Mi scusi, mi scusi, nu am mai folosit un aparat de fotografiat de cand eram mica. Din lipsa de timp si pentru ca vesnic vesnic n-am lumina naturala cand am DSLR-ul prin preajma, am ajuns sa folosesc telefonul la orice. Spre disperarea celor care au descoperit devreme Instagramul si au avut si timp sa se sature de dansul:)) Ce vreau sa zic este ca tortul lui Iepu’ de la doi ani a fost asa, ceva incredibil. Pacat ca gura pofticioasa si mana lenesa m-au impiedicat sa-i acord intreaga atentie fotografica de care era demn. O sa incerc, deci, in cuvinte sa-l descriu, pana cand n-are sa mai fie nicio gura uscata in the house, si balele colective au sa ne lege pe toti ca some sort of sacred bond. The Fellowship of the Drool. Ia sa vedem.

Sa incep prin a spune ca am un mare respect pentru astia de stiu sa faca prajituri. Eu nu am deloc disciplina de a citi o reteta (sau o carte tehnica, de exemplu, motiv pentru care intre mine si tehnologie e o vagauna peste care numai deosebita mea intuitie se mai face cateodata pod). Sa stai tu paishpe ceasuri sa cantaresti, masori, intinzi, sucesti, racesti, topesti si cate si mai cate astfel de operatiuni complicate, ca la sfarsit sa rezulte un dulce mic pentru o ceata mare de giboni pofticiosi este ceva de neconceput in imaginatia mea. Noroc, dar ce noroc, ca exista Anca Cookie Jar, la care ne-am abonat pe viata pentru dulcegarii. Si din mainile careia ies Albacazapezi in jurul carora graviteaza pasarele cu pene bleu si galben in cioc, printese cu plete blonde si sclipici, roboti, megablocks, desene animate, fluturi, baloane, pantofi Jimmy Choo, avioane, halbe de bere si in general orishice lucru care exista in realitate sau in capul nostru.

Va mai tin nitel inainte sa intram in subiectul torturile iepuresti de azi – best sellerele de maine, ca sa va zic ca mi se pare asa, foarte awesome, cum si-a descoperit Anca talentul de a mermeli visele altora din nesuferita aia de pasta de zahar. S-a dus trei zile la un training si pe urma a stiut Tot. Nu pot decat sa presupun ca Tot era acolo, in ADN-ul ei. Pe care Tot i l-a predat doamna mama ei, proprietara unei afaceri de succes tot cu mancare (asta: http://www.kalitera.ro). Si care, in treacat fie zis, face cea mai buna baclava ever! Asa. Revenind. Ne place de Anca pentru ca: 1. Face cele mai faine torturi. 2. Cu cele mai bune umpluturi, de casa. 3. Are un talent asa, de vreo zece ori cat delicata-i faptura. 4. Este cea mai dragutza, prajiturica prajituricilor ea asa, rosie in obraji si mereu cu un zambet care topeste zaharul de pe creme brulee mai ceva ca arzatorul. 5. Nu mai stiu, dar trebuia sa fie si un cinci. Asa, da, pentru ca, unlike me, care traiesc in simbioza cu corporatia si ma mulez ca mulajul de dinti pe soarta de amploaiat, Anca si-a inceput cu curaj un business propriu, pe care eu, una, fac tot ce pot ca sa-l sustin, dar for purely selfish reasons, va asigur. Nu-i reclama. N-are nevoie, ca e cocosata de comenzi. E doar asa, o oda. Oda noastra de mancatori de tort pentru draga de Cookie Jar. Ca sa fie clar!

Hai sa nu va mai fierb la focul mic al efuziunii si sa va zic ca, dupa ce anul trecut ne facea Anca un carrot cake iepuresc, cu crema de citrice, anul asta, beneficiind de copil care poate sa zica singur ce-si doreste, am dat un brief mai amanuntit: cu bu’nissa, f’amingu, ca’tissa, mama popotam si bunica b’oscussa. Deoarece cu doar doua saptamani inainte ma “manjise” Anca cu niste macaronshi genial cu crema de vanilie (imediat va zic despre crema asta), si cu doar o saptamana inainte ma abuzase cu o pavlova cu crema de lamaie, mintea mea bolnava a zis asa: blat alb, crema de lamaie, blat alb, crema de vanilie, bezea, crema de vanilie, blat alb. Totul in pasta de zahar alba, imaculata. Si cu orataniile cerute de Iepu on top. Faci, mai Anca? You betcha! A zis ea. Si s-a apucat.

Ce-a iesit a fost chiar cel mai bun produs Cookie Jar incercat de mine pana acum. Nu foarte dulce, very kiddie safe, diafan pe dinafara, robust si satisfacator de dinauntru. In mod particular vreau sa va zic de crema asta de vanilie pe care o face Anca. I love love love vanilie. Nu in lumanari parfumate, nu, asta este o gluma foarte proasta. Dar in inghetata si prajitura, vanilia e preferata mea. Acum, daca si voua va place, sunteti precis in asentimentul meu cand zic ca nu exista nenica foarte multe lucruri in Romania care sa fie cu adevarat “de vanilie”. Inghetata de vanilie e cea mai groaznica – o chestie alba, dulce si fara aroma. Mai exista cremele la plic si budincutele doctorotcher. Si ceva deserturi lapteprafoase prin cofetarii sau supermarketuri. Si da, poate ca la restaurante de fitze au adevaratele “de vanilie”, dar asa, mai pe laic, nu gaseti vanilia asta nici daca stai in cap. Ei, si crema de vanilie a Ancai este, nenica, the real deal. Dupa cum a zis Iepu cand si-a bagat toate degetele in ea: Mmm! Bunataaaate! Nu tre sa suspectezi ca e vanilie pentru ca e galbena. Chiar e vanilie. Vanilie… vanilata. Awesome. Mai ales stransa fara mila intre doua jumatati de macaron, sau sugrumata la mijloc cu un strat obraznic de bezea. Pura pornografie. Ataaat!

Daca mai aveti intrebari, sunt aici sa va raspund, imediat ce ma adun de pe jos. Acest trip to recent memory lane mi-a facut o foame si-o pofta de nedescris. Noroc ca am la birou, in frigider, o ultima felie, pastrata pentru fix acest moment post relatare, ca infama tigara de dupa…

Bottom line: Cookie Jar rules, Iepu’ a avut cel mai fain tort ever, iar eu… eu sunt epuizata glicemic. Va pupa mama de doi ani!

PS: Scoateti un postit si scrieti pe el asa: REVIN IN CINCI MINUTE. Lipiti-l pe ecranul calculatorului. All set? Ok. Acum dati va rog o fuga pana jos si trageti in piept niste primavara.

Nu am bucket list. Nu vreau sa fac 100 de lucruri nemaipomenite inainte sa mor. Vreau sa fac 100 de ani lucrurile nemaipomenite pe care le fac acum. Vreau sa traiesc 100 de vieti in nemaipomenita apropiere a omului care mi-a hotarat drumul nascandu-se. Eu asa ma gandeam ieri, de ziua lui, fara tort, si asa ma gandesc mereu cand ma gandesc pe bune la el si la noi. Dogoresc ca o soba uitata pornita de impresia ca el este totul, norocul si crema fanteziilor implinite. “Pufi”, ii zic mereu, “esti foarte frumos!” Numai ca asta e ce iese pe gura, in capul meu e mereu mai mult. De exemplu “Daca nu ai fi fost jumatatea mea, eu n-as fi fost nici un sfert din ceea ce sunt. Cum ar veni, esti chestia care, intamplandu-mi-se, face totul extraordinar, dar mai ales pe mine.” Ei da, vedeti, de-aia prefer sa-i zic ca e frumos. Si el mereu raspunde “I know!”. ‘Cause he does. Ca atunci cand i-am zis “te iubesc”, ce-am vrut sa zic era “te voi iubi vesnic barbos“. Nicio certitudine mai mare. Nicio neimplinita dorinta. Am tot.

Asa, mai. Am fost la Sunday Brunch la Crowne Plaza. Si asta clar e de povestit. A fost cam frumos, cam de pomina si cam scump. Sa incepem cu inceputul. Era ziua lui Mishu si ceva trebuia facut, undeva trebuia mers, ca sa nu stam acasa. Cu copil, catel, purcel, unde sa te duci in Bucuresti? Ei, si mi-am adus eu aminte ca mi-a povestit Elena de la Pro ca la Crowne Plaza e fabulos de bine, ca au de mancare tot ce-mi place mie maimultsimaimult, plus loc de joaca fain, generos, mochetat, cu minim hazard si baby sitter din oficiu pentru alde Iepurs. N-am stat foarte mult pe ganduri, am facut rezervare si o saptamana in cap m-am gandit numai la asta.

Ei, si vine duminica cea sortita exceselor alimentare. Si ajungem noi la Crowne Plaza, unde suntem frumos intampinati cu sampanie si condusi pe veranda, o camera cu sticla de jur imprejur, foarte frumos luminata, foarte proprie pentru brunch. Muzica live, prestata de un nene cu vioara si un nene cu pian, ma face sa ma simt asa, cam ca in Scent of a Woman. Frumos tare! Iepu descopera locul de joaca, eu descopar sushi bar-ul.

Dupa aperitivul in forma de o duzina de rolls, parca nimic nu mai intra. Hai cu crevetii si niste langustine, ca astea-s lejerissime. Da, va rog, si niste dorada cu un soi de saramura romaneasca cu rosii si usturoi on the side. Ei da, totul se termina in fata “lingoului” de foie gras. Din care un domn iti taie amabil feliute subtiri, pe care ti le asterne pe paine prajita langa un castronel cu chutney (de ceapa? de mango?). Vai mama mea, cat poate sa fie de bun! Refill si gata. Nu mai pot sa inghit nici aer. Noroc ca nu te da nimeni afara. Poti sa-ti odihnesti exagerata burta la o cafea si-o sporovaiala pana dupa 16:30. Cand si-gur intra si-o prajitura. A intrat, adica.

Nu m-am dus la Crowne Plaza pregatita sa “documentez”, aveam treaba, traiam viata. Dar din amintiri, va zic asa:

• vreo sase feluri distincte de salate (mi-au sarit in ochi una asiatica, cu vita, una cu naut si una cu avocado), toate legumele crude cunoscute omului, ca sa make your own; plus dressing;
• aperitive: fructe de mare, somon fume, terrine, quiche-uri, aspicuri, oua umplut
• sushi bar
• galantar cu foie gras
• doua feluri de supa (de peste si de numaistiuce)
• carving station cu dorada rosie si alti pestisori
• miel cu legume
• pachetele de curcan umplute cu branza
• un milion patru sute de garnituri
• wok station unde iti prepari pe loc ce vrea muschiul tau, din toate ingredientele pamantului
• statie de facut (intruna) clatite
• inghetata
• dessert table cu, intre altele, cheesecake, flan, moussuri de fructe si ciocolata, crema de zahar ars, tiramisu, mini-prajituri diverse cu fructe proaspete, branza si ciocolata, eclere, mascarpone cu fructe, fantana de ciocolata… orgie.

Asa, nu pare mult cand citesti, dar cand mananci… well, altfel parca. Mi-a placut mult atmosfera, partial mi-a placut si lumea. Serviciul foarte friendly. Camera de joaca pentru copii – o idee geniala, nu s-a plictisit Iepu deloc si n-a vrut sa plecam acasa neam atunci cand s-a facut ora. Parcarea gratis. In schimb, bai nene, nush, da’ cum sa ma puna sa platesc 10 lei pentru juma de ora de wireless pe telefon? Cam silly mi s-a parut.

Una peste alta, o experienta faina. Nu de fiecare duminica, dar macar asa, o data pe an. Costa 185 de lei de fes si, zic eu, merita, nu pentru ca acasa n-ai putea manca regeste de banii astia, ci pentru ca pret de cateva ore te rupi de tot, esti intr-un fel cutie muzicala armonizata perfect, in care altcineva invarte la manivela.

In fine, pentru doamne, mame si doamne-mame, cateva famous last words: Imbracati-va frumos! Mergeti la brunch! Iubiti-va sotul chiar si atunci cand nu duce gunoiul cu zilele!

Daca gandul la o salata pe post de full meal va provoaca gag reflex si ati prefera, in all honesty, sa mancati de foame carton presat decat asa grozavia pamantului, read on. Pentru voi scriu. Deci nu ca scriu, dar ma gandesc serios sa starnesc un trend, sa tin discurs in piata publica, sa ma urc pe o Dacie 1310 cu o palnie de-aia amplificata si sa strig in populatie: Salata este buuuuunaaaaa daca o fac eeeeeu! (eu eu eu eu…).

Hai zau, sa nu va suparati, ma dau si eu mare c-am prestat doua seri la rand salata si acum mi se pare ca stiu ce vorbesc. Este that time of the year cand cica bagam in gura responsabil. Si, cand colo, ce sa vezi, nu e asa rau!

Iata cele sapte conditii necesare si suficiente pe care o salata tre’ sa le intruneasca, pentru a nu fi ingrozitoare, pentru a nu iti obosi falcile si pentru a nu te lasa ca dupa un foreplay lung, cam naspa si lipsit de finalitate:

#1: Sa fie cu carne. Fie cu carne calda (preparata atunci, pe loc, la tigaie, cu tot felul de miresme), fie cu uscaturi bon calite, fie cu peste.

#2: Sa fie cu branza (ideally, de-aia mucegaita, dar nu musai, mai merge si-o branza de capra, un emmental, un cheddar…)

#3: Sa aiba la baza frunze verzi cat mai proaspete (salata verde, valeriana, baby spinach, creson, rucola, salata romana, radicchio, salata creata verde si rosie). Sa NU aiba la baza salata iceberg. Mare porcarie.

#4: Baza asta de verzituri sa fie la fundul castronului, iar dressingul sa fie turnat doar peste ea. Restul de ingrediente sa vina peste, si sa nu se amestece decat in farfuria omului, daca asa doreste el.

#5: Salata cea buna sa se insoteasca de paine cojoasa, de buna calitate.

#6: Salata sa “amestece” texturi si temperaturi cat mai variate (o branza moale cu o nuca tare, un sos cald cu un cartof rece, si asa mai departe)

#7: Omul sa-si puna din castron salata pe o farfurie intinsa, mare.

Este ATAT de simplu! Jur! Acum, doua idei de salata sa va dau, ca sa nu ziceti ca vorbim discutii teoretice.

SALATA RU-PERE

All hail Catalina (Bucur!) pentru fabulosul nume pe care i l-a gasit aseara cand vorbeam noi pe fb, caci da, salata ru-pere e o salata cu rucola si pere. Se face asa:

La fund de castron se astern fara zgarcenie frunze de salata, baby spanac si rucola. Se amesteca niste otet balsamic de buna calitate cu niste ulei de masline si o mana de busuioc (ideal ar fi sa fie proaspat tocat, dar merge si uscat). Se “bate” putin amestecul asta si se rastoarna peste frunze. Se amesteca ghebos totul, de jos in sus, sa nu terciuim prea tare verdeturile. Sare. Piper proaspat macinat. Ei, si acum ornam tortuletzul cu: felii de pere proaspete si zemoase, fasii de prosciutto crudo, cuburi obeze de blue cheese. Peste care ornamente mai rasnim niste, vorba unui chelner, fresh piper:)) C’est tout. Manger comme les French, o mana de salata, centrata pe un platou cat juma de masa, actul mancarii in sine sa fie obligatoriu insotit de suspine de tip “uuuuh” si “aaaah”. C’est ci bon, oui oui.

SALATA CAREIA CATALINA NU I-A GASIT UN NUME, DECI SA-I ZICEM “GETA”

La fundul castronului – mix de frunze verzi, radicchio, cuburi de avocado proaspat si castravete. Acelasi dressing ca mai sus, nothing fancy. In tigaie, sfar sfar niste piept de pui, condimentat din prea plin cu ceva oriental spices. Puiul fierbinte il punem pe patul de salata, nu inainte de a fi azvarlit acolosha si niste gorgonzolla. Mai multa, daca se poate. Desigur, ideea e ca puiul sa topeasca branza. Punem si niste nuci. Dregem de sare si piper si ta-daaa, o alta salata “din cauza la care” si mancatorul porcului dezvolta vise umede.

V-am convins? Va bagati la salata? Hai ca de pe 14 incepe campionatul de slabit. Ce, nu stiati?

In sfarsit, la desert va spun ca m-am tuns si sunt gata sa ofer testimoniale despre cum aceasta treaba mi-a schimbat viata:)) Si by the way, de mai bine de 6 ani, de parul meu nu se mai ating decat mainile magice ale Monicai, v-o recomand din toata inima pentru tunsori care nu se lasa cu muci si plans. O gasiti aici si numai aici: http://toniandguy.com/salon/information/570 si e truly truly awesome!

Mancati salata. Tundeti-va scurt. Iubiti mult. Atat deocamdata. 2013, bine ai venit peste noi!

http://easypeasy.ro/tag/salata/

De ceva vreme (sa tot fie doua toamne), ma tot gandesc daca sa impart cu voi pretioasa si infailibila reteta de castraveti in saramura a mamei. Vorba cercetatorilor britanici, “I could tell you, but I’d have to kill you”. Ei bine, ca sa scapati cu viata si sa mancati si cei mai buni castraveti murati ever, eu va conjur sa nu suflati o vorbulita, let this be our little secret;) Nu de alta, dar marfa asta se da pe sub mana, asa-i de nemaipomenit de raritatea-raritatilor. De cate ori ati mancat pe la restaurante castraveti cu gust de putinica? Well, no more! De astazi, o lume minunata vi se deschide in fata ochilor. Aceea a castravetilor care rezista un an si ce-ti pasa, care-ti crantane in dinti azi de parc-a fost ieri, care nu-s nici moi, nici sarati potroaca, nici scarboshenia pamantului in otet cu zahar. Step into my (mama’s) office:)

Totul incepe cu niste spalat: spalati voi frumusel borcanele (de 800g sau de 1,700g, cum va trebuie), spalati si capacele, spalati castravetii (pe care i-ati ales in prealabil avand grija sa fie cam de aceeasi marime, mai degraba potriviti decat uriasi, proaspeti, cu coaja buburoasa, nu neteda), spalati frunze de telina cu vrej cu tot, morcovi grosi romanesti, hrean si radacina de telina (curatate!). Va trebuie si niscaiva catei de usturoi, precum si niste tije de marar uscat.

Bun. Dupa toate aceste spalaturi, purcedeti la “cladit” borcanele, in felul urmator: pe fund puneti o frunza de telina, cu tot cu cotorul ei. Apoi, pe verticala, indesati castraveti. Intre ei – doua bastonase de morcov, doua bastonase de telina, hrean – cam cat degetul mic de la mana, taiat si el in 2-3 bastonase subtiri, un catel de usturoi (la borcane mai mari, doi catei potriviti sau unul mai mare). Deasupra “constructiei” puneti iarasi niste frunze de telina si o mana de “tulpini” de marar uscat.

Saramura se prepara in proportia de 1 lingura rasa de sare mare de muraturi la 1l de apa. Se da chestia asta in clocot. Asa, oparita, se toarna cu polonicul (nu toata odata) peste castravetii din borcan. Borcanul sa-l puneti inainte pe “gratarul” aragazului, ca sa nu se sparga. Bun. Turnati, ziceam, saramura, pana cand acopera bine castravetii. Potriviti capacul borcanului deasupra, dar nu insurubati.

La 24h schimbati saramura. O agitati bine pe cea veche, ca sa se curete cat de cat depunerile de la fund, varsati, repetati operatiunea cu o noua tura de saramura oparita.

La 48h iar schimbati. De data asta, puteti infileta capacele strans, coz this is it. Odata umplute a treia oara borcanele cu saramura, se depoziteaza undeva la intuneric, acoperite bine. Se lasa sa zaca asa cel putin doua saptamani. De-abia apoi se muta in camara, cand a inceput sa se limpezeasca zeama.

Abia astept sa imi ziceti cum v-au iesit. Add that to the list of “ma’ mamma knows best”, exact acolo cu cea mai buna placinta cu mere, cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune fursecuri si cele mai bune gogosi😀

Asta-i darul meu pentru voi, in cinstea Doamnei cucurbitaceelor:) Rontz rontz!

Later edit: Sarea tre’ sa NU fie cu iod!

[In ceea ce o priveste, I absolutely love her. Este exact genul de infatuare pe care o simteam in my early somethings cand ma indragosteam, cu ora de exemplu. Aseara nu mi-am putut lua ochii de la ea. In a nice, semi-creepy way, pentru care nu ma simt vinovata deoarece that’s what she does. Polarizeaza. Vrei sa stea la masa cu tine. Fetele vor s-o aiba de prietena. Baietii vor s-o aiba. She’s top of the bubbly. Si faza cea mai tare este ca she’s my dear dear friend, na! In familia mea i se zice ADN1 (Adopted Daughter No. 1) si eu asa vreau sa fie Iepu cand creste mare: “all eyes on – can’t get enough of” special. Bai Mazi, nicio poveste despre gratar nu a inceput vreodata asa. Dar noi suntem peste toata carnea. Nu zici?]

#GFBBQparty La Seratta

Am asteptat party-ul asta cu mare anticipatie. Simteam eu asa ca o sa fie awesome. Am renuntat la alte eventuri pentru ca nu puteam abuza de babysitterbuni decat pentru o seara. Ca a fost chiar seara potrivita nu e deloc o intamplare.  La petrecerea cu gratar Good Food mi-a placut cel mai tare, mai tare decat la orice eveniment de-asta public la care mi-au mers picioarele si mi-a mancat gura vreodata. Iata de ce.

1. Locatia

Adica La Seratta, unde eu nu mai fusesem, dar unde tare-as vrea sa ma mai duc. Din Drumul Taberei pana-n Otopeni am facut, intr-o zi de sarbatoare nationala, 26 de minute. Se ajunge relativ usor: pe DN1, trecute-fix de aeroport, urci si cobori podul, iar la primul Rompetrol faci dreapta si ocolesti benzinaria prin stanga dumneaei, pe un drum (inca) asfaltat. Se termina asfaltul si incep strazile cu nume bizare, de Ferma-Alfabet. Dreapta pe Ferme F. Inca o data dreapta pe Ferme M. Sunt indicatoare catre La Seratta pe tot parcursul drumului, asa ca nu-i pericol sa ratacesti altfel decat cu mintile. Peste cap iti trec avioane. Literally. Pista e la doi pasi.

Ajungi la destinatie. Pasesti in curtea cu iarba si nuc. Ei bine, nu pasesti decat daca vrei, poti intra cu masina, au o parcare mare, always appreciated acest lucru. Locul e foarte charming. N-am intrat in restaurant (nu ca n-as fi vrut, dar asa bine m-am simtit sub copacul mare, caruia ii apunea soarele-n frunze, si-i calarea un copil frumos scranciobul, si-i stateau in umbra cosuri de nuiele cu board games si paturi de picnic, incat mi-am luat de grija exploratului si-am ramas “stata”. M-am simtit fix ca acasa la cineva. Ma rog, ca acasa la Mazi:) Cu durere-n suflet ca am epuizat doza de nunti si botezuri proprii pe viata asta inainte sa fi stiut de La Seratta, va indemn ghebos sa va duceti sa vedeti locul daca va paste un astfel de eveniment. E cald, primitor, oareshcum fancy, dar nu la modul repelent asa. Mult de tot mi-a placut si le multumesc ca ne-au gazduit aceasta extravaganta.

2. Oamenii

E asa fain sa-i vad pe toti stransi laolalta. Orice prilej de intalnire cu fellow food bloggeri e a real treat. Prajiturica prajituricilor. In ultimii doi ani am devenit (si un mare rol in chestia asta il are platforma Electrolux Passion For Cooking) o gashca in toata legea. Si a fost nice & cozy pentru mine sa ma reintalnesc cu Lavinia si Papu, cu Andreea, cu Catalina, cu Mihai si fetele lui, Elena si Miruna, cu Monica si foodie man, cu Madalin si Corina, cu Anca Cookie Jar, cu Elena-PR-ul-de-la-Simbio-care-face-PR-si-pentru-La Seratta-wow-ce tare!, cu lovable intruders generalisti such as my bff Boo si Novac si Anca, ba chiar si cu za new PR de la Good Food – Raluca, pe care n-am mai vazut-o din 2006(!), pe cand lucram noi prin alte parti, si pe care nu am recunoscut-o decat cu numele (:p God, I’m old!), ba chiar si BIS cu Andra-stie-ea. Ce mai, feelingul general e ca toata lumea a fost acolo, iar bucuria mea – in largul ei asa, nealterata de false apreturi tipice pe la evenimente.

3. Playlistul

A inceput ambiental, era sa adorm, dar guess what, cineva, nu spun cine, a stat de-a facut playlist a la toata noaptea, ca sa se bucure si urechile mele de Muse si Florence si Editors  si Lily Allen siii… am zis Florence? Da? Bine, ba, DJ Mazi! Cand ai schimbat muzica, am inviat toti. Ne omorase suspansul:))

4. Mancarea

Cu ce asteptari re la mancare te duci la un eveniment Good Food? Va zic eu: fucking huge! Nu as prea fi vrut sa fiu in pielea lui Mazi si-a echipei ei de fete una si una ieri dimineata, de exemplu. Adica na, stiti, Good Food, cea mai smechera revista de cooking de pe piata… What if they screwed up? Doamne, ce dezastru. Ce headlines! “30 de persoane au ajuns la spital dupa ce…” Dar sa scuipam in san si sa ne bucuram. Mancarea a fost excelenta. Si multa. Preferata mea – indubitabil! – a fost pasta de ardei cu nuci, a carei reteta o gasiti aici: http://www.goodfood.ro/reteta/sos-de-ardei-rosu-si-nuca-131363.html. Au fost “decat” 100:p de salate si dipuri diverse, pe care nici nu mi le mai amintesc exhaustiv, stiu ca am gustat humusul (bun, vartos, statea tzeapan pe lingura just the way i like it), salata de cartofi cu maioneza, pardon, MAIONEZA, coleslaw, cuscus cu detoate (Mazi style), grisine, pasta de masline si salata cu piept de curcan…

Si fiindca am zis curcan, aflati ca dansul a fost singurul carnet care a afumat gratarul in aceasta frumoasa seara de august La Seratta. Am avut mici, carnati, frigarui si burgeri de numaisinumai curcan. Not bad. Si mai sanatos. Desi avand in vedere ca pe masa noastra tronau cca toate sosuletzele pamantului Heinz, nu m-am putut abtine sa n-o fac de porc. Metaforic vorbind.

5. Sponsorii

Datorita carora am avut ce face, ce manca si unde ne socializa. Si ce chestie misto e, dom’le, sa ai sponsori. Putem strambam nasul, imaginandu-ne ca nu este pe tot in lume un price tag, sau putem sa zicem asa: multumim, mai, Penes Curcanu, Heinz si La Seratta for a wonderful wonderful evening:) Eu chiar va mananc.

Last but not least, sa termin cum am inceput…

6. Gazda

Fara de care nici gratar nu era, nici revista nu era asa misto, nici blogosfera nu stralucea asa tare si, in general, o muzica foarte proasta am fi ascultat.

Until we meet again…

http://www.youtube.com/watch?v=iWOyfLBYtuU

Anul trecut am facut pentru prima oara megatocana: http://easypeasy.ro/2011/10/fricassee-de-porc-zis-si-mega-tocana. Am hotarat numaidecat ca e cea mai buna mancare pe care am facut-o vreodata, poate si dintr-o potriveala maxima a dansei cu gusturile mele barbare – stiti, porc, smantana, unt. Ei, si acum cateva seri, am facut ceva ce, vorba din popor, o cam bate la fund. Hai sa zicem asa: megatocana e cea mai tare chestie de mancat toamna/iarna, iar acum avem ceva equally delicious pentru sezonul primavara-vara. De fapt, asa sa-i si ramana numele – “tocana de primavara”. Mai ceva ca megatocana!

Facem asa: intr-un vas de ceramica (eu am unul cu diametrul de 24cm) se pun cartofi noi taiati rondele (ceva mai putin de un kilogram am avut eu), doi morcovi noi, doua cepe verzi, un usturoi verde mare – tot rondele, carnati de casa afumati (eu am luat de la sibieni), doua cani de mazare noua sau din congelator si o legatura de marar tocat marunt. Se acopera cu apa sau supa de legume. Se potriveste de sare (nu multa, pentru ca mararul si carnatii aduc extra-sare) si piper negru proaspat macinat (circa o tona). Se da la cuptor la foc potrivit, cu capac peste. E gata cam in 40′ – 1h, verificati din cand in cand. Cand e cartoful moale, dar nu “imprastiat”, se drege tocana cu smantana dulce (cam 2-3 linguri), si se pun in varful dansei niste creveti roz-prefierti (mai multi asa), direct din congelator. Se amesteca lejer tocana si se lasa inca 5 minute, hai, maxim 10 daca nu s-au “topit” astia micii.

Ca si megatocana, si aceasta mancare trebuie sa aiba zeama la greu, fiind ea undeva intre supa si felul doi. Nu asteptati sa scada lichidul, that’s not the point. In castron se pune cu polonicul si se garniseste cu verdeata proaspata. Ce e misto la ea e ca nu necesita mari preparative, nu se calesc legumele sau carnea, totul e pus deodata. Cartoful nou fierbe repede, deci si aici ia puncte:)

Urmatorul challenge e sa gatesc la doua oale, intr-una megatocana, in alta tocana de primavara. Trebuie neaparat sa-mi dau seama care-i mai buna. Estimez ca ma voi hotari greu, si deosebit de multe degustari vor fi necesare:D

Nu va lasati pacaliti de titlul asta… sugubat, adevarul adevarat e asa: cand am citit prima oara mailul Roxanei de la GH, era sa lesin. Asa o combinatie de “ah ce-as vrea, dar ce mi-e frica” nu am mai experimentat de mult. Ok, ma bag, ma suflec de maneci, deschid Cartea Regala de Bucate a A.S.R. Principesa Margareta la pagina 50 si execut chilli con carne (nicio emotie, been there, done that, mancat mult, beaucoup de mniam mniam). Ei da, dar daca nu castig? Daca nu sunt eu printre cei cinci alesi? Cum o sa traiesc cu asta? O sa sufar ca un caine, zau. Si, pana la urma, de ce-as castiga? De ce m-ar vrea taman pe mine, care ma scald in porc si festelesc graiul curat romanesc de-o maniera execrabila pe blogul aci de fata? De ce eu, cea care detine o pereche de adidasi Nike pe post de incaltari de gala si zero table manners asortate la dansii? (manuirea corecta a furculitei si-a cutitului mi se par, chiar si acum, la cca 33 de ani, o mare, mare arta).

Ma, deci vroiam si nu vroiam sa particip, m-am codit, m-am socotit si-am zis asa: da Doamne sa ma  aleaga, iar de nu, da Doamne o fasolica strashnica sa mancam, pentru care iti multumesc. Si-asa m-am pus de-am facut o tigaie mare de chilli con carne.

Reteta regala spune ca avem nevoie de: 900g de fasole rosie (am folosit conserva Bonduelle), 450g rosii fierte sau din conserva (am folosit conserva de rosii bio Alnatura de la DM si am inmultit cantitatea cu doi), 450g carne tocata de vanat sau vita (am ales vita, nu mananc pufoshenii, stiu, sunt ipocrita, asta-i viata, we all draw the line undeva:D), o ceapa mica tocata marunt, 100g ardei iute proaspat pisat, o lingurita de chimen, o lingura de oregano, o lingurita de piper negru, 80 ml ulei de floarea soarelui, sare dupa gust.

Ei, dar pentru ca brief-ul era “luati de personalizati voi reteta asta cum va taie inspiratia”, am facut mici modificari pe lista de ingrediente: am inlocuit ardeiul iute proaspat din compozitie cu peperoncino, ardeiul proaspat pastrandu-l pentru servit; am mai pus pe lista niscaiva boia dulce de casa, adusa de la Targu Mures, o bucata de bat de scortisoara, niste ardei capia rosu-dulce, o ceasca de suc de rosii bio, o lingura de smantana grasa si un fir de ceapa verde, pentru servit. (Na ca m-am expus complet!)

Sunt doua motive pentru care am ales reteta asta: unu – se face singura si doi – miroase dumnezeieste. Nu, really. Adica stiti legenda aia cu ambrozie si nectar? Ar trebui sa fie ambrozie, nectar si chilli con carne, asa de spectaculoasa e aroma care se degaja din tigaie in timp ce preparati marsavia asta la adresa siluetei. Daca m-as pricepe, as scorni un cuvant anume pentru mirosul de chilli con carne, ceva din zona alintaroma-boswelox-actiregularis-and-other-nonexistent-advertising-mumbo-jumbo. Zau, merita un cuvant, sa ma ajute cineva care vinde cuvinte, va foarte multumesc.

Din papuris mai aproape de voi, revin cu reteta. Intr-o tigaie mare, cu pereti inalti, se pun la calit ceapa si ardeiul capia, tocate marunt. La calit, adicatelea in ulei, ca sa fie clar pentru toata lumea.  Ardeiul asta rosu, va asigur, isi merita locul in reteta, pentru ca aduce o bine-meritata dulceata intregii afaceri. Se amesteca vartos in tigaie cu lingura verde de plastic de la Ikea (doamne, de cand asteptam s-o folosesc, am cumparat-o pentru ca era o-bli-ga-to-riu sa am asa ceva, nu, nu incercati sa faceti asta fara lingura verde, totalmente faux pas). Cand ceapa este aurie, se adauga carnea tocata, despartita bine, caci altfel, perisoare veti manca.

Reteta originala zice sa pui condimentele in sos dupa ce pui fasolea si rosiile. Mie imi place sa le pun inca de pe-acum, sa inmiresmeze carnea. Cand aceasta capata o culoare uniform-maronie pe toate partile, pac venim cu conservaraia. Fasole, rosii, sare, piper, inca niste condimente daca simtiti nevoia (eu am simtit-o).

De la mine putere, mai puneti, va rog, nitel suc de rosii, cam o ceasca, pentru ca veti vrea mai mult sos. Puneti si-o bucatica de bat de scortisoara, pe care il ejectati din oala dupa vreo trei-cinci minute. Acoperiti vasul si lasati sa fiarba la foc molcom, amestecand din cand in cand si turnand nitica apa fiarta daca se ingroasa gluma.

Dureaza cam o ora pana-i gata. Timpul trece greu, limba se frige cu anticipatie la fiecare descoperire de oala. Cand e gata minunea asta (dar mai cu seama a doua zi, dupa ce-a avut ragaz sa-si lase tot gustul), se serveste cu o lingura de smantana, o ceapa verde si oleaca de ardei iute proaspat zdrobit.

Pe final as spune doar asa: ceci n’est pas un pipe, acesta nu este chilli con kitty, iar eu nu sunt neaparat cea mai potrivita alegere pentru Cina Regala. Imi lipsesc eticheta, discursul si retinerea pe care, imi imaginez, ar trebui sa le ai pentru asa un eveniment special din viata omului. Daca voi fi intre cei cinci, voi incerca sa ma comport mai frumos decat atunci cand l-am cunoscut pe Jon Bon Jovi in context profesional si-am sfarsit prin a ma agata de gatul dumnealui cu entuziasmul bolnav al unui adevarat groupie (Jon, sa facem o poza, te rog, vrei? Acum? Dar acum? Poate acum? – ei da, poza exista after all;). Deci nu, nu asa. Promit sa fiu cuminte. Desi primul gand care mi-a venit in cap cand am primit invitatia la concurs a fost: OMFG ce tare ar fi s-o iau pe Iepu cu mine, sa se cunoasca cu A.S.R. si-apoi sa-i impuiez capul de-acu’ si pana la maturitate cu povestea asta, cam asa cum imi povesteste mie mereu mama ca la 2 ani am tras-o de par pe Maria Dragomiroiu la un spectacol.

http://newsroom.electrolux.com/ro/2012/04/12/electrolux-invita-bloggerii-de-food-la-o-cina-regala

Deci: eram in posesia a doua pulpe de pui facute la cuptor, pe modelul tava cu apa si nitel ulei, acoperite cu folie pana sunt gata si descoperite intru rumeneala de final. Le facusem asa basic deoarece urmau sa expire:p Aseara se uita Mishu in tava si zice: mvaaai, dar sunt asa… balane! Nu bun, scarbos, gen. Zic eu in capu meu: las ca ti-arat eu tie! Ma suflec de maneci si iau o tigaie cu pereti adanci. In ea pun o lingura de unt si niscaiva ulei de masline cu aroma de usturoi. Perpelesc bine pulpele pe ambele parti, asezonand ghebos cu un mix de condimente (cimbru, busuioc, maghiran, usturoi si nush ce mai avea mixu in el). Amestec intr-un castron o cutie de smantana dulce cu o lingura de smantana acra si nitel amidon. Torn chestia asta in tigaia cu puiul si o vantur de colo colo pan se leaga sosul. Separat trantesc o mamaliguta in care, cat era pe foc, desert o punguta de emmentaler ras. La servit presar emmentaler de-asta peste intreaga farfurie. Mi-nu-nat! Se va numi puiul cu smantana accidental, cu realizare in trei pasi si doua zile;)

Imi plac sarbatorile, toate. Orice motiv de panarama gastro-emotionala e suficient de bun pentru mine. Nu ma intereseaza ca-s de import sau de-ale noastre. Important e sa existe. Mi se trage din copilaria mea fericita in sanul unei familii prea misto, de la un tata care a fost cel-mai-bun-tata si de la mama mea, desavarsita in every way, care astia doi oameni, de le datorez eu in totalitate viata mea cea buna si buna mea natura, m-au invatat ca nu exista loc mai frumos in lumea asta ca acasa, de sarbatori. Vreau sa fac pentru Iepu’ tot ce e mai bun. Nu stiu daca o sa am cum si cu ce s-o dau la lectii de pian, la inot, la meditatii, la after school, la cel mai bun liceu, la facultate la Sorbona si in general nu stiu ce-am sa-i pot oferi dintr-ale materialului, dar un lucru e cert. Am sa ma straduiesc sa-i fac copilaria si cuibul asta, din care urmeaza a se arunca la un moment dat in viata cu capu-nainte, ceva de care sa-si aduca aminte cu acelasi drag cu care-mi aduc eu aminte de ale mele.

Asa ca, baby, de prima ta zi a recunostintei, vei manca piure cu curcan, si simti tu mirosul asta dulceag, de chestii statute-n cuptor, care-ti gadile minusculele nari? Oh well, that’s real food, din aceea care sa te trimita acasa cu gandul, cand vei fi mare si va fi greu. Nu o sa te mint, nu e asa neaparat foarte marfa sa fii adult, in locul tau nu m-as grabi sa ajung acolo, dar uite, ideea e ca as long as we’re together, the rest can go to hell. Si mai tre sa stii, draga Iepu’, ca dragostea nu tine, totusi, de foame. So let’s talk food, k?

Pentru oamenii mari, piept de curcan intreg, uns cu ulei de masline, picurat cu nitel sos de soia si frecat cu mirodenii si sare grunjoasa. Langa el, cativa cartofi taiati in jumate. Si mai colea, bastonase de dovleac, morcov, telina, pastarnac si ceapa rosie, marinate intr-un amestec de ulei de masline, otet balsamic, cimbru, rozmarin, sare si piper. Turnat nitica apa in tava cu astea si dat la cuptor vreo 2h, la foc potrivit, cu folie peste ca sa nu se carbonizeze. Cand e totul moale, stiti, luati folia si lasati sa prinda oleaca de rumeneala.

Langa farfuria minunata cu friptura si legume, la fix merge o salata de varza rosie cu mar, otet, ulei, sare, piper mult si cateva nuci sau muguri de pin for extra crunchiness.

Pentru Iepu’, pus la aburi dovleac, morcov, pastarnac, telina, ceapa rosie, broccoli si curcan, pasat ghebos cand sunt facute, garnisit cu nitel unt.

Voila, primul nostru Thanksgiving in familie. Nu ne-am spart in figuri, ca stiti, timpul nu exista. Dar mi-e drag de noi si de casa mea calda, de masa cu bunatati, de traditia asta noua care azi incepe. To many more to come! Happy Thanksgiving everyone:) Cheers!

Iar sunt in sincopa de gatit. Am o energie… din cale afara de nu. Mananc putin, prost si ard intens. Uite-asa, marti seara vine Pufix acas’ cu o punga maro plina cu covridog si covricheese de la Petru – un adevarat festin. Drept care miercuri mananc de dimineata covridog, la pranz covricheese, seara iar covridog. Musc din coca aia incruzita pe tristul crenvusti. Din stomac se aude: alo, doamna cu covrigii, da-te-n… spanac. Este absolut evident ca sunt in depresie gastrica. Asa ca ma duc unde stiu ca pupa si trece. Vom numi aceasta “intoarcerea porcului”. Si vom gati cea mai buna tocana ever.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Fricassee e o tocana care se face de obicei cu pui, hai, si cu vitel. Eu am facut-o cu porc, din motive lesne de inteles. Ca nu mi-a parut rau, este absolut intuitiv. A fost cea mai cea mancare pe care am pus gura in ultima vreme. Si asta fara sa iau in calcul ultima luna, cand am reusit sa “tai” o ciorba de pui a la grec si sa fac un pui cu smantana in care am uitat sa pun smantana.

Moving on, cea mai buna tocana ever se face asa. Se curata/spala/bastoneaza grosier: un morcov, un pastarnac, o radacina de telina, o ceapa rosie mare, un gogosar. Se pun la calit intr-o lingura de unt si doua de ulei de masline. Cu doua foi de dafin, cimbru, boabe de piper (eu am pus rosu), sare grunjoasa, piper proaspat macinat si ce mirodenii va mai cheama.

Se taie mare vreo trei bucati de ceafa de porc fara os. Se condimenteaza si se arunca in cratita in care s-au calit legumele. Se invart de colo colo toate, pana cand carnea arata gatita pe dinafara. Si-apoi adaugam patru cartofi potriviti, decojiti si intregi, un dovlecel rondele groase, cateva buchetele de conopida si o mana de fasole verde. Acoperim cu apa si aducem la fiert la foc mic, cu capac. Dupa ce s-au fiert bine de tot toate cele, iar zeama a scazut destul (nu de tot, dar nici supa sa nu para), facem sos. Din juma’ de pachet de unt topit la foc foarte mic, in care punem o lingura cu varf de faina, amestecam in prostie cu telul si adaugam smantana dulce – o cutiuta. Dregem sosul cu sare si piper, il inverzim cu o legatura de marar si una de patrunjel, tocate extrafin, si-apoi il varsam peste tocana. Fierbem pana se ingroasa, turnam fierbinte cu polonicul in farfurie adanca si mancam cu paine neagra, cojoasa.

This is what I like to call paturica emotionala: o mancarea zdravana, cinstita, fragranta, de-aia de miroase in toata casa. De incalzit stomacul si de bucurat la suflete. Caci da, gatitul e o forma de terapie, la fel si datul cu mopul.

Nu va sfiiti, incercati fricassee cu porc. Lumea vi se va parea buna de la prima imbucatura. Garantat!