Băi, mă știți, la autoimpresionare sunt as, nu-i alta ca mine 🙂 Când vine vorba de împroșcat sirop pe pereți, sunt prima care vine cu găletușa. Dar de data asta parcă a fost și mai rău. În ziua în care s-a publicat online micul nostru passion project, Singular, mi s-a făcut rău fizic. Mă luase cu tremurici așa, inima îmi bătea tare tare și dădeam întruna refresh și click pe notificările care veneau cu nemiluita. Aveam o neliniște soră cu boala și cu euforia, pentru că vedeam, în sfârșit, în fața ochilor, live și rotund, tot ceea ce visasem cu șase luni înainte. Dar să începem cu începutul.

Prin iunie m-am văzut cu prietenii mei, Emilia și Dan, la un cico, să vorbim despre niște ii. Da mă, niște ii. Pe care le dăduse Dan în lucru către niște femei de la Breaza, acest hub de cusătorese din mâinile cărora ies multe din iile pe care le vedeți pe stradă. De cum am auzit de treaba asta, am scos imediat sfântul Moleskine la ei și am început să compun. Adică aveam niște bluze, care unicat, care în ediție limitată, și erau așa, cum să zic, urbane. Nu mi se părea că e so much despre tradiție, nu era vreo super călătorie back to basics, cât mai degrabă o călătorie în tine. Dan nu era nici el la primul business, mai făcuse niște treburi, dar îl simțeam parcă mai atașat de proiectul ăsta decât de oricare altul. Simțeam că și pentru el avea să fie un soi de journey de autodescoperire și cu toții, noi, cei trei muschetari, aveam nevoie, o nevoie organică așa, să convertim emoția bună care ne încerca în acele momente în ceva de dat mai departe. Am scris pagini întregi atunci. Despre cum vedeam noi starea aia singulară, despre brand, despre cum o să facem să-l aducem pe Singular în fața lumii.

S-a gătat vara, Dan a terminat colecția, fusese ambiția lui ca unicatele să aibă niște croieli aparte, care să completeze iile clasice, în serie limitată. Ajunși în punctul ăla în care aveam de toate și nu mai trebuia decât să împachetăm frumos, am apelat la prieteni. Am căutat un artist fotograf care să ia tot ce-am visat noi și să facă, well, să fie ce trebuie. Bine, e mult spus am căutat, pentru că mie mi se pusese pata pe Andreea Retinschi, această perfecțiune urbană și cool, pe care fii-mea când a văzut-o a zis: “sine a mai pomenit păl loz?!”. Andreea a zis da, mă, îmi place de voi și de proiectul vostru, să facem! Pe urmă, am căutat opt femei care să îmbrace unicatele. Ne-am dorit foarte tare să pozăm oameni normali, vulnerabili în fața camerei, oameni care să se lase expuși, oameni cu povești faine de viață, care fac lucruri. Care inspiră. Și boy oh boy, inpirație am vrut, inspirație am găsit. De azi vom începe să publicăm fazat pe Facebook poveștile de viață împărtășite de cele opt femei extraordinare din proiectul nostru. Le-am cules eu și Emilia și din când în când ne mai dădeam coate electronice emo, gen “Băăăi, nu mai pot, tu auzi ce zic femeile astea? Is this for real?”. Sunt povești unice, care te lasă așa, gasping for air. Singular este despre femeia extraordinară din fiecare femeie. E despre autocunoaștere. Despre rising above circumstances. Despre dragoste. Decât atât.

Povestea de azi e cea mai, cum să zic, criminală. Și îmi cer iertare că nu am știut să o scriu într-un fel în care să nu sune așa sappy, dar adevărul e că m-a rupt. Ora pe care am petrecut-o împreună cu surorile Ana și Mădălina, ele povestind, eu cu pixul fugindu-mi pe hârtie ca un hamster pe steroizi, a fost una dintre cele mai concentrate din viața mea. La final am simțit că mă micisem ca Alice în Țara Minunilor după ce mâncase nushce prăjitură. Pentru că femeile astea două sunt din filme așa. Soiul ăla de reușită în ciuda circumstanțelor. Cu o adolescență grea, crescându-se una pe alta și ajungând departe, cu curaj și cu inimi curate, ușoare. Cu umor. Cu determinare.

M-au luat de o aripă și au zis: ia hai tu, fată, să te trecem noi pe repede înainte printr-o viață de om. Am palpitat când mi-au povestit despre copilăria lor short lived. Am agonizat în capul meu când mi-au împărtășit lecția iertării părinților care le-au foarte greșit. M-am amuzat, și vă povestesc asta anecdotic aici, pentru că n-a mai încăput în micul Facebook, deci da, m-am amuzat când Ana a povestit cum a obținut ea primul job. Era studentă la SNSPA și s-a dus să-și ridice ajutorul de șomaj (dacă citiți întreaga poveste, o să înțelegeți de ce banii erau such an issue). Ăia de la agenția de șomaj i-au zis că are nevoie de o negație, trebuie să facă dovada că a încercat să se angajeze și nu i-a mers. Uitându-se pe un board cu joburi din agenția cu pricina, a văzut un anunț pentru Manager IT la o celebră bancă. Și și-a zis că gata, this is it, uite și negația, adică sigur nu or să o angajeze acolo. S-a dus să-și ceară hârtia prețioasă. Managerul de resurse umane s-a distrat copios. “Nu se poate, domnișoară, chiar așa. Trebuie să aplicați întâi, ca să vă putem da negație”. Așa că Ana a aplicat. Două luni mai târziu, au chemat-o la un inetrviu pentru un job. S-a bătut pe postul ăla cu 500 de oameni. L-a luat. De atunci, a mers tot înainte. De aia vă zic că e film artistic. Pentru că Ana este astăzi manager într-o companie mare de telecom, unde conduce o echipă de 250 de oameni. Și în timp ce eu habar nu am ce-o să fac mâine, ea știe exact că în câțiva ani o să fie director.  Mădălina lucrează într-o instituție de stat, e studentă la Marketing & Afaceri Internaționale și visează să-și deschidă o brutărie șic, cu vitrină la stradă. Familia este totul pentru ele. Sunt în continuare fiicele părinților care le-au abandonat. Sunt mame. Sunt soții. Sunt surori. Sunt miezul așa. Dragostea, generozitatea, iertarea. Tenacitatea, energia, drive-ul. “Nu există nu mai pot”-ul. Nu se uită înapoi cu mânie. Iar când le întrebi despre viață, îți spun că au avut noroc. “Dacă gândești bine, ajungi bine! To infinity and beyond!” Asta scrie pe tatuajele lor pereche. Și pe mine una, întâlnirea cu ele m-a făcut să vreau să fiu un om mai bun.

Urmează soon poveștile altor femei singulare. Diana de la Allen Carr România, care m-a învățat despre autocunoaștere mai multe decât zece cărți de self help, Rux, care e psiholog și instructor de fitness și care exprimă cu corpul ce alții (eu) nu reușesc să exprime în cuvinte șiroi, Oana cea cu vino încoace, care știe că felul în care visele devin realitate are ceva de a face cu a visa in the first place, Laura și Ioana, mother-daughter, care, atunci când Andreea, fotografa, le-a spus “acum uitați-vă una la alta”, și-au întâlnit privirile, iar noi toți, ăia care mai eram pe platou, am simțit instantaneu că ni se face pielea de găină și avem apă în ochi. Last but not least, Andreea Retinschi herself, care a îmbrăcat rochia noastră de “mireasă” și pe urmă a înghețat timpul, doar ca să-l dezghețe la loc mai mișto decât era înainte.

Mulțumiri tuturor celor care susțin și au susținut proiectul, mult succes lui Dan, iar voi… voi sper că ne simțiti așa cum ne-am dorit atât de tare să o faceți 🙂 Dacă vă place ce-a ieșit, dacă vă doriți o ie care să spună povestea voastră și doar a voastră, o găsiți precis la Singular 🙂