Buna dimineata, straturilor! Hello, grasime, ma bucur sa te cunosc! Neatza, Joe-maiou, nice of you to drop by! Buna, bluzica manecoasa, de cand tot zic sa ne vedem! Welcome, pulover gri-sobolan cu nasturi! Sacou-din-tricou, I’ve been expecting you! Si tu, esarfa  imitatie de leopard albastru, infasura-m-ai! Poftiti, va rog! Urcati-va pe mine, ca pe pom. Aburiti-mi parbrizul! Gadilati-mi ceafa cu etichetele voastre rugoase! Impreuna sa trecem cu bine ziua asta de octombrie, in care, in sfarsit, ne invelim cu frig.

Moartea verii indiene refuz s-o primesc cu entuziasm. Macar pe farfurie sa pun ceva. Niste niscaivauri care sa ne scuteasca de la hipotermie. Niste acizi grasi. Niste legume de sezon. Niste sos care sa le lege. Iaca iaca-asa.

1. Se incropeste o salata de varza rosie.

2. Se ia o rondea de somon. Se manjeste cu putin ulei de masline usturoiat. Se tavaleste in mix de ierburi aromate. Se pipereaza abundent.  Se prajeste lejer pe ambele parti. Se stropeste cu zeama de lamaie. Se tine la cald.

3. Se iau cateva buchetele de conopida oparita in apa cu sare. Se sareaza, se pipereaza, se dau prin faina si ou. Se prajesc cateva zeci de secunde pe fiecare parte, in baie de ulei. Se scurg pe hartie absorbanta.

4. Se executa un sos cald, din smantana dulce, mustar de Dijon (la jumatate de cutiuta de smantana, o lingura grasa de mustar), ulei de masline cu usturoi (o lingurita), piper proaspat, ierburi, nitica lamaie si capere. Toate mermelite pe foc, cat sa se amestece aromele.

Sosul turnat pe peste, conopida si varza rosie – aranjate frumos langa. Bizar. Intens. Satisfacator. Alunga plictiseala. Contine Bifidududu® si Alintaburta®. Enjoy!

De niste saptamani bune mancam: oua, pizza, pizza, pizza, oua, oua, pizza, oua. Fireste ca am ajuns iarasi la saturatie, sa tot fie a o suta oara cand zic asta in ultimul an de zile. De ce, ma veti intreba, se intampla aceasta treaba? Pai. Pentru ca este foarte greu sa fii gospodina in bucatarie, supercalifragilistica la job, nevasta in dormitor si mama cuiva, vesnic vesnic.

Ei, si acum ma adresez femeilor suficient de nebune ca sa incerce asta, si le spun asa: chiccas, va invit sa luati parte la pandalia meal planificarii. Haideti pe noi un experiment sa facem, iar daca mai traim si saptamana viitoare, inseamna ca suntem din vita nobila a lu’ Wonder Woman si putem umbla in chiloti albastri pe strada fara sa ne ia politia, pentru ca, nu-i asa, putem face, si anume, orice.

Planul “moartea lipsei pachetelului de pranz pentru la birou”, facut inca de saptamana trecuta, si-a gasit aplicatie de luni, totul incepand lunea. Din mers am mai schimbat una alta, de exemplu ieri am umflat ghebos tortillele cu strips de curcan in loc de pui, dar in mare asta e ideea.

Ajungem la pranzul de azi, pe care trebuie neaparat sa-l prezint, deoarece 1. este foarte bun si 2. m-a surprins. Budinca de macaroane cu ton. Eu la tonul din conserva nu ma excit deloc, mai degraba l-as considera a mega bleax situation. Si totusi, aceasta budinca nu e rea deloc. Deloc deloc. Deloc deloc deloc. Deloc deloc deloc deloc… If you catch my drift.

Se fierb macaroanele in apa cu sare (o portie = o cana de paste uscate). Se scurg. Se azdrunca intr-un vas de yena. Se avanta peste ele niste conserve mici de ton in ulei de masline, uleiul scurs lejer in prealabil (o conserva de ton de cca 80g per portie). Se mai pun o conserva de porumb si niste mazare congelata (cca o ceasca plina cu varf pentru fiecare portie).

Si-apoi, piesa de rezistenta – se prepara rapid intr-o ulcica o supra crema de telina – dintr-o telina potrivita, fiarta in putina apa cu sare, eu am pus si radacina, si frunze, pe care frunze le-am scos din apa inainte sa pasez treaba. So, revenind, telina fiarta in apa se paseaza in legea ei cu blenderul vertical, se incorporeaza in ea niste smantana dulce, piper proaspat macinat si nucsoara. Se varsa zeama asta in vasul de yena, borfolind bine pastele, sa se imbrace corespunzator in lichidul inmiresmat. Pe deasupra se rade branza cheddar si tot pe deasupra se tranteste un ou batut bine. Budinca zace la cuptor la foc mic timp de 30 de minute. Supa aia de telina face toti banii, fara ea nu cred ca mi-ar fi placut asa tare. Pofta buna, I hope you live to tell the story!;)

Cand s-a facut lumea, din vremuri stravechi, s-a impartit ea in doua: the ketchup people si the mayo people. Este noapte si zi. Este alb si negru. E ulei si apa. E razboi ancestral, motiv de paruiala si divort. Eu declar pe cinstitelea ca sunt la aia cu maioneza. Mi se pare ca tot ce e bun vine cu maioneza. Cartofi prajiti CU maioneza. Oua umplute CU maioneza. Ciuperci CU maioneza. Vinete CU maioneza. Maioneza de casa, aia de sta-n cap si-n varf de lingura, facuta cu oua de tara si cu lamaie, NU cu otet, mi se pare cea mai buna unsoare care exista. Cea mai implinita. Cea mai deosebita. Cea mai buna mancare oribil de nesanatoasa pe care o poti manca. Sunt intr-o relatie codependenta cu maioneza. Ni s-a spus ca ne facem rau una alteia… screw that, vorba le Boo, let’s be recklessly happy.

Cartofi fierti in coaja. Raciti. Taiati cuburi. Amestecati cu macrou afumat desfacut cu degetele in firisoare. Ceapa rosie sau verde. Castraveciori murati. Maioneza cu ghiotura. Piper. Pe deasupra, albus de ou fiert, ras. Pe dedesubt – buna felie de paine, groasa cat doua degete. A-taaat!

Stiti pachetele alea de semipreparate din peste care polueaza populeaza vitrinele frigorifice din orice supermarket? Uitati de ele. Make your own junk, I always say. Si cu acest principiu sanatos in minte, va poftesc la niste fish fingers. De casa.

Va tre’ niste peste alb nu foarte “peshtos” (eu le-am facut din file de cod), sau niste somon. Pe asta il bucatiti la robot, ca sa fie echivalentul carnii tocate, dar de peste. Radeti cativa cartofi (la o punga de 1kg de cod congelat, am pus trei cartofi medii), radeti voi si-un morcov, tocati marunt o ceapa, doi-trei catei de usturoi, o legatura de marar si una de patrunjel. Borfoliti toate astea cu pestele si cu doua oua crude. Rezulta un fel de compozitie de chiftele. Pe care o modelati in forma de bastonase. Pe care le treceti prin pesmet si le prajiti in ulei(!). Nu va mai zic ca uleiul nu tre sa fie de masline (pentru ca asta nu-i proiectat pentru deep frying, devine toxic la temperaturi mari ), pentru ca precis stiti.

Ei, daca aveti timp (si nu aveti ce face cu el), va recomand un sos tartar de casa, preparat din doua galbenusuri fierte zdravan, frecate cu mustar si cu ulei pana se fac, gen, maioneza, amestecate cu o lingurita de otet, cozi de ceapa verde, capere ciopartite si castravete murat taiat fin. Daca aveti si mai mult timp (in care caz, I really do hate you!), puteti “praji” degetele de peste la cuptor, pe hartie de copt, in loc sa le imbacsiti in tigaia cu ulei. E mai sanatos asa (doh!).

Ah, si pentru ca vorbim de sos, am o marturisire de facut: sunt Cookie si sunt dependenta de sosul din sandvisul mcd ala cu peste…! Uneori, cand ma napadesc placerile vinovate, ma duc si-mi iau ACEL sandvis, cer extrasos si o lingurita, dau chifla la o parte, uneori si pestele, si mananc doar sosul… cu lingurita… Deci… da. Cine nu are nicio placere vinovata, nu are decat sa arunce cu pietre. Iar cine are, aici sa o impartaseasca! Ia sa vedem, cu ce va ingrosati arterele zilele astea?

Totul a inceput luni, cand Lorelai Victoria Iepu’ Purcifer s-a dat de trei ori peste cap si s-a facut din cale-afara de bazdacoasa. Ca prea fusese cuminte, spre necazul mamelor cu copii colicosi din lumea intreaga, cu tot cu descantecele lor anti-chill. Prea mult se jucase Iepu’ cu manutele, prea multa liniste, prea mult ii placuse sa se dea in leaganele care ne ocupa abuziv sufrageria. “No more, ma’ friends!”, a zis Iepu’, si unde mi ti i-a luat pe parintii ei de-o aripa, si i-a invartit in aer, si i-a izbit de-un perete, si-a ras fara dinti la ei – “Fraierilor!”. Si-a rasu-plansu de numa, pana la asfintit.

Marti – aceeasi poveste. “Decat” o mama mai sleita, cu creierul terci si pungi la ochi. Care printre pizduielile lui Iepu’ cel plictisit (care suna cam ca “hai ma mami, chiar nu inteleg de ce nu poti sa ma tii in brate nonstop, ce este acela wc” – asta ca sa recunoasteti problema cand veti avea de dealuit cu ea), si-a imaginat ca ar trebui sa si gateasca ceva. Asa ca a pus mana pe prima punga care se itea din congelator, si-a dezghetat-o pi tata. Un  kilogram de cod – net!

Suficient de zis ca pe la ora pranzului, in bucatarie mirosea ca la raionul de peste viu-mort de la Metro, ceva… deosebit. Nu se mai putea amana gateala nicio secunda. Mila cerului a facut ca Iepu’ sa adoarma intr-un final vreo 2h, drept care urmatoarele lucruri s-au intamplat.

Am bagat la cuptor mai bine de jumatate din fileurile de cod. La vas de yena, cu sos din zeama de lamaie, ulei de masline, sare, piper si amestec de ierburi provensale de la Nomu.

Pe urma m-am apucat de mancarea numarul doi – o tocana de peste, care a inceput clasic si a sfarsit exotic.

Am taiat grosier o ceapa mare, pe care am pus-o la calit cu ulei de masline si cimbru. Urmatoarele doua poze sunt doar pentru ca-mi plac, nu ca va tre’ sa vedeti neaparat cum arata ceapa calita…

Dap, v-ati prins, este acolo si niste sos de soia, turnat peste ceapa calita, cat sa sfaraie bine!

Next, se taie fileurile ramase in bucati zdravene si se pun peste ceapa.

As fi putut sa ma opresc aici, dar borcanul cu sos sweet&sour cu extra bucati de ananas (pe care ma hotarasem for some reason sa-l cumpar weekendul trecut, desi nu mai mancasem asa ceva din liceu), m-a impiedicat sa fac asta. Destul ca aveam ceva light & healthy la cuptor, destul am zis! Si-am turnat borcanul de junk peste tocana.

Ma rog, la sfarsitul celor 2h, lungile, cum imi place mie sa le alint, aveam asa: o tocanita de peste cu sos dulce acrisor si ananas, plus niste orez basmati simplu…

… si fileuri de cod la cuptor, in sos de lamaie, cu cartofi fierti cu unt si zucchini pe post de garnitura.

Not too shabby pentru o zi asa grea cum fu aia de ieri. E drept ca am si adormit lemne pe la 8, cand a venit Mishu acasa, si nici ca m-am mai trezit pana azi dimineata la 9, in ciuda zbieretelor, a luminilor aprinse si a insistentelor lui Iepu’. Am cazut, fratilor, la datorie. Eram ca-n coma – auzeam tot, dar sub nicio forma nu ma puteam scula. Azi e alta zi, poate mai buna, macar c-am dormit. Hasta la vista, baby!

Observ ca nu va dati in vant dupa peste si e pacat, zau. Nu o sa va tin teoria chibritului despre cat e de sanatos, dar poate va coafeaza ideea ca pestele se face mult mai repede decat orice alta carne, drept care, cand afara-s 40C, iar in orice bucatarie cinstita – 45C, o friptura de ton e gata in doua minute fix, un minut pe-o parte si unul pe cealalta. Daca mai punem pe gratar si felii de lamaie, suntem cat se poate de smecheri. Mai ramane doar sa azvarlim cu bolta friptura peste niste spaghete, sa taiem niste rosii cherry, sa chelim busuiocul din ghiveci si gata-i pranzul. Not half bad;)

Duminica asta am de gand sa gatesc pranz pentru mamele mele (mama si mama de Boo), nu m-am hotarat inca ce sa contina, dar visez la o supa de rosii rece, cu mult leustean. Idei de felul doi, ceva? Sa fie clasic, romanesc… Zazuza si-a anuntat deja intentiile pentru weekendul asta (for which we all hate her ofc:)). La voi acolosha ce se previzioneaza pentru inveselirea burdihanului dupa o saptamana de munca si sandvisuri?

PS: Nu uitati de leapsa, sa ploua cu multumiri;)

Partea mea preferata din zi e noaptea. Dupa ce culc Iepu’, in rarisimele ocazii cand nu cad numaidecat lata in urma excitement-ului unei zile de stat acasa si facut… chestii, ma apuca uneori cheful sa fiu cine eram inainte, pe vremea cand nu spargeam oglinzi in trecere si aveam timp sa imaginez mancare de-asta de-ti bucura toate simturile, mai mult decat ca-ti umple burta. Ei, intr-o noapte de-asta am facut minunatia de vi se arata in farfuria din poza.

Totul se executa intr-o singura tigaie, fara sa o spalati. Intai somonul – perpelit cu unt si zdravan asezonat cu tot felul de ierb’shoare. Scos somonul, pus nitelus unt la completare, plus doua lingurite de pasta red curry, smantana dulce, plus zeama de lamaie. Introdus crevetii, mozolit bine pret de un minut. Scos crevetii cu tot cu sosul lor si turnat peste somon. Pus o lingura de ulei de masline (vorbim de aceeasi tigaie, da?),  patru linguri de orez basmati, o lingura de susan alb si-o lingurita de susan negru (ca asta e pretios, nu prea-l gasesc). Prajit orezul pana la translucenta si stins cu patru polonice de supa in care a fiert niste broccoli, plus cateva firisoare de sofran. Umflat orezul, garnisit cu broccoli taiat micut asa. Servit alaturi la pestisor, cu florete de broccoli langa. Excelent! Sure beats iaurtul zilnic pe care il mananc in doua reprize, jumate dimineata, rece din frigider, si jumate mai incolo, cand imi aduc aminte si de regula la temperatura camerei. Nu uitati de sare si piper, n-am mai mentionat, ca se intelege.

In other news, nadajduiesc sa va conving sa-mi raspundeti in continuare la asta: http://easypeasy.ro/2011/07/reteta-mamei-de-prajitura-cu-visine-si-o-leapsa/.

Also, guess who’s back de la Lisabona

si mai ales guess cine a mancat de dimineata pasteis de la mama lor. Premiul pentru cine ghiceste – ce altceva decat regala ei prezenta inapoi pe meleaguri romanesti.

Welcome back, Printesa! 

Mama ce mi-a placut pestele asta! O sa va bag direct in subiect, ca ma grabesc. Vine Bogdana sa ma vada, cu tot cu Raducu, asa ca o sa avem de povestit o groaza si nu vreau sa va las sa va treaca de ora pranzului fara ceva beaucoup de slurpity slurp slurp (of, Boo e la Paris si I miss her terribly! inchid paranteza:). So: faceti somonul cum va place. Eu l-am azvarlit din congelator direct in aburitor. Pe urma am fiert niste fettuccine, care, nu imi dau seama de ce, imi plac mai mult decat tagliatellele, desi par a fi acelasi lucru. Pe fettuccinele astea le-am mermelit intr-o tigaie cu niste ulei de masline, sare de mare si o mana de chilli. Le-am scos pe farfurile si in aceeasi tigaie am prajit lejer pestele pre-aburit. Pana aici, nimic deosebit.

Acum si partea interesanta – sosul. Sau topping-ul, sau nush cum sa-i spun, ca nu e lichid ca un sos, deci denumirea asta nu mi se pare inspirata. Pai am pus in micul meu robot, infailibil si imposibil de trait fara, o mana de marar, una de patrunjel, ceapa verde, usturoi verde, masline verzi umplute cu migdale, capere, o lingurita de mustar, zeama de la o jumatate de lamaie si niscaiva ulei de masline. A iesit o (un?) salsa verde to die for!

Am mozolit cu pasta asta verde somonul si pastele. Am piperat proaspat. Am mancat cu mare, mare bucurie in suflet, si stiti ca eu nu ma omor dupa peste. Asa tare mi-a placut, ca am repetat figura cu salsa verde si a doua zi, (fara marar, dar cu menta instead), de data asta am folosit pasta verde ca dressing pentru o salata de rosii si castraveti. De dragul adevarului literar si artistic, marturisesc ca langa salata cu pricina s-a odihnit si o bucata de ceafa de porc fragezita indelung la cuptor, dupa cum si niste cartofi noi inabusiti cu usturoi.

Weekend fain la toata lumea!

De sambata seara de cand l-am capatat, m-am tot gandit ce sa fac cu el. Mi se parea prea proaspat si pretios ca sa-l azvarl la congelator pentru cand facea Iepu’ 18 ani si aveam si eu timp sa gatesc chestii elaborate again. Dar nici sa se imputa la frigider pana cand aveam eu timp sa scorbolesc cartile de bucate din dotare dupa o reteta fancy-shmensy nu mi se parea o varianta buna. Si-apoi mi-am amintit parerea mea despre gatit peste: simplicity, simplicity, simplicity. Si l-am facut in crusta de sare.

Se facea ca era o dupa-amiaza cand Iepu’ era… sa zicem, prezenta isteric. Simtise ca mami avea de facut ceva de importanta domestica majora, drept care nici intr-un caz nu se putea intampla ca ea, Iepu’, sa treaca acest lucru cu vederea. Printre urletele copilului deosebit de vigilent si ale mamei acestuia pe dinauntru, se reusea sa se poposeasca pestele ud peste stratul gros de sare grunjoasa din tava tapetata cu folie. Se indesau in buzunarul domniei sale salaul niste felii groase de lamaie si o mana de patrunjel, apoi se acoperea totul cu sare. Si pentru ca treaba nu era uda destul, sau asa mi se parea mie, i se storcea in cap o lamaie mare. Se infasura pachet cu folia si se dadea la cuptor la foc mic, nu pentru ca asa era logic, ci pentru ca intre un leganat si-un schimbat de pampers, nu se stia clar cand aveam sa mai ajungem in proximitatea masinii de gatit. Se scotea din cuptor peste vreo 40 de minute intr-un moment de repaos vocal al lui Iepu’, se “decrusta” cu o furculita si se asternea pe un platou. Peste el venea un sos de unt cu lamaie si patrunjel. Alaturi – cartofi noi si morcovi fierti (ar fi fost mai bine la aburi, dar din considerente de timp n-am mai scos mantzocaria de aburit, ci i-am facut pe foc, intru sacrificarea vitaminelor – asta e, nu le poti avea pe toate).

Felicitarile, masa si dansul au durat trei zile si trei nopti, atat am mancat din el doi oameni mari si flamanzi. Este incomparabil, fir-ar sa fie, gustul pestelui dulce, intreg pe oasele sale si abia prins, cu cel am fileurilor congelate pe care le mancam de obicei. Efectiv, dar efectiv divin nenica! De fiecare daca cand mananc prospetime de-asta, realizez ca gustul ala fishy al pestelui de fapt nu exista decat la pestele “statut”. Ce pacat ca nu ma pot aseza cu gura la estuar, sa vina toti pestii la mine. Iar combinatia aia de sare cu zeama de lamaie e to die for! Toata casa miroase a Marea Mediterana asa. Eterna recunostinta mamei lui Boo care mi-a facut aceasta bucurie, nu ne mai ajungeau gurile sa mancam si sa-i multumim.

Ei da, asta a fost povestea salaului proaspat. Ne intoarcem la fripturile de ton congelat de la Mega Image si la aplecari casnice mai putin solicitante, cum ar fi ouale ochi si painea noastra cea de toate zilele, cu unt. Weekend fain tuturor!

N-am mai folosit steamer-ul de o mie de ani. A fost clasificat cam de multisor drept “useless” si azvarlit in cimitirul aparatelor domestice care ocupa prea mult loc pentru binele lor. Ei si ieri, pentru ca aveam niste peste la congelator si nu aveam chef sa “parfumez” toata casa, dupa cum nici sa-l raschetez de pe fundul unei tavi (ceea ce se intampla frecvent cu pestele slab congelat, cu atat mai mult, m-am gandit eu, cand esti cu un ochi la slanina si cu unul la bebe-mic-going-through-severe-‘attention-whore’-phase), mi-am adus aminte de parasitu’ si  l-am pus in functiune, asa, for old times sake si pentru ca Laura mi-a cerut pe facebook o reteta cu peste. N-am avut ce pesti a enumerat ea acolo, asa ca am prestat cu ce s-a putut si nicium nu am pretentia ca asta s-ar califica drept “reteta”. Dar e o mancare usoara, sanatoasa si nu fada, ca… well… o sa vedeti… nu ma lasa pe mine inima sa gatesc fix de regim.

Pai la etajul unu al steamer-ului am pus pestele – un pachet intreg de cod congelat. La etajul doi am pus niste fasole verde congelata si un morcov taiat in patru. Asa si nu invers pentru ca am eu un fix, sa nu curga zeama de peste peste legume. Le-am lasat 40 de minute. Am  scos pestele si l-am asezat frumusel intr-un vas de yena. Pe urma am pregatit un sos de unt (v-am zis eu ca o spurc la final). Topit lejer intr-o craticioara, stors peste el o lamaie, sarat, piperat si garnisit cu capere si patrunjel verde. Turnat peste peste si dat la cuptor numai putin, la gratinat.

Din fasolea verde racita am facut o salata. Cu ulei de masline, otet, sare, piper,  patrunjel verde si ceva rosii cherry. In mod normal as fi pus si usturoi in ea, dar cum cica n-am voie, l-am lasat deoparte, pentru aia mai fericiti care nu constituie o sursa de hrana pentru o anume Iepu’. Tot pe post de garnitura am fiert niste cartofi taiati in doua si mozoliti cu unt la greu.

Si nici nu ma asezasem bine la masa, ca a pornit alarma si-a trebuit sa dam fuga urgent si sa ridicam urlatoarea din patutz. Jur ca are radar, cum ma simte ca as gusta si eu ceva, cum incepe concertul. Asa ca mama a mancat cu ea in brate si eu am inghitit cam cu noduri asa. Astept ziua cand o sa fiu suficient de blazata incat scancetele lui Iepu’ sa nu ma mai faca sa ma simt de parca am inghitit o duzina de arici cu tepii sculati. Pofta buna la peste!