Eu, eu sunt acel om care nu gaseste niciodata nimic la Lidl! Ma simt fix ca o fetita urata si cam nepopulara, pe care nimeni nu o invita la petreceri. All mamas I know imi fac capul mare cu ce comori lidliene au mai dezgropat, de la rufisoare la carti de copii, sanii imblanite si bucatarii de jucarie. In toate casele in care ma duc in vizita, au oamenii aia divine nuci macadamia Deluxe dulci-sarate si ceaiuri Mao Feng. De exemplu. Bai nene, cum faceti? Cum reusiti sa tineti pasul cu jdemiile de eventuri de scurta durata pe care lantul asta de magazine le are in program? Ca eu, cand ma duc, jur ca nu gasesc nimic din ce gasiti voi. [Dupa cum niciodata in viata n-am avut parte de vreun chilipir de la MiniPrix. Cred ca magazinul ala ma uraste. Cand ma duc in el, o data la cinci ani cum ar veni, miroase urat si cam atat. Nici vorba de vreun intelligent purchase de buna calitate. Zici ca stiu ca vin si scot pe taraba numaisinumai junk.]

Revenind la problema mea: cum fac si eu sa fiu super la curent cu ce se intampla in magazinele Lidl? Cum stiu cand baga chestii iepuresti? Cum fac sa mai gasesc masina de facut vata de zahar cum are colegul P. si mai ales cine ma anunta si pe mine cand apar iar vestitele macadamia? Anyone?

Acu’, dupa ce m-am vaicarit, I have a confession to make. Soarta mea este doar pe jumatate atat de cruda precum reiese de mai sus, caci din cand in cand primesc cate o cutie de televizor plina cu efemeride Lidl de-astea fantastic de bune. Ultima oara chiar ieri. Cand m-am trezit la birou cu un luxuriant plocon, care mi-a asigurat nu doar cina de aseara (stir fry noodleshi lenesi, dupa metoda de mai sus), dar si sincera pornire de a ma opri in primul Lidl in seara asta, ca sa incerc si alte treburi din campania “saptamana asiatica”. Imi fac in mod special cu ochiul taiteii cu ou si cei chow mein, niscai uleiuri, mugurii de bambus la borcan, laptele de cocos, legumele congelate pentru wok si chipsurile de creveti (omfg, n-am mai mancat de cand eram mica si comunista). Bunatatile sunt de gasit numai pana pe 3 februarie, asa ca time is of the essence. Mda, deci sa ma duc, ziceti! Fie!

In other news, ca sa ma autosustin, o sa va spun ca azi am la pachet urmatoarele: un iaurt probiotic, doi crackershi Wasa, niste banana chips, niste nuci si un mar, o supa crema de linte, un sandvis cu pui, brie, mar, nuci si rucola si unul cu cascaval, rosii si pui, plus! doua piersici din compot. Maine e pauza de refeed cu soioshenii si socializare in jur de porc la bomba de langa birou. Iar diseara se lasa cu studiu individual, caci m-am inscris pe Coursera la cursul asta si sambata am quiz:p OMFG! Sweet 16’s got nuffin on me:p

PS: Cantati la dus. Mancati mere. Spalati-va zilnic parbrizul.

Nu am bucket list. Nu vreau sa fac 100 de lucruri nemaipomenite inainte sa mor. Vreau sa fac 100 de ani lucrurile nemaipomenite pe care le fac acum. Vreau sa traiesc 100 de vieti in nemaipomenita apropiere a omului care mi-a hotarat drumul nascandu-se. Eu asa ma gandeam ieri, de ziua lui, fara tort, si asa ma gandesc mereu cand ma gandesc pe bune la el si la noi. Dogoresc ca o soba uitata pornita de impresia ca el este totul, norocul si crema fanteziilor implinite. “Pufi”, ii zic mereu, “esti foarte frumos!” Numai ca asta e ce iese pe gura, in capul meu e mereu mai mult. De exemplu “Daca nu ai fi fost jumatatea mea, eu n-as fi fost nici un sfert din ceea ce sunt. Cum ar veni, esti chestia care, intamplandu-mi-se, face totul extraordinar, dar mai ales pe mine.” Ei da, vedeti, de-aia prefer sa-i zic ca e frumos. Si el mereu raspunde “I know!”. ‘Cause he does. Ca atunci cand i-am zis “te iubesc”, ce-am vrut sa zic era “te voi iubi vesnic barbos“. Nicio certitudine mai mare. Nicio neimplinita dorinta. Am tot.

Asa, mai. Am fost la Sunday Brunch la Crowne Plaza. Si asta clar e de povestit. A fost cam frumos, cam de pomina si cam scump. Sa incepem cu inceputul. Era ziua lui Mishu si ceva trebuia facut, undeva trebuia mers, ca sa nu stam acasa. Cu copil, catel, purcel, unde sa te duci in Bucuresti? Ei, si mi-am adus eu aminte ca mi-a povestit Elena de la Pro ca la Crowne Plaza e fabulos de bine, ca au de mancare tot ce-mi place mie maimultsimaimult, plus loc de joaca fain, generos, mochetat, cu minim hazard si baby sitter din oficiu pentru alde Iepurs. N-am stat foarte mult pe ganduri, am facut rezervare si o saptamana in cap m-am gandit numai la asta.

Ei, si vine duminica cea sortita exceselor alimentare. Si ajungem noi la Crowne Plaza, unde suntem frumos intampinati cu sampanie si condusi pe veranda, o camera cu sticla de jur imprejur, foarte frumos luminata, foarte proprie pentru brunch. Muzica live, prestata de un nene cu vioara si un nene cu pian, ma face sa ma simt asa, cam ca in Scent of a Woman. Frumos tare! Iepu descopera locul de joaca, eu descopar sushi bar-ul.

Dupa aperitivul in forma de o duzina de rolls, parca nimic nu mai intra. Hai cu crevetii si niste langustine, ca astea-s lejerissime. Da, va rog, si niste dorada cu un soi de saramura romaneasca cu rosii si usturoi on the side. Ei da, totul se termina in fata “lingoului” de foie gras. Din care un domn iti taie amabil feliute subtiri, pe care ti le asterne pe paine prajita langa un castronel cu chutney (de ceapa? de mango?). Vai mama mea, cat poate sa fie de bun! Refill si gata. Nu mai pot sa inghit nici aer. Noroc ca nu te da nimeni afara. Poti sa-ti odihnesti exagerata burta la o cafea si-o sporovaiala pana dupa 16:30. Cand si-gur intra si-o prajitura. A intrat, adica.

Nu m-am dus la Crowne Plaza pregatita sa “documentez”, aveam treaba, traiam viata. Dar din amintiri, va zic asa:

• vreo sase feluri distincte de salate (mi-au sarit in ochi una asiatica, cu vita, una cu naut si una cu avocado), toate legumele crude cunoscute omului, ca sa make your own; plus dressing;
• aperitive: fructe de mare, somon fume, terrine, quiche-uri, aspicuri, oua umplut
• sushi bar
• galantar cu foie gras
• doua feluri de supa (de peste si de numaistiuce)
• carving station cu dorada rosie si alti pestisori
• miel cu legume
• pachetele de curcan umplute cu branza
• un milion patru sute de garnituri
• wok station unde iti prepari pe loc ce vrea muschiul tau, din toate ingredientele pamantului
• statie de facut (intruna) clatite
• inghetata
• dessert table cu, intre altele, cheesecake, flan, moussuri de fructe si ciocolata, crema de zahar ars, tiramisu, mini-prajituri diverse cu fructe proaspete, branza si ciocolata, eclere, mascarpone cu fructe, fantana de ciocolata… orgie.

Asa, nu pare mult cand citesti, dar cand mananci… well, altfel parca. Mi-a placut mult atmosfera, partial mi-a placut si lumea. Serviciul foarte friendly. Camera de joaca pentru copii – o idee geniala, nu s-a plictisit Iepu deloc si n-a vrut sa plecam acasa neam atunci cand s-a facut ora. Parcarea gratis. In schimb, bai nene, nush, da’ cum sa ma puna sa platesc 10 lei pentru juma de ora de wireless pe telefon? Cam silly mi s-a parut.

Una peste alta, o experienta faina. Nu de fiecare duminica, dar macar asa, o data pe an. Costa 185 de lei de fes si, zic eu, merita, nu pentru ca acasa n-ai putea manca regeste de banii astia, ci pentru ca pret de cateva ore te rupi de tot, esti intr-un fel cutie muzicala armonizata perfect, in care altcineva invarte la manivela.

In fine, pentru doamne, mame si doamne-mame, cateva famous last words: Imbracati-va frumos! Mergeti la brunch! Iubiti-va sotul chiar si atunci cand nu duce gunoiul cu zilele!

In anul 2009, Dl. si D-na N., proaspat casatoriti, au plecat in luna de miere in Grecia. Inainte sa se scufunde ca baracudele in prea limpedea Egee, dislocand volume considerabile de apa (localnicii din zona fusesera evacuati in prealabil), D-na N. i-a spus D-lui N. asa: “Vai, mergem in Grecia, ce frumos! Multa salata vom manca!”. Si au plecat. S-au intors peste doua saptamani cu 6 si respectiv 4 kg in plus. De ce? [pauza dramatica] Deoarece au mancat numai… [pauza dramatica] porc! Porc, purcel, purcelescu. Si miel mielut mielescu. Si hamburgeri dubli, de 800g. 100 de strachini de musaca si inca atatea de pastitio. 200 de platouri cu varf de creveti. 300 de portii de saganaki (branza prajita, lamaia o dam la o parte). 400 de ulcele cu tzatziki. 500 de caracatite uscate la soare. 600 de gogosele mici, tavalite in miere si pudrate cu scortisoara. Well.. you get the picture.

Care este, va veti intreba, rostul acestui preambul pantagruelic? Ei bine, incerc sa va scutesc de vizite la urgenta in miez de noapte. Daca nu sunteti mancatori de profesie, aveti mare grija. Mancarea greceasca e asa de buna, de preaplina si de alunecatoare pe gat incat nu e recomandata firilor gingase. Se da numai cu prescriptie medicala pentru hedonism si se depune precum praful pe mobila (imediat ce ai dat cu Pronto, in ciuda reclamei).

Pe de alta parte, daca: 1. intre mancare si sex preferati, uneori, mancarea; 2. viata fara carne vi se pare pustiu; 3. sunteti de parere ca painea de casa muiata in ulei de masline de la mama lui este the food of gods, atunci, do yourselves a favour si

mergeti la Meze Taverna

Ceea ce am si facut, vinerea trecuta. Am fost, si anume, in team building cu colegii. 11 bucati eram noi. Ni s-a dat o masa mare, frumoasa, la geam. Atmosfera de taverna intim-inghesuita era la locul ei. Dar mie mi-era asa de foame incat prea putin am bagat in seama decorul.

Da-i cu bere (Mythos), da-i cu vin (numai soiuri grecesti), in cazul meu, da-i cu cafea greceasca la ibric si apa plata neaosa, Borsec la sticla de sticla. Pana sa vina starterele, ne-am incins la vorba bine de tot. Felurile de mancare au iesit din bucatarie pe rand si asa le-am primit si noi. Studiasem meniul in prealabil si stiam precis precis ca o sa incep cu Taramosalata (spuma de icre de cod, cu lamaie si ulei de masline). Ma rugam, doar, sa aiba paine buna, de casa, cum am mancat peste tot in Grecia. Au avut.

Ei da, asta numesc eu salata! M-am simtit datoare sa mananc patru felii groase de doua degete, naclaite cu divinul spread si ornate gratios cu toate maslinele comesenilor fara bagare de seama. Doamne-dumnezeule, CAT de bune au putut sa fie? Cat? Stiti voi? Ca eu… am mancat pana la o stare vecina cu raul, ceea ce n-a fost tocmai bine, ca la main avea sa vina ceea ce, cu mana pe inima si gustand din farfuriile tuturor, pot sa zic ca e felul de capatai al locantei. Dar despre el, mai tarziu. Ramanem la aperitive si facem o scurta trecere in revista a celor pe care le-a pangarit si furculita mea.

… tzatziki cu, fireste, iaurt grecesc

… hamsii prajite, cu capetele taiate (nice touch)

… crema de feta cu ardei iute, maidanosalata (un soi de tabbouleh)

… creveti cu rosii si branza

Si cam asa.

Acum, despre felul doi sa vorbim. O sa ziceti ca eram posedata si poate eram, who knows, dar in mod complet necaracteristic mie, n-am ales din meniu porcul, ci, soc si groaza, mielul! Am facut bine? Scroll si veti afla!

Bai… sincer… da, din toata inima da. Mielul cu prune si verdeturi seamana destul de tare cu stufatul nostru romanesc, numai ca, din nushce motiv, este infinit mai bun. Nefiind o cunoascatoare a acestui soi de carne (nu mananc jucarii, unless it’s Halloween:p), nu ma hazardez sa va zic de-alea cu mielul care se topea nu stiu cum si avea nu stiu ce gust. Imi permit sa remarc doar c-a fost “te lingi pe degete” de bun, ca mi l-au servit cu orez si ca a meritat sacrificiul emotional si compromiterea unui principiu respectat 33 de ani de viata cu, aproape, sfintenie.

Au mai fost pe masa…

… frigarui de pui cu iaurt iute si cartofi prajiti (the safe choice)

… pastitio

… halloumi

… calamar la gratar, garnisit cu ardei copti si stropit din belsug cu ulei de masline (cel mai bun si mai bun ulei, apropo!)

Plus o caracatita foarte buna, care a facut turul mesei mari cu tentaculele ei mici si n-a mai prins poza, dar era, sa stiti, excelenta!

Ca si cand nu eram deja cimpoi, am comandat la desert baclava si placinta cu portocale.

Baclavaua este mult mai buna decat cea turceasca si mult mai buna decat placinta cu portocale.

Surprinzator, nu s-a mancat nici musaca, nici salata greceasca. Cred ca toata lumea a vrut sa incerce altceva decat batatorita cale.

La final, as mai baga niste trivia si-as zice asa: la Meze Taverna serviciul e bun, ospatarii sunt dezghetati si joviali, asa cum te-ai astepta intr-un astfel de loc; la Meze Taverna, scrie, pe multe din ingrediente, tara de provenienta Grecia; la Meze Taverna se mananca bine, dar scump al naibilii, nu scapi fara 100 de lei de persoana (in teorie, ai putea, dar in practica, esti tentat sa-ti iei si aia, si ai’lalta; 100 de lei fara alcool, am uitat sa zic); la Meze Taverna am fost intr-o seara de octombrie, abia astept sa merg vara, sa stau cu un Mythos rece in fata, la terasa cu fete de masa in carouri albastre.

Strada Tonitza nr. 6,
Centrul Istoric, Bucuresti
021 539 53 53

http://www.facebook.com/TavernaMeze

Ieri v-am facut capu-n colturi cu hotelul visurilor mele romanesti. Azi, despre mancare sa vorbim! Mancarea ce-am mancat in vacanta noastra romaneasca.

Pai. Am plecat duminica pe la 11 dimineata, cu destinatia Sinaia. Nici nu iesiseram bine in DN1, ca m-a razbit foamea. Nu avea nimic de-a face cu faptul ca imi place de nu mai pot sa ma opresc la McDrive in Otopeni de cate ori am ocazia, nu nu, nu despre asta era vorba. Ei, am mancat un McToast, am baut un espresso pe care mi l-au servit sub amenintarea ca daca nu este extrem de tare, eu ma supar pe ei, si-am plecat mai departe. Am ajuns la babacii lui Mishu, in localitatea prahoveana cu oua, conveniently pe la ora pranzului. Am mancat carnat prajit cu cartofi prajiti. In ulei. In ceaun. De ce este important acest lucru? Veti afla, keep reading.

La Sinaia am ajuns pe la trei si ceva. Ne propuseseram deja ca in seara aia sa mancam la Tirol, iar pana la ora cinei, am studiat metodic pe net tot ce inseamna review de restaurant din Sinaia si-am facut si planul pe urmatoarele zile. Despre Tirol acum.

Tirol

Deci la Tirol nu te duci daca esti vegan, vegetarian sau scarnav. Din octombrie incolo, nu te duci nici daca ti-e milutza de animalele padurii. Te duci daca esti hulpav, lacom mai, carnivor, ciolanovor, mancator de grasime pe paine. Au oamenii astia niste portii… cat China. Noroc ca poti sa comanzi doar jumate, cel putin la unele feluri.

Prima noastra cina la Tirol s-a soldat cu snitel elventian (adica snitel de curcan cu emmentaler si brie) de parte lui Mishu, si-o usurica tigaie tiroleza de partea mea. Care nu continea decat ciolan afumat, carnati, cartofi, dovlecel, ou si branza, grase grasoase in tigaita de fonta “arsa”. Ca sa ne fie usor sa ingurgitam, am ras intai un cos de chifle calde cu unt. Fereasca sfantu’ sa fi trecut direct la main. Ah, si-o ciorbica, era sa si uit. In conditiile vitrege ale mic-dejunului junk si pranzului uleios din ziua aia, lesne de inteles de ce mi s-a facut oleaca de cam scarba. Noroc ca mi-a trecut. Chiar si asa, afectata de propria-mi lacomie supra ficat marit ce-oi avea si eu, pot zice ca tigaia tiroleza e ceva deosebit. Cred ca iarna, mai ales, iti merge la suflet. Mananci una si hibernezi pana infloreste ciresul. Foarte bun. 109 lei a facut nota asta cu ce v-am zis plus niste apa, bere si cafea. Ceea ce mie mi s-a parut mult, nestiind eu ce urma sa aflu in urmatoarele zile, si anume ca e al dracului de greu sa faci in Sinaia o nota de sub 100 de lei la mancare.

A doua oara cand am mancat la Tirol, peste cateva zile, ne invataseram lectia. Am comandat eu juma de portie de snitel vienez (servit cu salata bavareza de cartofi si dulceata de afine), iar Mishu – niste pastrav in malai cu legume trase la tigaie. Excelent. Am baut siropuri de zmeura si de brad, ba chiar si o afinata din partea casei.

Ce mi-a placut aici a fost treaba cu formularul de feedback,  pe care l-am completat responsabil, ca eu asa fac. Ce nu mi-a placut este ca, desi am scris pe formular ca m-au asasinat guristii cu programul lor artistic (mostenire din vremuri stravechi, I bet, si complet nepotrivit cu locul – adica – hu da fac iz elis), am avut parte de acelasi program si a doua oara cand am mancat la Tirol. Oh well:)

Mentionez ca serviciul a fost dincolo de repros, ne-am simtit tare bagati in seama, scrumierele se schimba inainte sa apuci sa vezi un chistoc in ele, chelnerul e dezghetat, zambitor si eager to please, iti dau doggy bag branduit si, una peste alta, atmosfera este foarte placuta atunci cand muzicantii sunt ocupati sa bage la ghiozdan.

Alex

Intr-o zi, la pranz, ne-am aventurat pe jos la Alex, singurul restaurant unguresc din zona. Am luat-o frumos tipa tipa pe Kogalniceanu in sus (strada “urcata” fix in vecinatatea Hotelului International), si-am ajuns in juma de ora cam cu limba de un cot la o casa de-asta veche boiereasca, cu terasa mare, interior cam cantinos, dar mancare buna. Am comandat supa de usturoi in paine, ceva supa de pui cu taitei nushdecare – insert Hungarian jibberish aici, papricas de pui cu galuste x2, gumboti cu prune, vin si palinca. Aici ar fi existat o sansa sa facem nota sub milion, daca nu am fi baut alcool. Care decat… ne era frig.

Supa cu taitei a fost cam teapa turistica, recunosc. Aveau taiteii aia un iz de punguta de la supermarket – ceva de groaza. Nici supa de usturoi nu m-a dat pe spate. In schimb, papricasul de pui cu galuste… fericirea are chipul lui. Usor picant si din cale-afara de gustos… 15 lei.

Gumbotii nu mi-au placut. Mi-a placut, insa, ca ne-au intampinat cu pita cu unsoare si ceapa, on the house. Nice touch, ne-am gandit noi.

Snow

Intr-o alta zi, am mancat de pranz la piciorul telecabinei, la Snow. O casa de lemn, mobilata asa, German style, unde preturile-s mari de tot ca peste tot, iar serviciul – cam lent. Am asteptat dupa mancarea aia ceva vreme. Iar la masa de langa era un cuplu care ameninta cu “scapat trenu’, frateee” daca nu primesc de-ale gurii mai repede. Mancarea a fost insa foarte foarte buna. Ciolan afumat cu orez, coaste de porc afumate cu piure si salata de varza, doua beri si o apa – 106, parca. Un fel de mancare era in medie in jur de 40 de lei. iar terasa era la fel de urata ca la Pui de Urs. Gizas!

Forest

Aici am ajuns intr-o alta zi, dupa-amiaza. Sa tot fi fost ziua in care la pranz am mancat la Snow. Motivati de soioshenia acestei mese, am zis unul la altul ca ne-ar prinde grozav de bine o plimbare digestiva. Ce pacat ca am gresit drumul si era sa ne lasam oasele de corporatisti sedentari prin niste boscheti spre cota. Am mers de ne-a luat Gaia si intr-un final am mers no more. Am ajuns la boutique hotel Ioana, despre care citiseram pe net c-ar fi schema, si unde ne trimiteau si niste foodie friends cu caldura.

Ei, intai va zic despre restaurant, si-apoi despre cum arata hotelul. Forest e, cum bine ii zice numele, in padure. Foarte ciudat amplasat, restaurantul e inconveniently acoperit de o prelata, nu vezi mai nimic stanga – dreapta, decat daca operezi o gaura cu cutitul de friptura. Singurele mese afara sunt la coada amplasamentului stil vagon. Noi acolo am stat si ne-a placut tare, chiar daca aveam ace de brad in farfurie. E ca o barca restaurantul asta, una lunga, cu scari in urcus si coboras si deck de lemn. Interesant.

Meniul contine si preparate vanatoresti, dar si chesti mai fensi shmensi pe care nu le gasesti chiar peste tot in Sinaia. Contine si Haagen Dazs, ceea ce e fitza bai nene, asa, in creierii muntilor. Din nefericire, nici excursia cu iz de sport extrem (nu am mers NUMAI pe troutuar, da?) facuta de cei doi turisti grasi nu ne-a ajutat sa ne simtim mai putin aglomerati de porcul mancat la pranz, asa ca la Forest n-am luat decat dulce si cafea. Eu cheesecake, el tiramisu. Nu m-au epuizat de placere, tre’ sa recunosc. As zice ca au fost just ok.

Am facut si turul boutique hotelului, for future reference. N-am vazut camera romantica, aia cu urs rastignit pe jos, shemineu si cada de-aia intrusa in dormitor, dar am vizitat apartamentul cel mai cel – Salt Lake, care se insira frumusel pe trei etaje: unul e living, al doilea e dormitor, al treilea, behold!, private spa cu jacuzzi, sauna si terasica.

Ne-a placut la Ioana, dar nu as da Internationalul pe acest hotel nitel cam crowded si cam in-faunat cu sort-of-pitzies de Bucuresti. Mi se pare ca, desi e tare cu gust aranjat, hotelul nu-ti ofera niciun pic de anonimitate si privacy, eu mult mai tare ma bucur sa fiu unul din cei 1000 de oaspeti ai unui grandios hotel plushat. But that’s just me!

Cucina Sofia

Asta e restaurantul numarul doi de la Hotel International. Am mancat aici de doua ori. Poate ca cele mai faine bruschete cu rosii ever (din cauza de paine foarte buna si ratie corecta de toate cele). O pizza cu peste surprinzator de buna pentru un restaurant de hotel. Un muschi de vitel pe pat de spanac sotat – bun. Si doua feluri de paste gatite bine si corect. Atmosfera faina, fara guristi, fara program artistic. Intr-un decor lejer, in care toate detaliile erau la locul lor. Pentru ca nu exista foarte multe locuri in Sinaia unde sa mananci mai light, recomand Cucina Sofia pentru cand porcul se dovedeste a fi too much. Ceea ce, credeti-ma, se va intampla dupa un sejur de mai mult de doua zile in frumoasa statiune.

Brasov

nu probably, ci most definitely the best city in Romania

Am lasat la coada cea mai faina experienta culinara din vacanta noastra romaneasca. Pai. Intr-o zi a plouat. Piscina era inchisa pentru curatenie. What to do, what to do, ne-am dus la Brasov. Asa de tare imi place orasul asta, ca m-as muta fara sa clipesc acolo daca as avea de job.

Am mancat la Casa Hirscher, unde nu mai fuseseram, dar despre care ne-au zis prietenii ca-i awesome. M-a cam spart! In primul rand terasa de sticla (se vede in poza de intro a postului), cu kale si anturium, cu mobilierul ei retro si uleiul ei aromat. Si-apoi mancarea. Dupa ce mancaseram in Sinaia la mese soioase cu circa 40 de lei portia, nu ni s-a parut scump la Hirscher. Nici ieftin, ce-i drept. Am mancat paste – eu – dello Chef, Mishu – penne Hirscher. Ale lui au fost mai bune, dar ambele au fost like… cele mai bune. Vreo 38 de lei parca o portie, si-ti venea sa-ti mai comanzi una. Ce nu prea mi-a placut? Pai un serviciu cam romanesc asa. Niste ospatari cam mizantropi. Dar am trecut cu vederea, ca zau, merita.

Desertul l-am halit la cofetaria Vatra Ardealului, in centru. Unde mergem de fiecare data cand suntem on Brasov. Dar am auzit c-ar merita si cofetaria Deliciile Kronstadt, unde n-am ajuns. N-am ajuns nici la Prato, dar musai data viitoare.

In fine

Singurul loc unde nu mi-a placut si unde am facut si cea mai mare nota de plata a fost za good old Taverna Sarbului, unde au dat aia in noi cu portiile lor oversized, overpriced si cu aceeasi specie de ospatar scarbit de care va ziceam mai sus.

In Sinaia se mananca bine peste tot, zau. Nu e usor daca nu-ti place carne, dar altfel, bun dom’le. Este scump, asta v-am zis. Cand ne-am intors in Bucuresti, am oprit la Tratoria noastra preferata si-am facut parastasul vacantei cu o portie de paste care au costat 20 de lei si o nota totala de 50. Aaaa… wow!

Topul restaurantelor din Sinaia si imprejurimi, dupa papilele lui Cookie si Mishu, arata asa: 1. Casa Hirscher; 2. Kuib – pentru friptura de vita pe roca vulcanica (am povestit in repetate randuri despre el), si nu numai; 2. Tirol – la egalitate cu Kuib; 2 si jumatate – Cucina Sofia; 3. Snow; 4. Alex; 5. Taverna Sarbului. Pe Forest nu l-am bagat in top, ca n-am mancat decat desert. Data viitoare.

Aici – topul lui Trip Advisor: http://www.tripadvisor.com/Restaurants-g315907-Sinaia_Prahova_County_Southern_Romania.html

Cele bune si spor:)

Photo: http://www.facebook.com/graffitifoods

Vara asta am mancat in oras mult mai des decat mi-as fi dorit. Am cheltuit sume indecente pe haleala, iar asta deloc deloc nu ma bucura. Da’ pur si simplu sunt intr-o criza existentiala eu cu mine, in care nu-mi ajunge timpul si nu am resursele sa vizitez bucataria pentru altceva decat pentru apa plata bauta gal gal, direct din pet. De gatit gatesc numai pentru Iepurs, iar noi… noi mancam te miri ce. “Dati-mi voie sa ma prezint, sunt cobaiul dvs.” – asta ar trebui sa scrie pe tricoul meu, caci multe incercari nefericite am facut pe fina mea piele, pana cand a fost fina no more. Sa va povestesc intai de unde as zice ca NU trebuie SUB NICIO FORMA sa mancati:

1. AZZURO – delivery. Am comandat de cateva ori la ei, ba niste paste, ba o friptura. Imi convine ca-s in cartier, optiunile pentru zona Militari – Drumul Taberei fiind destul de limitate. Ce-am primit, fara exceptie, n-a fost ok. Carne cam talpa si cam cruda, portii extrem de mici, preturi prea mari, salati cu ceapa taiata grosolan…  In schimb, la Azzuro Veneziano din Afi mananc uneori pulpa de pui dezosata la gratar – juma de portie 6 lei, plus o salatica asortata 7 lei. Nu e lux, dar tine de foame. Una peste alta, nu recomand nici delivery-ul, nici restaurantele, decat daca nu aveti sub nicio forma de ales. Ceea ce, zau, e greu de crezut.

2. AFC Thang Long – Afi si Carrefour Militari: Tare, tare rau imi pare de astia. De ultima oara cand am scris despre ei (aici), lucrurile s-au stricat. Si uneori si noi, dupa ce-am mancat mancarea dansilor. Mancarurile asiatice cu sosuletz nu mai sunt ce-au fost, parca nu mai au niciun gust si niciun Dumnezeu. Sushi-ul e mic si trist. Odata m-au intrebat daca vreau neaparat California rolls, sau ma multumesc cu alt fel de rolls, fara susan pe ele, ca sa se faca mai repede. Ajunge sa va zic ca in ultima vreme nu mai risc sa cumpar de la ei decat fortune cookies.

3. Pizza Dominium – delivery. Groaznica pizza, cel putin pentru gusturile mele. Am comandat o singura data o Pollo Parmigiana si-am primit ceva de-a dreptul scarbos – un blat cocoso-crud, peste care trona ceea ce trebuia sa fie sosul aioli (un mazgaz de culoare incerta si gust deloc atractiv) si doua trei toppinguri in cantitate insuficienta. 29 de lei aia mica. Never again!

4. La Mama – delivery. Pe vremuri ma duceam sa mananc des la Mama de la Ateneu. Eram tanara, lucram in zona, aveam toate scuzele. Era ok(ish). Saptamana trecuta am comandat impreuna cu o colega niste carnet (juma de portie, ca mereu fac asa, rareori sunt in stare sa dovedesc toata portia), cu piure si ardei copti. Mi-a placut mancarea, nu zic. Nu m-a dat pe spate, dar a fost perfect in regula. Piureul, acest test suprem al tuturor delivery service-urilor, era din cartofi adevarati, nu din fulgi, cu unt, nu cu margarina. Ce nu mi-a placut e ca jumatatea lor de portie nu-mi ajunge nici pe-o masea (si, credeti-ma, eu chiar mananc putin si des). Si ca ardeiul copt era presarat cu marar, o idee proasta in umila mea opinie. Am asteptat aproape 2h sa ne vina comanda si nu pot sa zic ca a meritat. Ar fi meritat, poate, daca nu am fi avut nicio alta optiune. Dar ajungem si la celelalte optiuni:)

5. Pizza Florina – delivery. Este ceea ce mananc la aproape toate zilele de nastere ale colegilor mei. A devenit un fel de traditie sa se comande aceste imense si abominabile pizza cu nume de femeie si boy oh boy, sunt groaznice, sau ce? Ce sa zic, singura pizza mai proasta ca asta e aia patratel, de la patiserii stradale gen Fornetti sau Georgi. Simply awful!

Ei, si acum de unde am mancat, n-am murit si as mai manca, in lipsa de mancarea mea iubita, gatita de iubita de mine:

1. Despre prietenii Bucate pe roate, ca de obicei numai de bine.

Photo: http://www.facebook.com/bucateperoate.ro

Vara asta i-a gasit deosebit de inspirati, cu niste salate nemaipomenit de gustoase (ceea ce, in gura mea, suna dubios, I know:)), cu prajituri date moca in fiecare marti la orice comanda si cu compot rece de fructe proaspete. Preferata mea e salata Fitness, o bucurie in farfurie, jur! Are telina, mar, salata eisberg, ananas (din compot, ar fi fost mai bine sa fie crud), stafide, lamaie, miez de nuca si dressing de iaurt. Awesome, zau! Din pacate, Bucate pe roate nu livreaza in zona mea decat pentru comenzi de peste 100 de lei, asa ca de salatele lor noi m-am bucurat o singura data vara asta. Raman, totusi, pe lista mea de mancatorii cinstite si safe, cu grija pentru clientii lor si cu multa imaginatie, in bucatarie si pe facebook deopotriva:)

2. Be Nat – take away si restaurant

Photo: http://www.facebook.com/pages/Be-nat/154032907995263

Ii pandesc de multa vreme. Mazi mi-a zis de ei si aveam asa un mare of pe suflet ca nu ajunsesem sa le trec pragul si sa le mananc mancarea. M-am bucurat nespus cand mi-am facut rost de un meeting in Piata Victoriei si, credeti-ma, m-am dus cu mari asteptari. Nu la meeting, ci la Be Nat, mai:)) Treaba e asa: Be Nat astia sunt un fel de Snack Attack, numai ca Snack Attack e f f naspa, iar Be Nat e f f misto! De la branding (I’m a suck-sucker for that, am si acum punga lor verde pe birou, am pus un buchet de levantica in ea, arata tres chic) la locul in sine si la mancare, totul e fresh, bubbly si plin de sugestia grijii desavarsite. Scapata in parterul verdelui Be Nat precum vaca in lucerna, nu stiam, efectiv, doamnelor si domnilor, ce sa-mi cumpar mai intai. Toate micile casolete din zona de take away aveau numele meu pe ele, scris de mana si color!

Photo: http://www.facebook.com/pages/Be-nat/154032907995263

In final mi-am luat un sandvis cu avocado si ou, o salata Waldorf si-un carrot cake, toate beyond reproach. Mi-a parut rau ca doar atat am putut. Mai sunt multe de incercat, data viitoare ma duc sa zac juma de zi in restaurant si-mi iau si aparatul. That’s a promise!

3. Good old Trenta Pizza – delivery. Da ma, stiu, nu asa e pizza in Italia, unora li s-a facut rau de la ea si altii au zis ca au vazut sobolani in bucataria lor. Dar eu n-am fost niciodata in Italia, nu am gasit cozi de soarec in aluat, le sunt client de ani de zile si n-am avut nici macar o experienta neplacuta cu dansii, asa ca daca e sa comand pizza vreodata, formez instinctiv 021-9645. Nu e nici scump, nici ieftin sa comanzi pizza la Trenta. Nu e nici foarte bun, nici foarte rau. E ultima salvare cand nu am absolut nicio idee. De regula comand Bianca D’oro, Diavola sau Picantina, always cu blat subtire si fara sos. Salatele si pastele Trenta nu-mi plac, iar aripioarele picante sunt just about cele mai rele pe care le-am mancat vreodata. Dar daca you stick to pizza (si, ocazional, un profiterol de-ala 100% poliester), nu patiti nimic rau. Cu Trenta sunt intr-un fel de casnicie de convenienta, m-am obisnuit cu ea si atata timp cat nu-mi da motive crase, nu cred ca o sa divortez.

4. Si cea mai recenta descoperire – Graffitti Foods.

Photo: http://www.facebook.com/graffitifoods

Pai se facea ca eram intr-o zi la birou, imi mancasem, de foame, toate degetele, mai putin cele doua aratatoare cu care frecam tastatura. Si-am scris pe facebook ca-s leshinata, ca necesit hrana si ca nu stiu unde sa mai comand. Si Christiana Z. imi zice de Graffiti astia. Intru pe site, bucuria bucuriilor – aveau sediul fix in Drumul Taberei, adica aproape. Si-o comanda minima de 20 de lei, ceea ce e quite decent. Prima oara mi-am comandat la ei un somon la gratar cu orez basmati si salata verde (24 de lei) si, la insistentele omului de la telefon, am acceptat si-un cheesecake, sub juramant ca ar fi cel mai bun, asa ceva nu o sa mai gasiti! Am fost impresionata detot. Pestele era perfect gatit (nu uscat, nu crud). Portia corecta. Pretul corect. Iar cheesecake-ul ala (vedeti mai sus, in headerul acestui post) – bai, cum sa va zic, chiar este cel mai bun cheesecake pe care il poti comanda la telefon. Senzational! Cu blat cinstit de biscuite, cu partea branzoasa facuta din branza adevarata, nu din Philadephia scarboasa si eventual sarata, cu un sigiliu de smantana batuta pe deasupra si cu niste dulceata de fructe de padure care parea a fi cam de casa, asa. 10 lei. A small price to pay pentru ceva asa bun, credeti-ma!

In zilele ce au urmat am mai incercat asa: supa crema de legume cu crutoane (multa, buna, 6 lei), piept de pui la gratar cu cartofi cu rozmarin si salata de varza (mult, bun, 14 lei), Pui Bunica (+orez, plus salata – 16 lei) si clatite cu dulceata (doua, bune, 5 lei). Azi mi-au gresit comanda – in loc de o portie de clatite, mi-au batut doua portii. Am sunat sa le spun. Mi-au trimis doua vafe complimentary, pe comanda unei colege.

Cam asta e shortlistul supravietuirii noastre alimentare. La care se adauga multa branza si mult pepene. Abia astept sa iesim din gaura neagra. Pe 26 plecam in vacanta fara bebeh, just the two of us, sa ne jucam de-a mama si de-a tata si de-a doctoru’ si de-a somnu, sper sa revin cu forte noi, caci astenia asta culinara nu e deloc deloc genul meu. Acu, ce sa zic, nimeni nu e perfect.

Nu mai pot: sa fierb un ou, sa fripturesc o friptura, sa-mi suport jeleurile si respectiv sa ma uit la poze cu mine de cand eram bucata, sa ma impart intre viata, viata si viata, in general nu prea mai pot nimic. Sunt un telefon bulit, care tre sa stea mereu in priza. Ajung seara acasa, stoarsa precum rufele la centrifuga. Petrec niste timp, nu destul, nu mereu, cu Bubuletz – Cubuletz – Varul It – Iepu – Purcifer. Culcam aratarea, dupa care husband ia televizorul in brate si se iubeste cu el – mai mai, [insert nume de moderator talk show politic aici], iar eu mananc mere mici, verzi si nespalate si ma uit la Mad Men. Unde toti fumeaza tottimputottimpu, si unde nu exista femeie maritata care sa nu fie inselata in mod bestial si repetat de sotul ei, dar nici femeie nemaritata care sa nu fie putin curva. Asa. Deci da, oameni buni, asta fac eu. Nimic interesant. Nimic permanent. Stau cu starea asta scarboasa, stau cu ea si pe ea, pe principiul sanatos ca daca insist sa nu fac nimic, o sa treaca.

Despre ce mancam, aflati ca nu mare lucru. Noroc ca am un steamer nou – acesta. Cumparat duminica, dupa trei luni de research, si cu care am, deocamdata, o genuina infatuare. Care, fireste, ma astept sa treaca, mutantul aburitor (ca e mare, nene, mare rau!) avand, estimez, soarta altor atatea si-atatea aparate electrocasnice de mari dimensiuni, pe care le-am cumparat ca sa le folosesc pe post de suport de praf-trei-degetele-ca-spumele-la-bere.

Pana una alta, ma face fericita, iar asta putin nu este. S-o punem de un review, deci. Se facea ca toate aburitoarele pe care le-am mai avut eu (respectiv unul, si ala preistoric), se compuneau din niste site cu gauri dintr-un plastic usor mizerabilizabil, care se potriveau asa, una peste alta, necesitand eu maxima dibacie ca sa le pun pe pozitie. Asta nu mi-a placut niciodata. Dupa cum nu mi-a placut nici ca, daca voiam sa fac peste jos si fructe la etaj, se contaminau fructele cu putoarea pestelui. Neajuns rezolvat prin folosirea unui singur etaj si gatitul pe rand al diverselor alimente. Mult timp, niste nervi. Ei. Cand si-a dat vechea scula obstescul sfarsit (o gaseam intr-o balta dupa fiecare utilizare, cred ca se crapase ceva pe la demisol), am zis ca nu mai poate fi amanata investitia intr-un steamer nou. Devenise din moft (ca flirtam, cum v-am zis, de cateva luni cu un model mai nou de Tefal, tot asa, compact) o necesitate. Asa ca m-am dus sa iau compactul. Si pe urma l-am vazut pe acest steamer obez, cu o forma nemaintalnita, pe care initial, in research-ul meu, nu dadusem doua parale, parandu-mi-se mult prea urias si greoi. Cand am pus mana pe el, am stiu ca imi trebuie. Ce imi place la dansul:

• Are doua cuve independente din inox (nu plastic). In  care poti gati multe si neamestecate.
• Are o tava cu indent, la care gaurile sunt doar pe margini si in care poti face mancare cu sos (awesome pentru peste si fripturi)
• E foarte versatil. Poti sa-i scoti toate tavile si cuvele, ramanand un singur vas mare, in care poti face, de exemplu, porumb fiert. Poti sa folosesti o cuva de inox sau pe amandoua. Poti sa folosesti tava adanca peste cuvele de inox, poti s-o folosesti doar pe aceea sau poti sa nu o folosesti deloc.
• Are 2000 W (raposatul cred ca avea 200)

Am gatit la el asa: intr-o zi – supa crema de ardei rosu si un peste cu sos de vin si capere. Intr-o alta zi o tura de porumb (au incaput cinci stiuleti maricei), si-apoi trei feluri de mancare – intr-o ulcica – pere si nectarine pentru piure de iepure, in alta – cartofi pentru o salata, iar deasupra, in tava, o mancare de vinete cu rosii, ceapa, usturoi, ardei kapia si sos de rosii – pentru toata familia.

Ideea cu supa crema de ardei, servita rece, a plecat de la Madalin. Trebuiau sa fie ardei galbeni copti. Dar mi-era sila si lene sa coc ardeii, asa ca i-am aburit cca 35 de minute, pana cand s-au inmuiat si au fost usor de depielitat. Apoi i-am racit la gheata, i-am blenduit cu niste zeama-lor si i-am amestecat cu putin ulei de masline si niste iaurt gras. Sare, piper, et voila! De-lish!

V-as mai povesti oleaca despre porumbul “fiert” la steamer, care seamana mai mult la gust cu cel copt, nefiind gatit in supa dansului. A iesit foarte dulce, usor crunchy, si-a mers perfect cu sare si unt peste.

V-as zice si de salata mea de cartofi cu resturi de pui la vas roman. Iertati casoleta de plastic, salata a fost “pachetel” ieri.

Cartofii taiati felii au fost aburiti bine. Mi se pare esentiala manevra cu aburitul pentru cand vrei cartofi care sa se pastreze integri in salata, nu zborshiti piure-style. Asa. De calzi i-am luat si i-am amestecat cu niscaiva resturi de pui la cuptor, masline kalamata, castraveti murati, ceapa verde, patrunjel, si-un sos de mustar cu maioneza si smantana dulce. Sare, piper, alea alea. Foarte bun!

Mancarea de vinete cu rosii a fost si ea buna, mai ales dupa ce i-am pus in cap niste mozzarella si niste busuioc proaspat. Am luat vinete albe. Bune, dar pot sa traiesc si cu alea mov, care costa de patru ori mai putin.

Bai, eu atat am avut sa va arat, despre mine si noul meu prieten (12 rate prin Card Avantaj la Media Galaxy:p). Ma intorc la oile mele apatice si va doresc nicio panica! Atata timp cat exista vara, pepene si branza, nu moare nimeni de foame. Aloha!

Buna Monday:) Acum niste zile mi-a scris o femeie (presupun, nu si-a dat numele), ca sa ma pizduie ca nu mai sunt sincera. Ca blogul a devenit o platforma publicitara si electorala si uite ce nasol este. Dupa ce mi-a dat rusinea, a conchis ca nu e totul pierdut. M-a trimis inapoi, la originile onestitatii. Ei, cand primesc astfel de comentarii-shmirghel, ma gandesc ce bine era cand ma citeam singura. Dupa care imi dau doua virtuale peste bot si-mi aduc aminte ce livada de oameni misto am crescut aici. Cum s-au plantat singuri pomii bunavointei si cum au crescut cumsecade, de nadejde. Cat de mult m-am transformat eu insami, la umbra lor.

More to the point, in side bar-ul din stanga o sa vedeti voi o categorie care se cheama “publicitate”. Contine trei posturi. Sunt cele trei posturi platite cu bani, pe care le-am scris de trei ani incoace, de cand am blog. Cum se face ca le-am scris? Pai asa: mi-a placut de omul de PR care mi-a batut la usa, mi-a placut de produs si am simtit ca pot, cu sinceritate (da, really!), sa imi traiesc public experienta mea personala legata de acel produs. Ca de n-as fi putut, nici n-as fi scris, cu bani sau fara. Restul de lucruri cu iz publicitar pe care le gasiti pe-aici sunt parerile mele despre diverse, asa cum se aranjeaza ele in viata si capul meu, fara nota de plata. Nu-mi place deloc cuvantul “recomandare”, oamenii sunt foarte touchy-feely la de-astea si nu cred ca citesc bloguri ca sa-i indemne niste unii din condei sa consume aia si cealalta. Prefer cuvantul “review”, as in my two cents despre diverse lucruri pe care mi le scoate in cale viata.

Saptamana trecuta, viata mi-a scos in cale niste oua de prepelita. O tona. Si ca sa vedeti ca nu ma ascund pe dupa cires, va reproduc mesajul pe care l-am primit de la Corina pe pagina de fb a lui easy peasy:

Buna ziua, Ana,
Ma numesc Corina C. si iti scriu in primul rand pentru ca intru cu placere pe blogul tau sa-ti citesc postarile non-conformiste si in al doilea rand pentru ca am vazut ca esti pasionata, pe langa a experimenta diverse retete, de hrana naturala.
Sotul meu a inceput de cateva luni sa puna “pe roate” o afacere de familie (si prieteni) cu prepelite bio, a pornit de la 200 de oua puse in incubator si a ajuns la 1100-1200 de prepelite japoneze pe care le ingrijeste cu mult drag si pe care le hraneste 100% natural cu cereale luate de la Inst. de Nutritie Animala Balotesti.
Deoarece dorim sa ne promovam afacerea (care este in fasa), dar nu dispunem financiar pentru promovarea clasica, ma intrebam, dar de fapt te intrebam, daca ai fi de acord sa-ti aducem “un cos” de produse, adica oua proaspete si carne (pe care putem sa ti-o dam in stare cruda sau gatita), iar daca apreciezi ceea ce primesti sa ne promovezi macar o data pe blogul tau, sau sa ne dai o sugestie cum am putea noi sa ne promovam singuri.
Adresa noastra web este www.livadacuprepelite.ro. In speranta unui raspuns favorabil, iti multumesc pentru timpul acordat!
Corina C.

I-am raspuns in aceeasi zi Corinei ca vreau sa scriu despre ouale lor. Imi place ideea de small business si cred ca toti ar trebui sa sustinem afacerile cinstite, initiate de oameni frumosi. De unde stiu eu ca sunt frumosi? De unde stiu ca afacerea e cinstita? De unde stiu ca prepelitele astea nu sunt hranite cu suratele lor raposate? Pai… nu stiu. Eu doar am ales sa-i cred. A leap of faith. Am mancat oua de prepelita tot weekendul, in fel si chip. Mi s-au parut extraordinar de bune. Am citit despre ele. De exemplu, aici. Si-am hotarat ca-mi trebuie in viata mea livada cu prepelite. Dupa care am venit si-am scris aici, rugandu-va sa incurajati, daca aveti chef, aceasta afacere de familie.

Acum despre oua. Pai in prima faza, mi-am fiert o duzina. Cred ca le-am lasat cam mult, ca s-au facut lejer bleu. Curatatul este a bitch. Groaznica activitate. Mancatul e foarte rewarding insa, aluneca ousoarele pe gat ca bombonelele Cip si-s senzationale.

Sambata dimineata am facut ochiuri de prepelita, ca eram satula de curatat. Am mozolit o tigaie cu foarte putin ulei de masline aromat cu usturoi. Am spart in ea cca 16 oua de prepelita. Le-am pus pe aragaz, le-am acoperit cu capac si le-am lasat sa zaca acolo la foc mic cca doua minute. Se fac foarte repede, atentie. Nu le-am amestecat, ca mi-a placut tare efectul asta de galbenus-soare-peste-Liliput. Le-am transferat pe farfurie si pentru ca la mijloc aveam un crater de albus, l-am umplut zdravan cu emmentaler si busuioc proaspat. Sare, piper si paine buna alaturi. Just wonderful, va zic!

Pe mine ma intereseaza in mod special subiectul, pentru ca ma dau in vant dupa oua, dar am colesterolul prastie si o restrictie dureroasa de la doctor, de doua oua pe saptamana. Dar pe astea mici le pot manca asa, mai cu nemiluita. Ceea ce este foarte… oportun.  Ouale de prepelita exista de mult si de cand lumea. Eu, insa, abia acum le-am descoperit, so pardon my enthusiasm:) Aici gasiti preturi orientative, in caz ca vreti sa abuzati de serviciile livezii cu prepelite: http://www.livadacuprepelite.ro/index.php?p=preturi. Next challenge: maioneza din oua de prepelita. Va tin la curent:)

Da. Pe cuvant de onoare, no bull shit, pe bune si pe serioase, ma bucur ca mai am ceva de zis despre ma’ friend Oly. Asa de tare ma bucur, ca vinerea trecuta, cand am vazut in galantar la Mega Image noile varietati cu fructe, le-am cumparat pe toate! Iar sambata la pranz, pe o vantoasa ca aceea, am iesit afara si-am pus-o de-un photosession mic. De la inaltimea balconului, de sub muleul alb, din varful shlapilor vecinului cu pitbull, lantz si tatuaje, trebuie ca paream destul de ciudata, dar na, nu te pui cu exaltarea.

Da, bai nene, a aparut iaurtul Oly cu fructe. Si respectiv grecescul Olympus, cu fructe si dansul. Ceea ce n-ar fi trebuit sa insemne absolut nimic pentru un om care consuma responsabil numai iaurt simplu, in care isi pune el (ea) fructe, cereale si diverse nuci. Niciun pic nu se presupune ca ar fi trebuit sa o atinga pe aceasta persoana venirea iaurtului cu fructe, zahar si amidon (nemodificat!). Ar fi trebuit sa o lase mai rece decat frozen yougurt-ul… Da, asa ar fi trebuit. Numai ca…

Numai ca Oly este singurul brand masculin de iaurt de pe piata. Think about it. Napolact nu e brand de iaurt, e asa, gen denumirea producatorului. Not sexy at all. Zuzu e gagica. Milli… la fel. Activia e si ea femeie, si-i pretty much ca in cantecul Vama, “urata si cam proasta”. Ei, pe praful asta, si cand oamenii astia de la Olympus au facut, cum ar veni, gagiul ochelarist, educat, finutz, (si straight!), filthy rich, dar si nobil, modest, dar upper class, al iaurturilor, si pe urma s-au apucat de-au pus fructe FIX in ala 2% probiotic care e marea mea dragoste, cum as fi putut, zic, cum as fi putut sa nu-mi bag botul in toate sortimentele? Nicio sansa n-am avut, mai. Zau. L-am pus pe lista de placeri vinovate si m-am spurcat o seara intreaga, sa vad care e mai bun.

Si cel mai bun este, in opinia mea, grecescul Olympus cu rodie si zmeura. Urmat indeaproape de Oly 2% probiotic cu cereale. Deosebit este si cel cu prune, mi-aduce aminte de un alt iaurt pe care l-am iubit, dar care a disparut de la o vreme din marea majoritate a magazinelor. Mi s-a parut interesant ca Oly astea cu fructe au, totusi, gust de iaurt normal, adevarat. Pe cand majoritatea iaurturilor cu fructe incercate pana acum erau altceva, clar altceva decat iaurt. O pasta dubioasa si dulce, buna, nu zic, buna precum all things junk. Pe Oly parca l-as crede cand zice ca e natural, no junk promise and all that. Desigur, asta si pentru ca, din nou spun, il iubesc pe brandul lui si ii doresc o viata frumoasa, chiar daca nu putem fi impreuna. Caci nu, nu intentionez sa ma reprofilez pe iaurt cu fructe, tentant as it may be. Raman la stimabilul 2% simplu simplut. Si pe asta cu fructe il trec pe lista de “cu care m-as pupa fara sa te superi”, alaturi de Ryan Gosling si alti bombonei de-astia intangibili.

Nu as pune Oly cu fructe foarte la coada extremelor alimentare care ne fac viata mai frumoasa (mai ales daca nu suntem completamente ipocriti) – like hamburgheri, bauturi carbogazoase de culoare indoielnica si chipshi sintetici cu arome naturale…, dar l-as clasa undeva intre ultrasanatosul smoothie raw vegan de rucola si grapefruit al lui Boo si inventia mea decadenta – shaorma cu carnati… Mdaaaa. Cu siguranta, iaurtule Oly cu fructe, we’ll meet again. Cand eu, plictisita de perfectiune, o sa vreau sa te ciufulesc cu lingurita, iar tu n-o sa ai nimic impotriva.

In ultima jumatate de an m-am “inoculat” destul de zdravan in viata de culise a unei cafenele din Bucuresti (I wonder care:)). Cu aceasta ocazie si pe fondul unor intamplari recente, m-a razbit pofta sa va ofer my two cents despre relatia client – locanta.

Nu sunt un client pretentios, ba dimpotriva, ma imprietenesc usor cu o mancatorie de care-mi place. Trec cu vederea si firul de par din supa, si-un espresso decofeinizat, cu cofeina, si-un serviciu lent, important e sa nu “miros” in spatele acestor incidente o lipsa crasa de respect la adresa mea – clientul,  a lui – ownerul stabilimentului. N-am fost dintotdeauna asa, mi-aduc aminte ca prin tinerete eram mai scandalagioaica de fel, ca eram mica si tuta si nu intelegeam neaparat ca in spatele fiecarei locante se afla oameni, oameni adevarati. Intamplarea a facut ca am ajuns sa cunosc cativa de-alde ei, misto tare, oameni care si-au pus toata agoniseala, inima si energia in ceea ce as fi facut si eu daca aveam vreo urma de spirit antreprenorial (nefiind:p). Asa (si pentru ca ia amploare fenomenul boicotului online pentru ca a zis cutare ca nush’ ce i s-a intamplat nush’ unde), am ajuns sa cuget din greu la efectele foarte nasoale pe care le poate avea asupra unui business un review negativ din partea unui client. Mai cu seama a unui client cu niscaiva notorietate in social media.

Poate ati citit acum cateva zile despre nefastul encounter al unei ceainarii cu un grup de clienti, am citit si eu. Si fara a comenta in vreun fel justetea demersului clientilor de a matrasi in www ceainaria, zic doar ca mi s-a facut frica de online, si n-ar fi prima oara. Stiti vorba aia cu un nebun arunca o piatra in balta si zece intelepti sar dupa ea? Cam asa. M-am gandit ce de-as mai suferi daca li s-ar intampla asta, de exemplu, oamenilor-proprietari de locante pe care ii cunosc si ii respect. M-am gandit cat de usor este sa faci praf imaginea unui restaurant daca ai oleaca de cadere media. Cat de vulnerabil e in ziua de azi un business de felul asta. M-am gandit la astea fara a presupune ca dreptatea nu e, de foarte multe ori, de partea clientului. Ca este. Dar chiar si-asa, m-am gandit, ma gandesc si ma roade, se pare, suficient de tare cat sa scriu acest post dezlanat, ziceam ca ma roade, nenica, lipsa de toleranta a oamenilor fata de greselile oneste ale altora, oameni si ei. Repet, ies din discutie pura nesimtire, nepasarea si curata jecmaneala.

Azi am povestit pe facebook despre un incident cu o portie de paste asa de sarate ca nu se puteau manca, pe care le-am comandat intr-un restaurant acum cateva seri si care mi-au fost puse pe nota fara aimsori sau alte compensatii de orice fel. M-ati rugat sa va spun despre ce locanta e vorba. Am preferat sa fac altceva. Am scris un mail oamenilor din spatele ei si le-am povestit patania. Turns out ca locul cu pricina are o politica clara de “tratament” al unui client nefericit, clara, dar nu neaparat pentru toti angajatii. Chestie care mi-a fost confirmata si de prieteni care merg acolo on a regular basis. Stau si ma gandesc cum ar fi fost sa ma inflamez, pentru ca, nu-i asa, pot, imi da mana si ma citesc niste jdemii de oameni, sa ma fac leu-paraleu si sa, vorba aia, “le-arat eu lor”. Tare, tare rau mi-ar fi parut acum. Tare mi-ar fi ramas pe constiinta tristetea din vocea patronului cand m-a sunat personal sa-si ceara scuze.

Bai, de fapt, prin scriitura asta obositoare (pentru care bag la inaintare scuze vanjoase), vreau doar sa va invit sa fim (sunt si eu in gasca asta) un pic mai blanzi. Nu sa inghitim ce ni se da, nu zic asta, dar sa avem bunavointa de a solutiona pasnic o eventuala nemultumire. Daca experienta unui local v-a fost grav terfelita si n-ati putut rezolva nimic la locul faptei, nu dati navala pe facebook sa improscati cu poopoo, scrieti un mesaj civilizat “to whom it may concern” si asteptati raspuns. In marea majoritate a cazurilor, eu aleg sa cred ca raspunsul va veni.

Imi pare rau daca v-am suparat pe cei dintre voi care-s asa, mai vehementi, dar I guess ca sunt intr-o framantare personala intru world peace:)) Nu ar fi oare mai misto, asa, in general, daca am fi, cu totii, mai putin otraviti?

Cine-a citit pana la coada are de la mine niste sorici virtual. Ma duc sa ma comport precum un om care merge la serviciu in fiecare zi, pentru ca, guess what, de azi asta fac si eu;)

Mai stiti cum glumeam mai jos, eu si blogul meu, ca doi tristi? Doi pe un balansoar, dar balansoarul cadea in cap in vagauna? Samanta de adevar este, si anume, da io cand mai scriu? Cand mai gatesc? Cand mai mananc? Foarte departe mi se par acum zilele alea in care, fara sa ma apreciez suficient pentru asta, fara sa ma pup pe cap si sa ma felicit vartos, gateam in fiecare zi pentru dimineata, la pranz si seara, faceam poze, scriam… trivialitati, s-ar zice, but boy oh boy did they make me happy. All that… gone. Timpul nu se mai livreaza in sticle de lapte, la usa in fiecare dimineata. Timpul meu s-a terminat. Si lipsa asta, resimtita furios, ca o apendicita acuta, in burta fix, ma face sa ma consider, vorba cantecului, “urata si cam proasta”.

Periodic vin in fata voastra si ma lamentez: mvai, deci daca ati sti, drag cititor, cat e de complicat, ce viata grea, ce zi scurta, ce nici 24 de ore, ce melancolia lui Peste Prajit, ce dor imi e, ba de mine, ba de voi. Si urmeaza un val de dragutzoshenii de la lumea buna care mai intra pe-aici sa stearga praful. Si-apoi iar imi propun sa fac chestii, iar imi compun kilometricele mele liste, si iar o dau cu mucii in iahnie. De ce, bai nene, de ce nu se poate si cal si magar? De ce highlightul saptamanii trecute a fost un piept de pui la gratar? Cand, ma intreb, o sa se intoarca din deplasare creierul meu ala smecher, organizat, metodic, mutant de munti, logoreea aia interesanta despre nimic si orice, oalele alea sfaraite pe foc si puterea de a ma scula dimineata si de a ma extrage din pijamalele-una-cu-pielea-de-atata-purtat-vai-ce-de… cacao. Vreodata?

Cert este ca, desi duc lipsa de energie, m-am hotarat sa va ofer un valoros insight in ce fac cand nu ma vedeti pe-aici. Pai in primul rand, canapeaua mi-a devenit al doilea fund. Cel putin in timpul saptamanii. Nu ma uit la televizor decat martea, la Vocea Romaniei. Sunt cel mai mare fan. Vreau sa castige Liviu Teodorescu si ma gandesc cum as putea sa facilitez si eu aceasta intamplare. In rest, cand doarme Iepu’, sunt atasata ombilical de produsul meu de conceptie numarul doi, grupul de mame, caruia ii dedic ce-a mai ramas nealterat din minunata mea persoana. Sunt foarte mandra de femeile astea, habar nu aveam ca-s asa de misto si asa de multe.

Weekendurile sunt pentru luat picioarele la spinare si fugit incotro vad cu ochii. Invariabil ma ratacesc la Simbio. Drept care observati in partea stanga frumosul banner care duce la pagina lor de facebook, va asigur ca nu banii, ci dragostea dementa ce le-o port, m-a facut sa-l afisez acolo, si acolo o sa zaca for a long long time. Motivata de petrecerea Andressei (btw, si pe aceasta cale, la multi ani, draga Andreea, oricine scrie pentru veverite, ratoni si pisici trebuie ca este o persoana speciala si ma bucur sa te cunosc, at last), mi-am facut deja rezervare pentru ziua mea de anul viitor si overall ma simt ca o adolescenta in diverse faze de calduri cand vorbesc despre Simbio. Simbilica. Draga. Deci sa nu ziceti de rau, ca o iau personal. Dar stiti de ce? Pentru ca locul ala are inima, puls, ii curge sange prin pereti, dar nu va ganditi la sange pe pereti, ganditi-va la, de exemplu, espresso Illy, black. Vorbeste bai nene. Vorbeste cu mine. Vorbeste si cu voi daca vreti sa-l ascultati si este mult, mult prea misto experienta asta a mea de a-l fi cunoscut, ca sa nu fac ce stiu, ce pot si in general tot ca sa-l promovez. Eu nu va vrajesc, va zic ce si cum, atat.

Bun. Deci cand nu-s cu Iepu, nu ling monitorul, nu fac gauri in canapea acasa sau la Simbio si nu ma uit la Vocea, se mai intampla sa mananc sau sa gatesc, caci, nevoia te invata, nu neaparat intotdeauna aceste experiente se suprapun. Vinerea trecuta am primit plocon de la Bucate, un ditai platoul de sarmale cu mamaliga si ardei iute murat. Asta pentru ca, acu’ ceva vreme, cand era Printesa mea poftitoare de niste sarmale bune, am aranjat cu Iepurasul si Mos Craciun si i-am impins si ei un platouas, despre care foarte frumos a scris aici. Le-am mancat pe toate. Bune bai nene, bune rau. Iata cum, lista surselor de mancat sarmale de catre pretentioasa mea gura se extinde la trei: 1. mama (best of the best nu-e-aletele-mai-bune!) 2. Bucate pe roate. 3. Vulturul. In ordinea preferintelor mele. Exceptionale toate, oricum. Diferenta fiind ca cele de la Vulturul sunt oleaca mai afumate.

Singura chestie notabila pe care am gatit-o in ultimele saptamani (adica na, ouale fierte si gratarul de pui nu se pun, imi imaginez:p), este un scaloppine de curcan cu paste galgaite in sos de smantana, ciuperci, spanac si rosii cherry. Dar despre asta intr-un post viitor, sper ca nu anul viitor.

As mai fi dananait aicisha caligrafic si mult, si bine, dar s-a trezit Iepu’ si e fiercely hungry, pentru ea chiar gatesc de trei ori pe zi, e actualmente cel mai mare fan al meu, deci chiar nu-mi permit s-o dezamagesc.

In concluzie, mai sunteti? Mai stati?