o alegere buna, time efficient si gustoasa, care presupune un drum la magazin o data pe saptamana si niste artimetica simpla. 7 zile, 7 sticlute. See what I mean?:)

Pe post de teasing asa, va mai spun ca noi, astia de ne-am vazut sambata, am aflat direct de la “sursa” ca urmeaza sa mai auzim anul asta de Olympus in contexte marete. Vin in gama produse pe care eu, una, le astept de mult. Nu va spun ce, ca what happens la Atelierul Oly stays la Atelierul Oly:)) Dar e de bine, trust me.

Hai ca-mi iau viteza. Ma duc sa-mi mananc gustarea de dupa-amiaza. Cine ghiceste primul ce urmeaza sa scot din posheta… ma cunoaste indeajuns de bine:)

Sa fiti sanatosi, satui si fericiti cu alegerile voastre. Cheers!