De niste saptamani bune mancam: oua, pizza, pizza, pizza, oua, oua, pizza, oua. Fireste ca am ajuns iarasi la saturatie, sa tot fie a o suta oara cand zic asta in ultimul an de zile. De ce, ma veti intreba, se intampla aceasta treaba? Pai. Pentru ca este foarte greu sa fii gospodina in bucatarie, supercalifragilistica la job, nevasta in dormitor si mama cuiva, vesnic vesnic.

Ei, si acum ma adresez femeilor suficient de nebune ca sa incerce asta, si le spun asa: chiccas, va invit sa luati parte la pandalia meal planificarii. Haideti pe noi un experiment sa facem, iar daca mai traim si saptamana viitoare, inseamna ca suntem din vita nobila a lu’ Wonder Woman si putem umbla in chiloti albastri pe strada fara sa ne ia politia, pentru ca, nu-i asa, putem face, si anume, orice.

Planul “moartea lipsei pachetelului de pranz pentru la birou”, facut inca de saptamana trecuta, si-a gasit aplicatie de luni, totul incepand lunea. Din mers am mai schimbat una alta, de exemplu ieri am umflat ghebos tortillele cu strips de curcan in loc de pui, dar in mare asta e ideea.

Ajungem la pranzul de azi, pe care trebuie neaparat sa-l prezint, deoarece 1. este foarte bun si 2. m-a surprins. Budinca de macaroane cu ton. Eu la tonul din conserva nu ma excit deloc, mai degraba l-as considera a mega bleax situation. Si totusi, aceasta budinca nu e rea deloc. Deloc deloc. Deloc deloc deloc. Deloc deloc deloc deloc… If you catch my drift.

Se fierb macaroanele in apa cu sare (o portie = o cana de paste uscate). Se scurg. Se azdrunca intr-un vas de yena. Se avanta peste ele niste conserve mici de ton in ulei de masline, uleiul scurs lejer in prealabil (o conserva de ton de cca 80g per portie). Se mai pun o conserva de porumb si niste mazare congelata (cca o ceasca plina cu varf pentru fiecare portie).

Si-apoi, piesa de rezistenta – se prepara rapid intr-o ulcica o supra crema de telina – dintr-o telina potrivita, fiarta in putina apa cu sare, eu am pus si radacina, si frunze, pe care frunze le-am scos din apa inainte sa pasez treaba. So, revenind, telina fiarta in apa se paseaza in legea ei cu blenderul vertical, se incorporeaza in ea niste smantana dulce, piper proaspat macinat si nucsoara. Se varsa zeama asta in vasul de yena, borfolind bine pastele, sa se imbrace corespunzator in lichidul inmiresmat. Pe deasupra se rade branza cheddar si tot pe deasupra se tranteste un ou batut bine. Budinca zace la cuptor la foc mic timp de 30 de minute. Supa aia de telina face toti banii, fara ea nu cred ca mi-ar fi placut asa tare. Pofta buna, I hope you live to tell the story!;)

Mai tineti minte asta: http://easypeasy.ro/2011/07/cum-sa-supravietuiesti-fara-sa-mananci-carton? Ei bine, forget about it. No more Martha Stewart(ish) coco jumbo. Zilele astea, daca veniti pe-aici si deschideti frigiderul, unul din doua lucruri se poate intampla: sa nu gasiti nimic in el, saaaau, sa va muste de mana o vietate impanata-imblanita-incoltita, we call it “monstrul din Ariston”. Ce liste de cumparaturi? Ce mancare gatita? Ce disciplina refrigerata? Mamica mea! Pai mie mi se pare gourmet sa mananc resturi de la Iepu. Cand am timp sa fierb si-un ou, e deja par-chiiiii.  Am mancat so much McDo, Burger King si greasy chinese, cat sa-mi ajunga for a lifetime. Mi se rupe sufletul cand ma gandesc la pouvre Mishu, cum sta el la biroul lui corporatist, fara pachetel. Mi-l imaginez lihnit de foame, cu matele ghiortainde, muscand dintr-un covrig rece de la metrou, in vreme ce TOTI colegii sai mananca numa bunatati.

In acest context, citesc ieri la Bucataru’ Maniac o reteta de budinca de dovlecei. Negociez cu Iepu’ sa ma lase sa-i fac si lu’ ta-su o masa calda, ma suflec de maneci si ma apuc sa vad ce-am prin frigider. (Intre altele, gasesc un unt Covalact expirat de o luna, il desfac, arata impecabil, nu pute… e asa, cam ca nou). Nu am 700g dovlecei cum zice la reteta, am in schimb un zucchini mare, vanjos, din care tre sa opresc o bucata si pentru piureurile lui bebex. What to do, what to do? Pai ca de obicei, when in doubt, improvise. Am sa fac o budinca de paste cu pui, zucchini si cascaval. Nu avem cascaval. NU AVEM CASCAVAAAL? Oh well. Atunci am sa fac aceasta budinca cu cascaval FARA cascaval. Now that’s a challenge!

Pastele sa fie penne mici, de-alea din seria Piccolini de la Barilla (le stiti? alea de-s verzi sau rosii sau portocalii, pentru ca baga in ele diverse, de exemplu eu am avut unele cu zucchini si spanac). Le fierb in apa cu sare. Le scurg. Pieptul de pui il maruntesc la robot pana iese un fel de carne tocata, il amestec cu marar, usturoi, cimbru, oregano, chilli, sare si piper, il calesc in tigaie, il mai bag o tura la robot, apoi il azvarl intr-un castron mare. Calesc o ceapa rosie tocata si-o amestec bine cu carnea de pui. Apoi torn si pastele scurse in vailingul cu pricina si mermelesc acolo totul. Bat bine 4 oua cu nitel lapte si cu cascaval ras daca as fi avut cascaval, le amestec cu puiul si pastele. Tai zucchini-ul fasii grosute, pe toata lungimea lui asa, pe care le calesc cu putin ulei de masline. Pe fundul vasului de yena pun fasiile de zucchini. Torn peste ele compozitia de paste cu pui. Mai rasnesc pe deasupra sare si piper. Mai bat un ou bine bine si-l torn peste budinca. Apoi pun capac si dau vasul la cuptor, la foc potrivit. Budinca merge calda, cu iaurt rece pe deasupra. Merge si rece, a doua zi, ca o placinta.

Cam asa.

Este joi. Ma asteapta un weekend de pomina. Care incepe cu petrecere in pijama + co-nebunelele mele Mazi, Monica, Elena si Anca, la (decat) un hotel de lux din capitala, pfoai ce-o sa ne mai punem poalili-n cap! si continua cu vizita foarte dragei mele Ambasadoare, cu care, dupa ce-am lins din scoarta-n scoarta in my time of need blogul ei de gravida, ajung, in sfarsit, sa ma cunosc. Am vorbit prima oara si la telefon saptamana trecuta. Zic eu: Alo! Si ea: Ci voce ai! Si eu: Cum? Si ea: Subtiri:)) Ah, fata mea, abia astept sa vii:D

Acestea fiind zise, si pentru ca nu stiu daca ne mai auzim maine, va doresc un sfarsit de saptamana caldut, numaisinumai cu oamenii vostri dragi, cutotulsicutotul de bine!

M-am gandit io ca lucrurile simple si prajite sunt in asa hal de  bune, ca nu se poate sa nu te intrebi uneori, daca ai oaresce constiinta culinara, de ce parainventam roata. Pe urma, m-am sters la gura de filosofie si m-am pus degraba sa va scriu despre ludaitza, ca asa m-a invatat pe mine bunica-mea ca se zice.

So. Se curata de coaja un dovlecel (doi, trei), mai maricel asa, ca sa intelegem ceva din el. Se taie pe rotund, in felii subtiri, dar nu stravezii. Se sareaza si se tin asa ceva vreme. Sa tavalesc apoi prin faina, apoi prin ou. Se prajesc ca si cand ar fi snitele. In varianta vegana, se pot trece doar prin apa si faina. Se mananca teanc, precum clatitele, pana cand nu mai ramane nimic. Presarati cu sare cat va lasa inima si asortati cu paine buna, de casa. Si daca nu v-o placea, sa-mi ziceti mie cutzu’.

TGIF

Uneori, da’ nu mereu, da’ din ce in ce mai des in ultima vreme, ma gandesc cum ar fi daca as pleca. Asa, cu ce-am pe mine. Cu blugii mei marimea 31 pe care mi i-am cumparat imediat dupa ce-am nascut si care acum atarna sleampat pe fundul slabit (dar pe care refuz sa-i inlocuiesc, deoarece imi place sentimentul ca in sfarsit o haina mi-e mare), cu iPodul meu roz insurubat bine in ureche (din care canta onandonandonandon Florence + The Machine – god, I love her I love her I love her), cu ma’ new baby laptop (yep, got me a new one, all pretty si shiny si complet nestricat) si poate cu kindle-ul meu pe care ma prefac ca citesc chestii elevate (cand, de fapt, abia astept sa mai rad inca un roman usurel de Sophie Kinsella). Asa. Cu toate astea as pleca, as lua un rucsac de mancare (snitele, oua fierte, paine si ardei gras), si p-aci ti-e drumul. Unde m-as duce? Pai… unde e liniste. Unde e liniste?

Nu plec, insa. Logic. Pentru ca, desi mi-e din cale afara de dor de viata aia, stiti voi, nu ma mai pot dezlipi de asta de-acum, nici cu gandul, nici macar o clipa. Sunt, vorba ‘ceea, cu posteriorul in doua luntre. Ma transform. Si transformarile dor. Se duc zilele, se duc kilogramele, se duce pielea cea veche. Numaidecat am sa ma fac fluture. Numaidecat n-am sa mai fiu larva.

Azi asa.

Mi-am facut o salata. Ceva usor, de facut, de mancat, de “ars”. Rucola si mix de salata de-aia la punga, stropite cu un amestec de ulei si otet balsamic, emulsionat bine. Peste care niste germeni de lucerna (foarte sanatosi germenii astia, incercati, au la Billa de exemplu). Peste care niste branza de capra. Si masline. Si niste felii subtiri de muschi de vitel de care-am facut in weekend la cuptor, o bunatate! Sare, piper. Pofta.

Observ ca nu va dati in vant dupa peste si e pacat, zau. Nu o sa va tin teoria chibritului despre cat e de sanatos, dar poate va coafeaza ideea ca pestele se face mult mai repede decat orice alta carne, drept care, cand afara-s 40C, iar in orice bucatarie cinstita – 45C, o friptura de ton e gata in doua minute fix, un minut pe-o parte si unul pe cealalta. Daca mai punem pe gratar si felii de lamaie, suntem cat se poate de smecheri. Mai ramane doar sa azvarlim cu bolta friptura peste niste spaghete, sa taiem niste rosii cherry, sa chelim busuiocul din ghiveci si gata-i pranzul. Not half bad;)

Duminica asta am de gand sa gatesc pranz pentru mamele mele (mama si mama de Boo), nu m-am hotarat inca ce sa contina, dar visez la o supa de rosii rece, cu mult leustean. Idei de felul doi, ceva? Sa fie clasic, romanesc… Zazuza si-a anuntat deja intentiile pentru weekendul asta (for which we all hate her ofc:)). La voi acolosha ce se previzioneaza pentru inveselirea burdihanului dupa o saptamana de munca si sandvisuri?

PS: Nu uitati de leapsa, sa ploua cu multumiri;)

Trebuia sa fie weekendul in care rationalizam gazul si curentul electric. Mancam, care cum s-ar spune, salate. Si freshuri. Si pepene. Tz tz tz… tzeapa:p Care decat am fiert niste porumb vineri seara, ca doar nu era sa-l lasam sa se strice, ca erau deja 35C in  casa, ca ce mai contau zece litri de apa in care se desfatau pe foc intre panusi niscaiva stiuleti din care plesnea laptele numai cand te uitai la ei. Si-apoi, duminica, niste prajitura cu visine, ca le-aveam de doua saptamani in frigider, doar nu era sa le las sa se borsheasca. Si daca tot dadusem drumu’ la cuptor, hai cu niste cartofi copti cu usturoi. Si langa ei, tzup frigaruile de pui, marinate de cu seara in sweet chilli sauce cu cimbrisor proaspat de la ghiveci (de la Real). Da ma, dar in my defense, uitati ce salata frumoasa le sade alaturi – cu frunze colorate, si rosii cherry galbene, si ridichi, si ardei gras. Cu vinegreta cu ierburi aromatice. Numai buna. Iar mai pe duminica seara, de spaima furtunii, niste paste, ca ma provocase Pufix the man ca cica ce ragu a facut Jamie la televizor. In your face Jamie Oliver, iti dau un ragu peste ochi de nu poti sa-l duci.

La voi cum a fost? V-ati tinut de meniul de canicula, sau ati calcat pe bec (gaz)? Hai c-o saptamana suportabila la toata lumea! 

M-am trezit dis de dimineata cu inima plina cu varf de concertul de-aseara. I-am pus lui Iepu’ multiple filmulete Bon Jovi Live in Bucharest, i-am explicat ca asta e gen her new daddy:)), am dansat prin sufragerie cu ea in brate, cam asa. Daca nu ati fost ieri acolo, mare pacat, it was…wait for it… le-gen-dary! Vreau sa mai vina, vreau sa mai merg, nu m-am saturat! De azi inainte – Bon Jovi, apoi porc, apoi restu’! That’s how much I loved it! A meritat toata imbulzeala (diendi – promoteri de cacao ce sunteti, v-as tapeta sediul cu oua stricate, daca sediul vostru nu ar fi o garsoniera intr-un bloc, v-as scrie scrisori de reclamatie daca ati avea si voi un PR care sa nu-si dea demisia dupa fiecare eveniment pe care-l faceti mai ceva ca antrenorii lui Becali – you suck, bai nene, sunteti praf, jenanti si va urasc – inchid paranteza). Ziceam ca da, a meritat fiecare suvoi de transpiratie de pe spatele meu si toata fiertura de bashcheti Nike, am intinerit zece ani si da, JBJ, I will love you… always!

Despre mancare acum. Avem azi ceva foarte bun si tzac-pacic: niste farfalline (sau orice paste mici-mititele-micute), cu carnaciori si legume. Intr-o tigaie se intalnesc o ceapa rosie si-un ardei verde, care se calesc numai putin, cat sa ramana relativ crunchy. Vin peste ele carnaciorii afumati, care se prajesc si ei lejer. Vine o rosie grasa si dulce, taiata cubulete. Vin condimente de la Nomu – eternul smokey peri peri si respectiv amestec provensal (de-asta numai putin, ca e foarte parfumat). La coada vin funditele fierte al dente, pe care le amestecam bine cu restul de bunatati. Busuioc proaspat si gata. Repede si bun. Pofta buna s-aveti, eu ma duc sa mai bolesc putin de dragoste si dor.

Ah, si da, miercuri ma reunesc cu team Electrolux la o garden party ca aceea, abia astept!

Ei na c-a trecut si ziua mea (multumesc pentru gandurile voastre bune☺), si ne-am reluat programul obisnuit, ala in care mai schimbam un pampers, mai vedem un episod din Friends (a cata oara, oare?), mai gatim ceva… de-astea. Azi avem snitel de curcan in crusta de cornflakes, cu niscaiva cartofi la cuptor si cu o lingura dodoloata de crema de branza. Ca de obicei, mare smecherie nu e. Pieptul de curcan se taie felii subtiri, se sareaza, se pipereaza bine, se da prin faina si ou batut, apoi se trece vanjos prin gramajoara de fulgi de porumb zdrobiti. Se prajeste la foc iute, in tigaia cu ulei. Dietetic.

Garnitura avem cartofi taranesco-lenesi, care se fac in felul urmator: se decojesc, se spala, se taie rondele. Se sareaza, se pipereaza, se asaza pe fund de vas de yena. Stratul doi – rondele de ceapa, morcovi, ardei rosu si ardei iute. Gal gal cu ulei si mix de ierburi provensale si de la capat: cartofi, legume, ulei, ierburi. Prin gal gal intelegem foarte putin ulei cu totii, da? Asa.

Pe deasupra, numai bine le sade cartofilor niste kaizer afumat si impanat cu usturoi. Se da vasul de yena la cuptor, la foc potrivit, musai capac, sa nu se scortoseasca legumele.

Cand sunt gata si cartofii, radem o bucatica de telemea de oaie, o amestecam cu doua linguri de smantana, cu o ceapa verde tocata si cu nitel ardei capia rosu. Crema asta de branza merge la fix cu cartofii.

Nu am timp sa revizitez postul asta, ca Iepu’ si-a descoperit o noua abilitate: urlatul isteric. Gotta run, pofta buna la snitel, sper ca n-am dat-o cu mucii-n fasole in scriitura de mai sus. Laters everyone!

Mama ce mi-a placut pestele asta! O sa va bag direct in subiect, ca ma grabesc. Vine Bogdana sa ma vada, cu tot cu Raducu, asa ca o sa avem de povestit o groaza si nu vreau sa va las sa va treaca de ora pranzului fara ceva beaucoup de slurpity slurp slurp (of, Boo e la Paris si I miss her terribly! inchid paranteza:). So: faceti somonul cum va place. Eu l-am azvarlit din congelator direct in aburitor. Pe urma am fiert niste fettuccine, care, nu imi dau seama de ce, imi plac mai mult decat tagliatellele, desi par a fi acelasi lucru. Pe fettuccinele astea le-am mermelit intr-o tigaie cu niste ulei de masline, sare de mare si o mana de chilli. Le-am scos pe farfurile si in aceeasi tigaie am prajit lejer pestele pre-aburit. Pana aici, nimic deosebit.

Acum si partea interesanta – sosul. Sau topping-ul, sau nush cum sa-i spun, ca nu e lichid ca un sos, deci denumirea asta nu mi se pare inspirata. Pai am pus in micul meu robot, infailibil si imposibil de trait fara, o mana de marar, una de patrunjel, ceapa verde, usturoi verde, masline verzi umplute cu migdale, capere, o lingurita de mustar, zeama de la o jumatate de lamaie si niscaiva ulei de masline. A iesit o (un?) salsa verde to die for!

Am mozolit cu pasta asta verde somonul si pastele. Am piperat proaspat. Am mancat cu mare, mare bucurie in suflet, si stiti ca eu nu ma omor dupa peste. Asa tare mi-a placut, ca am repetat figura cu salsa verde si a doua zi, (fara marar, dar cu menta instead), de data asta am folosit pasta verde ca dressing pentru o salata de rosii si castraveti. De dragul adevarului literar si artistic, marturisesc ca langa salata cu pricina s-a odihnit si o bucata de ceafa de porc fragezita indelung la cuptor, dupa cum si niste cartofi noi inabusiti cu usturoi.

Weekend fain la toata lumea!

De sambata seara de cand l-am capatat, m-am tot gandit ce sa fac cu el. Mi se parea prea proaspat si pretios ca sa-l azvarl la congelator pentru cand facea Iepu’ 18 ani si aveam si eu timp sa gatesc chestii elaborate again. Dar nici sa se imputa la frigider pana cand aveam eu timp sa scorbolesc cartile de bucate din dotare dupa o reteta fancy-shmensy nu mi se parea o varianta buna. Si-apoi mi-am amintit parerea mea despre gatit peste: simplicity, simplicity, simplicity. Si l-am facut in crusta de sare.

Se facea ca era o dupa-amiaza cand Iepu’ era… sa zicem, prezenta isteric. Simtise ca mami avea de facut ceva de importanta domestica majora, drept care nici intr-un caz nu se putea intampla ca ea, Iepu’, sa treaca acest lucru cu vederea. Printre urletele copilului deosebit de vigilent si ale mamei acestuia pe dinauntru, se reusea sa se poposeasca pestele ud peste stratul gros de sare grunjoasa din tava tapetata cu folie. Se indesau in buzunarul domniei sale salaul niste felii groase de lamaie si o mana de patrunjel, apoi se acoperea totul cu sare. Si pentru ca treaba nu era uda destul, sau asa mi se parea mie, i se storcea in cap o lamaie mare. Se infasura pachet cu folia si se dadea la cuptor la foc mic, nu pentru ca asa era logic, ci pentru ca intre un leganat si-un schimbat de pampers, nu se stia clar cand aveam sa mai ajungem in proximitatea masinii de gatit. Se scotea din cuptor peste vreo 40 de minute intr-un moment de repaos vocal al lui Iepu’, se “decrusta” cu o furculita si se asternea pe un platou. Peste el venea un sos de unt cu lamaie si patrunjel. Alaturi – cartofi noi si morcovi fierti (ar fi fost mai bine la aburi, dar din considerente de timp n-am mai scos mantzocaria de aburit, ci i-am facut pe foc, intru sacrificarea vitaminelor – asta e, nu le poti avea pe toate).

Felicitarile, masa si dansul au durat trei zile si trei nopti, atat am mancat din el doi oameni mari si flamanzi. Este incomparabil, fir-ar sa fie, gustul pestelui dulce, intreg pe oasele sale si abia prins, cu cel am fileurilor congelate pe care le mancam de obicei. Efectiv, dar efectiv divin nenica! De fiecare daca cand mananc prospetime de-asta, realizez ca gustul ala fishy al pestelui de fapt nu exista decat la pestele “statut”. Ce pacat ca nu ma pot aseza cu gura la estuar, sa vina toti pestii la mine. Iar combinatia aia de sare cu zeama de lamaie e to die for! Toata casa miroase a Marea Mediterana asa. Eterna recunostinta mamei lui Boo care mi-a facut aceasta bucurie, nu ne mai ajungeau gurile sa mancam si sa-i multumim.

Ei da, asta a fost povestea salaului proaspat. Ne intoarcem la fripturile de ton congelat de la Mega Image si la aplecari casnice mai putin solicitante, cum ar fi ouale ochi si painea noastra cea de toate zilele, cu unt. Weekend fain tuturor!