“Auzi ba Mazi, stii ce-ar fi really cool? O petrecere in pijamale la un hotel fensi shmensi!”, zise Cenusareasa, inspectandu-si norocul ca o ghicitoare in cana de cafea. Sigur, nu asa incepe o poveste, cel putin, nu una din cartile alea mari, cu carton lucios si ilustratii colorate, cu fete care se duc la bal si rup talpi de pantofi valsand pana-n zori, dupa care se casatoresc cu printi sau raman acre si singure, dupa frumusetea sufletului. Adica, wtf, ce atata feriteil, as fi inclinat sa zic, daca nu as fi petrecut o noapte intreaga la Marriott, si daca n-as fi impartit patul alb, pernos cu niste fetele mele bloggeritele, alea de ne place mancarea. Viata este buna cu noi, iar basmul nostru contemporan de vineri seara bate la fund toti fratii Grimm. Asa deci. Se facea ca…

… ne ducem Mazi, Monica, Elena, Anca si yours truly sa ne lafaim o seara la Marriott, as in “live the life of the rich and famous”.  Chestie care la inceput imi vine la fel de bine precum o pereche de pantofi stramti, dar cu care cred ca m-as putea obisnui cu putin exercitiu. Pana la urma, pantofii stramti fac piciorul sa para mai mic. Si lui nenea asta de-mi deschide portiera prafuita beyond recognition nu-i pasa ca am un ochi dus la ciorap si ca in papornitza mea oh so fusion zac amestecate un aparat dslr, o pijama noua si o pompa de san. Bon.

Seara incepe la Cucina, restaurant cu specific italienesc, foarte cozy pentru o mancatorie de hotel. Avem cea mai buna masa, la “etaj”, un soi de loja daca am fi la teatru. Caci daca e bal, bal sa fie, iar daca e Mazi, sa curga rauri de prosecco. Iar la mine sa vina cosul de paine in forma de cornet, de dimensiunea unui pitic gras, de gradina. Cu unt. Repede sa ne incalzim. Sa sporovaim ca un stol de vrabii, spre posibil groaza PR-ului de la Marriott. Nu, nu mai facem fly on the wall ca aici, what happens la Marriott stays la Marriott. (Dupa cum, trei femei cu pantalonii de pijama in fund, promenand pe holurile luxoase ale hotelului la gen trei dimineata, nu eram noi, nu nu nu.)

Face gazda noastra o selectie de antipasti: rosii uscate, anghinare, grisine cu sunca, bruschete, mozzarelle si branze de tot soiul, plus niste muraturi fabuloase, cum nu ma asteptam sa gasesc la un restaurant italienesc. Ni se face refill la parmezan de parca ar fi apa de la robinet, uite-asa. Vin si meniurile. Greu nenica. Eu ma hotarasc la un calcan la gratar, cu sote de spanac si doi creveti jumbo on the side.

Se pun pe masa si paste proaspete cu fructe de mare, vita de Noua Zeelanda, risotto cu je ne sais quoi.

Dar de departe cea mai interesanta chestie de mancat la Cucina este supa gigantica de toate cele ale marii. Supa asta costa 65 de lei, vine intr-un bol mare si hraneste lejer trei guri flamande. E buna si satioasa, cu o baza impecabila de bulion de peste aromat si imbelsugata cu scoici, creveti, caracatita si alte fructe de mare neidentificate. S-ar putea numi supa “mai vreau”, pentru ca precis o sa.

Cu greu dovedim tot ce geme-n farfurie, si asta doar pentru ca Mazi nu-si comanda nimic si ne ciuguleste pe noi. Evidement, pastram niste loc pentru desert: bread pudding cu stafide, piemonteza cu nuci si caramel (my personal favorite), si un cheesecake de dimensiunea unui tort de botez, de import de la steakhouse si tres americaine.

In urma noastra – resturi, ramasitele zilei.

Ne luam sarsanalele si ne retragem in vastele apartamente. Ma framanta diverse. Suntem oare in acel punct al relatiei noastre in care sa ne reveal complet una fata de cealalta? Ma vor iubi la fel de mult dimineata? Si, more importantly, oare Mazi sforaie? Talpile mi se afunda in mocheta grasa de pe hol, inima imi bate mai tare, incerc sa-mi imaginez in cap cum alunec down the rabbit hole intr-o tara minunilor hoteliere. Ei da. Am ajuns. Apartamentule Ambassador, bine te-am gasit. Vrei sa fii casa mea? Vrei sa ma lasi sa-ti ravasesc pernele imaculate? Vrei sa-mi dai tu mie cosmeticalele tale custom de la baie, sa mi le torn in cap, gâl gâl? Vrei sa-ti port halatul plusat din cui fara sa-mi pese ca, posibil, fundul stafida al unui amant batran l-a pangarit in prealabil? Vrei sa-ti smulg pasional plasticul de pe papucii de unica folsinta? Vrei sa-ti beau minibarul si sa-ti indrept tacticoasa tabloul din perete dupa ce m-am pilit lejer si il gasesc stramb? Vrei sa-ti abuzez pixurile inscriptionate JW? Vrei sa ma tavalesc ghebos pe covorul tau impecabil? Vrei sa-ti cant Bon Jovi? Vrei sa ne casatorim?

Ferventul meu discurs mental se intrerupe brusc cand poc cu sticla de spumos, Mazi, doamne iarta-ma! Si cu Aperol. Si cu lumanarici parfumate bio, aduse de Monica de la Rangali. Este ora unu. Eiem. Ne tragem in poza cu declansatorul automat. Ne lipsesc jumatati de cap, dar who cares.

Despre ce vorbesc niste gagici la o petrecere in pijamale? Regret, nu pot sa va zic. Adica as putea, but then I’d have to kill you. You figure it out! Eu mai stau putin aici, pe jos, cu ochii in tavanul inalt, aspirational, sugand dintr-un Pepsi de 20 de lei doza, Pepsi-cel-de-aur. Imi imaginez cum ar fi sa locuiesc in hotelul asta. Sa ma cocot pe tocuri in fiecare seara ca sa cinez in stil, sa comand un cheeseburger sub clopot de argint, noaptea pe la 3, sa ma trezeasca la 6 telefonul fix, din el, o voce mieroasa sa-mi ureze buna dimineata intr-o alta limba (goedemorgen, hyvää huomenta, buongiorno). Sa ma culc de dupa-amiaza sub pilota grea, cu ochelari de satin negru la ochi si dopuri in urechi. Sa fac douasutepatrujdeture de bazin. Sa ma asez in fund pe jos intre valize Vuitton. Sa traga Mishul cu limuzina in fata, sa ma duca la opera, eu sa port o rochie rosie si manusi albe pana la cot. Si-apoi sa curga peste mine genericul, iar eu sa ma ridic de pe scaun usor intepenita, aplaudand frenetic. Bravooo! Bravooo! Bis!

http://www.marriott.com/hotels/travel/buhro-jw-marriott-bucharest-grand-hotel/

Ciupiti-ma.

Stiati ca la Loft restaurant & lounge toate felurile de mancare poarta nume de filme? Alrighty! Let’s play!

Sarah Mandy: “I need to find the Mother of Tears”

Matthew: “The first time I saw a movie at the cinématèque française I thought, “Only the French… only the French would house a cinema inside a palace.”

Andy Dufresne: “You know what the Mexicans say about the Pacific?”
Red: “No.”
Andy Dufresne: “They say it has no memory. That’s where I want to live the rest of my life. A warm place with no memory.”

Plainview: “One night I’m gonna come to you, inside of your house, wherever you’re sleeping, and I’m gonna cut your throat.”

Melvin Udall: “I might be the only person on the face of the earth that knows you’re the greatest woman on earth. I might be the only one who appreciates how amazing you are in every single thing that you do, and how you are with Spencer, “Spence,” and in every single thought that you have, and how you say what you mean, and how you almost always mean something that’s all about being straight and good. I think most people miss that about you, and I watch them, wondering how they can watch you bring their food, and clear their tables and never get that they just met the greatest woman alive. And the fact that I get it makes me feel good, about me.”

Seller in the porno shop: “These are hard times for dreamers.”

Margo Channing: “I detest cheap sentiment.”

Intreaga poveste aici: http://crazymothercooker.blogspot.com/2011/10/bloggers-night-out-la-loft.html, aici: http://bucatarsubacoperire.blogspot.com/2011/10/bloggers-night-out-at-loft.html si aici: http://wineandknives.blogspot.com/2011/10/loft-lounge-revizitat-bloggers-night.html, iar aici http://www.zilesinopti.ro/pagini/prajitura-ca-n-filme.html un review la cel mai bun dulce care involva ciocolata:-)

LOFT Str. Gr. Alexandrescu 96 Tel. 0756 385 638

Acu’ vreo doua saptamani, cand era inca vara indiana, am primit o invitatie la brunch. La Simbio, in Centrul Vechi. Si cum invitatia venise cumva via Mazetta, care mergea si ea, am zis sa ma duc, clar, ca mi-era dor de o iesire asa, noi doua, sa fugim in lume, gen. Urasc Centrul Vechi. Il vizitez rarisim, doar pentru inghetata de la Delicii si kebapul de la Divan Express. Ma “preparez” mental pentru orice iesire in zona, mi se pare o balta putinda, cu lume de tot soiul, mancare nasoala si overpriced, si-o aglomeratie de-aia de se ia dupa tine si te musca de fund. Asta noaptea. Ziua, m-am gandit eu, tre sa fie mai bine. Chiar si pentru astia de-s prea batrani pentru tiribombele celui mai hip loc din Bucurestiul anului 2011.

Here comes duminica cu pricina, si se porneste nenica o ploaie, si se face un frig ca acela, de-ti tremura parizeru’ numai cand te gandesti sa iesi. Ma apuca lehamitea si ma atrage serios sa ma dau lovita-n aripa. Dar cum nu mai am 10 ani si n-are cine sa-mi dea scutire, ma gandesc ca am promis si ca e de cacao sa las Mazi sa infrunte singura in icabe vremea rea. Asa ca ma incotoshmanez cu haina de iarna (pe care, cu surprinderea pe care numai aceea gravida cu minte o poate intelege, o inchei la fermoar) si imi iau talpasita catre masina lu’ Mazi Simbio.

In Centrul Vechi e pustiu. E murdar.  E urat cu flacari. Noroc ca nu avem mult de mers. Simbio e pe Selari, chiar vizavi de Bordello. Un loc micut, cu mese in vitrina, lesne de ratat daca nu casti ochii. Ceea ce am si patit, mergand eu si Mazi pan’ la capat de strada si intorcandu-ne in loc pe calcaie ca doo zane. Cert e ca-l vedem intr-un final fericit pe Simbio asta. Cand tocmai schimbam impresii despre asteptarile noastre, gandindu-ne ca, most likely, o sa fie treaba mediocra at best (deh, deformatie de umblatoare prin carciumi:p).

Bai, si de-aici incolo, incepe ceea ce se cheama o duminica perfecta. Nu-mi imaginez un loc mai bun in care s-o “arzi” intr-o dimineata de weekend. La Simbio e fix ca-n serialul ala Cheers, daca-l mai stiti. Daca nu, luati de-aici cantecel, ca e mai bine decat stiu eu sa va descriu in cuvinte atmosfera: http://www.youtube.com/watch?v=FD8ljNobUys. All together now: “Where everybody knows your name / And they’re always glad you came”. De cum pasesti inauntru, is sanse mari sa te intampine chiar owneritza stabilimentului, o Dana dintre acelea care au un zambet si-o vorba buna pentru oricine, oricand. Te asezi la una din mesele mici, albe. Daca ai noroc, gasesti loc pe canapeaua foarte confortabila. Noi am gasit, ca ne-am infiintat devremea rea a tinut cu noi. Si pentru ca three is never a crowd, am pus mana si-am sunat Boo, care numaidecat s-a executat intru joining us, si-apoi a scris aceasta relatare lirica – aici: http://www.fabricadejucarii.ro/2011/10/11/duminica-perfecta/.

La Simbio au cea mai buna cafea: Illy. N-a fost usor, ne povesteste Dana, dar a tinut mortis sa aiba Illy si nu alta cafea. Lucru pentru care orice bautor de espresso (fara zahar, fara lapte) ii este recunoscator. Cine prefera cafelele lungi, inspumate, infrishcate, sa stea linistit, ca au si de-alea. Eu n-am gustat, ca nu-s genul meu, dar recunosc ca arata intr-un-mare-fel-cu-motz-de-frisca. La orisice cafea, primesti din partea casei un mini muffin facut de ei. Ba cu ciocolata, ba cu alte alea. La inspiratie.

Ce mai e de baut la Simbio (pe langa o decenta selectie de vinuri pentru care era way, way too early in the morning): pai cocktailuri diverse, smoothie-uri proaspete de fructe si legume, fara strop de sirop zaharos sau concentrat de la sticla, ceaiuri Whittard of Chelsea. The good stuff!

Un alt personal touch al locului sunt maslinele complimentary, marinate in chip inedit intr-un amestec de coaja de portocala, ghimbir, usturoi, busuioc si ardei iute. Care ti se pun pe masa cu bucurie si scobitori, ca sa te infigi in ele cat astepti mancarea.

Si acum sa vorbim despre mancare. Pai, in primul rand, se confirma teoria cu “afacere mica, patron implicat, mancare proaspata”. Simbio are 20 de locuri la mese, atat. Aprovizionarea se intampla zilnic, nimic nu se pastreaza, totu-i fresh. Exista un meniu standard, de gasit all day every day – asta: http://simbiocafe.ro/meniu.html. Si mai exista meniul de brunch-eveniment, ceva ultra-special, de se intampla o data pe luna. Si pe care, trust me, nu vreti sa-l ratati, este a-ma-zing! Iata ce ne-a pus Simbio sub brad la prima noastra vizita:

eggs florentine (adica niste ochiuri romanesti peste o briosa englezeasca facuta in casa, de ei, intre astea spanac si pe deasupra un sos olandez ca la carte! pastrat la cald and shit!

mini-frittatas cu bacon si branza de capra

sandvis cu curcan si avocado

sandvis cu friptura de vita

avocado cu cocktail de creveti

granola cu iaurt si fructe proaspete. Plus niste clatite americane de la mama lor, cu banana si sirop de artar, si un desert deosebit, despre care vreau sa va povestesc nonstopnonstop mai pe larg, in coada postului astuia.

Facand o binemeritata paranteza (sa ne stergem cu totii de bale): pe mine nu inceteaza sa ma suprinda modestia si entuziasmul si inima buna a unor oameni de-astia de se apuca de afaceri. Cumva credeam, si to some extent inca mai cred, ca doar rechinii reusesc. Dar de cand cu blogul asta, de ma tot cheama lumea la masa prin diverse carciumi, am cunoscut (aproape) numai biznispipal foarte misto. Nu interlopisme, nu rashini in cap. Sunt cucerita, cu-ce-ri-ta, de Simbio asta. Da, dureaza forever sa ti se faca o mancare, mai ales daca-i plin, dar merita. Pentru ca in timpul asta tu stai frumusel intr-un loc de un coziness greu de cuprins cu imaginatia, asculti numasinuma Adele, si Killers, si Snow Patrol, si Keane, si o multime de muzici bune, pe sufletul meu complet, mananci cele mai bune masline, ai cea mai buna conversatie cu altii sau te dai frumos pe wireless, si totu-i cu inteligenta si fler. Bunaoara, daca ti se descarca telefonul, iti dau oamenii incarcator, ca au de toate, just in case. Cine, va intreb, s-ar mai fi gandit la asta, daca nu o gazda buna, care vrea sa iti petreci ziua la ea acas’ fara sa se supere ca atarni la un ceai. Eu zic ca-i minunat. Si e rar. Si no wonder ca-s indragostita si ca vreau sa mergem acolo cu totii, si vorbesc la toata lumea despre Simbio de parca-i al meu:p

Ei, si in ideea asta si pentru ca mi-e top o mind zilele astea, le-am dus duminica la Simbio si pe mamele mele, alea din multhulitul grup. N-a mai fost brunch eveniment, dar ne-am lafait cu meniul uzual si zau ca toata lumea s-a aratat incantata. In ce ne-am bagat, si anume, botul:

guacamole

ou moale, cu paine si unt cu verdeturi

clasicul ou ochi cu bacon

cobb salad

apple crumble. Si niste sandvisuri croque madame pe care n-am mai apucat sa le pozez. Totul bun, totul proaspat.

Ei, si-acum, despre vedeta meniului. Cea mai cea mancare de brunch ever, ar trebui sa existe cantece compuse special in cinstea ei… Ta-daaa!

Meet french toast cu fructe. Adica doua felii de paine de la Rue du Pain, facute astea friganele. Intre ele – banana, kiwi, capsune… sau ce fructe mai bat sezonul. Scaldate intr-o minunatie de sos de fructe de padure cu vin rosu. Este pure perfection, nemaivorbind ca si arata de-ti vine s-o faci tablou. In rama.

Macar pentru aceasta opera de arta, daca nu v-am convins si la general, merita sa calcati pragul la Simbio. Momentan, nu exista decat la brunch-ul lunar, dar mi-a soptit o vrabie ca urmeaza a se introduce curand in meniul standard, pe motiv de multiple uhs and ahs din partea clientilor leshinati, cazuti in adoratie, obsedati ca mine. Must try! Must must must!

Of, gata, cred c-am zis tot ce stiu. Cred ca v-am invitat destul. Cred c-ati vazut in meniu ca nu-i scump. Cred ca vreti sa va duceti la Simbio. Cred ca n-o sa mai vreti sa plecati. Daca in prima duminica in care am venit la brunch m-a prins ora 5 tot acolo, ieri n-am stat decat pan pe la 4, ca mai aveam de facut o vizita. Dar mi-am propus sa ma duc in fiecare saptamana. Pentru atmosfera. Pentru muzica. Pentru Dana. Pentru french toast. Pentru all day breakfast (o treaba super-tare, eu una m-am intrebat de multe ori de ce nu serveste nimeni omleta dupa ora 11:p). Pentru ca farfuriile-s de la Zara Home, desi ar fi putut fi din piata. Pentru ca nu se precupeteste nimic. Pentru cum ma face sa ma simt locul asta alb, cald, moale ca un galbenus de ou. Pentru ca da dependenta. Pentru ca vreau sa sustin. Si nu, Simbio nu are nevoie de reclama mea, e plin mai tot timpul. Eu am nevoie de Simbio:) Ma bucur si va multumesc ca mi-ati dat inapoi duminica. Fara exagerare.

Later edit: Simbio este un local de fumatori. Nu exista sectiune de nefumatori. Asta ca sa stiti cu ce asteptari plecati la drum.

Azi ma duc sa ma taie. Nu-i nimic asa, major, dar implica anestezie si cutitareala si dureri post op si-un recovery de circa o luna, chestie care face ca cezariana sa para floare la ureche, ceea ce oricum paruse si la vremea ei. Avand in vedere spectaculoasa intorsatura de evenimente care ma va tine cu picioarele in sus cateva zile si off sandale cateva luni, ma invrednicesc sa continui (da, stiu ca se zice corect “sa continuu”, dar srsly, suna ca dracu’) serialul nostru cu veleitati de sitcom, despre vizita domniilor lor bloggerii la Sinaia. Nu inainte de a-mi cere scuze pe aceasta cale sotului meu fracturat, pe care l-am parat fara sa vreau. Note to self: daca nu vrei sa stie mama soacra ca si-ai rupt mana, nu scrie pe blog, doh!

Haideti, fuga fuga prin bucatarie, ne luam toti de mana si facem un trenulet. Daca nu mai aveti rabdare pana ajungem la haleala, luati de la Mazi sau de la Elena, care au fost mai vrednice si-au scris.

Nu mai fusesem niciodata intr-o bucatarie de restaurant si ma asteptam la ceva foarte industrial. Nu era. Din contra, mi s-a parut un spatiu intim, cu geam larg deschis spre padure, cu miros de aluat dospit si curat de mancai de pe jos (nu noi, altii!). Totul de inox stralucitor, fara amprente de degete. Mazi-reporter-de-razboi are dovada pe film, dupa cum se poate vedea in poza de mai sus. Nicio musca in ciorba.

Frigiderul de legume si fructe – visul oricarui vegetarian – o camera intreaga nene, cu rafturi de sus pana jos, pe care se odihneau prospaturile. Exista si un frigider de probe. Habar n-aveam ce-i ala, dar mi-a explicat Monica. Cica e asa: in fiecare zi, din ciorbica, din tocanita si alte alea, se pun deoparte la frigider mostre. Asa incat daca vine omu’ si zice ca s-a intoxicat de la mancare, se ia frumos proba si se analizeaza. Interesant. Ce nu inteleg eu este ce valoare au aceste probe la tribunal, deoarece, dom’ judecator, poate au schimbat astia mostrele, I object, zau!

Nu am identificat nicaieri, desi l-am cautat cu privirea mea de-o agerime nemaintalnita, un frigider cu ciocolata si cu eclere de casa, cu prajituri cu frisca naturala si cu o suta de amandine mici mici. Pesemne ca ne-a fost in prealabil si cu cruzime ascuns.

Ce m-a spart cu adevarat, si-am multumit la al de sus ca nu am si eu acasa una, e masina de curatat cartofi. Un fel de oloi imens in care bagi cartof cu coaja si scoti fara, ceva absolut senzational! Asa ne-am minunat la adresa ei, precum copiii americani in vizita la ferma. Si de bucurie si uimire, ne-am comandat eu si Mazi mai incolo, la cina festiva, portii de cartofi prajiti fara numar, de parca we were on a mission sau ceva!

Dupa turul bucatariei, a urmat vizita la brutarie. Parca am coborat niste scari, nu mai stiu, ca eram legata la ochi ca sa nu pot sa “vars” secretul (sau poate mi-era doar o foame din aceea care te face sa inventezi romane politiste ieftine, who knows?). Cert este ca am ajuns intr-un fel de miez de Kuib, niste camere cochete, tapetate, unde se face paine de casa si unde miroase a maia si-a scortisoara de lesini. Cazi jos si lesini, va zic. Aici, domnul Michi (Mikey?), specialist brutar, ne-a prezentat minunatiile: chifle, checuri, pandispane, painici de tot felul, plus una bucata toast cat China, de necesita a se tine cu doua maini, ceea ce i-a atras numaidecat maestrului brutar porecla de “doamna cu butucul”- referinta din Twin Peaks, pentru astia batrani care mai tin minte.

Intreg turul bucatariei ne-a fost facut de bucatar sef Vali, care ne-a raspuns entuziast la toate intrebarile stupizele, dar care ne-a copt-o mai tarziu cu un atelier de creatie vegetala, ca sa zic asa, dar stati ca ajungem si-acolo.

Lesne de inteles ca dupa un asemenea tur, in stomacul nostru de food bloggeri se dezlantuisera fortele intunericului. Care trageau de noi in toate directiile si ne schimonoseau fizionomiile, dintr-o data deveniseram cu totii monstruosi. Ceva trebuia facut. Ne-am asezat sa ne imblanzim cu niste palinci. Ca de obicei, eu am mirosit, husband a baut, we make such a good team! Pe urma s-a dat cep la vin rosu. Si pe urma am mancat.

Iar acum, despre mancare:

La aperitive am mers pe mana lui Vali, care ne-a pregatit un platouas rece si-unul cald, cu di tati. Din cele reci, bune, nu m-a rupt in doua ceva anume, you know me si legumele, un fel de divort prelungit. In schimb, de pe platoul de aperitive calde, am zarit si-am devorat o bucata de porc in manta de bacon absolut perfecta, per-fec-ta!

Mie sa-mi dati numai de-astea, am zis eu in gandul meu, si-am mai luat o gura de friptura.

Painea pe care am mancat-o eu la aperitive (desi era greu sa alegi, aveau de toate!), era un fel de “chec” marmorat, din faina alba si integrala, foarte ingenios combinate.

Dupa aperitive – pauza. Am zis noi. Ma rog, nu c-am zis noi, dar here comes Vali cu doua galeti de fructe si legume si multe cutite, si ne baga pe toti in sedinta de sculptat vegetalele alea in forme diverse. Flori, cosulete, lebadutze… de-astea. Eu, care cand vad un cutit ascutit, ma ia cu rau (da, stiu, sunt un mare bucatar… not), m-am tinut departe de atelier, in schimb, restul duamnelor au cioplit si-au rulat si-au facut tot felul de flori. Elena a facut un svaiter din morcov, iar Mazi a belit un castravete si-a infiletat un trandafir din coaja de rosie. Vali a facut insa niste chestii senzationale, care meritau aplaudate vartos daca nu si-ar fi bagat aghiuta coada… “Da’ animale nu stiti?”, zise el (Aghi).

Monica foodie family, mama-la-doi-baieti-de-scoala-generala, numaidecat pune mana pe cutitas si executa un purcel dintr-o ridiche. De unde incepe bai nene o nebunie paparazzeasca din partea noastra a tuturor… “vaaaai, vai ce porc draguuutz, sa pozam porcul, unde e porcul?!”. Si-l abandonam pe Vali cu operele de arta si ne-apuca un extaz dupa lighioana vegetala, cum rar mi-a fost dat sa vad. Porcul a capatat intre timp si doi ochi de fresh piper, dar iata-l mai jos in toata splendoarea, pe cand era, si anume, un porc orb. Adica un liliac.

Pauza pana la felul doi, bine? Ma duc sa check on Iepu’ si va mai zica dupa aia. Vedeti ce autentic e totul? Live blogging nenica!

Toata saptamana  mi-am dorit sa ajung intr-o stare de-aia de bine, aveam senzatia ca nu am cum sa va povestesc ce fain a fost la Sinaia daca nu ma “curat” de ale mele. Ghinion de nesansa, a fost o saptamana din cea mai pura spetza de “jalnic”. Asa ca n-am scris. Nu stiu ce-asteptam, sa-mi pun parul pe bigudiuri si sa-mi fac unghiile cu rosu-Chanel…? Well, such is life, uneori esti porumbelul, alteori statuia. Si cum se intampla ca mai am niste ani buni pana sa fiu eu porumbelul, am zis sa scriu totusi, sub rezerva ca mi-as fi dorit din toata inima sa nu fiu asa cu &^*^$ in sus, nu de alta, dar locul asta despre care o sa va zic chiar merita my all, iar eu deja si din capul locului nu-s multumita de maniera de prezentare. Sa incepem deci, va invit la Kuib – restaurantul care e fix asa cum mi-ar placea mie sa fie restaurantul meu.

BLOGGERII, VACA SI AZIMUTU’

Un simpozion cu tema “Exista viata dupa friptura?”
Partcipanti: Mazi, Elena, Anca, Monica & me, plus one
Cu concursul gazdelor noastre deosebite, Vila Piatra Soimului si Restaurant Kuib Sinaia

Ei da, nici nu ne reveniseram bine dupa escapada noastra la Hilton, ca se si facu de-un drum la Sinaia. Acum sa nu credeti ca doresc sa arat pe cineva cu degetul, orice asemanare intre domnul din imagine si personajul din povestea Hilton, acela care a facut flicflacuri la birou astfel rupandu-si bunatate de mana, fiind pur intamplatoare.

Deci da. Din cauza susnumitului accident de munca, ne-am vazut pusi in situatia (deosebit de placuta) de a merge la Sinaia ca pasageri in masina lui Mazi, care este… care este cel mai bun sofer ever! Bun la sofat, dar mai cu seama bun la suflet, deoarece stiindu-ma dusa cu nervii, a mers asa de a la croaziera, incat mi-am facut si unghiile cu lac, fara sa dau pe langa. Spre deosebire de uzualele noastre drumuri la Cornu, care ma solicita pana la transpirarea completa a orisicarei picaturici de apa din corp (corpul fiind, se stie, nu-stiu-cat-la-suta-apa), Mazi m-a adus la destinatie proaspata ca un brebenel si numai buna de baut berea pe care o cumparasera Monica si foodie man. Care ajunsesera primii si mai pe dimineata asa, deoarece noi uitaseram sa ii anuntam ca vom fi fashionably late circa 6h.

Dar ce cautam noi aici, poate va intrebati. Pai nici noua nu ne era foarte clar, stiam doar ca ne ducem sa vedem un restaurant proaspat redeschis, dar ce mai conteaza, oricum avea sa fie misto pentru ca eram cu gasca consacrata, minus cativa absenti motivati. Rasfoisem in prealabil site-urile vilei si restaurantului cu niscaiva neincredere si cinism, fiind inca marcata ca pamantul sub senilele tancului de vacanta noastra bulgareasca (partile unu, doi si trei) – yeah right, va stiu io pe astia cu marketingu’ la voi. Nu mica mi-a fost mirarea cand s-a dovedit ca locul cu pricina era asa, cam tot ce promitea si ceva in plus. Caci de la branding, pana la ce ne-au pus in farfurie, am gasit aici, la Sinaia, nu la 7h distanta pe drum bulgaresc cu gropane cat roata carului, un retreat de weekend absolut fermecator, amplasat, vorba ceea, la colt de (arrrgh, mama lor de stereotipuri) rai.

(Polemizand deunazi pe facebook cu cineva despre ce inseamna o friptura buna si daca merita sau nu sa te duci dupa ea pana la Sinaia, am realizat despre mine urmatoarea chestie:  cel mai mult ma intereseaza experienta. Sunt o feelingoasa. In functie de feeling imi aleg locurile care mi se lipesc de suflet si unde ma duc asa, aproape compulsiv, again and again. La fel imi aleg si doctorii. Degeaba, zic, e ala cel mai bun doctor, daca e o scarba de om si degeaba e cea mai bun friptura, daca nu spune si-o poveste sa-mi placa. Si uite de-aia o sa ma duc la Vulturul pana imbatranesc si tot de-aia mi-a placut si la Kuib. Acest lucru e bine de avut in vedere de catre voi atunci cand, sau daca, imi luati in serios recomandarile. Fara indoiala ca exista o friptura mai buna undeva, dar unde va trimit eu e mai mult decat friptura. Si inchid paranteza).

Ramasesem la bere. Si la ciroba de burta cu care s-au omenit asa, din prima, pe terasa in panta a vilisoarei ce avea sa ne adaposteasca, aceia dintre noi care nu oprisera la Petromul de pe centura Ploiestiului pentru a se delecta cu un nemeritat sandvis de la Snack Attack (plus o ciocolatica). Bun. Si cum stateam noi asa la taclale – dintre care “noi” doar eu nu aveam ochelari de soare si asimilam panorama superba a Bucegilor senini pan’ la cruce prin ochii complet mijiti – ne iese in intampinare o specie pe cale de disparitie: gazda buna. Uitandu-ma la Madalina, fosta “bankeritza”, actuala detinatoare a tandemului Piatra Soimului – Kuib, ma cuprinde o incantare generalizata in fata lucrului bine facut si a omului de afaceri sufletist, ceea ce, pe bune, chiar nu e un oximoron. Femeia asta a luat restaurantul si l-a facut from scratch asa cum si-a dorit si imaginat si visat ca se poate sa fie, cumva dupa chipul si asemanarea si obiceiurile familiei sale frumoase, cu sot, copii si-o pianina veche de o suta (si ce-ti pasa) de ani. Cand vorbeste despre asta, ma apuca emotia de emotia ei. O ascult fascinata cum imi povesteste despre mobila de lemn, despre scaunele lucrate manual de un tata si-un fiu de la o fabrica din Ardeal, despre painea lor de casa, despre inceputuri si planuri de viitor. O ascult si ma gandesc ca e genul acela de owner inteligent, care, fara a fi mai putin implicat in businessul sau, stie sa se inconjoare de oameni foarte buni la ceea ce fac. De aia locul ala arata asa, de-aia simti din prima ca-i munca de echipa si tot de-aia nu vezi nimic strident.

Anyway. Cate putin despre Vila Piatra Soimului si despre Kuib. Pai vila are vreo 34 de locuri de cazare. Noi am stat intr-o garsoniera la mansarda, de la geamul careia se vedea fix asa:

Camerele-s foarte curate si destul de mari. Paturi confortabile, minibar, televizoare si in minilivingul cu canapea, si in dormitor, prosoape imaculate si sapunel foarte misto la baie. Care baie e cu dus, dar unul mai smecher asa. Urmeaza, am inteles de la gazda noastra, o mini renovare a camerelor (schimbat mocheta si perdelele, pentru un look & feel mai apropiat de ce-si doreste caprioara). Atentie, oameni cu copii: vila are un loc de joaca mistocutz chiar la parter (adicatelea o camera cu biloaie, tobogan si – ce mi-a placut mie tare – un ditamai peretele alb pe care copiii sunt lasati sa manjeasca dupa pofta inimii). In schimb, nu exista lift, asa ca, mame cu carutz, tineti cont de asta daca vi se face de plecat cu kinderul – veti avea nevoie de muschi. Personalul este insa foarte amabil si ofera maini de ajutor la cocotzat landoaiele pe scari.

Acum despre Kuib, deocamdata doar despre cum arata, pe dinafara si in culise.

Din patru pereti, vreo doi si jumatate sunt cu geamuri de sus pana jos. Doua laturi dau fix, dar fix, in padure. Cand sunt geamurile deschise, ai impresia, foarte corecta de altfel, ca esti in mijlocul naturii. Cred ca iarna e intr-un mare fel aici, cu zapada de jur imprejur si ceai fierbinte cu miere. Nu exista semineu, dar exista pian sa ne incalzeasca sufletul, bun si asa. N-am sa va pun filmuletul cu foodie Monica interpretand Pantera Roz (moment in care mie mi-a dat o lacrima in coltul ochiului si m-am gandit ca e foarte misto sa stii sa canti la pian).

Micile lucruri care fac diferenta: pai sa fie bancuta de lemn cu masa rotunda de ceai. Florile naturale, in ghiveci. Cafeaua Julius Meinl, pentru ca-mi place mie asa omuletu ala cu scufita de pe cesti. Painea de casa. Masina de curatat cartofi, care a eliminat din meniu cartofii congelati (tot ce contine cartof la Kuib este the real deal, va zic eu c-am fost in bucatarie si-am vazut sacul).

Ei si uite cum se facu 3 dimineata si eu sunt departe rau de final. Hai sa facem asa: ne oprim noi putin sa dorm eu, si promit sa mai scriu in zilele care vin. Vreau neaparat sa va povestesc despre mancare, dar si despre panarama, ca doar stiti cu cine aveti de-a face. Bine? Scuzati abruptul sfarsit, dar imi cad ochii-n gura. Pam pam.

Pai doresc sa ma disculp ca nu v-am scris pana acum, treaba e ca mi s-a stricat copilu’ dom’le, I want my money back… Ca dupa cinci zile in care patru adulti si-au dat interesul complet pentru ca Purcifer sa rada cu gura pana la urechi absolut tottimputottimpu, acum ca suntem iarasi noi doua in intimitatea apartamentului nostru ce nu contine nici piscina, nici bunica, nici fairygodmother, nici gurista cu bogat repertoriu de muzica populara bulgareasca, nici motor de masina turat sa toarca a la pisica fericita, copilu’ meu urla de dimineata pana seara for lack of entertainment. Este excelent, am slabit un kil intr-o zi, daca o tinem tot asa, in weekend ajung in sfarsit la greutatea mea pre-pregnancy. Anyway, sa va povestesc cum a fost la bulgari. Dar rog ingaduinta, deoarece relatez din transee, cu Purcifer trimitand catre creierul meu obosit numaisinumai istericale  (vorba poetului anonim, daca stiam ca asta e pretul, mai bine-mi bagam un batz in… sacosa).

Am plecat spre Sozopol miercuri dimineata, cu iGO pe telefon ca sa nu ne ratacim. Zicea iGO asta ca avem de parcurs vreo 370+ km, nu e mult, am zis noi. Am stat vreo 20 de minute la pod la Giurgiu, ca se circula alternativ pe cate un sens. Oricum, it wasn’t so bad, am mancat sandvis cu pate. Dupa care am trecut granita cu buletinul si fara alte explicatii, chiar ma gandeam ce chestie, aveam doua masini pline cu sacose, valize si cioroboaie, puteau sa fie acolo mii de tigari de contrabanda, bombe artizanale and shit, nimeni nu ne-a intrebat nimic. Da, plecatul de acasa cu o masina sport, o bunica si un copil accesorizat cum se cade necesita o a doua masina.

Am facut sapte ore deoarece: 1. ne-am oprit de trei ori sa hranim copilul. 2. prima suta si ceva de km dupa granita a fost parcursa de soferii nostri cu zero cofeina in sistem, pana cand am gasit un bar de zi pe sosea, de unde am cumparat cu euro cea mai proasta cafea eva’ – gust de picior imputzit and stuff, dar macar si-a facut treaba. S-a inviorat Boo precum floarea in ghiveci udata la radacina. 3. cica nu i-am lasat eu sa depaseasca. 4. am avut o bucata de drum de groaza pamantului, prin padurea cu gropi demne de Romania.

Am ajuns la Sozopol pe la cinci. Soare, frumos, port dragut de mici ambarcatiuni dichisite, mare albastra si curata. Ce mai, o fericire, am gandit noi, si am mai luat o gura de sandvis. Hotelul asta la care am stat – martinez.bg, e foarte bine plasat, chiar pe plaja. E de patru stelute, dar nu care cumva sa va treaca prin cap ca personalul stie boaba de engleza. Se vorbeste prin semne, cam ca prin toata Bulgaria. Cum bine a punctat the smartest husband, tre sa fie televizorul de vina, ca e dublat;) Ne-au trimis astia la apartamentul designat, da-i si cara sarsanalele sus la etajul 4, cand colo, ce sa vezi, apartamentul – o tristete. In afara de faptul ca avea un view dragut la piscina, era ponosit, nu curat (ca sa nu zic murdar) si destul de mic. Eu, fiind, cum mi s-a spus vicios in comentariu la un alt post, clientul pretentios, m-am dus inapoi la receptie si am zis asa: aveti voi un apartament mai mare si mai frumos pentru mine? Si numaidecat am primit. Un apartament dublu ca suprafata, cu trei bai si trei balcoane, cu adevarat misto, desi la fel de zdrentuit pe la colturi si nesclipitor a curatenie. Patru stele my behind:p

A doua zi a plouat. Nu ca a plouat, dar A PLOUAT. Frig al dracului si real feel 11 grade. Nu-i nimic, am zis noi, vom merge la (citez de pe site-ul hotelului) “The Inner Power Fitness at apartment hotel Martinez features state of the art cardiovascular and resistance equipment in fun and music filled setting.” Ei da, numai ca state of the art inseamna la astia in felul urmator: o banda care nu mergea, un cross trainer care scartaia si vreo doua aparate cu greutati, totul aranjat cu dichis intr-un spatiu cat baia mea mica si captusit cu aer conditionat de cea mai buna calitate, de-ala de te bate direct in cap precum crivatzu’. Deci, lesne de inteles, no state of the art gym for us. Lasa ca mergem sa ne chill in barul hotelului (literally sa ne chill, ca si acolo se dadea cu aer). Ne asezam pe canapelele destul de confortabile si comandam. Boo zice: “Aveti fresh de grapefruit?” Si barmanul bulgar: “Yeees”. Bring it on atunci, zice Boo. Bai si vine inapoi barmanu cu un suc de portocale toata ziua. Eu il iau de-o aripa si ma duc cu el la bar: “Nu va suparati, am comandat suc de grapefruit si asta e de portocale”. Urmeaza o conversatie ireala: “What’s the difference? It’s fruit”, zice bulgarul. “She does not like orange juice”, zic eu. “I like orange juice”, el. “Well, YOU drink it then”, eu. “I will”, el. Aaaa… ?! Da.

Foarte repede sa va spun si ca toate chestiile fancy trecute in meniu la restaurantul hotelului sunt niste porcarii sinistre. Piureul e din fulgi, pieptul de rata e opinca, in gemul de la micul dejun am gasit furnici, ceea ce, au incercat sa-mi explice amabilii sefi de sala, se datoreaza faptului ca am scos gemul afara pe terasa (nevermind ca erau zeci de furnici la lingura si ca aratau moarte de o saptamana:p). Pacat, mare pacat, de hotelul asta foarte fain, foarte bine gandit, cu piscinele lui superbe outdoor si indoor… Pacat. Bulgarii-s mai rai ca noi, mai stricatori de oportunitati si parca si mai nesimtiti in servicii.

A doua si-a treia zi a fost soare, frumos, ne-am balacit. Ceea ce e foarte important de consemnat este ca Boo a descoperit ca (de fapt) stie sa inoate. Am facut amandoua tirbusoane in pisicina pana ni s-au incretit degetele de la picioare.

Cu o zi inainte sa plecam, m-am sculat de dimineata cu feelingul naspa ca nu stiu unde mi-e aparatul foto. Da, ala scump. L-am cautat peste tot si nici urma. Da-i cu panica si plansete, de sarea rochia de plaja de pe mine. In cele din urma, ne-am dus inapoi pe fir, la o terasa la care mancaseram in prima seara. Era dimineata si nici picior de om la restaurantul vietii. O tanti care se foia prin zona. Zic: camera, camera, plangand si gesticuland gen “io fac poza acum in aer”. Femeia da din umeri si pleaca. Mai stam. Vine alta, mai tanara. Zice autoritar: “Sit down”. Ne asezam, asteptam. Vine chelnerita din prima seara, cu aparatul meu in mana. Zice: “No craaaaai, no craaaai”. Eu, printre sughituri de plans: “It’s expensive… and…” (insert tras mucii aici). Ii dam 60 de leva de care mai aveam prin portofele si ne tiram impresionate de cinstea bulgareasca, eu si Boo. Ca in Romania nu m-as fi asteptat sa-mi mai dea cineva aparatul uitat inapoi, ba mai mult, m-as fi asteptat sa mi-l fure direct.

Fac o pauza mica sa check on Iepu’ si-apoi am sa va povestec despre mancare, bine?

Suntem aici, toate bune, nici nu stiu cum a trecut o saptamana fara sa va scriu ceva, orishice. CrisD ma intreba daca mai mancam, go figure! Adevarul e ca se intampla viata cu noi si pe langa noi si-am ramas in urma cu povestile. Asa-i ca va era dor de mine?:)) Ia sa vedeeem.

Saptamana trecuta am mancat la Chez Marie. Mai fusesem o data acum mai bine de juma’ de an si ramasesem cu nostalgia icrelor (tiii, ce titlu bun de roman postmodern) si-a doradei in crusta de sare, pe care nu intentionam sa le ratez nici de data asta.

Dar ma scuzati ca v-am bagat direct in subiect fara sa va povestesc ce placut e la Chez Marie pe terasa vara, mai ales daca te gasesti cu fata spre biserica anglicana de langa Gradina Icoanei…

… si daca in frapiera se raceste vinul alb, numai bun de sprit. Personalul e de poezie, rar am intalnit chelneri mai amabili. Amabilitatea costa, asa ca nu va intindeti la recomandari de vinuri cu ei, caci riscati o gaura serioasa in buzunar. Mai bine luati o berea casei, foarte mult buna, am inteles ca e produsa de Tuborg special pentru Chez Marie si deloc nu strica unei seri calduroase de vara.

In scopul unei relatari cat mai fidele, sa stiti ca mi-am bagat botul si in farfuriile altora. Iata ce am aflat pentru voi:

Salata de vinete – excelenta. Salata caprese – not so much. In loc de busuioc proaspat e un pesto soios. Mult mai buna e aia de la Vapiano, zau!

Am mai gustat dintr-o salata cu piept de rata care nu m-a dat pe spate, din prajitura cu mere pe care si-a comandat-o Mishu nu am apucat nici macar un pic:p, in schimb…

… fondantul de ciocolata pe care l-a comandat Boo este to die for, iar mie nici macar nu-mi place ciocolata! Fondantul asta e o prajiturica gen brownie (a se vedea si pofti la poza de deschidere), din care tasnesc rauri de ciocolata cand o strapungi cu lingura. Langa ea sade o cupa de inghetata, care se amesteca perfect cu ciocolata lichida. Leshin de placere cand imi aduc aminte. Si ma gandesc ca abia astept un encore la Chez Marie ca sa iau si eu fondant, pesemne la anul, caci restaurantul e asa pricy, ca nu ma vad accesandu-l prea des.

Cam asa despre Chez Marie. Sper ca v-am redeschis apretitul cu asta, dar ce-mi doresc eu de fapt e sa va povestesc despre botezul lui Iepu’ the precious, am tot amanat pentru ca inca nu mi-au venit pozele de la Dan, dar ma tem ca persoana mea asa de lesne autoimpresionabila nu se poate contine de Iepu’-drag si nestavilite porniri materne de-alea grave, asa ca urmeaza o relatare siropoasa, din care o sa aflati, intre altele, de ce fac oamenii copii. Un lucru pe care mi-as fi dorit sa il inteleg si eu inainte sa il fac pe-al meu, dar e cu adevarat imposibil acest lucru.

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

… mancam de la altii! Duminica la Vulturul:

supa crema de legume

ostropel de pui cu cartofi natur

ciolan cu varza

rulou de pui cu piure

pastrav prajit, cu mamaliguta si mujdei

coupe Jaques

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Si un anunt “publicitar”: am citit pe Facebook ca “baietii” de la Bucate pe roate se muta in sediu nou, pe undeva prin Dristor. Cu aceasta ocazie, citez:

Pentru a sarbatori cum se cuvine mutarea intr-un spatiu nou, in ziua de 14 martie, la BUCATE PE ROATE platesti pentru orice produs doar 50%. Oferta este valabile Luni, 14 Martie, pentru comenzile facute online pe situl nostru www.bucateperoate.ro. Comenzile minime in functie de zonele de livrare se vor afisa Vineri, 11 Martie.

Asa ca daca sunteti la birou azi si n-ati testat niciodata Bucatele, sounds like a good day to do so. O saptamana minunata tuturor!

Aseara am fost la Alioli – restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.