A fost odată, ca niciodată, o femeieobositășicamciufutădincauzaasta prințesă pozitivă, care găsea majoritatea salatelor absolut detestabile. Scârboșenia pământului, în varianta de păscut. Și cum mergea ea prin pădure, deodată i-a ieșit în cale Dressing.
– Ce faci, bre, Dressing?
– Ei, și io pe-aici, just chillin’.
Și prințesa pozitivă a scos un nunceac, și l-a pocnit pe Dressing bini di tăt, și pe urmă l-a vârât în buzunarul de la șorțuleț, ba nu, de fapt, să vedeți, l-a apucat de ciuf și l-a târât în peștera ei. Așa a salvat prințesa pozitivă salata. Sfârșit.

Faza este că în realitate lucrurile nu au stat CHIAR așa. Dar rămâne adevărul adevărat și anume că o salată, ca să fie bună, tre’ să fie bine dresată. Altfel este pur și simplu teroarea fălcilor plictisite. Drept care, într-o zi cu mai multă ploaie decât prevede legea, m-am pus de-am făcut câteva soiuri de dressing, menite să scoată din anonimat orice salată. Zice-așa…

Totul cu începutul să înceapă. Ingredientele de bază de la care pornește aproape orice dressing de salată sunt: ulei de măsline (veșnic), sare, piper, lămâie sau oțet de vin roșu sau oțet balsamic. Proporția de ulei versus acreală depinde de gustul omului. Pentru mine, combo-ul fericit este 1 parte de acreală la cca 3 părți ulei de măsline. Nu îmi plac dressingurile foarte acre. Uneori, înlocuiesc zeama de lămâie cu zeamă de portocală, fix in acest motiv. Sau adaug în mix un strop de miere, dacă mi se pare că merge. Dar mai bine niște idei să avem și noi.

1. Dressing vinegretă. Adică, practic, treaba aia cu o parte oțet, trei părți ulei de măsline, emulsionate ghebos și asezonate cu sare, piper si buruieni uscate, circa ce vreți voi. În loc de oțet, poa’ să fie zeamă de lămâie, dacă puteți trece peste faux pas-ul care este scosul lui “vinaigre” din “vinaigrette”. Vinegreta balsamică e same shit cu aia clasică, doar că în loc de oțet de vin, folosim oțet balsamic.

E important să folosiți un ulei bonne qualité. Eu folosesc de ani de zile Costa d’Oro. Oțet balsamic – tot de la ei. Lămâia e bio, de la Lidl. Oțetul de vin – ok, busted, folosesc unul ordinar, marca 365, de la Mega.

La o adică, peste o vinegretă clasică putem adăuga și niște muștar de Dijon. Cam o treime din cantitatea de oțet. Adică să zicem că folosim 2 linguri de oțet (=6 lingurițe), deci muștar o să fie cca 2 lingurițe. Eu folosesc muștar de Dijon clasic, de la Maille.

2. Dressing mediteranean, cu feta, roșii, mentă și pătrunjel.

Facem noi o vinegretă cu balsamic, iar apoi mozolim în ea niște feta sfărâmată, oregano uscat, pătrunjel verde și mentă proaspătă, tocate fin, după cum si vreo câteva roșii cherry, depielițate și storcoșite strașnic. Dressingul ăsta merge brici la o salată cu carne roșie (vită/miel), legume la gratar, frunze verde închis, măsline și roșii uscate.

3. Dressing cu bacon, blue cheese și ceapă verde.

Bun. Până acum ne-am distrat și ne-am încălzit. E timpul să trecem la lucruri serioase. Se face o vinegretă de-aia cu muștar, în care musai scăpăm și niște miere. Se croncănțește pe foc, în tigaia nelipicioasă, niște bacon cubulețe. Cât vă lasă inima. Se toacă niște ceapă verde, cu cozi cu tot. Se fărâmițează niște blue cheese. Toate astea se amestecă. Fericire. Întro salata cu mix de frunze verzi, pui la grătar și avocado, este fix ce-ar fi recomandat prințesa pozitivă. True story!

Bineînțeles că am putea să vorbim despre dressinguri de joi până mai apoi. Sunt nesfârșite combinații care să facă dintr-o mâncare ratată o adevărată salată. Poate-ar trebui s-o punem de-un serial. Până una alta, vă doresc salate gustoase și duminici porcoase. Oh wait, that sounded wrong :-))

În cazul în care nu ați reușit să păstrați pe persoanele voastre extra kilele de la Crăciun (tztztz, amateurs!), tutorialul despre cum să te îngrași de sărbători se întoarce, acum și în varianta Paște 2015. Rezum pentru voi din ghidul de NUTRIȚIE IMPERATIVĂ pentru spirite dolofane și vă ofer, cu INFAILIBILITATE, o culegere de învățături neprețuite care să vă ajute să ieșiți din Paște niște oameni cu adevărat… împliniți. Iată:

# Țineți post. The longer, the better. Curățenia spirituală cu Eugenii este un factor esențial în devorarea uletrioară cu celeritate (big word alert, iar m-am iubit cu dicționarul!) a bunătăților pascale, also known as “real food”.

# În timp ce gura postește, faceți la un fel să mergeți la cumpărături ÎN FIECARE ZI. Brizați printre fructe și legume ca și când sunt moartea la kilogram și ajungeți degrabă la raionul “Animale De Ciocolată În Mărime Naturală”, subsecțiunea “Ouă Cu Surprize Mai Mari Decât Viața”. Băgați ghebos la coș tot ce încape între un salam de Sibiu cât antebrațul și două seturi de șervețelele cu model abstract, iepuri roz peste pui de găină peste natură moartă cu lalele și ierbuță.

# În joia mare, vopsiți cel puțin douăzeci (20) de ouă per capita. Ca să oușor cu spor în fața televizorului reporting live de la Patriarhie, la cumpăna dintre veganism și cealaltă treabă, what’s it called… (??)

# Refuzați coordonarea cu cel puțin trei generații de rude de sex femeiesc responsabile cu popularea colaborativă a mesei de Paște, așa încât să vă rezulte cel puțin trei soiuri de drob din ficățeii a cel puțin trei animale diferite (soacra-miel, mama-pasăre, cumătra fusion wondering dacă din ficat de cod ar merge, etc.). Și înțelegeți, vă rog, că a avea pe masă un singur soi de salată boeuf este RUȘINE. Țintiți măcar la cele două variante de bază (cu boeuf și fără boeuf), din care variante, cel puțin una să fie în formă de iepure obez picior peste picior, în ramă de salată verde.

# Serviți-vă, cum ar veni, cu puțin din toate, dar să fie mult. Ciocăniți ouă cu toți mesenii, as God intended, și simteți-vă neapărat obligați să le mâncați pe toate, măcar cu muștar, dacă nu cu maioneză de casă emulsionată strașnic cu cca 300 de mililitri de Floriol per gălbenuș de ou crud. Mâncați salată boeuf, și de-aia, și de-aia. Mâncați drob de toate soiurile. Luați cu icre și cu pâine. Luați cu musai de Sibiu, în memoria acelor vremuri când Sibiul era cel mult capitala unui salam mai prețios ca… caviarul. Mâncați ciorbă de miel, unless, ca și mine, aveți fresh în cap imaginea copilăriei – cap de miel cu ochișor, pe masa din bucătărie. Mâncați lejer, verde-stufat. Mâncați friptura tradițională a unei nații care, nu tre’ să ne pară rău, că asta e realitatea, habar nu are să gătească acest enimăl. Clătiți viguros palatul cu șpriț de la tataie și urmați această gargară cu pasca mă-sii (literally, nu la modul insultativ), cozonac cu nucă și cacao, respectiv cu rahat și stafide.

# Meditați post ospăț în celebra, deja, poziție “lotus balonat”. Încercați să vă concentrați pe respirație. Fu fu, fuuuuu, DRINK. Fu, fu, fuuuuu, DRINK. Repetir.

Și acum, sfatul sfatului: cel mai important este să credeți cu adevărat și cu ființa voastră toată că sunteți up to the challenge care este superfluu-a masă de Paște. Nu lăsați sămânță de îndoială să stea între voi și 12 feluri de mâncare supra dimensionate. Preparați-vă zilnic în oglindă cu YES WE CAN și fiți convinși că există cel puțin o pereche de pantaloni de trening lălâi care așteaptă atingerea fină a coapsei voastre.

Context: Unul din filmele mele preferate of all times este It’s A Wonderful Life, al lui Frank Capra. Ăla vechi, din 1946. Despre un om adus de împrejurări în pragul sinuciderii, pe care un înger simpatic îl sucește de la aruncatul în cap pe podul din Bedford Falls, arătându-i cum ar fi fost viața altora dacă el n-ar fi existat. Văd filmul ăsta o dată pe an, de Crăciun, și mă lasă mereu cu un aftertaste de recunoștință pentru viața pe care o am. Și acum, despre viața pe care nu aș fi avut-o, dacă Simbio nu ar fi existat.

2 octombrie 2011 ar fi fost duminica în care nu aș fi străbătut, pe o mocănească de-aia de te udă până la chiloți, un Șelari dezafectat la vremea aia, la braț cu my friend, Mazi. Ar fi fost duminica în care nu aș fi pus piciorul în micuța cafenea cu all day breakfast din Centrul Vechi. Duminica în care nu aș fi cunoscut-o pe Elena, una din cele mai bubbly, smart, genuine și genuinely lovable piariste din orașul ăsta. Duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Iulia, nici cât să-mi fie dragă și nici… deloc. Precis precis ar fi fost duminica în care n-aș fi cunoscut-o pe Dana, Dana-de-la-Simbio, Dana-cea-care-m-a-făcut-un-om-mai-bun. More to the point, duminica lui 2 octombrie 2011 ar fi fost acea duminică în care viața mea nu s-ar fi schimbat. Ar fi trecut ca și când n-a fost niciodată. I-ar fi urmat alte duminici la fel. Iar eu aș fi fost altcineva decât sunt.

Octombrie 2011 ar fi fost acel octombrie în care nu mi-aș fi făcut rezervare pentru ziua mea din iulie anul următor. Și acel octombrie în care nu aș fi scris asta. Și mai ales acel octombrie care nu s-ar fi regăsit, trei ani mai târziu, brăzdat într-un prag de ciment din casa de pe Negustori 26.

Noiembrie 2011 ar fi fost acel noiembrie în care nu ar fi apărut în side bar-ul blogului meu, for no reason at all și fără să-mi fi cerut cineva asta, bannerul care nu avea să mai plece vreodată. Despre care treabă nu aș fi scris, desigur, aici. Acel noiembrie în care nu aș fi avut niciun motiv să mă iau la mișto, dar în serios, de maniera asta: “mă simt ca o adolescentă în diverse faze de călduri când vorbesc despre Simbio [btw, I still do]. Deci să nu ziceți de rău, că o iau personal [yep, I still do that as well]. Dar stiți de ce? Pentru că locul ăla are inimă, puls, îi curge sânge prin pereți, vorbește, băi nene. Vorbește cu mine. Vorbește și cu voi dacă vreți să-l ascultați, este mult, mult prea mișto experiența asta a mea de a-l fi cunoscut.”

5 iulie 2012 ar fi fost tot ziua mea, desigur (some things never change). Ar fi fost ziua mea pe care nu mi-aș fi sărbătorit-o la Simbio. Ziua mea în care nicio cafenea mică nu s-ar fi închis pentru mine. Ziua mea în care nimeni nu mi-ar fi adus televizorul plat de acasă și om cu mașină de karaoke, ca să fac concurență haosului din Bordello cu vocea mea de privighetoare (not).

August 2012 nu mi-ar fi adus cea mai frumoasă ploaie cu miros de în viață. Nu l-aș fi simțit în nări azi, în timp ce scriu, și nici poezie cam proastă și desuetă n-aș fi prestat 🙂

Vara lui 2013 ar fi fost vara în care nu aș fi decoperit Vama Veche de luni până joi. Vara în care Iulia nu m-ar fi salvat de 237 de ori pe zi de greieri kamikaze. În care vară nu aș fi aflat niciodată că poți sa-ți pui alcool în cafea first thing in the morning. Vara în care nu aș fi cunsocut-o pe Mirela. Vara în care nu aș fi reușit să beau (după câteva zile de practică) doua treimi dintr-o sticlă de bere. Balconul vilei Dini ar fi fost balconul în care n-aș fi stat niciodată, cu nicio prietenă. Marea ar fi fost tot verde, dar eu n-aș fi avut de unde să știu asta.

Vara lui 2013 nu ar fi fost nici vara în care aș fi trăit iar sentimentul ăla că lumea este un lighean. Nu ar fi fost deloc vara în care aș fi aflat că Dana și Iulia au fost elevele (saviste!) ale doamnei Mihăiță, mama lui Cătălin, prietenul meu bun și drag din liceu. Nu ar fi fost, practic, absolut deloc vara în care doamna Mihăiță avea să vină la Simbio ca să le vadă pe fete, înarmată cu mândria aia de dascăl care constată ce bun s-a ales de elevele lui. Nu le-ar fi adus nici compunerile de la ora de dirigenție. Dana, Iulia și doamna Mihăiță nu ar fi plâns de emoție.

În anul 2014, tsunami-ul meu propriu și foarte personal m-ar fi găsit, cu siguranță, un om mai singur. Februarie 2014 ar fi fost luna în care nu aș fi petrecut nici măcar o zi plângând fără jenă în văzul lumii, la masa de la geam. Dana nu ar fi fost acolo să mă țină de mână. Dana nu ar fi fost acolo să-mi fie prietenă. Dana nu ar fi fost acolo. Doar gândul că Dana nu ar fi fost acolo mă azvârle, retrospectiv, în ghearele unui atac de panică.

În mai 2014 nu aș fi avut de ce să-mi târăsc emoțiile necenzurate pe Șelari 18, ca să-mi iau la revedere de la vechiul Simbio. Nu aș fi cumpărat ultimele două farfuriuțe albe, dantelate, de la Zara Home. Nu i-aș fi servit niciodată lui Iepu’ ou ochi în ele. Nu aș fi “furat” un meniu. Una peste alta, nu aș fi avut în casă niciun reminder al celui mai iubit loc care nu există.

Vara lui 2014 ar fi trecut pur și simplu. Fără expectative.

Negustori 26 ar fi fost doar o adresă.

Zaira ar fi fost doar un nume.

Cel mai bun cappuccino nu ar fi existat. Gabi nu l-ar fi făcut.

Cea mai frumoasă femeie pe care am vazut-o vreodată în carne și oase nu ar fi fost Cristiana.

Cel mai des nu aș fi scris despre niciun local bucureștean in particular.

Cel mai mult nu m-aș fi întâlnit cu toți oamenii dragi, în același loc și în aceeași stare.

Cel mai dor nu mi-ar fi fost.

Cel mai tare nu m-aș fi simțit acasă, niciunde.

_

Simbio Kitchen & Bar s-a redeschis pe Str. Negustori 26. Din fericire pentru mine.

Una din bucuriile mele în viață e să ling pagini întregi de iherb și să citesc review-uri și articole despre diverse suplimente. Citesc si browsez mult mai mult decât iau pe gură, aia clar 🙂 Și cam la fiecare început de an mă apucă un mare elan, comand cu găletușa și testez diverse. Se întâmplă să cred că e a shitload of marketing bull shlaha în treaba asta cu suplimentele, dar nu pot să zic că acest lucru mă descurajează. Am un respect deosebit față de placebo, așa că, ce să zic, să fie primit 🙂 Cu acest disclaimer înainte, hai să vă zic una și alta despre niște esențiale pe care m-aș aventura să le recomand, dar și despre câteva mofturi și mofturele.

Here goes nothing.

ESENȚIALE, pe care le iau cam tot timpul și cam fără pauză.

1. un PROBIOTIC bun

Probioticele astea-s mare fiță. Suport pentru sistemul imunitar, o digestie funcțională și o una peste alta stare de bine, toate au câte ceva de-a face cu o floră intestinală beton. Starea de sănătate la nivelul intestinului reflectă starea de sănătate a omului overall. E important ca acolo să fie treaba echilibrată. Și nu, nu se echilibrază cu iaurt din comerț. Explică Mercola aici de ce. Și tot la el găsiți, în fel și chip, explicată importanța suplimentării cu probiotice. Un probiotic eficient tre’ să aibă peste 1 miliard de culturi. Mai greu de găsit la noi pe piață așa ceva. Noi am tot luat unul de la Healthy Origins, care e good value for money. Mă bate gândul să îl încerc si pe al lui Mercola, e freakin’ expensive, dar are un lanț de lactobacillus pe numele lui DDS-1, care cică ar fi cel mai șmecher dintre toate vietățile bacteriene cu care ai vrea să-ți populezi colonul :-))

Copilului ii dau probiotic cu colostru, de la ChildLife.

2. OMEGA 3 din sursă animală și în doză suficientă

Pentru sănătate cardiovasculară, pentru articulații, pentru cap și mood, Omega 3 e un musai, pare-se. Cum peștele gras pe care îl mâncăm nu ne asigură chiar tot necesarul, ne îndreptăm atenția către un supliment. Unul care să fie pur și bine dozat. Problema cea mai mare a acestor “pastiluțe” e că-s cât pumnul, iar dacă vrei să faci o brânză, tre’ să iei peste 6 pe zi (aici info despre dozele cu care suplimentezi, în funcție de ce vrei să obții). Incomod și enervant. Așa că după ce am luat tot anul trecut pastile de la Madre Labs și Now Foods, anul ăsta mă gândesc să trec pe un ulei de pește lichid, cum e ăsta din poză, de la Nature’s Answer. Care în decurs de o linguriță vine cu EPA și DHA cât încap în patru capsule. Un fact sheet interesant despre Omega 3 găsiți aici. Și, desigur, din nou la Mercola. De la care Mercola am aflat anul trecut despre Krill Oil, the ultimate Omega 3 supliment, pe care am renunțat, însă, să-l mai comand, pentru că mi-am dat seama că e pur și simplu too expensive și nu sunt convinsă că diferența față de alte surse/suplimente de Omega 3 e atât de mare încât să justifice efortul.

3. UBIQUINOL, sau măcar CoQ10

Ubiquinolul este forma mai șmecheră și mai bio available a coenzimei Q10, unul dintre cei mai strong antioxidanți out there. Diminuează producția de radicali liberi (responsabili pentru o panoplie de nenorociri :(), promovează sănătatea articulațiilor, șterge ridurile cu buretele (yeah, right! :-)), ajută la menținerea binelui cardiovascular (cu efecte benefice asupra nivelului colesterolului rău în sânge), iar dacă ați trecut cumva pragul colesterolului to the dark side și luați statine (medicația specifică), un supliment de ubiquinol e cu atât mai important, pentru că diminuează efectele secundare nasoale ale acestor medicamente. Mai multe despre ubiquinol puteți citi aici, unde găsiți, de altfel, bine explicată și distincția dintre acesta și Coenzima Q10. Pe scurt așa, CoQ10 e pentru tinerei, căci după ce treci de 30-40 de ani (părerile sunt împărțite), organismul tău își cam pierde capacitatea de a transforma CoQ10 în forma sa redusă, ubiquinol.

MOFTURI

Am un spate bulit rău si un nivel cronic de inflamație low level în corp (the bad stuff, mereu îmi ies CRP-ul si VSH-ul ușor peste limita normala, ceea ce, in the long run, poa’ să nu însemne nimic, sau poa să însemne ceva). Așa că, între altele, fac ocazional o cură de Curcumin (curcumă, extract), cu efect antiinflamator și antioxidant (de la Jarrow formula), calciu-magneziu-D-K (nu știu dacă știți, dar chestiile astea trebuie luate musai împeună to collect all benefits, iar Now Foods au un supliment care le reunește pe toate) și Astaxanthin (cel mai la modă, încă, antioxidant, un carotenoid extras din niște alge, despre ale cărui beneficii puteți citi aici).

Iarna mai fac și câte o cură de multivitamine, mai mult așa, de chichi. Nu sunt foarte convinsă de efectul magic al acestor multivitamine, prefer sa iau targetat și la marele fix. Dar… cum ziceam, iarna, lua-o-ar ciuma :-))

Cum povesteam și la început, treaba cu suplimentele e pe bază de decizie foarte persoanală, că-s bani mulți în joc și not a lot of evidence cum că ar fi bune de ceva. Ba chiar sunt situații în care suplimentele luate după ureche mai rău fac, de-aia ar trebui să te verși frumușel măcar la medicul de familie re la supliemntele pe care (vrei să) le iei, ca să-și dea și el cu părarea. E bine să îți alegi sursele de informație și să ai în vedere că și ăia buni și credibili au interese conexe. Până la urmă, dacă ai terminat de citit, chestionat și investigat, și decizi că ți-ar trebui niște suplimente, eu zic că nu e fix cel mai rău lucru care ți se putea întâmpla :-))

Iar așa, ca famous last words, țineți cont că niciun plan de suplimente nu compensează porceli alimentare și stil de viață sedentar. O aliniere și o balansare a întregii trebi e absolut necesară. Că dacă mâncăm Oreo cu o mână pe volan, una pe telefon și una pe batista cu care ne ștergem de la nas dramele emotionale pe care le trăim exacerbat și veșnic, nici mama lui Omega 3 nu o să ne salveze. Mso, bottom line, eat right, exercise, live happily. Că de aia se cheama suplimente, mă, nu țin loc de lucruri, ci suplimentează. And that, my friends, was some deep, deep shit 🙂

Ah, decembrie, acest desert exquisite care încheie o masă cu doișpe feluri. Pretext de și mai mult sirop. Te iubesc, ba eu te iubesc, nu, eu te iubesc mai mult. dUamne, nimic nu e ca decembrie. Mai ales atunci când Universul(sulsulsul) ți-a dat în jur oameni cu efect de pernă electrică, cu care să te iei de mână și să săriți ca proastele în birou, iupiii, iupi du. Cu care să te gratulezi pe ferestre de chat rușinoase (“Fată, ce tare ești! Ba nu, fată, tu ești tare și te iubesc!”). Cu care să te îndemni la deep fried porc. Cu care să te rostogolești din greșeală din pat la 5 dimineața doar ca să bați la porți de restaurant închis. Cu care să-ți împarți ouăle. Cu care să-ți împarți viața. Și, după ce ți-ai împărțit-o, să vezi că tot ți-a mai rămas viață cât să tricotezi un fular. Cu care să te uiți în gol, dar mai ales în plin. Iar la final, când numeri invers de la nimic la totul, să zici: da, frățică, a fost un an bun. Decembrie e cel mai bun sentiment. Deci… da.

_

Am început luna cu o idee măreață: să facem cel mai mare Secret Santa din București, le-am fizzuit eu, ca o pastilă efervescenta ce sunt, oamenilor Cooku Bau, care, vorba aia, stăteau și ei liniștiți.  Turns out că brief-ul a fost cam greșit, în loc să ne iasă cel mai mare, ne-a ieșit cel mai mișto. Pe 1 decembrie, ne prosteam la camerele din telefon împreună cu fellow foodies, că ne zisese nouă fata de la Google la conferința food bloggerilor că e ușor să faci filmulețe cu toolurile interne de pe YouTube. Ha, challenge accepted. Odată aruncată mănușa video, am realizat ce făcusem. WTF, 50 de Moși Crăciuni pofticioși la un loc necesită niscai preparative, ne-am gândit noi. Pentru că la oamenii drăguți trag lucruri drăguțe și pentru că eu în viață am avut noroc numa’ de oameni de-ăia de care povesteam mai sus, ne-am trezit că ninge cu sponsorizări. Au dăruit masa și sub-bradul companii și branduri dragi, de care mă leagă loialități vechi și amintiri faine din epoca B(f)C (before food coaching): brutăriile Paul, LIDL, Electrolux, Nescafe Dolce Gusto, LoVegan, Le Petit Marseillais, Metaxa, magazinuldebrazi.ro și Universal Music Romania. Turns out că Real Time Marketing nu e o invenție de marketing :-), e atunci când brand-urile ies din bula lor și vin să se joace cu noi, just for the fun of it.

Cum a fost la #cookubausecretsanta, mă întrebați? Aș putea să zic că a fost epic, dar adevărul e că a fost cozy. Pentru că au venit prietenii noștri foodies. Pentru că a fost ca-n familie. Și pentru că iubirea chiar e the most familiar feeling of all.

Vorbe mari, sărăcia omului, așa că nu vă mai povestesc decât cum Maria și Florin de la DESPA FILMS, care nu ne cunoșteau de-loc înainte de schema asta, s-au autopropus, înainte cu doar câteva zile de marele moment, să vină să ne filmeze cum se face, nu ca noi, cu telefonul 🙂 Și pe urmă ne-au dat 2 minutes worth of lovely memories, pe care eu le-am vizionat de nuștiucâteori în ultimele zile, because because because because because… love, actually, is all around.

Dacă mă ajută ăl de sus și nu mă înec cu o sarma sau ceva, revin cu top of my proudest moments of 2014, ba poate chiar și cu meniul meu de sărbătoare, că doar am promis că vă ajut să vă îngrășați, nu? 🙂

Merry Festivus, people, în caz că vine Crăciunul peste noi și nu mai apuc.

<3

PS: Golin girls (Raluca, Roxana, Irina, Teodora, Alina, Andrada…), Rogalski girls (Cristiana, Alexandra), vă mulțumesc tare pentru tot ajutorul și vă doresc sărbători cu poftă, pace și, desigur, l.o.v.e.

Mă întreabă oamenii zilele astea dacă am așa, un arsenal de sfaturi pentru cum să supraviețuiești Crăciunului cu hainele pe care le aveai și înainte. Well, people, forget about it! Zău! Toată lumea se îngrașă de sărbători. Iată cum:

# Facem punte Crăciun – Revelion. Masa festivă durează cel puțin o săptămâna. Mai mult, dacă avem și vreun Ion de sărbătorit. Practic, mâncăm întruna. La toate petrecerile de Sicrit Santa, la noi acasa, la mama, la mama lui, la cumpăna dintre ani, la birou pe 5 ianuarie, când precis toată lumea aduce resturi porcești.

# Cumpărăm bomboane de pom și le halim pe toate în timp ce împodobim bradul. E ok, agățăm hârtiuțele goale, who’s gonna know?!

# Dacă știm că urmează mare masă mare în contul lui the big C sau the big R, avem grijă să ne înfometăm bine înainte. Sărim peste mic dejun, la prânz halim cel mult un iaurt și o frunză de salată, ca să fim siguri că e loc în burta întunecoasă (vorba lui Iepu :-)) pentru toate, TOATE bucatele festive. Ajunși în proximitatea lor, se lasă cu măcel și overeating. After all, la cât ne-am abținut toată ziulica, merităm și noi o masă de 4000 de calorii. Ce penele noastre.

# Dintr-un simț al datoriei, prost înțeles, față de bucătăreasa care s-a străduit foarte tare, mâncăm de două ori mai mult decât ne dorim, căci, nu-i așa, ia la mama. Ia la mama și ciupercuțe cu maioneză. Ia la mama niște răcitură. Ia la mama cu sarmale. Ia cu pâine, să nu ți se facă rău. Ia la mama cu cârnat, mama l-a făcut. Ia la mama cozonac. Ia la mama cozonac de la cuscra și spune-i tu lu’ mama că nu e al ei cel mai bun, dacă vrei să te decapiteze mama. În tot acest timp, paharul de vin se umple misterios every ferking five seconds. Și dacă n-a fost și o țuiculiță fiartă la debut, mare minune. Și în caz că îți făceai griji, ia la mama un Colebil.

# Pentru că e Crăciun, bem suculeț. Nu contează că noi nu bem suculeț defel. Dacă nu bei de Crăciun băutura care a inventat Crăciunul, ești găină.

Voi cum faceți să vă îngrășați de sărbători? Spread the love, oameni buni, să nu rămână niciun blug fără nasture pocnit 🙂

“Chichi si Geami? Srsly? Ce nume is astea? Ah, nu-s numele lor? Da’ cum ii cheama de fapt? Cristi si Cristina? Pai si de unde pana unde?”, despicam eu firul in pashpatru cu Boo, in drum spre gratarul de duminica la care fuseseram miseleste manevrati intru posibila incurscrire cu una bucata familie tanara, cu plod. Sub pretextul ca na, ar fi cazul sa ne mai socializam si noi cu familii tinere cu plod. Si ca, nu-i asa, sunt taaare, tare draguti, osatiplacadeeidadada. “Fat chance, madam!”, ma gandeam eu in cap, imposibilitatea conversiei acestei promisiuni intr-o prietenie pe viata fiind aproape certa, iar eu fiind, in ziua aia, particular de ciufuta. Ca ce, lasa ca ii stiu eu pe astia care sunt perfect adaptati la parintentie, cu ranjetele lor condescendente si cu zenul lor infailibil. Care astia cu o mana schiaza, cu alta bat snitele si cu alta fac transformershi de hartie la copil. Astia care le fac pe toate fara ajutor si tot is fresh ca freshu’, in vreme ce pe mine ma trec zilnic o suta patruzeci de transpiratiile mamiciei, si inca, inca, dupa doi ani, mind you, ma intreb ce pusca mea facem aicea’ si, vorba aia, wazzup.

Deci nu merci, sa fie la ei acolo. La revedere Chichi, te-am pupat, Geami, je ne veux pas sa ma imprietenesc cu voi, pardon! Inchid ochii.

// Ii deschid. Sunt la o masa intr-o carciuma. In fata mea, ei doi. Doi mici cu mustar. Si doi ei, Chichisigeami. Aia doi, ma, mai stiti? Aia de la gratar, de care eram decisa sa nu-mi placa fiindca, intre altele, cantasem frere jacques la dus in masina, ca sa doarma copilu’, pana dadusem in laringita, desenchantee. Ce caut eu in viata lor? Care-i joaca, adica?

// Cooku’! Cooku Bau?! Srsly? Ce dreq mai e si asta? Are you crazy?! Toate economiile? Banii de casa pe pamant? Pai si cum? Si cand? Cum dupa ce culcati copilu’? Adica voi vreti sa ziceti ca la ora la care juma de planeta se placinteste in pat, voi prestati biznisplan? Pff! Suckerz!!!

// Deci e un delivery service. Cu mancare. Cum nu? Whoa, pe bune? Doar ingredientele? Pai si eu ce sa fac cu ele? Aaa, sa le gatesc eu! M-am prins! Si reteta? Ha! In cutie… ce faza. Bai, e cam tare… Sa-mi trag basca, e cam foarte tare!

// Decembrie. Si ce vreti voi sa fac eu? Ah, sa scriu! Perfecto! Am sa fiu cronicarul vostru. Cronicarul cooku. Putin penibil, dar grozav de entuziast. Si, vorba aia, consulta-v-as. Sa facem treaba. Ca de stat suntem satula.

// Lua-v-as lumea si da-o-as peste cap s-o dau.

// Februarie. Haidi bre, mai lansam si noi odata? Lasa feisbucu, lasa blogu, zi-mi cum stam cu cutiile. Cu preturile. Cu furnizorii. Cu spatiul. Ah da ma, am vazut, aveti si o planta, si trei lampi de la Ikea! Bai, ma gandeam sa… Ah!, desigur ca v-ati gandit si voi. How about…? Ah da? Este? Bine frate, pai si atunci de mine ce va trebuie, ca aveti de toate? Sa mai mancam ceva. Vorbesc io si cu food masonii, sure.

//Are sa mearga, precis are sa mearga. Precis precis. Astia doi… asa multa good karma ca nu ar ajunge presuletele de la intrare ale lumii intregi sa ne-o stergem de pe pantofi.

// Fact of the matter: is taaare, tare draguti, ma. Ui ui. To be continued.

Din 7 aprilie, cea mai tare idee food related, de la painea cu unt incoace. Stay tuned:) Or don’t. Ca oricum va anunt eu;)

Buna dimineata de la Starbucks:) Afara e moartea cadracudefrig o primavara superba si mlastinoasa insorita, dispozitia e prafutz buna, ieri am mancat spanac la micul dejun. Ati inteles ceva? Nici eu. Here we go again:))

Si cum vorbeam eu asa cu o amica despre garnituri de legume si cum sa faci sa nu ti se mai lipeasca de mana numai si numai cartofi, zice ea: ba, dar nu scrii tu o postare asaaaa, organizata, cu alde cinci idei de garnituri care nu involva tuberculoshii? Scriu, zic, parol ca scriu. Ba ti le fac si top, face-ti-le-as!

Asadar:

1. Pe locul intai, radacinoasele marinate si coapte in cuptor. Sfecla rosie, morcov, radacina de telina, cartof dulce, pastarnac, dovleac… cam asa. Taiate julienne. Adaugat nuci pecan. Marinat totul intr-un amestec de ulei de masline, putintel otet balsamic, miere, susan si rozmarin proaspat. Pus legumele ca atare, cu marinata cu tot, intr-un vas de yena. Copt la foc mic. Be-lea!
2. Vine puternic din urma fasolea verde (verde, deci, nu galbena, da?) cu gremolata. Adica fasole verde oparita un minut doua in apa cu sare, stropita cu ulei de masline si garnisita cu lingura de pomana doldora de patrunjel, usturoi si coaja de lamaie rasa (aka gremolata).
3. Pe locul trei, sote-ul de morcovi cu chimen. Morcovi mici, trasi la tigaie in ulei de masline cu o manuta (mai mica) de chilli si o mana (mai mare) de chimen, stinsi cu suc de portocale si serviti numaidecat. Fusion intre doua soteuri: hai si cu niscai cimbru verde.
4. Pe locul patru, “fasolica se intoarce!” Tot verde, tot blansata, iar apoi trasa la tigaie cu cateva linguri de quinoa si cu mai multa sau mai putina harissa, dupa puterile papilelor fiecaruia.
5. Last but not least, mazarea oparita lejer in apa, amestecata de calda cu unt si busuioc proaspat tocat.

In poza, niste spanac. Nu-i garnitura, e de breakfast. Cica se amesteca spanacul (decongelat si bine scurs, in cazul asta) cu niste branza proaspata de capra si o lingura de iaurt gras. Se intinde in strat subtirel pe fundul unui vas de yena. In capul lui, se sparg oua de prepelita. Se coace nitel treaba in cuptor. Rezulta un soi de pizza cu blat de spanac si topping de oua:) Mult bun! De mancat cu salata de rosii cu quinoa si patrunjel. Adica na, noi asa am facut.

Ah, si daca aveti, ca mine, un mare fix cu inoculatul spanacului in viata familiei care il uraste, luati de aici inca doua retete, la inspiratie asa: http://bonduelle.ro/4culori/recipe/clatite-cu-spanac-la-cuptor (in all fairness, asta ma apucasem sa fac ieri dimineata, dar dupa aceea mi s-a facut asaaaa de lene, ca am mers pe varianta mai simpla) si asta http://bonduelle.ro/4culori/recipe/spanac-pe-pat-de-mamaliga-cu-oua-de-prepelita. Din campania concurs Bonduelle, unde am dat si eu cu subsemnatul, in calitate de omu-cu-hrana-sanatoasa:D

Hai happy spring!

PS: Si afara ploua ploua… Nu e loc de dumneavoastra:)

Se ia un piept de curcan de cca 1.2 kg, se unge bine cu o pasta confectionata din mirodenii frecate cu ulei de masline (ce folositi de obicei la carne), se parcheaza intr-o tava in care am scapat juma’ de cana cu apa, se imprieteneste cu niste cartofi, cativa morcovi, o ceapa rosie, niste catei de usturoi, niste fire de cimbru, poate. Se acopera tava, se da la cuptor la foc mic pret de un ceas si ce-ti pasa, apoi se mai lasa nitel descoperita, ca sa prinda friptura crusta aurie. Bun asa.

Ei, si acum… sa vedeti ce poa’ sa insemne el, pieptul, in economia unei familii:

1. DUMINICA la pranz: cca 600 g de piept de curcan, taiat de cald, mancat dimpreuna cu cartofii la tava si ce mai era pe langa ei. Noi doi, copilul si a lui bunica. Deci, practic, trei insi jumate.
2. LUNI, la pachet: patru sandvisuri cu paine integrala (doua de fes), mustar, frunze verzi si cca 200 g de piept de curcan rece (plus o salata de sfecla)
3. MARTI seara: salata cu piept de curcan (morcovi, telina, varza rosie – juliene, plus patrunjel, curcan – 200 g, muguri de pin, ulei de masline, lamaie sau balsamic)
4. MIERCURI, la pachet: patru sandvisuri (doua de scufitza), cu salata DE, nu CU, curcan. Ma rog, impropriu spus salata, caci vorbim, mai exact, de urmatoarea treaba diavoleasca: piept de curcan taiat cuburi (cca 200g), o legatura de ceapa verde, doua bete de telina, o mana de boabe de strugure roz, taiate jumatati, niste cheddar sau emmental, o mana de migdale, o legatura de patrunjel tocat siii, bomboana de pe coliva, cateva linguri de maioneza cu mustar de Dijon. Piper, desigur, mult piper. Chestia asta intre doua felii groase de paine neagra. Inmultit cu doi. Blagoslovit cu o salata verde sau ceva.

Un piept, patru zile, trei pranzuri si o cina. Riding the wave of efficiency. Pai… nu?:)

PS: Daca nu-i soare, bine si bec.

Exista seri in care ajungi acasa, te dai jos de pe pantofii cu toc cui, iti scoti perlele si le arunci in sictir dupa dulap, fumezi un trabuc in cada, tragi pe tine halatul de matase cu dungi, te trantesti dramatic pe scaunul Ludovic al paishpelea si astepti sa-ti fie servita cina.

Si apoi exista seri cand te tarasti ca o morsa spre locuinta ta pe veci la bloc, bagi cheia in ea de usa, introduci timid un piciorus proaspat sters de incareaicalcat, cu celalalt impingi sarsanaua de la Mega cu totceaimaigasitlaoraaia pana in bucatarie si, cu fix ultimele puteri, executi, manual, o salata. Pe care ti-o servesti singura, sunand clopoteii din capu’ tau, ding dong.

Frunze la punga, “dresate” intr-un vailing mare cu o emulsie de ulei de masline, otet balsamic, menta uscata, busuioc, sare. Adaugat niscai nuci crude de orice fel (eu – caju) si o mana de seminte de in proaspat rasnite. Ah, si poate cateva ciuperci crude, taiate felii subtiri. Atat ca baza.

Puse astea cu linguroiul in farfurii. Garnisite cu rosii cherry, oua de prepelita fierte, rulouri de ansoa cu capere si branza de capra moale. Piper proaspat macinat.

Tabloul: http://fineartamerica.com/featured/whats-for-dinner-tom-roderick.html