Veniți voi la Hadar Chalet?, ne-a iscodit într-o zi Mădălin-vinuri-și-cuțite. Bă, care cum îi drumul?, am întrebat eu, dar nu așa urât, ci, desigur, elegant, fin. Ia de aici o poză idilică de drum forestier cu pașune verde în lături, fără nicio legătură cu realitatea, a răspuns Mădălin. Păi în cazul ăsta, am zis eu, în cazul ăsta, venim.

Așa se face că în sfânta zi de vineri, 13, (true story), ne-am pornit în gașcă selectă de mâncători de profesie foodies, fiecare cu al său “celălat semnificativ”, către cabana unde nu exsită semnal de mobil (șoc și groază), și unde, basically, poți să răcnești cât vrei, că nu te aude nimeni pe o rază de patrujde kilometri. Înarmați cu GPS, sticksuri și lanterne, hotărâți să nu cedăm avansurilor niciunui forestier și perfect sătui, că nu se știe niciodată unde te duce drumul, M. și cu mine am plecat pe la circa trei după-amiaza din București, către aproximativ Întorsura Buzăului, pe drumul, credeam noi, recomandat de Oana și Adriana, gazdele noastre de la Hadar. Am ieșit prin Voluntari, unde un tir rămas a pustiu în mijlocul drumului ne-a facilitat, preț de 20 de minute, admirarea din suflet și fotografierea cu telefonul, prin geamul mașinii proaspăt spălate, a pitorescului local – niște neni care jucau table așezați pe navete de bere în fața unei pescării. Ui ui, ce frumos! Așa. Odată depășit momentul critic, am mers țintit, pe drum cu juma de bandă pe sens, tot înainte, tot spre Mizil. Ne-am cam prins că nu eram pe drumul bun atunci când jumătatea de bandă s-a făcut sfert, asfaltul a fost înlocuit de un mix de pietriș și balegă, și, nu în ultimul rând, atunci când o căprioară ne-a vizat dintre pet-uri omenești de bere și cocacola, via o pădure semi virgină. Cum să ne întoarcem înapoi nu se punea problema, iar rețea portocalie nu mai aveam de mult, am decis să mergem înainte. Căprioara a fost de acord. Am trecut prin Searing Gorge (World of Warcraft reference, nu vă bateți capul) și am ajuns până la urmă înapoi într-un soi de civilizație. De spus că sărăcie și mizerie mai avansate ca pe drumurile comunale din județele Ialomița și Buzău mie nu mi-a fost dat să văd până acum.

La un moment dat ne-am intersectat cu o stânga dinspre Văleni, pe unde ar fi trebuit să venim de fapt, via Ploiești, dacă am fi știut ce e bine pentru noi. Ultima bucățică de drum spre Hadar, aia forestieră, am parcurs-o pe întuneric și a fost așa, cum să zic, pentru mașina noastră sport și foarte joasă, un caz tipic de gang bang și tort. Când în sfârșit am ajuns la chalet, eu eram mai ciufută decât prevede legea și nici nu mai știu ce i-am zis Oanei, care ieșise drăguță să ne întâmpine cu, din fericire, alcool.

Fellow foodies Mazi, Titică, Florin, Mădălin, Manafu (cea mai recentă adiție la grupul iubitorilor de haleală) erau deja în sufrageria dogorind a șemineu. Salutări, alea alea, hop țop cu geamantanul la mansardă, unde ne așteptau camera cozy și platoul de cornulețe. Foarte frumos la chalet, ne-am gândit noi, și ne-am dat de-a dura pe canapea, între lumânări și cărți și reviste și filme și clinchet de pahare cin cin și zumzet de vrăbii gureșe care nu s-au mai văzut de prea mult. Cândva după noi au aterizat la chalet și Lavinia, Ana, Cătălina, Andie și Anca Cookie Jar.

În prima seară, mare lucru nu am făcut, că eram toți cam praf. Așa o colecție de muci și febre la un loc n-am pomenit nici la grădiniță. După ce ne-am ghiftuit cu mămăligă cu ghebe, păstrăv din păstrăvăria proprie și o prăjitură de casă cu dulceață de caise, ne-am retras fiecare în vastele apartamente și ne-am băgat la hibernat, foarte mult urs.

A doua zi dimineață am coborât în dining pentru ceea ce s-a dovedit a fi cel mai mișto bufet de mic dejun pe care am avut șansa să-l devastez vreodată. Cu două puncte și cu mențiunea ca sigur uit ceva: zacuști de două feluri, vinete, icre, ouă de găină adevărată, brânze de Covasna, în scoarță și-n jur de piper, mezeluri din mangalița, slană, pâine de casă, quiche-uri, legume proaspete, clătite, dulcețuri de fragi, mure și all things pădure, cornulețe, sirop de muguri de pin, carafe cu “limonadă” de zmeură… Nu, deci nu vă puteți imagina… Rămân la părerea că nu era cazul să-și mai bată oamenii ăștia capul să ne gătească ceva, puteau lejer să ne servească all day breakfast și ar fi fost suficient și ar fi fost extaz.

Bun așa. Meet Sebi-ghid-montan. Sebi o să ne ducă în drumeție. “Tough luck, my friend”, am zis eu în mintea mea. Nu mă duc nicăieri, că doar nu degeaba mi-am uitat conveniently bocancii acasă și mi-am propus să nu ies absolut deloc, niciodată și sub nicio formă, din chalet. Noroiul nu a fost niciodată my thing și oricum, sunt perfect împăcată cu apartenența mea la specia pantofarilor. În capul meu, mersul pe munte e pe veci  legat de traume din copilărie, când mă trimitea mama cu de-a sila în tabără la Bolboci și sfârșeam mereu rușinea grupului, cu pantalonașii de fâș mozoliți dorsal de prea mult tras pe *&^ și prea puțină verticală. Adică sincer: șemineu sau noroi? caldurică și wi-fi sau licheni și pui de mega mistreț? Classic case of a no brainer.

Din fericire, la Hadar ai ce face și dacă ești creatura confortului, ca mine, și dacă îți curge în vene sânge de ultimul mohican. Și, trust me, poți să te bucuri de supa caldă de pui cu tăiței de casă la fel de bine ca oamenii care s-au hârșit cu simț de răspundere pe cărări de munte. Iar dacă tot tre să break code și să ieși din chalet, măcar fă-o pentru sala de biliard, ping pong și wii, din căsuța de alături. Unde, de altfel, ne-am petrecut cam toți după-amiaza, în așteptarea degustării de vinuri Budureasca și a cinei festive din ultima noastră seară in the land of we shall return.

Speaking of cină festivă, ni se recomandase să împachetăm niște țoale decente, ca de cocktail (n-am înțeles niciodată exact ce înseamnă asta). Mai la alibi așa, M. și-a luat o cămașă, eu o rochie, dar intențiile noastre serioase erau să ne fofilăm, dacă s-o putea. Deoarece eu când m-am născut, purtam niște blugi foarte foarte mici, care au crescut odată cu mine și mi-au devenit second skin. Cum la orele aproximative 7 avea să înceapă prezentarea lui monsieur le sommelier de la cramele Budureasca, am coborât din cameră așa cum ne-a făcut mama, deci, cum explicam, practic în blugi și adidași. Decât că I was struck, ca de trăsnet, de privirea dezaprobatoare a lui Mădălin, care m-a măsurat din cap până în picioare ca pe un car crash în care murise bunul gust :-)) și m-a făcut fiștecât să mă întorc pe călcâiele mele și să-mi pun dresul 3,14 den, rochia albastră cu negru care a rupt internetul în două și o adevărată pereche de balerini. Astfel încoțopenită, m-am așezat frumos în proximitatea platoului cu brânzeturi și am așteptat să aflu totul despre vinuț. Oh, who am I kidding? Imediat ce am terminat brânza, am ieșit din prezentare “să dau un telefon”, căci attention span-ul meu e a bit on the puny side și oricum, pentru mine, vinul e alb sau e roșu.

La cina festivă ni s-a servit căprioară. Eu nu pot să mănânc căprioară. Am exact doza de ipocrizie necesară ca să pot mânca după pofta inimii purcel, dar I draw the line at various fuzzy cratures of the earth, such as iepure sau bambi. Noroc cu Titică, ai cărei ochi de, coinkydink, căprioară, orientați cu precizie de laser către domnul care manevra farfuriile cu vânat, ne-au câștigat amândurora o porție strașnică de cartofi prăjiți. Pe care i-am mâncat cu furculița și cuțitul, pentru că sunt atât de confident in my foodiness încât I make fries look sophisticated like that :-))

Despre concursul care a divizat blogosfera culinară în două nu doresc să zic nimic, pentru ca I am such a sore loser :-)) pentru că au scris extensiv despre asta Ana și Mădălin, de exemplu. Nu pot, totuși, să nu-l complimentez pe Manafu, speaker din partea echipei Plan B, pentru prestația fabuloasă care i-a adus, fără drept de apel, trofeul suflet autentic, sau așa ceva. Adică nush cum să zic, dar omul ăsta e așa de bun la vorbit, că dacă la începutul speech-ului gazdele noastre erau doua felii de pâine, la sfîrșitul lui se unseseră cu tot untul planetei și se mâncaseră singure. Yep, he is THAT good. Nu mai știe nimeni ce-a zis, but that’s beside the point. Important e că s-a râs mult și important e că echipa B… cum să zic ca să nu sune rău, floored us:-))

După ce am fost festivi, n-am mai fost. Ne-am dat jos rochițele de catifea și menajamente, ne-am pus mănușile de box și ne-am jucat până la trei dimineața jocul care scoate tot ce-i mai rău din oameni. Nu pot să vă spun ce, mai exact, a scos din noi, pentru că what happens @hadarchalet stays at @hadarchalet. Nu zic decât că niște cutii de Pringles au fost mâncate și că noul meu animal preferat este micropig-ul.

Din weekendul nostru remote, ne-am întors cu toții. Nu a fost deloc o treabă gen 10 negri mititei, cum îmi imaginam eu. Dacă cineva a murit la Hadar, a murit talia mea (și a altora, precis). Nu ne dăm interesanți, că nici nu prea suntem. Noi… “decât” mâncăm și discutăm ultimele trenduri în materie de reducție de leuștean. Și ce ne unește, și ce a făcut din weekendul la Hadar Chalet o situație de un fun ghebos, e… un secret foarte bine păstrat. Doar nu degaba ni se zice “food-masoni” (awesome copy by Andressa).

Pe drumul de înapoi am luat-o prin Brașov. A fost mult mai bine ca la dus. Mie una mi-e deja dor. M-aș duce după oamenii ăștia și la camping (eww!). Doar întâmplarea și posibil soarta au făcut ca de data asta să ne ducem la Hadar Chalet, sau, în cuvintele (hash)tagoase ale gazdelor, la #comfortableluxury.

Stay tuned for more adventures of the Brady foodie bunch și citiți cu spor alte relatări de la Hadar pe toate blogurile mai sus menționate.

_

De pe site-ul oficial:

HADAR CHALET – PRIMUL CHALET DESIGN ADEVARAT DIN ROMÂNIA
La fel ca o casă cu vedere la ocean, o cabană izolată în munți este unul din lucrurile la care visăm cu toții. Reprezintă o viață în armonie cu natura, departe de stresul de zi cu zi.
http://hadarchalet.ro/rezervari/
https://www.facebook.com/hadarchalet
https://instagram.com/hadarchalet