Seria burgerilor sanatosi inceputa aici continua cu aceasta minunatie de chiftea de pui pe gratar, adicatelea un fel de chicken burger asa. Despre burgerii astia ai mei light, chifla-less, Mishu zice c-ar fi some of my finest work. Asa ca insist. Ba mai mult, de data asta ma obraznicesc si imi trag si categoria dieta in cap, impreuna cu tag-ul junk food, ca sa fie really confusing. Asa.

Pentru patru chiftele babane aveti nevoie de un piept de pui dezosat si fara piele. Pe care il tocati care cum poate (eu la eternul Braun Multiquick) si il amestecati cu: o felie de paine muiata in apa si maruntita in nestire, o legatura de marar si una de patrunjel – tocate marunt, un ou, o lingurita de fulgi de chilli, una de (daca aveti) amestec de condimente grecesti pentru carne, nitica menta uscata si mult, da’ mult de tot, piper proaspat macinat. Si nitica sare, fireste. Astia or sa fie niste “green” burgeri, tot farmecul e dat de ierburi. Bun. Din carnea asta framantata cu mana, chiftele-style, modelati patru guguloaie mari si turtite, pe care le puneti pe gratar. Se fac repede si mai fara fum – daca prestati la bloc, ca mine, sa stiti ca nu o sa va imputa casa dupa cum se intampla cu o ceafa de porc sau, si mai rau, cu o bucata de peste gras.

Pe langa burgeri, zic sa mai daruim masa cu niste cartofi la cuptor si cu rondele de dovlecel la tigaie, perpelite in ulei de masline, decorate cu niste praz taiat subrirel si condimentate bine cu oregano si Nomu smokey peri-peri. Peste care turnam abundent un sos simplu, din iaurt cu un catel de usturoi pisat. De-li-cios! Si asa de usor de facut ca pana si mama de copil de o luna jumate poa’ sa execute intre doi pampershi. Happy go burgers everybody!

“Sunteti acasa? You’d better be, coz I’m coming over”. Cam asa incepea ieri  cea mai nebuna baking palooza din istoria casei noastre si a celor 17 ani de prietenie ce ma leaga de distinsa Boo, aka fairy godmother to Iepu’ si mare bloggerita  pe cand multi dintre noi nici nu stiam exact ce-i aia (remember www.fabricadejucarii.ro?).

Revenind. Tzar tzar la usa, deschid, apare Boo de dupa o sacosa imensa din care se itzeau niste fire de praz. Zic: wtf? (and I mean that with love, but wtf?). Si Boo, incantata din cale afara: “am venit sa gatesc pentru tine”. Uuu! Deci da. Ca sa intelegeti amplitudinea acestui minunat gest pe care numai o bff poate sa-l faca pentru prietena ei cu (inca) voma de copil uscata pe tricou, tre’ sa stiti ca Boo crede ca uraste cu patima gatitul, ceea ce, desigur, nu e deloc adevarat. Ei da. Si uite-asa, cand corabiile mele nu ca erau inecate, ci dospeau pe undeva pe fundul unui ocean cu lacrimi, vine aceasta salvatoare, aceasta Mesia a bucatariei mele parasite si, suflecandu-si manecile tricoului roz cu maneca scurta, se apuca de feliat si mixat si copt si mermelit unele din cele mai bune chestii comestibile care-au iesit dintr-un cuptor: placinta cu praz si branza si briose cu morcovi si portocale. Da frate!

Evident ca i-am cerut retetele si ceva vorbe de pus pe blog, dar ma tem ca este booked solid pentru urmatoarele luni, catering ceva bucatarie regala sau asa ceva, asa ca  va trebui sa va multumiti cu mine si vorbele mele putine.

Intai placinta cu praz:

175g faina
1 lingurita de praf de copt
1/4 lingurita de bicarbonat
amestec de ierburi de Provence
50ml lapte
1 ou
100 ml ulei
1 praz taiat marunt
75g branza cheddar, rasa

Intai se amesteca toate ingredientele uscate, apoi se adauga laptele, oul batut si uleiul. Si la coada prazul si branza rasa. Se varsa compozitia intr-o forma tapetata cu hartie de copt si se da la cuptorul preincalzit la cca 160 -180C vreo 25 de minute. E buna tare, si calda si rece. Si mie mi se pare ca merge cu smantana, sau, si mai bine, cu un sos de smantana si marar.

Si acum briosele cu morcovi si portocale:

75g unt topit
sucul si coaja a doua portocale (Boo nu a pus coaja, ca bine a zis ea ca e plina de caca, chimicale, stiti voi)
1 ou
100g morcovi rasi
300g faina
2 lingurite de praf de copt
100g zahar (Boo le-a facut cu zahar brun si mai putin, morcovul e destul de dulce anyway)
1/2 lingurita scortisoara

Iarasi – se amesteca ingredientele uscate intr-un bol, punand si un praf de sare. “Udaturile” se amesteca separat cu un tel, in ele se incorporeaza morcovii rasi si apoi toata chestia asta se toarna peste alea uscate, amestecand lejer (sa ramana cosistenta lumpy asa, nu foarte omogena). Se toarna maglavaisul cu lingura in tava de briose tapetata cu hartiute speciale sau unsa cu unt/ulei. Se coc briosele in cuptorul preincalizt la 170C.

Ce-am invatat din asta? Pai:

- “Cooking is fun daca gatesti pentru oameni care te iubesc” – Boo dixit.
- “Cine n-are pe cineva care sa-i coaca din dragoste o prajitura e un om trist” Cookie dixit.
- “Nom nom nom” – Mishu dixit.
- “Burp” – Iepu’ dixit.

<3<3<3

Aveam o pofta groaznica de junk food. Mai aveam un copil de 4 kile atarnat de constiinta. Asa ca m-am pus de-am facut burgeri de casa. Cu coleslaw de casa si cartofi prajiti de casa. Dar sa va povestesc.

Cumparasem de la Billa niste piept de curcan si stateam azi dimineata pe gandurile alea putine ale lauzei – sa il bag la congelator, sa nu… ce ziceam? (obosita, nenica!). Pana la urma m-a strafulgerat inspiratia si m-am apucat, intr-o pauza de Iepu’, asa cum se intampla mai nou toate lucrurile in casa noastra, sa maruntesc pieptul de curcan la robot, ca sa iasa un fel de carne tocata. Cred ca am avut cca 500g de carne. Pe care, odata tocata, am amestecat-o cu un ou, nitel patrujel verde, o felie de paine inmuiata in apa si maruntita bine bine, sare, piper, nomu smokey peri-peri, sos de soia, cimbru… Parca atat. Din amestecul asta au iesit patru chiftele mari, turtite, pe care le-am pus pe gratarul incins.

Pe acelasi gratar am pus si chiflele taiate in jumatate. Nu am avut the real burger chifle, am folosit unele de-alea cu faina de cartof. N-a fost rau deloc. Desigur, am si carbonizat vreo cateva, ca aproape am adormit in picioare pazindu-le. Nu-i nimic.

Bun. Acuma, langa chiftelele astea bune tare, am trantit niste cartofi prajiti adevarati, de-aia din cartofi, plus o salata de cruditati (din morcov, telina, maioneza, mustar, piper)

Aveam timp de pierdut, nu ma retinea nimic, asa ca m-am apucat sa aranjez frumos pe farfurie chifteaua de curcan, niscaiva cartofi, cruditati pe pat de salata verde, jumatate de chifla unsa cu mustar si tapetata cu felii de avocado, precum si cateva rosii cherry azvarlite pe-acolo artistic.

A fost foarte bun! A zis si Pufix, si nu cred ca doar pentru ca era capiat de somn, fiind el azi noapte de garda la schimbat iepurica de pampershi. Acum ma duc sa insel vigilenta lui bebe si sa mai fac ceva treaba prin casa, pana nu se face iarasi vremea de mancat. Da, ati ghicit, ma tin batoasa, eu chiar cred ca pot sa le fac pe toate.  Am cearcane ca doua plicuri imense de ceai atarnate de ochii mei razna, iar cand vorbiti cu mine va aud doar partial, dar da, sunt bine. Ca nu stiu cum se face, dar am cel mai dragutz copil din lume:)

Este numai vina printesei, ca la ea am citit acum ceva vreme un post, care nu mai stiu despre ce era, ca mie nu mi-au ramas in cap decat oul fiert si branza feta. Moment de la care am dezvoltat un adevarat fetish pentru mic dejun ca in copilarie, cu ceai de tei cu miere si lamaie, paine prajita cu unt si cu branza si ou fiert. Abia astept sa ma trezesc (nu conteaza daca-i din somnul de cu seara sau ala de la pranz), ca sa dau fuga (eufemism pentru “sa-mi tarai fizicul”) la prajitor, sa inserez doua felii de toast in el, sa fierb numaidecat un ou de tara de la Cornu, sa balacesc lingurita cu miere in cana cu ceai si-apoi sa ma proptesc in fata calculatorului, cu o felie de paine intr-o mana si cana de ceai in cealalta, ca sa va povestesc si voua ce bun e.

Si daca tot vorbim de miere, va prezint mierea mea preferata. E de floarea soarelui si e cea mai buna miere pe care am mancat-o ever. Se gaseste pe la delicaterii.

Anyway, acum ca v-am povestit de mica mea obsesie matinala, vreau sa va intreb, voi ce mancati la micul dejun cand erati mici? Ca mie cred ca doar asta mi-a ramas in cap (snitelul din parizer se manca la pranz sau seara:) Hai s-aveti o dupa-amiaza mieroasa!

Si un update de ultima ora – mierea cea buna se gaseste si la Bacania Veche, tocmai am achizitionat doua borcane, taman bine, ca avem mucenici de uns si o mare bucurie la ceaiul de tei:)

… nu-i o bucata de carne de vita/ si e foarte fericita/ ca-i o bucata de carne de porc…

Asa canta Ada Milea si, by God, asta ar trebui sa fie imnul easy peasy. Putine lucruri ma inspira si ma scot din r(*&^ cu imaginatia precum o frumoasa bucata de carne de porc. Cam ca aia pe care am cumparat-o ieri de la Billa, o frumusete… Cinstita bucata mare de costita, captusita cu sorici. M-a scos din boala, jur. Ca sa nu mai vorbim ca de la ea a pornit totul, m-am starnit intr-o abundenta de gateli si garnituri si minunatii, despre care o sa va povestesc azi si in zilele ce-or urma.

Pai la asa o bucata de carne de porc, se cerea ceva acru. Pentru variatie, am inlocuit clasicele (si absolut genialele) muraturi cu niste legume marinate in otet balsamic. Un dovlecel, o ceapa rosie, un praz, niste morcoviori mai firavi asa, ardei rosu, verde si portocaliu si cateva rosii cherry cu codite cu tot au fost aranjate de cu seara frumos in vas de yena. Peste ele am turnat o marinata compusa din otet balsamic, ulei de masline si busuioc (congelat, ca proaspat nu am avut). Am acoperit vasul si l-am tinut la frigider pana azi dimineata, cand am copt legumele la foc foarte mic, cu niste folie in cap ca sa se inabuse bine si descoperite in ultimele cinci minute pentru o crusta frumoasa.

Garnitura numarul doi, in completarea legumelor delicios-balsamice, a fost compusa din cartofi normali (pentru mine) si cartofi dulci (pentru Pufix, caruia cartofii aia regular ii fac rau). Paranteza pentru cine se stie suferind de IBS (irritable bowel syndrome): cartofii normali – bad, cartofii dulci – good. Nu fac rau, din contra. Nu-s chiar un substitut al cartofului obisnuit, dar na, in lipsa, merg si astia. Au un gust asemenator cu dovleacul. Eu am facut wedges. Am frecat bine cartofii cu o periuta, sub jet de apa, pentru ca am vrut sa le pastrez coaja. I-am taiat in patru, i-am stropit cu ulei de masline si i-am amestecat bine intr-un castron. I-am presarat cu paprika iute afumata si sare grunjoasa si i-am varat la cuptor intr-o tava, pe hartie de copt. Tot acoperiti in prima faza si descoperiti mai la coada.

Ei, si ajungem si la center piece-ul acestui fabulos festin duminical: bucata de costita. Pe care doar am taiat-o pe langa os, am potrivit-o intr-o tava de inox, nu i-am pus nimic pe ea, nimic-nimicutza, doar am acoperit tava cu folie de aluminiu si am dat-o la cuptor la foc potrivit, vreo trei ore. Am intors-o o singura data, pentru ca pe urma a devenit prea moale si n-am vrut s-o “destram”. Dupa astea trei ore, am dat folia la o parte si am lasat costita sa se rumeneasca, in toata splendoarea ei. Am extras-o din raurile de zeama scursa in tava, am mutat-o intr-un vas de yena si-am sarat-o bine.

Ne-am mai tinut putin in suspans cu o supa pripita, cu pui si de toate legumele. Dar si cand ne-am pornit…

n-a mai ramas nimic…

Poate ca va pare ciudata relatia mea cu porcul. Poate o sa ziceti ca-s nebuna cand ma gandesc ca LV’s first word o sa fie “porc”. Dar ce sa fac daca asta-i lucrul simplu care-mi aduce zambetul pe buze in aproape orice situatie. Porcul e ciocolata mea, ca sa intelegeti mai bine. Si ma bucur de duminica asta cu porc si ger si nitel soare cu dinti, de familia mea si de faptul ca uneori asa de putin imi trebuie ca sa fiu happy. Cam 1 kil, asa… Va las cu Ada Milea si va doresc o saptamana cel putin la fel de frumoasa ca saptamana 34:D 

Nu ma dau in vant dupa tonul la conserva si, din pacate, nici dupa salate. Dar asta e chiar reusita, va asigura un mare mancator de porc, nu doar c-o sa va placa, dar o sa va si sature. De durat dureaza ceva, ca-s multe chestii de preparat individual, dar nu e nimic solicitant.

Ce-o face asa buna? Pai in primul rand, nu e cu ton din conserva, ci cu friptura de ton la gratar. De care friptura noi cumparam congelata de la Mega Image. Nu e rece ca meduza, ci calduta si confortabila. Si mai e asa buna pentru ca are cartofi. Si usturoi. Si chorizo. Dar sa o luam cu inceputul.

Pai la inceput se fierbe un cartof mare, in coaja, cu grija sa nu overboil it. Tre’ sa fie fiert, dar ferm. Se lasa cartoful la racit si intre timp se aburesc niste legume verzi, like fasole verde si cateva buchetele de broccoli. Se scufunda in apa rece ca sa ramana verzi si pe urma uitam putin de ele. Friptura de ton o facem pe gratar, o saram si condimentam abia la sfarsit, ca sa nu scoatem toata apa din peste inca de la inceput.

Buuuun. Ne intoarcem la cartoful nostru impielitat, pe care il decojim si-l taiem bucati maricele. Pe acestea le tavalim intr-o tigaie cu putin unt, doi catei de usturoi taiati rondele si oleacuta de nomu smokey peri-peri sau orice alta paprika usor afumata. Cand au capatat o culoare frumoasa, aurie, crustoasa, adaugam o mana de frunze de baby spanac, pe care doar nitel le lasam sa se inmoaie cu cartofii si cu untul din tigaie. Desertam toate astea intr-o farfurie. Apoi incalzim in aceeasi tigaie legumele aburite, cu nitica zeama de lamaie si din nou putin unt. Le asezam peste cartofi. Tonul il taiem fasii si-l punem si pe el peste toate alea. Apoi, faza zilei, taiaem fasii un ardei copt si-l potrivim in salata, merge bestial in combinatie cu restul. O felie de mozzarella (de-aia din zer, nu de-aia cashcavaloasa) si nitel chorizo in varf, un sos de mustar light (obtinut fara imaginatie dintr-o lingurita de mustar de dijon diluat cu putina apa) si gata, avem o salata cu gust, satioasa, care nu-ti trosneste fara folos falcile si nici nu e un chin de mancat. Bun nene. Si destul de sanatos, acu’ pe bune!

Late breakfast astazi, si grozav de bun! Facem asa: pentru fiecare “clatita” avem nevoie de un ou. Pe care il batem bine il turnam intr-o tigaie unsa cu ulei si-l coacem ca pe clatite, intorcand de pe o parte pe alta. Peste clatita de ou gata coapta punem o felie mare de sunca. Rulam.

Ei, si punem frumusel rulourile astea intr-un vas termorezistent, le presaram cu cascaval ras si le dam la cuptor cateva minute, sa se gratineze. Intre timp, facem un sos din smantana, ceapa verde si marar tocat, sare si piper. Pe care il turnam peste clatitele calde.

Banal, delicios, fattening, aia e! This is no spa people, ne place papica! Va doresc o saptamana spornica! Mie sa-mi tineti pumnii, ca maine ma duc la morfofetala de trimestrul 3, sau, dupa cum ii zice Mazi, morfofofo:) Speaking of Mazi, ati aflat toti the good news? Daca nu, fuguta pe blog la ea sa vedeti ce si cum. Grats Mazette, si pe calea asta!

O stiti pe aia cu “mama mea face ceam mai buna…”? Well, mama mea face cea mai buna crema de zahar ars! E crema de zahar ars perfecta, si zic asta dupa ce am incercat multe, da’ multe alte creme de zahar ars, prin restaurante si pe la alte mame. Majoritatea cremelor de zahar ars testate sunt buretoase asa, au o textura ciudata, cu gaurele, putin aspra si aerata. Crema pe care o face mama e densa, nu are nicio gaurica si are cea mai fina textura posibila. Reporter Cookie a mers azi la fata locului (ma rog, actually, a venit fata locului la ea), si a aflat pentru voi cum se face cea mai buna crema de zahar ars. Iata:

“Mamaaaa, ce faci acolo?”
“Spal vase. Ce doriti?”
“Sa-mi zici reteta de crema de zahar ars.”
“Ah, pai asta-i cea mai usoara prajitura!” (nu zau!)

Zice mama asa: Intr-o cratita de 1,5l, cu pereti inalti, se ard sase linguri de zahar. Cum adica se ard? Adica se topesc pe foc mic si se ard pana cand rezulta un sirop cu o culoare maronie, nu foarte inchisa ca asta inseamna amar. Se inclina cratita pe toate partile, ca sa se acopere peretii cu sirop, apoi se lasa la racit.

Intre timp se bat opt oua intregi cu opt linguri de zahar, bine bine pana se topeste zaharul. Se poate adauga si un zahar vanilat. Se toarna apoi peste ele un litru de lapte rece (integral, nu degresat). Se amesteca bine bine toate astea si se toarna in cratita cu zaharul ars, fara sa amestecati sau sa agitati cumva. Se baga cratita intr-o alta cratita mai mare, cu apa fiarta care sa vina pana la manerele cratieti cu crema. Se da la cuptor la foc potrivit. E gata cand se desprinde de pe margini sau cand, incercata cu un pai lung sau un bat de frigaruie, acesta iese curat. Cica iese buretoasa daca se fierba prea mult. Mama zice ca la ea e gata cam intr-o ora, dar I guess ca depinde de cuptor.

Eu una nu m-am bagat pana acum sa fac, mi se pare complicat, si-apoi, mie imi face mama:) Voua va urez succes!

Later edit: Am uitat sa va zic ca mama rastoarna crema de zahar ars ca pe tort, pe un platou, si ea ramane intreaga si rotunda, numai buna de taiat in felii. Ceea ce rar am vazut la alte creme, care sfarsesc bucati plutitoare intr-o balaceala de sirop…

Acum mai bine de un an am avut bucuria sa fiu gazda unui cooking fest epocal, zis si dezmat romanesc. Nu mai stiu ce ne-a apucat, ah, ba da, a fost pare-mi-se o vorba aruncata de Misaki, care ne-a povestit cum ca in anul petrecut la studii in Japonia, studentii din toate colturile lumii faceau ceva de genul asta, se intalneau si gateau fiecare cate ceva traditional, din tara de bastina. Numaidecat ne-am ambitionat (sa fi fost o gasca de vreo 10 – 12 prieteni daca nu mai mult), si-am zis sa faca fiecare cate ceva din zona geografica de unde se trage. Va scutesc de detalii, le gasiti in postul din arhiva linkat mai sus, a fost… crancen.

Ei bine, azi mi-am adus aminte de o supa pe care a adus-o amicul meu Florian atunci, clar una din cele mai bune, cumsecade si de vis supe din cate am mancat eu vreodata: supa de linte cu afumatura, fiarta in bere. Si cum ma simteam motivata sa revin la ceva mai elaborat, dupa cateva zile de mastering the art of oua si sandvisuri, mi-am suflecat manecile si m-am apucat. Cu cateva inovatii along the way, cum ii sade bine uneia de nu se uita niciodata ca lumea pe retete.

Pai in primul rand, am pus lintea la inmuiat in bere, pret de o ora. Cam o jumatate de cana de linte si o cutie de bere. Sa folositi o bere de cea mai buna calitate, ca de nu, mancarea nu o sa aiba gust bun.

Mai departe m-am apucat de supa de legume. Am taiat cuburi nu foarte mici urmatoarele: o bucata de telina si una de pastarnac (ar fi fost prea mult sa le pun intregi), un morcov mediu, o ceapa rosie, un cartof si un ardei rosu. Pe astea le-am calit in ulei de masline, amestecand vartos. Am adaugat o lingura de boia, sare si piper, am acoperit cu cca 1l de apa si-am lasat sa fiarba la foc mic. Din cand in cand am mai completat cu putin suc de rosii.

Intre timp, m-am pus de-am taiat niste sunculita afumata, niste bacon si vreo doi carnati uscati si afumati. Plus o ceapa zdravana.

Le-am calit intr-o alta oala, cu foarte putin ulei, pana s-a inmuiat slana si s-a sticlosit ceapa. Apoi am turnat lintea peste afumaturi, cu bere cu tot. Si-am lasat din nou sa fiarba la foc mic, sa zic, vreo 40 de minute (pe gustate, sa fie lintea moale). Apoi am combinat puterea celor doua oale cu supa gata (cea de legume si cea de bere cu linte si afumatura), varsand una-ntr-alta. Am pus o foaie de dafin, oleaca de cimbru, am mai dres de sare si piper si am mai fiert la ea vreo juma de ora, tot la focul mic de tot.

A durat ceva si-a fost cam masochist procesul de preparare, in sensul ca de la pranz si iaca, pana aproape de cina, mi-a mirosit in casa a toate alea, de-mi venea sa fac scuba diving in oala. Berea aia fiarta, afumatura, legumele… vai mama! Supa e geniala, ge-ni-a-la! Musai musai sa incercati, nu va las pana nu aud c-ati facut. Linte gasiti la Mega Image, o afumatura buna pe la piata, nu-i mare lucru.

Acum, dupa doua portii, viata e mult mai frumos. M-as freca pe burta, dar mi-a zis doctoritza ca nu-i bine, cica starnesc contractiile. Speaking of which, noi suntem bine, iaca, a mai trecut o saptamana, marti facem 32 si tot asa. Wish us luck. V-as arata o poza cu zambete ecografice, dar mi-e rusine, ca o sa ziceti ca ma transform intr-o monster mom. Oare?

Ieri zice printesa: nu vrei tu sa trec pe la tine sa-ti aduc niste paste bune de la Vapiano, aglio olio cu extra muguri de pin, de-alea cum iti plac tie? In replica, o voce miorlaita: “mai bine prajituuuuuri”. Bon. Vine draga de ea cu ditamai cartonu’ cu de toate prajituricile bune, no cioco, just fructe, dupa cum ceruse pacienta consemnata la domitziliu. Le mancam, ne mai veselim, ca doar vorba aia, in cinstea musafirilor ne-am spalat si pe cap.

Ei, si pleaca Ioana si raman eu singura-singurica, cu gandul la, desigur, spaghetele cu pricina. Si cum in casa asta cred ca putem trai lejer doua saptamani fara sa mai iesim din ea (I like to stock up, in caz de dezastre naturale sau ceva:p), uite ca aveam de toate – si spaghettini no.3 de-alea subtirele, cum se cade, si creveti (best deal la Real), si patrunjel, si muguri de pin (tot de la Real, scumpi cu flacari, dar deliciosi!). De la gand la vorba la fapta – pastele erau deja fierte al dente, crevetii – decongelati lejer intr-o tigaie cu putina zeama de lamaie si scursi bine, mugurii de pin – ostoiti in alta tigaie, cu o mana de chilli, vreo patru catei de usturoi feliati si cateva linguri de ulei de masline. Shuffle toate astea, plus sare, piper si patrunjel verde, si gata. Din seria “quickies” – in jumatate de ora se fac, se mananca, se suspina de placere si se trage si un pui de somn. Mangiare, alea alea, enjoy!

PS: De pe frontul “jelly belly” raportez ca lucrurile arata mai bine, ne mai lamurim ce si cum la controlul de marti, dar se pare ca repaosul chiar ajuta. Mai greu cu plictiseala si stresul, dar uite-asa, mai o prajitura, mai o pastila, mai trei Snickers double, mai un episod nou din Grey… trecem noi si de asta. Va multumesc pentru mesaje ♥