Acum un an (și ceva), eram încă bine înșurubată într-o corporație. Mestecam, ca pe ciungă, de-alea ca mission, vision, values și habar nu aveam că pretty soon va trebui să pun niște sens, al meu personal, pe cuvintele astea goale. Adică, sincer, it’s all a big pile of crap, rareori textele care rezulta din sforțarile supraomenești ale departamentului de compuneri au vreo legătură cu realitatea și mai ales cu realitatea ălora de muncesc la întreprinderea cu valori. Nu prea e ca-n faza aia din Jerry Maguire, când se umflă biscuiții-n personajul lui Tom Cruise și scrie omul peste noapte un ditamai mission statementu’ (which, btw, gets him fired), că nu e scopul nimănui ca adevărul să fie, gen, spus.

Ei, când lucrezi  de capul tău, dar cu, totuși, oameni, e bine ca între două, say, planuri alimentare, să te mai întrebi și tu, așa… care e misiunea ta. Adică, altfel spus, nu “cine suntem noi?”, cum greșit se pune problema uneori la corporație, ci “de ce suntem?”. De ce faci ceea ce faci every day. De ce exiști în schema mai mare a lucrurilor. Încotro. După ce îți pui the right kind of questions, trebuie neapărat să treci de primul strat de răspunsuri (like “exist ca să le ofer oamenilor informații despre haleală și planuri alimentare mănușă”). Îl depășești în fugă pe Captain Obvious și ajungi la sâmbure. Moment în care devine mai clar pentru toată lumea din capul tău că misiunea ta are nimic de a face, de fapt, cu crăpelnița, vorba ambasadoarei. Și are totul de a face cu inspirația. Cu pasiunea. Cu entuziasmul molipsitor. Cu zvâcul. Informația este peste tot. Peeeste tot. Nu (doar) asta caută oamenii cu care lucrez. Oamenii (și prin asta nu înțeleg in niciun caz TOȚI oamenii) au nevoie să se simtă inspirați. Să simtă că mai e cineva acolo cu ei for the ride. Care știe una alta și e în stare să împărtășească ce știe, care iubește porcul, biscuitele Oreo și băutura carbogazoasă maro, de proveniență dubioasă, care râde zgomotos, trăiește pătimaș și e willing să-și suflece mânecuțele și să muncească la schimbarea lor cot la cot cu ei.

Poate că citind despre mine diverse (like, nush, că am făcut ceva curs de nutritie sau că am blogul cu mâncare din 2009 sau mai știu eu ce), ați fi tentați să credeți că asta mă recomandă pentru treaba cu food coachingul. În realitate, însă, eu fac  foarte bine ce fac nu neapărat pentru că am citit 456476373736 de cărți de bucate de nutriție, ci fix pentru că iubesc mâncarea (și I can totally relate to people who do), iubesc oamenii aproape la fel de mult, sunt o ființă hipersocială, empatică și, desigur, extrem extrem de amuzantă :-)))

Sâmbăta asta a fost workshop din nou. Ca de fiecare dată, am făcut un tur de masă și fiecare om a zis de ce-a venit. Să auzi că un om a venit la workshopul tău în primul rând ca să te cunoască, și apoi ca să afle despre mâncare, e acea situație aproape utopică în care misiunea, viziunea și valorile se pupă perfect cu realitatea din teren. Să auzi că o fată a plecat la 5 și ceva dimineața din orașul în care locuiește, ca să ajungă la 10 fix la workshop, e, pardon my French, o situație de “m-am ^%^*& pe mine”.

Ayways, orele sunt înaintate și plapuma mă cheamă. Nici nu aveam așa mare lucru de zis, doar că noi, aici, la fabrica easy peasy, lucrăm cu spor și bucurie și intenționăm să stay true to ourselves and our mission. Și prin noi înțeleg eu:-))

Long live porcul și mulțumesc foarte mult oamenilor super super de treabă de la Le Petit Marseillaise și Books Express, pentru că au fost la rândul lor inspirați de ceea ce fac și au dăruit tuturor participantelor la workshop lucruri simpatice și foarte folositoare.

_

PS: Prima poză din colaj – 57 de pixuri Muji numaișinumai pentru mine, deoarece cineva acolo în Berlin mă iubește. Coolest gift ever 🙂

PPS: Un food coach este un cetățean care te învață cum să mănânci corect și pe obiectivul tău, și care (in my particular case) îți face planuri alimentare săptămânale custom, care să semene cu tine, nu cu vecinul de bloc. Acestea vor conține exhaustiv tot ce vei mânca, plus niscai indicații de regie (ba o rețetă, ba un se ia, se pune, se mermelește în tigaie, ba informații prețioase gen “la Lidl găsești cel mai bun avocado”). Planurile vin la pachet cu suport pe toate căile uzuale de comunicare între oameni. Treaba nu e rocket science, so ideea de bază e ca într-un timp rezonabil să treci la faza a doua, de do it yourself. Cam așa.