LIDL: Naie, ai fost vreodată în Spania?
Eu: Ntz.
LIDL: Vrei să te duci?
Eu: Păi da, desigur.
LIDL: Dar să știi că tre’ să dai frâu liber imaginației.
Eu: Noroc că am.

Ei, vă dați seama că nu a fost fix așa 🙂 Nu vă mai plictisesc acum cu detalii, doar vă zic că atunci când a venit provocarea caliente de la LIDL, eu având, default, în sangre, un cârnat chorizo (ñam ñam), am zis: Desafío aceptado! Which is Spanish for Challenge accepted!, știți – cineva și-a făcut temele :-).

Așa. Și pentru că noi, aici, la fabrica easy peasy, luăm provocările foarte în serios, m-am hotărât să îmi ofer în această frumoasă dimineață de primăvară o experiență cu adevărat… iberică. Vestido în hanoracul de duminică și cu spiritele foarte sus, am împachetat frumos scăunelul roșu pliant, pliantul LIDL cu Săptămâna iberică și un tutu împrumutat de la Iepu’, și mi-am luat potecuța către LIDL, ca să gusto și gura mea niște bunătăți de origine. Numai că, după ce am stat la o coadă lungă formată din mine și prietenii mei imaginari, am văzut în pliant că de-abia din 20 abril intră în schemă fiesta culinară Sol&Mar, cu paella, șuncă Serrano Gran Reserva, gazpacho, tortilla, brânza Manchego, creveții, iubițelul chorizo și, mă rog, încă 545 de alte chestiuni ultra delicioase care se vând la LIDL în Săptămâna iberică. Și ca să nu trec toată situația la capitolul pierderi, am improvizat o ședință foto neprofesionistă, cu titlul “Tengo peasy fácil en playa de estacionamiento”. Adică gen easy peasy, cea mai tare din parcare.

După cum se vede, nu m-am descurcat chiar foarte… spaniol așa. Din fericire pentru noi toți, joi, pe 23 aprilie, are loc un eveniment de degustación organizat de LIDL, la care întâmplare vom mânca (foarte mult) și un fotograf (def. om ciudat care, dintr-un motiv de asemenea ciudat, face poze cu aparatul, NU cu iPhone-ul) va scoate la iveală la mujer din noi, de pe sub țoale roșii și machiaj profesionist. Prin noi înțeleg eu (cum altfel, moț:-)) și o cititoare care o să-mi spună aicișa sau pe facebook care e felul ei de mâncare preferat, gustat în Spania cea adevărată, sau măcar în Spania din capul ei. La mine e easy peasy, I heart paella. Șiiiiii gambas al ajillo. Și, desigur, migas de ce-o fi.  Și huevos rotos. Și paella, am zis paella?

PE SCURT: Hai să-mi ziceți și voi ce vă face cu ochiul din vitrina cu jamon, iar pe 21 vă zic eu cine e my plus one la marele dezmăț culinar cu poze martor, ce se întâmplă joi într-o celebră grădină cu gutui din București. Mâncăm, povestim, ne ferchezuim, ne pozăm în timp ce mâncăm, pe urmă mâncăm și pe urmă mâncăm, știți. Lăsați un comment dacă vreți să ne cunoaștem mai bine în contextul unei super experiențe oferite de LIDL Romania.

Continuará… Cum ar veni, to be continued.

_

Săptămâna iberică se întâmplă la LIDL, între 20 aprilie și 3 mai. 

ANUNȚ fresh-fulger: se întâmplă din nou! Sâmbătă, 25.04, workshop despre mâncare (desigur!) și planificarea ei în viața omului. Vii îngrozit, pleci lămurit. Sau măcar sătul 🙂
Detalii dinspre mine către voi, via ana [at] easypeasy.ro. Early birds get better rates 🙂

În cazul în care nu ați reușit să păstrați pe persoanele voastre extra kilele de la Crăciun (tztztz, amateurs!), tutorialul despre cum să te îngrași de sărbători se întoarce, acum și în varianta Paște 2015. Rezum pentru voi din ghidul de NUTRIȚIE IMPERATIVĂ pentru spirite dolofane și vă ofer, cu INFAILIBILITATE, o culegere de învățături neprețuite care să vă ajute să ieșiți din Paște niște oameni cu adevărat… împliniți. Iată:

# Țineți post. The longer, the better. Curățenia spirituală cu Eugenii este un factor esențial în devorarea uletrioară cu celeritate (big word alert, iar m-am iubit cu dicționarul!) a bunătăților pascale, also known as “real food”.

# În timp ce gura postește, faceți la un fel să mergeți la cumpărături ÎN FIECARE ZI. Brizați printre fructe și legume ca și când sunt moartea la kilogram și ajungeți degrabă la raionul “Animale De Ciocolată În Mărime Naturală”, subsecțiunea “Ouă Cu Surprize Mai Mari Decât Viața”. Băgați ghebos la coș tot ce încape între un salam de Sibiu cât antebrațul și două seturi de șervețelele cu model abstract, iepuri roz peste pui de găină peste natură moartă cu lalele și ierbuță.

# În joia mare, vopsiți cel puțin douăzeci (20) de ouă per capita. Ca să oușor cu spor în fața televizorului reporting live de la Patriarhie, la cumpăna dintre veganism și cealaltă treabă, what’s it called… (??)

# Refuzați coordonarea cu cel puțin trei generații de rude de sex femeiesc responsabile cu popularea colaborativă a mesei de Paște, așa încât să vă rezulte cel puțin trei soiuri de drob din ficățeii a cel puțin trei animale diferite (soacra-miel, mama-pasăre, cumătra fusion wondering dacă din ficat de cod ar merge, etc.). Și înțelegeți, vă rog, că a avea pe masă un singur soi de salată boeuf este RUȘINE. Țintiți măcar la cele două variante de bază (cu boeuf și fără boeuf), din care variante, cel puțin una să fie în formă de iepure obez picior peste picior, în ramă de salată verde.

# Serviți-vă, cum ar veni, cu puțin din toate, dar să fie mult. Ciocăniți ouă cu toți mesenii, as God intended, și simteți-vă neapărat obligați să le mâncați pe toate, măcar cu muștar, dacă nu cu maioneză de casă emulsionată strașnic cu cca 300 de mililitri de Floriol per gălbenuș de ou crud. Mâncați salată boeuf, și de-aia, și de-aia. Mâncați drob de toate soiurile. Luați cu icre și cu pâine. Luați cu musai de Sibiu, în memoria acelor vremuri când Sibiul era cel mult capitala unui salam mai prețios ca… caviarul. Mâncați ciorbă de miel, unless, ca și mine, aveți fresh în cap imaginea copilăriei – cap de miel cu ochișor, pe masa din bucătărie. Mâncați lejer, verde-stufat. Mâncați friptura tradițională a unei nații care, nu tre’ să ne pară rău, că asta e realitatea, habar nu are să gătească acest enimăl. Clătiți viguros palatul cu șpriț de la tataie și urmați această gargară cu pasca mă-sii (literally, nu la modul insultativ), cozonac cu nucă și cacao, respectiv cu rahat și stafide.

# Meditați post ospăț în celebra, deja, poziție “lotus balonat”. Încercați să vă concentrați pe respirație. Fu fu, fuuuuu, DRINK. Fu, fu, fuuuuu, DRINK. Repetir.

Și acum, sfatul sfatului: cel mai important este să credeți cu adevărat și cu ființa voastră toată că sunteți up to the challenge care este superfluu-a masă de Paște. Nu lăsați sămânță de îndoială să stea între voi și 12 feluri de mâncare supra dimensionate. Preparați-vă zilnic în oglindă cu YES WE CAN și fiți convinși că există cel puțin o pereche de pantaloni de trening lălâi care așteaptă atingerea fină a coapsei voastre.

Veniți voi la Hadar Chalet?, ne-a iscodit într-o zi Mădălin-vinuri-și-cuțite. Bă, care cum îi drumul?, am întrebat eu, dar nu așa urât, ci, desigur, elegant, fin. Ia de aici o poză idilică de drum forestier cu pașune verde în lături, fără nicio legătură cu realitatea, a răspuns Mădălin. Păi în cazul ăsta, am zis eu, în cazul ăsta, venim.

Așa se face că în sfânta zi de vineri, 13, (true story), ne-am pornit în gașcă selectă de mâncători de profesie foodies, fiecare cu al său “celălat semnificativ”, către cabana unde nu exsită semnal de mobil (șoc și groază), și unde, basically, poți să răcnești cât vrei, că nu te aude nimeni pe o rază de patrujde kilometri. Înarmați cu GPS, sticksuri și lanterne, hotărâți să nu cedăm avansurilor niciunui forestier și perfect sătui, că nu se știe niciodată unde te duce drumul, M. și cu mine am plecat pe la circa trei după-amiaza din București, către aproximativ Întorsura Buzăului, pe drumul, credeam noi, recomandat de Oana și Adriana, gazdele noastre de la Hadar. Am ieșit prin Voluntari, unde un tir rămas a pustiu în mijlocul drumului ne-a facilitat, preț de 20 de minute, admirarea din suflet și fotografierea cu telefonul, prin geamul mașinii proaspăt spălate, a pitorescului local – niște neni care jucau table așezați pe navete de bere în fața unei pescării. Ui ui, ce frumos! Așa. Odată depășit momentul critic, am mers țintit, pe drum cu juma de bandă pe sens, tot înainte, tot spre Mizil. Ne-am cam prins că nu eram pe drumul bun atunci când jumătatea de bandă s-a făcut sfert, asfaltul a fost înlocuit de un mix de pietriș și balegă, și, nu în ultimul rând, atunci când o căprioară ne-a vizat dintre pet-uri omenești de bere și cocacola, via o pădure semi virgină. Cum să ne întoarcem înapoi nu se punea problema, iar rețea portocalie nu mai aveam de mult, am decis să mergem înainte. Căprioara a fost de acord. Am trecut prin Searing Gorge (World of Warcraft reference, nu vă bateți capul) și am ajuns până la urmă înapoi într-un soi de civilizație. De spus că sărăcie și mizerie mai avansate ca pe drumurile comunale din județele Ialomița și Buzău mie nu mi-a fost dat să văd până acum.

La un moment dat ne-am intersectat cu o stânga dinspre Văleni, pe unde ar fi trebuit să venim de fapt, via Ploiești, dacă am fi știut ce e bine pentru noi. Ultima bucățică de drum spre Hadar, aia forestieră, am parcurs-o pe întuneric și a fost așa, cum să zic, pentru mașina noastră sport și foarte joasă, un caz tipic de gang bang și tort. Când în sfârșit am ajuns la chalet, eu eram mai ciufută decât prevede legea și nici nu mai știu ce i-am zis Oanei, care ieșise drăguță să ne întâmpine cu, din fericire, alcool.

Fellow foodies Mazi, Titică, Florin, Mădălin, Manafu (cea mai recentă adiție la grupul iubitorilor de haleală) erau deja în sufrageria dogorind a șemineu. Salutări, alea alea, hop țop cu geamantanul la mansardă, unde ne așteptau camera cozy și platoul de cornulețe. Foarte frumos la chalet, ne-am gândit noi, și ne-am dat de-a dura pe canapea, între lumânări și cărți și reviste și filme și clinchet de pahare cin cin și zumzet de vrăbii gureșe care nu s-au mai văzut de prea mult. Cândva după noi au aterizat la chalet și Lavinia, Ana, Cătălina, Andie și Anca Cookie Jar.

În prima seară, mare lucru nu am făcut, că eram toți cam praf. Așa o colecție de muci și febre la un loc n-am pomenit nici la grădiniță. După ce ne-am ghiftuit cu mămăligă cu ghebe, păstrăv din păstrăvăria proprie și o prăjitură de casă cu dulceață de caise, ne-am retras fiecare în vastele apartamente și ne-am băgat la hibernat, foarte mult urs.

A doua zi dimineață am coborât în dining pentru ceea ce s-a dovedit a fi cel mai mișto bufet de mic dejun pe care am avut șansa să-l devastez vreodată. Cu două puncte și cu mențiunea ca sigur uit ceva: zacuști de două feluri, vinete, icre, ouă de găină adevărată, brânze de Covasna, în scoarță și-n jur de piper, mezeluri din mangalița, slană, pâine de casă, quiche-uri, legume proaspete, clătite, dulcețuri de fragi, mure și all things pădure, cornulețe, sirop de muguri de pin, carafe cu “limonadă” de zmeură… Nu, deci nu vă puteți imagina… Rămân la părerea că nu era cazul să-și mai bată oamenii ăștia capul să ne gătească ceva, puteau lejer să ne servească all day breakfast și ar fi fost suficient și ar fi fost extaz.

Bun așa. Meet Sebi-ghid-montan. Sebi o să ne ducă în drumeție. “Tough luck, my friend”, am zis eu în mintea mea. Nu mă duc nicăieri, că doar nu degeaba mi-am uitat conveniently bocancii acasă și mi-am propus să nu ies absolut deloc, niciodată și sub nicio formă, din chalet. Noroiul nu a fost niciodată my thing și oricum, sunt perfect împăcată cu apartenența mea la specia pantofarilor. În capul meu, mersul pe munte e pe veci  legat de traume din copilărie, când mă trimitea mama cu de-a sila în tabără la Bolboci și sfârșeam mereu rușinea grupului, cu pantalonașii de fâș mozoliți dorsal de prea mult tras pe *&^ și prea puțină verticală. Adică sincer: șemineu sau noroi? caldurică și wi-fi sau licheni și pui de mega mistreț? Classic case of a no brainer.

Din fericire, la Hadar ai ce face și dacă ești creatura confortului, ca mine, și dacă îți curge în vene sânge de ultimul mohican. Și, trust me, poți să te bucuri de supa caldă de pui cu tăiței de casă la fel de bine ca oamenii care s-au hârșit cu simț de răspundere pe cărări de munte. Iar dacă tot tre să break code și să ieși din chalet, măcar fă-o pentru sala de biliard, ping pong și wii, din căsuța de alături. Unde, de altfel, ne-am petrecut cam toți după-amiaza, în așteptarea degustării de vinuri Budureasca și a cinei festive din ultima noastră seară in the land of we shall return.

Speaking of cină festivă, ni se recomandase să împachetăm niște țoale decente, ca de cocktail (n-am înțeles niciodată exact ce înseamnă asta). Mai la alibi așa, M. și-a luat o cămașă, eu o rochie, dar intențiile noastre serioase erau să ne fofilăm, dacă s-o putea. Deoarece eu când m-am născut, purtam niște blugi foarte foarte mici, care au crescut odată cu mine și mi-au devenit second skin. Cum la orele aproximative 7 avea să înceapă prezentarea lui monsieur le sommelier de la cramele Budureasca, am coborât din cameră așa cum ne-a făcut mama, deci, cum explicam, practic în blugi și adidași. Decât că I was struck, ca de trăsnet, de privirea dezaprobatoare a lui Mădălin, care m-a măsurat din cap până în picioare ca pe un car crash în care murise bunul gust :-)) și m-a făcut fiștecât să mă întorc pe călcâiele mele și să-mi pun dresul 3,14 den, rochia albastră cu negru care a rupt internetul în două și o adevărată pereche de balerini. Astfel încoțopenită, m-am așezat frumos în proximitatea platoului cu brânzeturi și am așteptat să aflu totul despre vinuț. Oh, who am I kidding? Imediat ce am terminat brânza, am ieșit din prezentare “să dau un telefon”, căci attention span-ul meu e a bit on the puny side și oricum, pentru mine, vinul e alb sau e roșu.

La cina festivă ni s-a servit căprioară. Eu nu pot să mănânc căprioară. Am exact doza de ipocrizie necesară ca să pot mânca după pofta inimii purcel, dar I draw the line at various fuzzy cratures of the earth, such as iepure sau bambi. Noroc cu Titică, ai cărei ochi de, coinkydink, căprioară, orientați cu precizie de laser către domnul care manevra farfuriile cu vânat, ne-au câștigat amândurora o porție strașnică de cartofi prăjiți. Pe care i-am mâncat cu furculița și cuțitul, pentru că sunt atât de confident in my foodiness încât I make fries look sophisticated like that :-))

Despre concursul care a divizat blogosfera culinară în două nu doresc să zic nimic, pentru ca I am such a sore loser :-)) pentru că au scris extensiv despre asta Ana și Mădălin, de exemplu. Nu pot, totuși, să nu-l complimentez pe Manafu, speaker din partea echipei Plan B, pentru prestația fabuloasă care i-a adus, fără drept de apel, trofeul suflet autentic, sau așa ceva. Adică nush cum să zic, dar omul ăsta e așa de bun la vorbit, că dacă la începutul speech-ului gazdele noastre erau doua felii de pâine, la sfîrșitul lui se unseseră cu tot untul planetei și se mâncaseră singure. Yep, he is THAT good. Nu mai știe nimeni ce-a zis, but that’s beside the point. Important e că s-a râs mult și important e că echipa B… cum să zic ca să nu sune rău, floored us:-))

După ce am fost festivi, n-am mai fost. Ne-am dat jos rochițele de catifea și menajamente, ne-am pus mănușile de box și ne-am jucat până la trei dimineața jocul care scoate tot ce-i mai rău din oameni. Nu pot să vă spun ce, mai exact, a scos din noi, pentru că what happens @hadarchalet stays at @hadarchalet. Nu zic decât că niște cutii de Pringles au fost mâncate și că noul meu animal preferat este micropig-ul.

Din weekendul nostru remote, ne-am întors cu toții. Nu a fost deloc o treabă gen 10 negri mititei, cum îmi imaginam eu. Dacă cineva a murit la Hadar, a murit talia mea (și a altora, precis). Nu ne dăm interesanți, că nici nu prea suntem. Noi… “decât” mâncăm și discutăm ultimele trenduri în materie de reducție de leuștean. Și ce ne unește, și ce a făcut din weekendul la Hadar Chalet o situație de un fun ghebos, e… un secret foarte bine păstrat. Doar nu degaba ni se zice “food-masoni” (awesome copy by Andressa).

Pe drumul de înapoi am luat-o prin Brașov. A fost mult mai bine ca la dus. Mie una mi-e deja dor. M-aș duce după oamenii ăștia și la camping (eww!). Doar întâmplarea și posibil soarta au făcut ca de data asta să ne ducem la Hadar Chalet, sau, în cuvintele (hash)tagoase ale gazdelor, la #comfortableluxury.

Stay tuned for more adventures of the Brady foodie bunch și citiți cu spor alte relatări de la Hadar pe toate blogurile mai sus menționate.

_

De pe site-ul oficial:

HADAR CHALET – PRIMUL CHALET DESIGN ADEVARAT DIN ROMÂNIA
La fel ca o casă cu vedere la ocean, o cabană izolată în munți este unul din lucrurile la care visăm cu toții. Reprezintă o viață în armonie cu natura, departe de stresul de zi cu zi.
http://hadarchalet.ro/rezervari/
https://www.facebook.com/hadarchalet
https://instagram.com/hadarchalet

Acum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.

Demonstrație semi-inutilă despre cum funcționează mintea mea: ieri mi-au trimis niște oameni un vin la încercatelea, de ce, Dumnezeu știe, it’s not like I know anything about wine. Am desfăcut sticla din bubble wrap și m-am uitat vreo cinci minute perfect pierdută la eticheta pe care era desenată o șopârlă. Și sub ea scria CAMELEON. Și eu eram cu gândurile înfășurate ghem la ale mele, SCHIMBARE, schimbare cu mâncare, despre mâncare, WORKSHOP, bla bla, food coaching, etc., viață, șamd. Și pe urma, BAAAAAAM!, it hit me. Cred că m-am prins de ce unora le iese schimbarea, iar altora… well, nu. Sunteți cu mine? Să vă explic.

Problema nu e (și nu a fost niciodată), pentru nimeni, ce mănâncă. Problema este (și a fost mereu) cum te face să te simți treaba asta. NEVOIA de schimbare e altceva decât DORINȚA. Dorința e tentativă, vine dintr-o zonă rațională și nu prea des clickăie cu emoționalul. Nevoia vine din deep down inside-ul ăla nesuferit, vine din disconfort. Din lipsă de pace cu tine. De acolo. Ce vreau să zic cu asta e că e posibil să te abuzezi cu mâncare proastă și să fii ok cu asta. And that’s perfectly fine, dacă mă întrebați pe mine. E ok să mănânci McDo în fiecare zi, dacă treaba asta nu se încâlcește cu frica de boală curată sau cu self hate. Dacă obiceiurile tale nu îți spun ție nimic despre tine, ca om. Dacă nu vin la pachet cu sentimente de vinovăție și judgement of character și așa, o invalidare a ta ca persoană. Ei, dacă într-un astfel de scenariu idilic, când tu ești zen cu tine, iei rațional decizia de a face o schimbare, pentru că știi și pentru că ai citit și pentru că una peste alta te duce capul și te prinzi că nu e bine s-o ții langa așa, e foarte probabil că schimbarea nu o să se întâmple. Nu atunci. Pentru că lipsește apăsarea, disconfortul. Dacă, pe de altă parte, apucăturile tale alimentare se însoțesc cu o stare perpetuă de frământare, neliniște și insatisfacție, da, atunci tre’ să schimbi ceva, și nu pentru că știi că poor eating habits înseamnă, nush, boli și belly fat, ci pentru că, și strict pentru că, ai NEVOIE să te scapi de disconfortul emoțional asociat cu obiceiurile alea. Știți ce zic? Makes perfect sense 🙂

Acestea fiind zise, vreau să iau înapoi tot ce-am zis vreodată despre cum nu există a RIGHT time to make a change. Că există. E momentul ăla când simți că doar schimbându-te o să-ți găsești prăjiturica prăjiturelelor emoționale, the inner peace. Niciun alt “rațional” nu cred că te poate duce lin și așa, happily, spre zona cu bine. Binele tău, nu ăla despre care we all agree că e bine, la un nivel de acceptabilitate socială.

Mă întorc la treabă și vă doresc o semi-primăvară pacifistă.

xoxo

Pentru cei care au deschis Facebook-ul mai târziu (sau deloc), I figured că o idee bună ar fi să povestesc puțin și aici despre noua mea apucătură – workshop-urile, în care m-am avântat cu totul de prin luna ianuarie.

Primul s-a întâmplat la biroul lui Google România. Am avut emoții crunte, că na, oamenii ăia-s așa, only the smartest kids in class :p, nu degeaba trec șapte (7) interviuri ca să ajungă acolo. Emoțiile mi-au trecut numaidecât, când m-am prins că oamenii nu-s doar smart, dar și very very cool. Discuția noastră, foarte libera și deloc formală, a avut aerul unei șuete folositoare. Adevărul e că I don’t know any other way și oricât m-aș strădui să fiu o doamnă, tot îmi scapă câte un “nașpa, aiurea, cam nasol”. Cert e că la coada experimentului workshopist, când am pășit afară, în aerul rece, cu obrajii încinși de frecușul ăla de energie între oameni, ăla care e practic motivația mea unică în tot ce fac, mă simțeam like  #thequeenofeverything. Senzație pe care am căutat să o multiplic și în luna care a urmat, de unde și cele trei workshopuri ținute cu succes (și full house) în februarie și martie. Două publice și unul corporate, la o bancă, dacă nu mă înșel, fix banca aia care mi-a emis primul meu card ever :-).

Care e treaba cu workshopurile astea? Păi întâi să tranșăm pisica: nu-s ateliere de gătit. Nu înveți să poșezi ouă, și nici cum faci să nu ți se taie maioneza. Scopul demersului este altul. Scopul e SCHIMBAREA. Workshopurile mele se adreseaza oamenilor care și-o doresc, mama ei de schimbare, dar nu știu de unde s-o apuce. Că schimbarea înseamna mâncat sănătos, slăbit sau o mai bună organizare a meselor, soluția este una și aceeași. Și e simplă. E lină. Oamenii cred ca e greu, vin cu bariere, cu valize întregi de emoții, experiențe și cunoștințe nefiltrate, iar pe mine nu mă bucură nimic mai tare decât să le văd pe toate cum cad ca piesele de domino, odată ce ei înțeleg că există o cale ușoară care îți poate aduce schimbarea pe care ți-o dorești. Discutăm despre “de la cap” și despre farfurie, învățăm ce aia meal plan, cum să facem unul bun și la ce e bun unul. Schimbăm experiențe și povești de viață, folosindu-ne cât mai mult de energia și dinamica grupului care se încropește. De fapt, asta ar fi diferența esențială între ce fac cu un om la coaching-ul one on one și ce se întâmplă la workshop. Uneori ajută să simți că, fie și doar pentru câteva ore, aparții unui grup de oameni în poveștile și problemele cărora te regăsești. Și de care te leagă, pe fun și relaxare, acest superglue pe picioare care-s… well… eu 🙂 E așa, un fel de stand up comedy, dacă vreți :-), dar cu informație valoroasă și generatoare de tot entuziasmul necesar ca să-ți iei inima în dinți și să chimbi ceva. De luni 🙂

Cam așa e treaba, pe scurt. Următoarea întâlnire cu și despre mâncare se întâmplă pe 21 martie, la Simbio (where else?!). Vă aștept cu toată bucuria și recunoștința care derivă din faptul că știu, ȘTIU eu, că o să fiu parte din schimbarea voastră.

🙂

_

Detaliile (de toate soiurile) vin către voi imediat ce vă luați inima în dinți și dați un mail pe ana [at] easypeasy.ro.

_

PS: Îi mulțumesc Cătălinei Kiss The Cook pentru the amazing photos în care ne-a tras la primul workshop public de la Simbio. Și lui mighty Cărturești pentru daruri. Și lui Mazi și Titică pentru revistele Good Food cu fața mea în ele, pe care le-am împărțit semi-narcisist tot atunci. Mă străduiesc să găsesc mereu sponsori drăguți, care să întregeasca experiența workshopului cu some sort of memorabilia din ziua Z, aia care, pentru majoritatea oamenilor prezenți, e și ziua în care ceva s-a schimbat 🙂

Context: Unul din filmele mele preferate of all times este It’s A Wonderful Life, al lui Frank Capra. Ăla vechi, din 1946. Despre un om adus de împrejurări în pragul sinuciderii, pe care un înger simpatic îl sucește de la aruncatul în cap pe podul din Bedford Falls, arătându-i cum ar fi fost viața altora dacă el n-ar fi existat. Văd filmul ăsta o dată pe an, de Crăciun, și mă lasă mereu cu un aftertaste de recunoștință pentru viața pe care o am. Și acum, despre viața pe care nu aș fi avut-o, dacă Simbio nu ar fi existat.

2 octombrie 2011 ar fi fost duminica în care nu aș fi străbătut, pe o mocănească de-aia de te udă până la chiloți, un Șelari dezafectat la vremea aia, la braț cu my friend, Mazi. Ar fi fost duminica în care nu aș fi pus piciorul în micuța cafenea cu all day breakfast din Centrul Vechi. Duminica în care nu aș fi cunoscut-o pe Elena, una din cele mai bubbly, smart, genuine și genuinely lovable piariste din orașul ăsta. Duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Iulia, nici cât să-mi fie dragă și nici… deloc. Precis precis ar fi fost duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Dana, Dana-de-la-Simbio, Dana-cea-care-m-a-făcut-un-om-mai-bun. More to the point, duminica lui 2 octombrie 2011 ar fi fost acea duminică în care viața mea nu s-ar fi schimbat. Ar fi trecut ca și când n-a fost niciodată. I-ar fi urmat alte duminici la fel. Iar eu aș fi fost altcineva decât sunt.

Octombrie 2011 ar fi fost acel octombrie în care nu mi-aș fi făcut rezervare pentru ziua mea din iulie anul următor. Și acel octombrie în care nu aș fi scris asta. Și mai ales acel octombrie care nu s-ar fi regăsit, trei ani mai târziu, brăzdat într-un prag de ciment din casa de pe Negustori 26.

Noiembrie 2011 ar fi fost acel noiembrie în care nu ar fi apărut în side bar-ul blogului meu, for no reason at all și fără să-mi fi cerut cineva asta, bannerul care nu avea să mai plece vreodată. Despre care treabă nu aș fi scris, desigur, aici. Acel noiembrie în care nu aș fi avut niciun motiv să mă iau la mișto, dar în serios, de maniera asta: “mă simt ca o adolescentă în diverse faze de călduri când vorbesc despre Simbio [btw, I still do]. Deci să nu ziceți de rău, că o iau personal [yep, I still do that as well]. Dar stiți de ce? Pentru că locul ăla are inimă, puls, îi curge sânge prin pereți, vorbește, băi nene. Vorbește cu mine. Vorbește și cu voi dacă vreți să-l ascultați, este mult, mult prea mișto experiența asta a mea de a-l fi cunoscut.”

5 iulie 2012 ar fi fost tot ziua mea, desigur (some things never change). Ar fi fost ziua mea pe care nu mi-aș fi sărbătorit-o la Simbio. Ziua mea în care nicio cafenea mică nu s-ar fi închis pentru mine. Ziua mea în care nimeni nu mi-ar fi adus televizorul plat de acasă și om cu mașină de karaoke, ca să fac concurență haosului din Bordello cu vocea mea de privighetoare (not).

August 2012 nu mi-ar fi adus cea mai frumoasă ploaie cu miros de în viață. Nu l-aș fi simțit în nări azi, în timp ce scriu, și nici poezie cam proastă și desuetă n-aș fi prestat 🙂

Vara lui 2013 ar fi fost vara în care nu aș fi decoperit Vama Veche de luni până joi. Vara în care Iulia nu m-ar fi salvat de 237 de ori pe zi de greieri kamikaze. În care vară nu aș fi aflat niciodată că poți sa-ți pui alcool în cafea first thing in the morning. Vara în care nu aș fi cunsocut-o pe Mirela. Vara în care nu aș fi reușit să beau (după câteva zile de practică) doua treimi dintr-o sticlă de bere. Balconul vilei Dini ar fi fost balconul în care n-aș fi stat niciodată, cu nicio prietenă. Marea ar fi fost tot verde, dar eu n-aș fi avut de unde să știu asta.

Vara lui 2013 nu ar fi fost nici vara în care aș fi trăit iar sentimentul ăla că lumea este un lighean. Nu ar fi fost deloc vara în care aș fi aflat că Dana și Iulia au fost elevele (saviste!) ale doamnei Mihăiță, mama lui Cătălin, prietenul meu bun și drag din liceu. Nu ar fi fost, practic, absolut deloc vara în care doamna Mihăiță avea să vină la Simbio ca să le vadă pe fete, înarmată cu mândria aia de dascăl care constată ce bun s-a ales de elevele lui. Nu le-ar fi adus nici compunerile de la ora de dirigenție. Dana, Iulia și doamna Mihăiță nu ar fi plâns de emoție.

În anul 2014, tsunami-ul meu propriu și foarte personal m-ar fi găsit, cu siguranță, un om mai singur. Februarie 2014 ar fi fost luna în care nu aș fi petrecut nici măcar o zi plângând fără jenă în văzul lumii, la masa de la geam. Dana nu ar fi fost acolo să mă țină de mână. Dana nu ar fi fost acolo să-mi fie prietenă. Dana nu ar fi fost acolo. Doar gândul că Dana nu ar fi fost acolo mă azvârle, retrospectiv, în ghearele unui atac de panică.

În mai 2014 nu aș fi avut de ce să-mi târăsc emoțiile necenzurate pe Șelari 18, ca să-mi iau la revedere de la vechiul Simbio. Nu aș fi cumpărat ultimele două farfuriuțe albe, dantelate, de la Zara Home. Nu i-aș fi servit niciodată lui Iepu’ ou ochi în ele. Nu aș fi “furat” un meniu. Una peste alta, nu aș fi avut în casă niciun reminder al celui mai iubit loc care nu există.

Vara lui 2014 ar fi trecut pur și simplu. Fără expectative.

Negustori 26 ar fi fost doar o adresă.

Zaira ar fi fost doar un nume.

Cel mai bun cappuccino nu ar fi existat. Gabi nu l-ar fi făcut.

Cea mai frumoasă femeie pe care am vazut-o vreodată în carne și oase nu ar fi fost Cristiana.

Cel mai des nu aș fi scris despre niciun local bucureștean in particular.

Cel mai mult nu m-aș fi întâlnit cu toți oamenii dragi, în același loc și în aceeași stare.

Cel mai dor nu mi-ar fi fost.

Cel mai tare nu m-aș fi simțit acasă, niciunde.

_

Simbio Kitchen & Bar s-a redeschis pe Str. Negustori 26. Din fericire pentru mine.

foto: https://www.threadless.com/product/4020/Love_Yourself 

Începe ca o frământare mică in the back of your mind. Apoi crește, crește în senzație de covor tras de sub picioare, crește până când simți că, dacă nu faci ceva, o să-ți rămână pielea mică și parcă-ți vine să desprinzi din tine bucăți. Nevoia de schimbare e acolo, e mare și frige. Și atunci ai de ales: te dai la fund sau te schimbi. What’s it gonna be?

_

Într-un astfel de moment de cumpănă ajung la mine marea majoritate a oamenilor cu care lucrez pe food coaching. Mă caută când frământarea, nevoia lor de schimbare, se întâlnește cu informația că exist. Iar eu… eu sunt un fel de catalizator al schimbării lor, there for the ride, cu energia pe care mi-o dă sentimentul de recunoștință că mă primesc în ea. În  schimbarea lor. În progresul lor, acest drog universal care funcționează fix pe principiul “the more you have, the more you want”.

Săptămâna trecută m-am dus la Google TGIF, să le povestesc celor mai smart oameni din oraș (uuu, the pressure), cum e cu schimbarea și mâncarea, care e treaba cu motivația, care e soluția (că na, tre’ să existe una, for sure). Și adunându-mi eu gândurile, în capul meu și în proximitatea castroanelor cu fructe uriașe pe care Google team le plasase strategic pe masă, am realizat că pentru majoritatea oamenilor, motivația inițială, aia care îi împinge către shimbare, e una negativă. Frica (frica de boli, usually) sau o șifonată imagine de sine (aia, știți, când te uiți în oglindă și te întrebi, ca mama vitregă din Albă ca Zăpada, cine pielea mea e cea mai frumoasă din țară, coz for sure it ain’t you).

Ei, faza e că genul ăsta de motivație negativă e bună ca să-ți dea un șut în fund, dar nu te ajută prea tare in the long run. Prea puțini dintre noi aleg să nu mănânce prăjitură acum ca să fie slabi și frumoși peste șase luni. Nu suntem proiectați să ne abținem. Vorba aia: seek pleasure, avoid pain, asta e ce ne mână de fapt în viață. Așa că dacă vrei să faci o schimbare reală și de fond, trebuie să-ți găsești un altfel de motivație. Să vezi binele imediat, nu ăla de la capătul tunelului.

Pentru cei care sunt convinși că trebuie să-și angreneze voința în demersul ăsta de schimbare, presupunând că o și au, lucrurile rămân în acea fază incipientă și urâcios-negativă, în care-s mereu cu ochii pe premiul cel mare. Asta îi impiedică să se bucure de kilogramul dat jos azi, pentru că se uită doar la alea 9 pe care le mai au de pierdut.  Nu văd beneficiile imediate și le e veșnic greu și cam nașpa. Sunt frustrați, pentru că renunțarea nu e sexy deloc. Și sunt greu spre imposibil de deblocat din mindsetul ăsta, cel puțin, la acel moment.

Pe de altă parte, oamenii cu care reușesc să fac o brânză sunt ăia care înțeleg că voința nu are ce căuta în ce facem noi aici. Că deși frica sau neiubirea de sine ne-a adus împreună, e cazul să lase la ușă orice bagaj, ca să se poată deschide către o nouă experiență și un nou soi de motivație. Aia ongoing. Zilnică. Să vadă, să conștientizeze și să sărbătorească zilnic fiecare senzație de bine. Să își bucățească obiectivul ăla mare și scary în mici obiective zilnice și săptămânale. Și să savureze fiecare mică izbândă, pentru că doar asta îi va face să își schimbe discursul interior din alde “eu nu am voință, eu nu sunt disciplinat” în “yey, I did it!”.

La fel stă treaba și cu sportul. Du-te la sală strict cu gândul că te miști ca să slăbești și o să-și lași ficatul ostatic într-o baltă de insatisfacție. O să te țină până când n-o să te mai țină. Nu o să fii în stare să vezi progresul zilnic, pentru că mereu o să ai în cap punctul ăla îndepărtat care întârzie să ți se întâmple. Dacă, pe de altă parte (și indiferent ce te-a motivat să te miști in the first place), abandonezi presiunea inițială și îți dai voie să te bucuri de ce faci acolo, și fundul o sa-ți stea mai sus, și sufletul o să-ți zburde pe muzica ta. O să începi să te miști de dragul mișcării. Satisfacția o să-ți vină din felul în care răspunde corpul tău la ceea ce e schimbat și nou.

Și before you know it, ai să ajungi acolo unde ți-ai dorit. O să te iubești nu pentru că ești mai slab, ci pentru că, vorba aia, meriți. Pentru că ești beat de progres și te vezi cu alți ochi. Pentru că măsura succesului tău nu mai e doar o cifră. E o stare.

_

Închei cu câteva vorbe de la clienții mei ăi mai premianți, mă gândesc că poate cineva rezonează cu ce zic ei acolo, suficient cât să facă pasul. Eu îi rugasem să-mi spună ce sfat le-ar da celor care vor să facă o schimbare în alimentație, dar m-am ales cu niște testimoniale 🙂 Să fie primit! Și nu uitați, schimbarea e numai atât de grea cât vreți voi să fie. Srsly 🙂

_

Întâlnirea mea cu conceptul de food-coaching n-a fost prevestită de nimic și nici nu îmi amintesc cum de m-am trezit pentru prima oară pe blogul Anei, parcă-l lăsase cineva anume deschis la pagina cu pricina. În plus, nici nu căutam așa ceva și credeam despre mine că m-am cam lămurit cum e cu mâncatul sănătos; am destule diete încercate la activ și suficiente fluctuații de greutate în istoric încât să fi acoperit materia suficient cât să iau notă mare la orice test, câtă vreme nu are și probă practică. Adică știu cum se face, mai departe ține de voința mea să traduc în faptă ce știu, și dacă eu nu mă aduc în starea de a face ce trebuie, degeaba vii tu de pe margine să-mi strigi hai că poți!, că parol, pot să-ți demonstrez că te înșeli! (zicea mintea mea în gândul ei). Well, aici ia cuvantul Ana, herself, permiteți-mi vă rog să citez din primul ei reply către mine: “Să știi că eu am o părere foarte proastă despre metodele de a izbândi orice implicând voința. Consider că a face ceva cu voința înseamnă a face ceva contra firii noastre. Ori ce mă interesează pe mine e să ajungem la un obiectiv folosindu-ne de firea noastra, nu în ciuda ei. O să vezi tu;)) “. Convincing, I know!!!
Long story short, cu ce m-am ales eu dupa ce am experimentat două luni treaba asta cu meal planningul: cu altceva decât ce așteptam. Ceva mai bun. Am si slăbit moderat, dar e beside the point. Am descoperit cu uimire o stare de bine, de vigoare – fără fluctuații de-a lungul zilei. Fără acele momente de epuizare sau moleșeală care preced și succed pauza de masă. Am descoperit gusturi noi și rețete minunate, combinații hrănitoare pe care nu m-aș fi gândit să le încerc. Am descoperit că îmi place să le pregătesc eu însămi (which is new for me). Am descoperit-o pe Ana, care e atât de plăcut-convingătoare și atât de funny și lovable încât you reaaaaally really try your best, că n-ai vrea s-o dezamăgești că s-a străduit degeaba cu tine și a pus timp și suflet când a caligrafiat frumos pe agendele ei prețioase un meal plan gândit ca o surpriză de ziua ta, genul ăla pe care când îl deschizi și începi a citi, îți scapă un strigăt de plăcere și abia ai răbdare să vină mai repede luni ca să începi.
Aș vrea să se poată să-mi trimită Ana meal plans everyday for the rest of my life. O recomand cu drag și cu inima plină oricui dorește să-și pună puțină ordine în felul în care se hrănește, fără încrâncenări și extremisme, fără suplicii și interdicții, doar cu grijă pentru propria bunăstare fizică si buna-dispoziție zilnică.
#April

_

Am cunoscut-o pe ana in vara lui 2014, imi fusese calduros recomandata de a o amica care deja lucra cu ea, era foarte multumita si cum eu doream sa mai scap de 3-4 kilograme si nu reuseam am sunat-o asap. Vedeti, eu am fost mereu slaba si dupa sarcina lucrurile s-au schimbat, statul acasa cu copilul, apoi jobul si copilul , asocierile alimentare gresite si pana la urma schimbarile de metabolism, ma faceau sa stagnez la o anumita greutate care nu era pe placul meu. Ana a fost sincera de la inceput si mi-a setat asteptarile corect. M-a ajutat sa scap intr-un timp extrem de scurt (2 luni) de kilogramele in plus, prin meniuri sanatoase si echilibrate, construite in functie de programul si preferintele mele culinare (spre exemplu, eu nu prea mananc carne). Ce mi-a placut maxim la ea este autenticitatea si spiritul vesel. Imi amintesc cum ma suna in fiecare luni dimineata sa ma intrebe ce zice cantarul si sa imi reaminteasca ca este aici langa mine la fiecare pas– imi dadeau asa energie si ma stimula sa imi ating obiectivul. O recomand cu incredere pe Ana turor celor care vor sa slabeasca intr-un mod sanatos si cu rezultate de lunga durata.
#Oana

_

Personal, nu am pornit la drum cu scopul de a scapa de kilogramele in plus (desi stiam ca vine la pachet, deci double wiiin), ci de a gasi mai degraba un echilibru intre sala de sport si mesele de acasa. Simteam ca ceva nu merge cum trebuie, ajunsesem sa mananc ca o vrabiuta in mare parte a timpului, in principal mese foarte seci, anoste (vesnicul piept de pui cu ceva salata aruncata pe acolo), sa renunt complet la cine dintr-un motiv care, va jur, ca acum, privind in urma, imi scapa. Evident ca nu m-am ales cu nimic bun din toata treaba asta asa ca la recomandarea unei prietene comune (merci, Emi!) m-am hotarat sa ii scriu Anei si bine am facut! Au urmat doua luni de poveste, cu meniuni atat, dar atat de diverse si de colorate incat pot afirma mi-am schimbat complet viziunea asupra mancarii 🙂 In prezent imi creez singura meniurile (sau incerc sa fac asta), iar Ana ma consiliaza and it works like magic. Stiu ca este ceva ce voi face in continuare si care usor, usor se va transforma intr-un stil de viata.
Mai jos am punctat cateva beneficii ale meal planningului, asa cum le-am simtit eu:
– diversitatea meniurilor de care va spuneam si mai sus au facut sa nu ma plictisesc deloc de un anumit ingredient sau fel de mancare. Ba din contra, am descoperit retete, combinatii si gusturi noi pe care le-am introdus in meniul meu actual
exemplu concret: rodia. Inainte o evitam, mi se parea ca nu prea am cum sa o mananc. Acum scormonesc Pinterestul dupa retete cu rodie included.
– organizarea cumparaturilor. Faptul ca merg o singura data pe saptamana la cumparaturi, cu o lista stufoasa si concreta mi-a salvat foarte mult timp, dar si bani. Btw, pentru liste recomand aplicatia Google Keep!
– am stat mai mult timp in bucatarie pentru a-mi prepara mesele, iar acest lucru m-a disciplinat mai mult
– am devenit mai responsabila cu ce pun in farfurie. Frunzele si legumele nu lipsesc niciodata din combinatie
– da, am slabit si am mancat, dar cel mai important am mancat sanatos, gustos, personalizat fix pe ceea ce-mi place mie (beat that meniuri de la nutritionist cu branza de vaci si piept de pui fara numar, beat that Dukan si care o-ti mai fi)
Daca vrei cu adevarat sa schimbi ceva in ceea ce priveste abordarea ta asupra mancarii acum este momentul! 🙂
#Andreea

_

La un moment dat, când o frunzăream aiurea pe facebook, am zărit un link pus de Ana. Și m-am apucat să citesc. Și apoi i-am scris repede un mail și-un comentariu pe blog: “Am făcut primul pas: ți-am scris!” De aici, au mai trecut, practic, 2 săptămâni până am început treaba. Într-una am monitorizat și trecut într-un fișier tot ceea ce am mâncat și băut. Plus activitățile fizice (biclă, alergat). Cum arătau mesele? Destul de haotic, destul de mult (așa mi se părea la vremea respectivă) și destul de neregulat. Cea mai gravă mi se părea senzația constantă de foame, plus impulsul de a mânca multe, multe fructe seara, înainte de culcare (mai ales vara). Și ciocolată. Tot seara, chiar și noaptea. De ce m-am apucat de trebușoara aceasta? În primul rând, pentru că am luat cam 15 kg fără să îmi dau seama. Apoi pentru că îmi doream să am pe cineva care mă, să zicem, “forțează” să mănânc regulat, fără excese, alimente pe care le iubesc și pe care corpul meu le dorește. Ana mi-a dat un chestionar la care am răspuns cât am putut eu de simplu și, mai ales, sincer.
***
În săptămâna în care am început planning-ul cu Ana, deși mâncam mai mult ca înainte (in caloric depășit cu 200-300 cal/zi față de cum mâncam înainte), am pierdut primul kilogram. 3 mese principale pe zi, 2 gustări. La mesele principale un fel, maxim maximorum, două feluri de mâncare, dacă simțeam nevoia de supă/ciorbă. Nu am simțit lipsa niciunui aliment cu care eram obișnuită pentru că au fost cam toate în meniu, combinate armonios, cât să primesc în fiecare zi cât și ceea ce îmi trebuie. Încet, am scăzut și zahărul din alimentație. Nu și carbohidrații pentru că avem nevoie de ei, atenție. Am intrat într-un fel de rutină cu pregătitul meselor: unele le puteam găti cu o seară înainte, altele dimineața și altele chiar înainte de ale consuma (de obicei salate/ sandwichuri).
Părți bune:
Am slăbit cât îmi doream (10-12 kg) cam în 3 luni.
Am mâncat mai sănătos: mai multe legume, mai multe fibre decât înainte.
Am învățat să-mi organizez cumpărăturile astfel încât să nu mai plec să cumpăr brânză și să mă întorc cu pastramă, leuștean și sarmale, de exemplu (egal economie de bani, timp).
Am învățat să-mi organizez alimentele în frigider.
Mi-am obligat corpul să mănânce corect, la ore cât de cât decente așa că nu am mai simțit acea nevoie acută de a mânca la ore târzii ciocolată și fructe (floricele, chipsuri, bere).
Fiziologic, am cam uitat ce e aia balonare, că o luasem razna. Intenționam să merg la medic să văd de ce tot timpul am un burtoi cât un cimpoi.
Mesele planificate au fost de mare ajutor câns am început să merg la sală. La ceea ce aveam înainte, s-au mai adăugat alimente/gustări pre/post worlkout. Așa că am avur randament bun și nu am leșinat după două-trei exerciții.
Părți rele: Cumva, devii dependent de acest fel de viață și nu mai vrei să te întorci la haosul de dinainte. Asta n-ar fi o treabă chiar rea dacă nu ai interacționa și cu alții. Adică începi să refuzi pâinea, berea, sarmalele și plăcintele oferite în exces de părinți/bunici/prieteni.

De ce ai avea nevoie ca să începi meal planning? În primul rând de răbdare. Progresele se fac pas cu pas, nu peste noapte.

Linkuri utile:
http://www.kissthecook.ro/2014/08/e-totusi-devreme-dar-sa-va-scriu-despre-ana/
http://www.kissthecook.ro/2014/09/cum-sa-ti-pregatesti-ingredientele-pentru-meniu-foodcoaching-partea-doua/
http://www.kissthecook.ro/2014/09/cum-se-pupa-foodcoachingul-cu-sportul/
http://www.pinterest.com/catarii/food-coaching-easypeasy/
#Cătălina, Kiss The Cook

_

M-am hotarat sa apelez la Ana in momentul in care am simtit ca sunt inr-un blocaj. Citisem destule despre nutritie, despre cum sa ne alimentam corect, stiam teoria, dar aveam probleme cu practica. Cu Ana am trecut in prima faza prin principiile de baza ale unei alimentatii corecte, ceea ce a fost mai mult ca o recapitulare, dar binevenita. A urmat apoi meniul personalizat in functie de problemele mele, de gusturile, preferintele si aversiunile pentru anumite elemente. Meniul dat de Ana a fost foarte variat, a inclus, asa cum am stabilit cu ea, tot felul de retete noi, pentru ca mie imi place sa gatesc si sa experimentez. Asteptam mereu cu nerabdare noul meniu ca sa vad ce minuni mi-a mai pregatit Ana! :))

Varietatea si noutatea meniului, combinate cu preferintele mele m-au facut sa il urmez destul de usor si cu mare placere.
Singura problema este ca trebuie sa iti faci timp sa te aprovizionezi si sa gatesti ce este in meniu, iar eu am avut uneori dificultati aici pentru ca au intervenit evenimente, deplasari si alte problemute din cauza carora nu am reusit sa urmez meniul 100%, asa cum as fi dorit.

Nu am slabit cat mi-as fi dorit, este posibil ca asteptarile mele sa fi fost prea mari sau pur si simplu slabitul asta, atunci cand nu ai prea multe kilograme de dat jos, este al naibii de greu. Ce stiu sigur insa este ca fara Ana nu as fi slabit deloc, intrasem pe o spirala usoara ascendenta din care nu ma mai opream. Cu ajutorul ei am inversat aceasta tendinta, am deprins noi gusturi si preferinte (daca mi-ai fi spus acum cateva luni ca voi iubi porridge-ul as fi ras ca in filme), am deprins niste reguli si rutine, am inceput sa caut retete noi ca sa evit plictiseala in bucatarie. Ana, multumesc!
#Anna

_

Sunt 10 ani de cand ma lupt cu greutatea. Am incercat nutritionisti, antrenor personal, diete de pe net, dar de fiecare data rezultatele au fost de scurta durata, pentru ca se trata simptomul, si nu cauza, prin abordari de genul “totul sau nimic”. Abia cand am inceput food coaching-ul cu Ana am inteles ca abordarea era gresita, ca nu e nevoie de abordari extremiste, ca nu e nevoie sa mananc doar chestii insipide si repetitive, care sa ma faca sa ma simt pedepsita pentru ca am ajuns la o greutate atat de mare. Planurile ei nu sunt nici low carb. nici low/fat, nici high protein, sunt echilibrate si gustoase si te fac sa astepti cu nerabdare fiecare masa. De altfel, Ana nici nu vrea sa ma gandesc ca sunt la dieta cand mananc conform planurilor ei, pentru ca vrea sa ma scoata din tipul asta de gandire cu “e voie/nu e voie”, “e bine/nu e bine”. Si a reusit sa ma faca sa inteleg ca orice este permis in anumite limite, ca daca am mancat ceva ce nu era in plan acum, nu inseamna ca trebuie sa incep iar de luni, ca oricum am dat-o in bara, ci pot incepe iar chiar de la masa urmatoare, a reusit sa ma scoata din tipul asta de gandire cu “totul sau nimic”. Cel mai important este ca mi s-a schimbat focusul de pe slabit pe mancat sanatos, iar slabitul vine de la sine, ca o consecinta fireasca. Este prima oara cand timp de 6 luni m-am preocupat in mod constant de mancat sanatos, cand am experimentat tot felul de alimente si retete noi, de care s-a bucurat si restul familiei, e prima oara cand chiar simt ca desi nu am ajuns inca unde imi propun cu greutatea, voi ajunge acolo pentru ca s-au intamplat niste schimbari care de data asta tin de cauza, nu de simptom. Am slabit 16 kilograme in 6 luni, nu este spectaculos pentru ca nu am fost mereu disciplinata in aceste 6 luni, dar eu nu m-am simtit niciodata mai bine fizic si psihic si ma bucur in fiecare zi ca am intalnit-o pe Ana si mi-a schimbat viata.
#Paula
_

Una din bucuriile mele în viață e să ling pagini întregi de iherb și să citesc review-uri și articole despre diverse suplimente. Citesc si browsez mult mai mult decât iau pe gură, aia clar 🙂 Și cam la fiecare început de an mă apucă un mare elan, comand cu găletușa și testez diverse. Se întâmplă să cred că e a shitload of marketing bull shlaha în treaba asta cu suplimentele, dar nu pot să zic că acest lucru mă descurajează. Am un respect deosebit față de placebo, așa că, ce să zic, să fie primit 🙂 Cu acest disclaimer înainte, hai să vă zic una și alta despre niște esențiale pe care m-aș aventura să le recomand, dar și despre câteva mofturi și mofturele.

Here goes nothing.

ESENȚIALE, pe care le iau cam tot timpul și cam fără pauză.

1. un PROBIOTIC bun

 

Probioticele astea-s mare fiță. Suport pentru sistemul imunitar, o digestie funcțională și o una peste alta stare de bine, toate au câte ceva de-a face cu o floră intestinală beton. Starea de sănătate la nivelul intestinului reflectă starea de sănătate a omului overall. E important ca acolo să fie treaba echilibrată. Și nu, nu se echilibrază cu iaurt din comerț. Explică Mercola aici de ce. Și tot la el găsiți, în fel și chip, explicată importanța suplimentării cu probiotice. Un probiotic eficient tre’ să aibă peste 1 miliard de culturi. Mai greu de găsit la noi pe piață așa ceva. Noi am tot luat unul de la Healthy Origins, care e good value for money. Mă bate gândul să îl încerc si pe al lui Mercola, e freakin’ expensive, dar are un lanț de lactobacillus pe numele lui DDS-1, care cică ar fi cel mai șmecher dintre toate vietățile bacteriene cu care ai vrea să-ți populezi colonul :-))

Copilului ii dau probiotic cu colostru, de la ChildLife.

2. OMEGA 3 din sursă animală și în doză suficientă

Pentru sănătate cardiovasculară, pentru articulații, pentru cap și mood, Omega 3 e un musai, pare-se. Cum peștele gras pe care îl mâncăm nu ne asigură chiar tot necesarul, ne îndreptăm atenția către un supliment. Unul care să fie pur și bine dozat. Problema cea mai mare a acestor “pastiluțe” e că-s cât pumnul, iar dacă vrei să faci o brânză, tre’ să iei peste 6 pe zi (aici info despre dozele cu care suplimentezi, în funcție de ce vrei să obții). Incomod și enervant. Așa că după ce am luat tot anul trecut pastile de la Madre Labs și Now Foods, anul ăsta mă gândesc să trec pe un ulei de pește lichid, cum e ăsta din poză, de la Nature’s Answer. Care în decurs de o linguriță vine cu EPA și DHA cât încap în patru capsule. Un fact sheet interesant despre Omega 3 găsiți aici. Și, desigur, din nou la Mercola. De la care Mercola am aflat anul trecut despre Krill Oil, the ultimate Omega 3 supliment, pe care am renunțat, însă, să-l mai comand, pentru că mi-am dat seama că e pur și simplu too expensive și nu sunt convinsă că diferența față de alte surse/suplimente de Omega 3 e atât de mare încât să justifice efortul.

3. UBIQUINOL, sau măcar CoQ10

Ubiquinolul este forma mai șmecheră și mai bio available a coenzimei Q10, unul dintre cei mai strong antioxidanți out there. Diminuează producția de radicali liberi (responsabili pentru o panoplie de nenorociri :(), promovează sănătatea articulațiilor, șterge ridurile cu buretele (yeah, right! :-)), ajută la menținerea binelui cardiovascular (cu efecte benefice asupra nivelului colesterolului rău în sânge), iar dacă ați trecut cumva pragul colesterolului to the dark side și luați statine (medicația specifică), un supliment de ubiquinol e cu atât mai important, pentru că diminuează efectele secundare nasoale ale acestor medicamente. Mai multe despre ubiquinol puteți citi aici, unde găsiți, de altfel, bine explicată și distincția dintre acesta și Coenzima Q10. Pe scurt așa, CoQ10 e pentru tinerei, căci după ce treci de 30-40 de ani (părerile sunt împărțite), organismul tău își cam pierde capacitatea de a transforma CoQ10 în forma sa redusă, ubiquinol.

MOFTURI

Am un spate bulit rău si un nivel cronic de inflamație low level în corp (the bad stuff, mereu îmi ies CRP-ul si VSH-ul ușor peste limita normala, ceea ce, in the long run, poa’ să nu însemne nimic, sau poa să însemne ceva). Așa că, între altele, fac ocazional o cură de Curcumin (curcumă, extract), cu efect antiinflamator și antioxidant (de la Jarrow formula), calciu-magneziu-D-K (nu știu dacă știți, dar chestiile astea trebuie luate musai împeună to collect all benefits, iar Now Foods au un supliment care le reunește pe toate) și Astaxanthin (cel mai la modă, încă, antioxidant, un carotenoid extras din niște alge, despre ale cărui beneficii puteți citi aici).

Iarna mai fac și câte o cură de multivitamine, mai mult așa, de chichi. Nu sunt foarte convinsă de efectul magic al acestor multivitamine, prefer sa iau targetat și la marele fix. Dar… cum ziceam, iarna, lua-o-ar ciuma :-))

Cum povesteam și la început, treaba cu suplimentele e pe bază de decizie foarte persoanală, că-s bani mulți în joc și not a lot of evidence cum că ar fi bune de ceva. Ba chiar sunt situații în care suplimentele luate după ureche mai rău fac, de-aia ar trebui să te verși frumușel măcar la medicul de familie re la supliemntele pe care (vrei să) le iei, ca să-și dea și el cu părarea. E bine să îți alegi sursele de informație și să ai în vedere că și ăia buni și credibili au interese conexe. Până la urmă, dacă ai terminat de citit, chestionat și investigat, și decizi că ți-ar trebui niște suplimente, eu zic că nu e fix cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla :-))

Iar așa, ca famous last words, țineți cont că niciun plan de suplimente nu compensează porceli alimentare și stil de viață sedentar. O aliniere și o balansare a întregii trebi e absolut necesară. Că dacă mâncăm Oreo cu o mână pe volan, una pe telefon și una pe batista cu care ne ștergem de la nas dramele emotionale pe care le trăim exacerbat și veșnic, nici mama lui Omega 3 nu o să ne salveze. Mso, bottom line, eat right, exercise, live happily. Că de aia se cheama suplimente, mă, nu țin loc de lucruri, ci suplimentează. And that, my friends, was some deep, deep shit 🙂