Acum ceva vreme, insarcinata cu burta la gura fiind eu, m-am apucat sa fac research pe un esantion strasnic de mame din viata mea, avida dupa raspunsul adevarat la intrebarea “de ce fac oamenii copii?”. Ca mie nu mi-era clar deloc, ceea ce era de-a dreptul ironic under the circumstances. Ma puteam gandi la 100 de motive pentru care sa-ti iei o pisica si la circa zero motive pentru care sa te reproduci.

Am colectat fel si fel de pareri, care mai de care mai pe neintelesul meu: “ca sa ai si tu un rost pe pamant”- ntz!, “sa te hranesti cu realizarile copilului”- ntz!, “viata fara copii e pustiu”- ntz!, “ca sa aiba si ala mic pe cineva cu care sa se joace”- ntz!, “ca sa aiba cine sa-ti dea o cana cu apa la batranete”, ba chiar si “nu mai stiu mama de ce, a trecut multa vreme”.

In ziua in care am botezat Iepu’, am stiut. Mi-a devenit dintr-o data foarte clar si m-am si minunat de ce simplu e de fapt. Oamenii fac copii pentru ca se vor etern indragostiti. Fac copii pentru emotia aia de natura “lichida” care ii circula up and down, din fir de par pana-n varful degetelor. Pentru lacrima aia vesnica din coltul ochiului. Pentru dorul constant din capul pieptului. E ca un drog si posibil ca nu exista pe lume altul mai tare. Iubirea asta de copil pesemne ca ne leaga cel mai bine intre cer si pamant, si toata energia se scurge si rescurge prin noi ca o taina, pana cand suntem no more. Eu asa simt. Ca de n-as fi simtit, nici nu s-ar fi povestit.

Cu aceasta epifanie la activ, imi retrag parerea cum ca toti prietenii nostri vor primi cadou de Craciun prezervative, deoarece le doresc si lor ce avem noi, adica tot ce conteaza.

Moving on la lucrurile cele pamantesti, da, am botezat Iepu’. Ne-am ales biserica dupa criteriul “sa nu o bage cu capul in apa”. Ceea ce worked out pretty well, ca a fost si cea mai frumoasa slujba de botez la care am asistat vreodata. Va recomand deci Biserica Sfantul Ioan Rusul din Drumul Taberei: preot tanar si cu har, not to mention ultra-fotogenic, cor de baieti care canta dumnezeieste, locasul sfant – aerisit si luminos. Impresionant, chiar si pentru astia ca noi, ne-dusi la biserica.

Ce sa va mai zic, mi-a dat Dumnezeu cel mai cuminte copil eva’, niciun picut n-a plans, ba chiar a zambit cu gura pana la urechi la toate icoanele. A pozat ca o fotomodela la camera, de ne-a umplut cu mandrie pe noi parintii.

Fairy godmother Boo a tinut-o in brate mai bine de-o ora (pe mine deja ma rupe de spate, n-as fi putut, jur!). Timp in care Iepu’ a tintuit-o cu privirea ei de elfa hipnotizanta, deoarece stiu sigur ca din zestrea ei ereditara face parte si nemasurata mea iubire pentru cea mai buna prietena pe care o poate avea cineva acum si pururi si in vecii vecilor. Cine ar fi crezut acum 17 ani cand ne-am cunoscut eu si Boo ca o sa ajunga sa recite crezul cu dictie demna de invidia Andreei Esca la botezul copilului meu facut de mine…

… in timp ce eu o sa ma smiorcai ca o apucata, gandindu-ma ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap de-am primit nesfarsite camioane de iubire in viata asta.

Dar hai ca iar am dat-o in siropuri si acus se scoala maria sa Iepu’, de nu mai apuc sa va povestesc despre restaurant. Care altul decat Vulturul. N-am apucat sa pozez toata mancarea, ca eram asa, surescitata ca un hopa mitica diliu. Dar va povestesc cu vorbe si va arat cate ceva din meniul traditional pe care am mers. Aperitivele, partea mea preferata, au avut 450 de repere (nici nu le mai tin minte pe toate).

Cel mai tare mi-au placut icrele si vinetele, dar si rulada cu somon, cea cu pui si cea cu ciuperci.

Dupa aperitive am avut sarmale. Ca nu puteam sa nu, deoarece, se stie, la Vulturul se fac cele mai bune sarmale care nu-s facute de mama.

La felul principal fura muschi de porc umplut cu carnaciori, pulpa de pui la gratar, carnati de casa (ge-ni-ali!), cartofi cu rozmarin si salata de varza. Nu am poze, care decat… le-am mancat:p.

Ei si tortul, la insistentele mamei nebune, de bezea, cu fructe de padure, imbracat in ciocolata alba si garnisit cu iepure.

Facut la Photocake. Nu mi-a placut in mod deosebit crema de fructe, nu avea niciun gust, ar fi mers mai bine una de ciocolata. Dar macar a fost frumos.

Am stat pe terasa, ca era o zi calda si mergea cu spritz si bere. Iepu’ a fost impecabila, s-a dat din mana in mana prin bratele primitoare ale dragilor nostri prieteni, a dansat sandvis cu ma-sa si ta-su pe piesa de la nunta lor, a zambit cu gura fara dinti la toata lumea care a bagat-o in seama. Pe inserat s-a tirat acasa cu buni, iar noi ne-am restrans la o masa cu cine-a mai vrut sa ramana si ne-am veselit pana pe la unu noaptea asa, timp in care am mai bagat, off menu, cate-o salata berlineza cu paine prajita pe plita, cate-un coup jaques si apoteoticul snitel de curcan cu cartofi prajiti.

Iepu’ a primit de la Boo-care-a-fost-la-Paris un Moleskine special edition cu Micul Print, in care i-au scris cu drag prietenii nostri, ca sa aiba amintire peste ani. Caietul asta o sa “mearga” la toate aniversarile ei, o sa fie cumva jurnalul ei de copilarie scris de noi, adultii ei. Ca Iepu’ e asa, cumva, cel mai norocos copil, the precious one cum i-a zis Marius. Si toata lumea o iubeste, cum altfel?! Poate intr-o zi o sa va “citesc” din caiet, dar for now ramane secretul lui Lorelai Victoria Iepu’.

Mai sunt multumirile: Bursucu – multumesc ca te-ai lepadat de Satana, couldn’t have been easy on you:))), stii ca esti in viata noastra forever si nu de azi de ieri, we love you complet; Boo – am zis, si tu stii <3; Emilia, Dan, Marius, Mazi, Vlasci – you guys are our circle of trust <3; Printesa si ‘Iviu – nu ne stim de mult, dar nu-i asa ca ne stim? <3; Ami si Mihai – ne vedem rar, dar cand ne vedem, e parca n-am plecat niciodata, multumim <3; Maria, Robert si Mamaruta – voi sunteti ceea ce vrem sa fim when we grow up <3; familia Boo – doamna mama lui Boo, Nicoleta, Alex, Eli, Octav – acu’ you’re kinda our family too, multumim <3; familia Bursucu – Ciprian, Cristi, Bogdanel si mai ales Rufy – cea mai cool and collected mama I know – nu stiu cum sa va multumim pentru cat ne-ati ajutat, de cand aveam burta si pana n-am mai avut <3; Vlad s Anto-a-carei-zi-era-in-aceeasi-zi-dar-ea-a-venit-la-botez-totusi – love you guys <3; Beavis-si-fetele-lui-de-acasa-cu-febra, Anda si Cata-care-era-la-Tulcea – ne vedem doar la nunti, botzuri, cumetrii, dar tot sunteti cu mine de 17 ani, ceea ce e schema <3; Cristina-colega-mea-draga si Sergiu-care-ne-a-filmat-la-biserica – prieteni noi si dragi, abia astept sa jucam la nunta voastra <3; familia mama si familia Mishu – multumim ca ne-ati facut, ca ne-ati crescut si ca datorita voua, cumva, acest copil care ne umple de drag exista azi <3.

Inchei spunandu-va ca pozele cele frumoase, va prindeti voi numaidecat de care zic, sunt facute de Dan Petru, pe care vreti, va promit, sa-l aveti cu voi la evenimentele importante din vietile voastre.

www.danpetru.com/blog

Un like pe facebook if you please: http://www.facebook.com/DanPetru.Photography

Phew! Gata! Am zis tot. Va doresc sa va fie inima plina dupa cum mi-e mie azi. Si in plus fata de asta, va doresc weekend fain, cu racoare.

Acu’ vreo 12 ani, cand eram nemaritata si locuiam la mama, descopeream si eu, ca orisice tanara speranta intr-ale cratitei, cum sa fac una si-alta prin bucatarie. Pe vremea aia ma dadeam pe mirc (remember? – dinozaurul chat-urilor!), sub pseudonimul “intentia”, de care eram foarte mandra. Le ziceam tuturor ca “intentia conteaza”. Da, eram din cale afara de smechera, notJ. Stiam sa fac un singur fel de mancare – un orez cu legume. Pe care l-am botezat orez “intentia”, desigur. Habar nu aveam pe-atunci ce e aia mancare chinezeasca, si nici nu cred ca pusesem piciorul in foarte multe carciumi, asa ca tre’ sa recunosc ca aveam ceva intuitie. Iar tata ma incuraja cel mai tare, saracu’ de el, ce de farfurii de orez “intentia” a mai mancat pana a invatat mirobolanta fiica sa mai faca si alte alea.

Pai orezul asta se facea asa: se fierbea o punguta de Uncle Ben’s (aparuse orezul la punga, ce tare!), se scurgea bine. Se punea in tigaie niste ulei (de-ala ordinar, nu va ganditi ca de masline), se perpeleau in el niste ceapa tocata si ceva legume (ce se gasea prin casa, de regula ardei gras, mazare, uneori porumb, cand nu mi-era lene – morcov ras…), se adauga orezul fiert si mai la coada un ou. Se pipera ca la balamuc, ca lui tata ii placea cu piper.

Desigur ca de-atunci a trecut o vesnicie. Multe lucruri s-au schimbat. Cam toate. Si orezul cu legume nu mai e nimic special. Si nici tata nu mai e. Dar ramane amintirea piperata a unor vremuri pe care le-as strange la piept cand mi-e greu, daca as sti cum.

draga Iepu’,

iti scriu de prima ta “ziua copilului” si promit sa fac asta in fiecare an for the rest of my life. daca citesti aceste randuri, inseamna ca am supravietuit cu totii apocalipsei din 2012 si mai cu seama inseamna ca internetul inca ruleaza. evident, sunt cu un pas inaintea tuturor, stiu absolut sigur ca, pana te faci tu mare, romgleza va fi devenit limba oficiala a romaniei, spre jelania puristilor, a nationalistilor si a altor “istilor”.

bai Iepu’ bai, n-am sa te pacalesc, sa faci copii este greu. don’t take it personally, dar viata era mult mai simpla inainte. e adevarat ca tu esti asa, infernal de draguta, ceea ce face ca eu si tati sa ne uitam la tine ca niste tampiti, sa ne scalambaim in fel si chip doar ca sa ne zambesti cu toata gura, sa-ti mirosim pampersu’ ca pe-un camp de levantica si cate si mai cate alte comportamente absolut bizare, pe care nici nu ti le mai povestesc. dar la fel de adevarat e ca, pentru venirea ta pe lume, mi-am pus pantalonasi de vergeturi si mi-am dat de pomana fosta mea viata. si-am sa-ti recunosc ceea ce niciun parinte nu recunoaste: fac pe mine de frica. se remarca urmatoarele frici: ca o sa te rostogolesti din pat cand nu sunt atenta, ca o sa te dau cu capul de chiuveta cand te spal la fund, ca n-o sa-ti placa mancarea pe care o fac, ca o sa cadem cu avionul pentru ca tu o sa vrei sa mergi la Paris in ciuda bunelor mele sfaturi (iar eu o sa te urmez, ca deh…), ca n-ai sa iubesti pisicile si-ai sa ma pui sa-ti cumpar un peste, ca ai sa te mariti cu un prost si o sa-i faci multi copii…  dar cel mai frica si mai frica pe lumea asta imi e ca n-ai sa ma iubesti.

asa ca te rog pe aceasta cale sa ma ierti ca nu sunt perfecta, ca nu stiu cum sa te cresc, ca invat pe tine lectii care devin inutile in secunda doi. ca nu stiu cum sa-ti vorbesc, ca n-am rabdare sa citesc carti de parenthood care sa faca din mine o mama mai buna. la schimb pentru aceasta ingaduinta, promit sa-ti fac intr-o zi un tort petre roman, cum m-a invatat bunica ta. de asemenea, promit sa fiu aici pentru tine, in toata splendoarea si imperfectiunea mea, atata timp cat o sa vrei asta. tu… doar sa ma iubesti.

semnat: yo’ mama cookie

Pai e foarte usor. Ca in majoritatea cazurilor, calitatea ingredientelor e foarte importanta, dar e foarte adevarat ca mai tre’ si ceea ce popular se cheama “bulan”. Noi am avut si una si alta, iar ce-a iesit… well, judecati si voi. Iepu’ face azi doua luni si e asa de draguta ca-ti vine sa innebunesti! Eu inca nu m-am obsinuit cu viata asta noua, uneori imi pare ca nici n-o sa ma obisnuiesc vreodata. Dar partea buna e ca timpul curge ca o cana de apa cu susu-n jos si poate intr-o zi chiar o sa ma simt ca o mama si nu ca o fetita speriata care s-a ratacit pe drumul spre casa cu cheia de gat. Curaj cititoarelor mele grav insarcinate, sa va dea al de sus copii frumosi si sanatosi! Happy Iepu’ day <3

Pe principiul “tot una daca plange acasa sau pe la casele altora”, weekend de pomina fu asta. Pai planul pentru duminica era deja facut de cateva zile: urma sa ne adunam la gratar la prietenii nostri Bibi si Dan. Eu urma sa-mi satisfac curiozitatea re’ la “oare cat de imens de buni sunt burgerii mei chifla-less pe gratar adevarat cu carbuni”, iar Boo urma sa coaca niscaiva prajituri pentru fericita ocazie. Sambata aveam sa stam pe-acasa, intru plictisitoarele activitati domestice din seria munca in zadar (stiti, acu’ dai cu aspiratorul si zece minute mai tarziu e la fel). Pai da, dar o stiti pe aia cu “socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din targ”? Dar pe aia cu “calatorului ii sta bine cu drumul”? Ce mai calea valea, sambata la pranz ne luasem deja talpasita spre Mogosoaia, sa “calcam” yet again primitoarea familie a lui Boo pentru, ati ghicit, un gratar ca acela.

Cand am plecat, soare, 100 de grade, curgeau apele pe noi. Iepu in cracii goi, zbenguiala in landou. Ei da, doar ca pe la 1 Mai deja ne ploua cu gheata, de nu mai vedeam in fata nimic. Ce necaz pe capul si burtile noastre. Noroc ca pana la Mogosoaia mai statuse nitel urgia. Gratarul pornit, lemnisoare, treaba treaba, pe repede inainte. Carnea – o minunatie! De la celebra macelarie de pe langa Piata 1 Mai, unde o vand gata preparata si numai buna de pus pe gratar. Recomand cu caldura, porcul – crocant, puiul – juicy si gustos de zici ca era… porc. Mititeii – si ei foarte buni. Complimentat totul cu oua umplute si borfolit cu salata verde. Udat cu limonada cu menta proaspata.

Dupa ce ne umflam noi ca porcii, unii se apuca sa faca prajitura, altii cad rapusi pe bancute, la umbra si miros de iarba uda. Boo se apuca de recreat “blonda” – mare succes, a rulat cu casa inchisa si prima oara cand a facut-o, si a doua oara (imi mentin parerea – best cake ever!), dupa care, ambalata precum un motor de mare turatie, executa si o “tarte aux fruits rouges” de sta matza-n coada.

Eu, de colo colo intre cele doua factiuni. Mai o poza la gospodina 2.0, mai o fuga pe la puturosii din gradina. Ah, did I mention tarta cu fructe rosii <3?

Bun. Si dupa ce gatim si mancam si gatim si mancam, spre seara asa vine mama lui Boo (care, by the way, e one of the coolest moms I know!) cu niste ditamai pestii proaspeti, pescuiti de insusi nenea Nicu din Dunare direct. Gata curatati de toate cele si numai buni de preparat. Si pentru ca mie mi se scurgea o bala in coltul gurii, capat un salau intreg, my very own, headless, salau! Sarumana, zic, ca nu ma rabda sufletul sa refuz politicos. O sa povestesc maine-poimaine si ce-am facut cu el, o nebunie!

Sambata se incheie tarziu, odata cu cel de-al icsulea ritual “Iepu’ doarme – Iepu’ se trezeste – Iepu’ urla”. Ajungem acasa cu coada intre picioare, cu un peste in sacosa si cu amintiri verzi si ude ca pamantul proaspat plouat.

Duminica o luam de la capat. Incarcati cu materie prima pentru burgeri, cu legume marinate, cu rosii, usturoi si ardei iute pentru sosul care ne-a consacrat (stiti, ala cu rosii coapte pe gratar, strivite, amestecate cu usturoi si ardei iute, uneori si cu o lingura de smantana), ne prezentam frumos la prietenii nostri de la Rosu. Deci, ziceam, burgeri de pui, ceafa de porc, carnati, mititei, cartofi cu rozmarin la cuptor, legume la gratar, salata de rosii si castraveti aromata cu menta proaspata si busuioc, sos de rosii coapte. Inghetata. Da, toate astea.

Boo se lipeste de fina-sa, actuala Iepu’ – viitoare Lorelai Victoria, si nici ca-i mai da drumul pana nu se face de plecare. Eu imi pierd un cercel si plang putin (noroc ca l-am gasit peste cateva zile fix la noi acasa). Mancam. Ni se face foame din nou. Iar mancam. Ne leganam pe balansoar, Iepu’, ma-sa si fairy godmother Boo.

Pe la 8 si ceva zic: sa ne luam viteza, ca se face ora de baie (by the way, copilul asta isi cere baia zilnica foarte clar, cu niste urlete ca acelea, nu tace pana nu o spalam, talk about obssessive shower disorder:p). Insa nici nu plecam bine, ca, spre rusinea mea si-a lui Boo si spre disperarea lui Pufix, incepem sa ne vaitam de foame, de zici ca nu venim de la gratar, ci de la sapa. Asa ca bietu’ om ne duce la Vapiano, sa ne astupe gura cu o salata cu creveti, o portie de campanelle pesto cu extra muguri de pin si-un tiramisu. Totul e bine cand se termina cu paste I always say. Detaliile tehnice despre cum se imbina socializarea cu un plod de o luna jumate – intr-un alt post, poate. Ca vreau sa ramaneti cu o impresie frumoasa. Frumoasa ca un weekend epic la gratar. Si-am incalecat pe-o sa… ☺ 

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

“Sunteti acasa? You’d better be, coz I’m coming over”. Cam asa incepea ieri  cea mai nebuna baking palooza din istoria casei noastre si a celor 17 ani de prietenie ce ma leaga de distinsa Boo, aka fairy godmother to Iepu’ si mare bloggerita  pe cand multi dintre noi nici nu stiam exact ce-i aia (remember www.fabricadejucarii.ro?).

Revenind. Tzar tzar la usa, deschid, apare Boo de dupa o sacosa imensa din care se itzeau niste fire de praz. Zic: wtf? (and I mean that with love, but wtf?). Si Boo, incantata din cale afara: “am venit sa gatesc pentru tine”. Uuu! Deci da. Ca sa intelegeti amplitudinea acestui minunat gest pe care numai o bff poate sa-l faca pentru prietena ei cu (inca) voma de copil uscata pe tricou, tre’ sa stiti ca Boo crede ca uraste cu patima gatitul, ceea ce, desigur, nu e deloc adevarat. Ei da. Si uite-asa, cand corabiile mele nu ca erau inecate, ci dospeau pe undeva pe fundul unui ocean cu lacrimi, vine aceasta salvatoare, aceasta Mesia a bucatariei mele parasite si, suflecandu-si manecile tricoului roz cu maneca scurta, se apuca de feliat si mixat si copt si mermelit unele din cele mai bune chestii comestibile care-au iesit dintr-un cuptor: placinta cu praz si branza si briose cu morcovi si portocale. Da frate!

Evident ca i-am cerut retetele si ceva vorbe de pus pe blog, dar ma tem ca este booked solid pentru urmatoarele luni, catering ceva bucatarie regala sau asa ceva, asa ca  va trebui sa va multumiti cu mine si vorbele mele putine.

Intai placinta cu praz:

175g faina
1 lingurita de praf de copt
1/4 lingurita de bicarbonat
amestec de ierburi de Provence
50ml lapte
1 ou
100 ml ulei
1 praz taiat marunt
75g branza cheddar, rasa

Intai se amesteca toate ingredientele uscate, apoi se adauga laptele, oul batut si uleiul. Si la coada prazul si branza rasa. Se varsa compozitia intr-o forma tapetata cu hartie de copt si se da la cuptorul preincalzit la cca 160 -180C vreo 25 de minute. E buna tare, si calda si rece. Si mie mi se pare ca merge cu smantana, sau, si mai bine, cu un sos de smantana si marar.

Si acum briosele cu morcovi si portocale:

75g unt topit
sucul si coaja a doua portocale (Boo nu a pus coaja, ca bine a zis ea ca e plina de caca, chimicale, stiti voi)
1 ou
100g morcovi rasi
300g faina
2 lingurite de praf de copt
100g zahar (Boo le-a facut cu zahar brun si mai putin, morcovul e destul de dulce anyway)
1/2 lingurita scortisoara

Iarasi – se amesteca ingredientele uscate intr-un bol, punand si un praf de sare. “Udaturile” se amesteca separat cu un tel, in ele se incorporeaza morcovii rasi si apoi toata chestia asta se toarna peste alea uscate, amestecand lejer (sa ramana cosistenta lumpy asa, nu foarte omogena). Se toarna maglavaisul cu lingura in tava de briose tapetata cu hartiute speciale sau unsa cu unt/ulei. Se coc briosele in cuptorul preincalizt la 170C.

Ce-am invatat din asta? Pai:

– “Cooking is fun daca gatesti pentru oameni care te iubesc” – Boo dixit.
– “Cine n-are pe cineva care sa-i coaca din dragoste o prajitura e un om trist” Cookie dixit.
– “Nom nom nom” – Mishu dixit.
– “Burp” – Iepu’ dixit.

<3<3<3

• n-am gatit, dar am mancat. De  1 mai am fost la Mogosoaia si… well… sa vorbeasca pozele zic.

• am decis ca la resedinta de vara Boo (adica la Mogo’) e mai frumos decat la Gradina Botanica (unde am fost cu Iepu’ in ziua de Paste, dupa cca 15 ani de la precedenta vizita, cand ma pupam cu un baiat pe banci pe-acolo, but that’s another story)

• Iepu’ a implinit o luna (scrisesem un an, din reflex:)), zi mai putin festiva decat ar fi trebuit sa fie, pe motiv de crize mama-fiica soldate cu plansete din toti rarunchii (chiar, ce naiba sunt rarunchii astia, stie careva?) Noroc ca e din ce in ce mai draguta, am citit intr-o carte o explicatie foarte funny – aparent, colicii incep in jur de saptamana a treia pentru ca by then deja iti iubesti progenitura incomensurabil si esti mai inclinata sa suporti chiraiala;) – very smart! Ma rog, Iepu’ nu are colici, doar o personalitate care o inghite pe a mea. De tot.

Cam asta. Poate saptamana asta gatim ceva, daca una bucata domnisoara Iepu’ ne mai scuteste de bazdaci. Voi ce-ati mai facut? Toate bune?

Niciodata n-am fost de parere ca rostul meu pe pamant e sa fac un copil, dar sunt absolut sigura ca rostul ei pe pamant e sa faca din mine o mama. Azi implineste trei saptamani si deja nu mai stiu cum era inainte, parca ne cunoastem de-o viata. Si ma mistuie iubirea pentru ea ca o dragoste de-aia bolnava din adolescenta: din stomac pana-n cap numai fluturi. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca s-a indurat. Cum bine zice Aretha… 

Acesta nu este a mama’s blog, stiu. Asa ca imi cer scuze de pe-acum celor care ma viziteaza cu asteptari culinare, am de gand sa-mi ingadui un post lung, detoxifiant si, sper, not totally useless, in care am sa va povestesc asa, cat de sintetic s-o putea tinand cont de nauceala ultimelor zile, cum a fost. So here it goes.

Cu o seara inainte de cezariana am fost la film, apoi am mancat ultima masa pentru urmatoarele 36 de ore. Ajunsi noi acasa, m-am scaldat in rauri de lacrimi si panica, aoleu, ce frica mi-era… Eram sigura ca o sa mor. Ma gandeam sa-i scriu lui Pufix o scrisoare, sa-i zic ca l-am iubit, alea alea. Noroc ca treaba asta cu operatia planificata e gandita cu cap: cica dupa ora 10 nu mai ai voie sa bei apa. Asa ca orice gand ai fi avut pana atunci, iti trece complet, de sete. Pana a doua zi dimineata uitasem si cum ma cheama, nu vroiam decat sa beau apa. De altfel, cred ca asta a fost si prima intrebare pe care i-am pus-o asistentei de la Euroclinic: cand pot sa beau apa, ha? Ca va rup capu’, nu va suparati.

Despre operatia de cezariana in doua vorbe: easy peasy. Mai mult nasoala si creepy decat dureroasa. Ca in sala aia de operatie sunt 15 grade C. Ca te dezbraca si te dau cu iod rece pe tot spatele. Ca anestezia nu doare foarte tare, dar dureaza al dracului de mult. Ca pe urma iti clantane dintii ca la draci pana cand scot copilul si primiesti un bine-meritat sedativ. Anyway, odata ce e gata, gata si tot disconfortul sarcinii. De-aici incolo, it only gets better. Chiar si cu dureri post-op cu tot, zic cu mana pe inima ca mi-a fost mai bine dupa decat inainte sa nasc. Pentru mine nimic nu depaseste in odiosenie sarcina. Dar na, desigur, e experienta mea subiectiva, am auzit multe femei spunand ca sarcina a fost cea mai frumoasa perioada din viata lor.

Revenind. Prima zi – totul fain frumos. Lorelai Victoria – 3,450 kg, 52 cm, scor Apgar 10, noi – so so happy. A doua zi dimineata vine o asistenta sa-mi faca “mobilizarea”. Adicatelea sa ma dea jos din pat. Ceea ce parea o idee excelenta in teorie, mai ales dupa ce mancasem prima masa in doua zile – un iaurt Danone Nutriday care, jur, imi paruse cea mai savuroasa mancare de pe lume! Buuun. Si dau sa ma ridic, si de unde credeam ca o sa zbor, ma apuca o ameteala si-o durere de nu pot sa va explic. Zice asistenta: lasati, incercam mai tarziu.

Ei, si gata, de aici incepe filmul de groaza! Intra in scena doctorita neonatolog numarul 1, sa-i zicem dr. T. Pe dumneaei in dos o doare ca abia am nascut, ca sunt labila ca toate lauzele, ca e primul meu copil (si unicul, I might add), ca nici macar nu-s pe picioarele mele, ca am inca un cateter in coloana, pe unde imi injecteaza calmante – the good stuff, ca, in fine, sunt singura in rezerva, pentru ca e dis de dimineata si inca n-a venit nimeni la mine. Nu, nu ne impresioneaza asemenea lucruri, pentru ca, aparent, pretul unei nasteri la privat nu acopera si nitica empatie. Zice dr. T: “Copilul dvs. are o problema de adaptare. Nu elimina meconiu.” Dupa care urmeaza un compendiu de posibile nenorociri pe care dr. T le listeaza meticulos, de la obstructie intestinala, la malformatii congenitale si diverse boli genetice cu nume greu de retinut. Sigur ca ar fi putut sa spuna ceva gen “Copilul nu a eliminat meconiu, ii vom face niste analize ca sa vedem de ce”. Dar asta ar fi presupus ca dincolo de competentele medicale ale dr. T, aceasta sa aiba si the human touch. Not.

La auzul proastelor vesti, mi s-au taiat picioarele pe care nici macar nu le simteam inca foarte bine. Ce sa va zic, cand stii ca puiul tau e in pericol, te “mobilizezi” de numa. In zece minute eram in picioare, cu instinctul matern mai erect decat as fi putut crede vreodata. Zburam pe holuri sa-mi vad fetita incubata, cu perfuzii in cap si-n picior, cu tub digestiv din care ii trageau cu seringa un lichid verde… Ingrozitor.

Fast forward mai departe: ni s-a spus ca urmeaza sa ramanem in spital inca sapte zile. Ca la analizele de sange a iesit proteina C cu mult peste valoarea normala, ceea ce ar indica o infectie. Ca nu se stie daca in afara de asta nu e si altceva si ca nu putem sti inca ce alte functii au fost afectate. Au inceput sa ii faca antibiotice, ecografiii, consult chirurgical, clisme peste clisme. I se spargeau vasele de sange intr-o veselie si ii mutau mereu perfuziile de colo colo, in urma lor ramanand vanatai. Iar dr. T. insista sa ne spuna de fiecare data cand i-a  mai cedat o vena.

Azi asa, maine asa, noi varza, micul bebe – chinuit cum n-ar trebui sa fie niciun copil in primele zile de viata, sau mai tarziu for that matter. Dupa care, finally, speranta. In chip de doctor bun, curajos, bland, dar voluntar, asa cum iti imaginezi ca ar trebui sa fie toti doctorii. Se numeste Mirela Radu – medic primar neonatolog. Dumneaei mi-a vindecat copilul si pentru asta s-a asigurat de eterna mea recunostinta si probabil de un loc in rai. Pentru ca dr. Radu a avut toate initiativele bune care au dus la progresul lui Lorelai. Ea a fost cea care a zis “hai sa ii bagam cu seringa pe tubul digestiv 2 ml de lapte matern, sa vedem daca ii digera” – 2 ml pentru care, by the way, am muncit mai mult si mai greu decat pentru multe, multe lucruri din viata mea. Apoi, dupa ce astia 2 ml amarati s-au “topit” in micul stomac, tot ea a zis “hai sa vedem cu 6 ml”. Si uite-asa, din 2 in 6, copilasul nostru a inceput sa primeasca si sa digere din ce in ce mai mult si mai bine. Si-ntr-o zi, nu mai stiu in care, i-au scos tubul din stomac si i-au dat lapte cu biberonul. Si dupa sapte zile, cand am repetat analizele, a iesit nenorocita de proteina C 0,98, adica foarte bine.

Cand mi-au zis ca e ok si putem pleca, m-a apucat tremuratul. M-am prabusit plangand de fericire in bratele doctoritei cu care am nascut. A fost primul moment de relaxare pe care mi l-am ingaduit, si tot corpul mi s-a fleshcait asa sub greutatea momentului.

Am iesit din spital cu un bilet de externare care zice asa: infectie materno-fetala cu germen neprecizat, sindrom de dop meconial, hipocalcemie neonatala tranzitorie. Sigur ca o sa ma intreb forever de ce infectie materno-fetala, cand toate analizele mele, repetate si pararepetate pana cu doua saptamani inainte de nastere si imediat dupa, au iesit impecabil. De ce infectie materno-fetala cand mai era un copilas cu infectie in spitalul ala. De ce infectie materno-fetala cand nou nascutul este adus de sus de la sala de operatii cu acelasi lift cu care urca, de exemplu, vizitatorii, ne-costumati si ne-botoshatzi cu plastice de-alea de unica folosinta, ci asa, ca de pe strada. Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat. Nu vom sti de ce so much drama. Si, credeti-ma, nici nu mai conteaza, nimic nu mai conteaza decat ca ea e bine.

Vreau sa va mai zic in doua vorbe despre experienta nasterii la Euroclinic. Am ajuns aici la recomandarea lui Florin – Crazy Mother Cooker, si tare, tare bine am facut ca l-am ascultat. Asa am cunoscut-o pe dr. Gina Liscan. Numele ei nu e celebru ca al altor doctori, nu-ti intoarce sute de rezultate in Google, la ea nu freci anticamera constant si nici nu primesti busy la telefon. Primesti in schimb cea mai atenta ingrijire, cea mai calda interactiune cu un medic, cea mai buna energie si cea mai mare sustinere. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu era dumneaei medicul meu, cred cu tarie ca dincolo de competentele sale profesionale, cel mai mult conteaza si cel mai tare se distinge prin empatie, bunatate sufleteasca, optimism si o comunicare ireprosabila. Si uite de-aia vreau eu sa scriu aici, negru pe alb, ca sa ramana pentru cine o mai vrea referinte – oameni buni, femei gravide, cu toata inima v-o recomand pe doctorita Gina Liscan, medic specialist obstetrica – ginecologie. Despre dr. Mirela Radu v-am povestit deja. La fel si despre dr. T.

In rest, ce sa va mai spun, ca peste tot, si la Euroclinic omul sfinteste locul. Asistente dragute si mai putin dragute, dar foarte profi toate. Baby friendly – pe mine m-au incurajat si ajutat foarte tare cu alaptatul, nu stiu daca asa fac de regula, sau doar in cazul nostru (era esential ca LV sa primeasca lapte de la mama ei). Bine ca nu m-am luat dupa ce scria pe forumuri si nu m-am dus doar cu buletinul, pentru ca in afara de sapun la chiuveta (spuma in dispenser), nu am avut nimic in terms of complimentary toiletries. Mancarea e bunicica si destula. Un hotel foarte scump, am platit cca 200 de euro pe zi in plus pentru cele cateva zile de cazare extra, fara tratamentele micutei. Si zau ca nu e Hilton.

Of, ma scuzati, am scris lung si imprastiat, am inceput dimineata si iaca, e 21:11 si tot n-am terminat. Dar gata, reluam programul obisnuit, la inceput mai rarutz, ca-s nauca si inca nu mi-am intrat intr-o rutina asa. Am gatit totusi ceva, pentru ca, mi-am zis eu, porcul vindeca toate ranile. Ceafa de porc, marinata nitel cu condimente, sos de soia si ulei de masline, coapta in tava, impreuna cu o ceapa alba mare, doi ardei rosii si cativa morcovi. Acoperita cu folie si fragezita la foc mic. Cu piure de cartofi si cu niste salata verde alaturi. Atat for now. Va multumesc, stiti voi de ce:)