Mama ce mi-a placut pestele asta! O sa va bag direct in subiect, ca ma grabesc. Vine Bogdana sa ma vada, cu tot cu Raducu, asa ca o sa avem de povestit o groaza si nu vreau sa va las sa va treaca de ora pranzului fara ceva beaucoup de slurpity slurp slurp (of, Boo e la Paris si I miss her terribly! inchid paranteza:). So: faceti somonul cum va place. Eu l-am azvarlit din congelator direct in aburitor. Pe urma am fiert niste fettuccine, care, nu imi dau seama de ce, imi plac mai mult decat tagliatellele, desi par a fi acelasi lucru. Pe fettuccinele astea le-am mermelit intr-o tigaie cu niste ulei de masline, sare de mare si o mana de chilli. Le-am scos pe farfurile si in aceeasi tigaie am prajit lejer pestele pre-aburit. Pana aici, nimic deosebit.

Acum si partea interesanta – sosul. Sau topping-ul, sau nush cum sa-i spun, ca nu e lichid ca un sos, deci denumirea asta nu mi se pare inspirata. Pai am pus in micul meu robot, infailibil si imposibil de trait fara, o mana de marar, una de patrunjel, ceapa verde, usturoi verde, masline verzi umplute cu migdale, capere, o lingurita de mustar, zeama de la o jumatate de lamaie si niscaiva ulei de masline. A iesit o (un?) salsa verde to die for!

Am mozolit cu pasta asta verde somonul si pastele. Am piperat proaspat. Am mancat cu mare, mare bucurie in suflet, si stiti ca eu nu ma omor dupa peste. Asa tare mi-a placut, ca am repetat figura cu salsa verde si a doua zi, (fara marar, dar cu menta instead), de data asta am folosit pasta verde ca dressing pentru o salata de rosii si castraveti. De dragul adevarului literar si artistic, marturisesc ca langa salata cu pricina s-a odihnit si o bucata de ceafa de porc fragezita indelung la cuptor, dupa cum si niste cartofi noi inabusiti cu usturoi.

Weekend fain la toata lumea!

De sambata seara de cand l-am capatat, m-am tot gandit ce sa fac cu el. Mi se parea prea proaspat si pretios ca sa-l azvarl la congelator pentru cand facea Iepu’ 18 ani si aveam si eu timp sa gatesc chestii elaborate again. Dar nici sa se imputa la frigider pana cand aveam eu timp sa scorbolesc cartile de bucate din dotare dupa o reteta fancy-shmensy nu mi se parea o varianta buna. Si-apoi mi-am amintit parerea mea despre gatit peste: simplicity, simplicity, simplicity. Si l-am facut in crusta de sare.

Se facea ca era o dupa-amiaza cand Iepu’ era… sa zicem, prezenta isteric. Simtise ca mami avea de facut ceva de importanta domestica majora, drept care nici intr-un caz nu se putea intampla ca ea, Iepu’, sa treaca acest lucru cu vederea. Printre urletele copilului deosebit de vigilent si ale mamei acestuia pe dinauntru, se reusea sa se poposeasca pestele ud peste stratul gros de sare grunjoasa din tava tapetata cu folie. Se indesau in buzunarul domniei sale salaul niste felii groase de lamaie si o mana de patrunjel, apoi se acoperea totul cu sare. Si pentru ca treaba nu era uda destul, sau asa mi se parea mie, i se storcea in cap o lamaie mare. Se infasura pachet cu folia si se dadea la cuptor la foc mic, nu pentru ca asa era logic, ci pentru ca intre un leganat si-un schimbat de pampers, nu se stia clar cand aveam sa mai ajungem in proximitatea masinii de gatit. Se scotea din cuptor peste vreo 40 de minute intr-un moment de repaos vocal al lui Iepu’, se “decrusta” cu o furculita si se asternea pe un platou. Peste el venea un sos de unt cu lamaie si patrunjel. Alaturi – cartofi noi si morcovi fierti (ar fi fost mai bine la aburi, dar din considerente de timp n-am mai scos mantzocaria de aburit, ci i-am facut pe foc, intru sacrificarea vitaminelor – asta e, nu le poti avea pe toate).

Felicitarile, masa si dansul au durat trei zile si trei nopti, atat am mancat din el doi oameni mari si flamanzi. Este incomparabil, fir-ar sa fie, gustul pestelui dulce, intreg pe oasele sale si abia prins, cu cel am fileurilor congelate pe care le mancam de obicei. Efectiv, dar efectiv divin nenica! De fiecare daca cand mananc prospetime de-asta, realizez ca gustul ala fishy al pestelui de fapt nu exista decat la pestele “statut”. Ce pacat ca nu ma pot aseza cu gura la estuar, sa vina toti pestii la mine. Iar combinatia aia de sare cu zeama de lamaie e to die for! Toata casa miroase a Marea Mediterana asa. Eterna recunostinta mamei lui Boo care mi-a facut aceasta bucurie, nu ne mai ajungeau gurile sa mancam si sa-i multumim.

Ei da, asta a fost povestea salaului proaspat. Ne intoarcem la fripturile de ton congelat de la Mega Image si la aplecari casnice mai putin solicitante, cum ar fi ouale ochi si painea noastra cea de toate zilele, cu unt. Weekend fain tuturor!

Nu stiu de ce are una lume impresia ca salatele sunt usor de facut, de fapt ele sunt foarte time-consuming si rareori aducatoare de satisfactii comparabile cu, sa zicem, o bucata de carne de porc. Eh, mai gresim si noi, deh.

Avem aici inca o salata rece cu paste (remember http://easypeasy.ro/2010/10/salata-rece-cu-paste/). Fussili fierte al dente, racite si tavalite printr-un dressing dintr-o lingura de mustar, o lingurita de pesto si nitica smantana dulce, pentru finete. Adaugate apoi ceva legume congelate, preparate la aburi (eu am gasit la Mega Image un amestec legume pentru cous cous, din gama 365 – contine naut si alte alea si mi s-a parut potrivita combinatia). Apoi fileurile de cod, aburite si ele in prealabil, plus niste sparanghel, plus un ou fiert. Piper, sare, gata. Ei da, pare iute, dar nu e. Ca pana fierbi pastele, pana fierbi oul, pana aburi, pana alea alea – prea complicat. Mai bine o friptura, I always say!

De doua zile Iepu’ e foarte cuminte, ptiu, sa nu-i fie de deochi! Eu, fireste, nu pun botu la vrajeala asta. Tremura chilotii pe mine re’ la prima zi cand o sa-si scoata parleala pentru aceasta cumintenie. Si-atunci sa te tii, “razbunarea lui Iepu”, partile 1, 2 si 3. Ei, dar sa fim inconstienti zic, sa ne bucuram pana atunci de aceasta grozava salata de orez, nimic complex.

Se fierbe o cescuta de orez basmati (stiti, o masura orez, doua masuri apa, foc mic, capac, tzac pac). Se lasa sa se raceasca orezul. Intre timp, se perpelesc bine in ulei de masline vreo doua ciuperci mari, taiate cubulete. Cu mult piper, fara sare, sare punem la sfarsit, ca sa nu scoatem apa din ele. Mai la coada, cand is ciupercile gata-maro, adaugam in tigaie o lingura de muguri de pin sau altceva pentru a nutty flavour, niste migdale sau caju sau ce vreti voi.

Se amesteca orezeul rece cu niscaiva otet (dupa gust), o lingurita de sos de soia, ciupercile si mugurii de pin, cu zeama din tigaie cu tot. Se adauga 1/2 conserva de amestec de legume (eu am folosit una de-aia “amestec macedonean” – avea morcovi, fasole verde, mazare… si nu mai stiu ce), cateva masline verzi umplute cu migdale (eu le-am taiat rondele, migdalele s-au pierdut prin salata), o legatura zdravana de patrunjel tocat, sare si mult piper. Noi am mancat salata asta impreuna cu o bucata de weisswurst rece taiat felii si cu o ceapa verde. Foarte bun.

Fiersesem niste pulpe de pui si aveam niste supa de-aia chioara. Nu destul de concentrata ca sa iasa de-o “cu taitei”, dar nici de aruncat, m-am gandit eu. Si-atunci: un morcov ras si-o ceapa mica tocata marunt, calite cu putin ulei si stinse cu supa. Adaugat un cartof taiat cubulete, o bucata mare de telina intreaga (de scos mai la coada), niscaiva legume congelate (fasole verde, zarzavat de ciorba, de-astea…). Mai pe urma – o conserva de rosii. Si-o mana de orez cand era aproape fiarta supa. Plus doua legaturi de leustean tocat, la dementa asa (iubesc cu patima aceasta buruiana!). Pam pam – supa!

In alta ordine de idei, stie cineva cum faci copilul sa adoarma imediat dupa ce mananca, macar in turele de noapte? Nu de alta, dar mami si tati se topesc vazand cu ochii, pana n-o sa mai ramana de ei nimic, decat , poate, some excess skin. Multumim!

Nu am timp. De nimic. Cam asta-i feelingul general. Ca viata se traieste in “ferestre” de 2h maxim si ca in alea 2h nu intra si gandirea, doar ceva automatisme, un gratar, un snitel, un “lins” scamele de pe jos cu noul meu mini-aspirator manual cu baterie – mama ce inventie miraculoasa. Ieri am deschis vreo cateva minute Mastering The Art of French Cooking, vroiam sa vad cum se face sosul hollandaise (uitasem), dar am pus-o la loc in raft rapid-urgent, ca nu ma puteam concentra neam. Ei, pentru zile de-astea traite sincopat, 2h acum, 2h in episodul viitor, va ofer doua pranzuri, cu doua feluri de snitele. Care snitele in familia noastra se fac fara pesmet, doar cu faina si ou.

Intai un snitel de vitel, cu cartofi copti cu unt, legume le abur si-o salata verde.

Si-apoi – un snitel de porc, cu sparanghel la aburi si-un sos de branza topita (adicatelea branza topita de mine in craticioara, in niste unt si smantana dulce – a nu se confunda cu branza topita aia din raftul de supermarket, de se face din tot felul de resturi si porcarii, incalzite cu saruri de topire de-alea cu E in fata si modelate in triunghiuri simpatice, care blocheaza fixarea calciului in oase:p – by the way, mamelor din lumea intreaga, sper ca nu dati asa ceva la copii…).

Am fugit, cele doua ore au expirat.

Aveam o pofta groaznica de junk food. Mai aveam un copil de 4 kile atarnat de constiinta. Asa ca m-am pus de-am facut burgeri de casa. Cu coleslaw de casa si cartofi prajiti de casa. Dar sa va povestesc.

Cumparasem de la Billa niste piept de curcan si stateam azi dimineata pe gandurile alea putine ale lauzei – sa il bag la congelator, sa nu… ce ziceam? (obosita, nenica!). Pana la urma m-a strafulgerat inspiratia si m-am apucat, intr-o pauza de Iepu’, asa cum se intampla mai nou toate lucrurile in casa noastra, sa maruntesc pieptul de curcan la robot, ca sa iasa un fel de carne tocata. Cred ca am avut cca 500g de carne. Pe care, odata tocata, am amestecat-o cu un ou, nitel patrujel verde, o felie de paine inmuiata in apa si maruntita bine bine, sare, piper, nomu smokey peri-peri, sos de soia, cimbru… Parca atat. Din amestecul asta au iesit patru chiftele mari, turtite, pe care le-am pus pe gratarul incins.

Pe acelasi gratar am pus si chiflele taiate in jumatate. Nu am avut the real burger chifle, am folosit unele de-alea cu faina de cartof. N-a fost rau deloc. Desigur, am si carbonizat vreo cateva, ca aproape am adormit in picioare pazindu-le. Nu-i nimic.

Bun. Acuma, langa chiftelele astea bune tare, am trantit niste cartofi prajiti adevarati, de-aia din cartofi, plus o salata de cruditati (din morcov, telina, maioneza, mustar, piper)

Aveam timp de pierdut, nu ma retinea nimic, asa ca m-am apucat sa aranjez frumos pe farfurie chifteaua de curcan, niscaiva cartofi, cruditati pe pat de salata verde, jumatate de chifla unsa cu mustar si tapetata cu felii de avocado, precum si cateva rosii cherry azvarlite pe-acolo artistic.

A fost foarte bun! A zis si Pufix, si nu cred ca doar pentru ca era capiat de somn, fiind el azi noapte de garda la schimbat iepurica de pampershi. Acum ma duc sa insel vigilenta lui bebe si sa mai fac ceva treaba prin casa, pana nu se face iarasi vremea de mancat. Da, ati ghicit, ma tin batoasa, eu chiar cred ca pot sa le fac pe toate.  Am cearcane ca doua plicuri imense de ceai atarnate de ochii mei razna, iar cand vorbiti cu mine va aud doar partial, dar da, sunt bine. Ca nu stiu cum se face, dar am cel mai dragutz copil din lume:)

Se iau doua pulpe superioare de pui si se fierb in nitica apa cu sare. Nu foarte mult, ca mai avem de lucrat cu ele. Se, de fapt, semifierb. Se scot din supa si se perpelesc in tigaie, cu doua linguri de ulei de masline si o ceapa tocata marunt. Se adauga un praz taiat rondele si cativa cartofi mici, intregi (ideal – cartofi noi). Se acopera cu supa in care au fiert pulpele, se sareaza, se pipereaza si se fierb la foc mic, cu capac.

Intre timp, se oparesc cateva buchetele de broccoli congelat si niste mazare, in apa clocotita cu sare. Se trec sub jet de apa rece si se lasa deoparte. Cand cartofii sunt molcuti, dar nu terci, se adauga in cratita noastra asa: o mana de loboda, vreo patru-cinci fire de ceapa verde maruntita, mazarea, buchetelele de broccoli si apa la completare.

Se da cratita la cuptor, la foc mic. Mancarea tre’ sa fie cu zeama, nu scazuta. Se ia din ea cu polonicul, e un fel de intre-supa-si-tocana si e tare, tare buna! Piperul e de baza, nu folositi nicio alta mireasma, lasati mancarea sa aiba gust de verdeturi. Tocati patrunjel si presarati din abundenta in farfurie.

Stiti ca a iesit ce trebuie daca pulpele de pui si cartofii au o crusta aurie delicioasa si in acelasi timp plutesc intr-o supa buna de carne si legume. Enjoy!

Despre mancarea de azi: noi mancam mici de la Cocosatul, ca are Pufix drum spre Baneasa si am profitat de ocazie. Voi ce puneti pe masa weekendul asta?

N-am mai folosit steamer-ul de o mie de ani. A fost clasificat cam de multisor drept “useless” si azvarlit in cimitirul aparatelor domestice care ocupa prea mult loc pentru binele lor. Ei si ieri, pentru ca aveam niste peste la congelator si nu aveam chef sa “parfumez” toata casa, dupa cum nici sa-l raschetez de pe fundul unei tavi (ceea ce se intampla frecvent cu pestele slab congelat, cu atat mai mult, m-am gandit eu, cand esti cu un ochi la slanina si cu unul la bebe-mic-going-through-severe-’attention-whore’-phase), mi-am adus aminte de parasitu’ si  l-am pus in functiune, asa, for old times sake si pentru ca Laura mi-a cerut pe facebook o reteta cu peste. N-am avut ce pesti a enumerat ea acolo, asa ca am prestat cu ce s-a putut si nicium nu am pretentia ca asta s-ar califica drept “reteta”. Dar e o mancare usoara, sanatoasa si nu fada, ca… well… o sa vedeti… nu ma lasa pe mine inima sa gatesc fix de regim.

Pai la etajul unu al steamer-ului am pus pestele – un pachet intreg de cod congelat. La etajul doi am pus niste fasole verde congelata si un morcov taiat in patru. Asa si nu invers pentru ca am eu un fix, sa nu curga zeama de peste peste legume. Le-am lasat 40 de minute. Am  scos pestele si l-am asezat frumusel intr-un vas de yena. Pe urma am pregatit un sos de unt (v-am zis eu ca o spurc la final). Topit lejer intr-o craticioara, stors peste el o lamaie, sarat, piperat si garnisit cu capere si patrunjel verde. Turnat peste peste si dat la cuptor numai putin, la gratinat.

Din fasolea verde racita am facut o salata. Cu ulei de masline, otet, sare, piper,  patrunjel verde si ceva rosii cherry. In mod normal as fi pus si usturoi in ea, dar cum cica n-am voie, l-am lasat deoparte, pentru aia mai fericiti care nu constituie o sursa de hrana pentru o anume Iepu’. Tot pe post de garnitura am fiert niste cartofi taiati in doua si mozoliti cu unt la greu.

Si nici nu ma asezasem bine la masa, ca a pornit alarma si-a trebuit sa dam fuga urgent si sa ridicam urlatoarea din patutz. Jur ca are radar, cum ma simte ca as gusta si eu ceva, cum incepe concertul. Asa ca mama a mancat cu ea in brate si eu am inghitit cam cu noduri asa. Astept ziua cand o sa fiu suficient de blazata incat scancetele lui Iepu’ sa nu ma mai faca sa ma simt de parca am inghitit o duzina de arici cu tepii sculati. Pofta buna la peste!

O stiti pe aia cu “gone in 60 seconds”? Pai cam asa si eu in ultimele zile. Ba cu iepu’, ba pe la bucatarie. Ca de mancat tre’ sa mancam si eu n-am de gand sa ma las, no way, nu nu nu! O fi scorul 1-0 pentru tine, dar lasa ca te dovedesc eu, bai bebe bai! Chiar daca asta inseamna sa incep o mancare dimineata si s-o termin noaptea. Vorba desenelor animate, nu zaietz pagadi!

Ei, si cu acest plan maret in cap, hotarata sa-mi demonstrez ca nu ma face pe mine un omulet de 3 kile juma’, am dezghetat o bucata de piept de curcan, crezand ca e piept de pui. Dar ce mai conteaza! Am taiat carnea bucati mici, le-am tavalit prin nitica faina cu boia, sare, piper si cimbru si le-am perpelit delicat in unt amestecat cu cca o lingura de ulei de masline. Stiti metoda. Dupa aia, in ce-a ramas in tigaie in urma carnetului, am calit vreo trei morcovi taiati rondele, o ceapa mica si cateva felii de ardei rosu, tocate marunt.

Intr-un vas de yena am asezat asa: strat de dovlecei taiati rondele, carne, morcovi si iarasi dovlecei. Am condimentat fiecare strat, am “picat” niste ulei de masline si niste apa fiarta, nu prea multa. Am acoperit vasul si l-am dat la cuptor, la foc potrivit.

La coada am incropit un sos din iaurt si marar, ingorsat cu nitel amidon alimentar. Pe asta l-am turnat peste mancarea de dovlecei si am lasat vasul descoperit la cuptor inca vreo cinci minute. Am facut si o mamaliga alaturi, ca mi s-a parut ca merge. Pe care mamaliga nu am mancat-o calda cu dovleceii, ci am lasat-o sa se raceasca si am taiat-o felii. A fost bun, si chiar daca nu era, nu-i momentul sa facem nazuri. Sa zicem merci ca nu mancam paine goala zilele astea. Nu zic bine?:)