Tag: review


Toscana, așa cum am văzut-o eu

July 26th, 2016 — 5:41pm

toscana_1

Nu am fost niciodată în Italia până anul ăsta și nici nu aveam vreo apăsare să merg. Nu era pe lista, pur și simplu. Dar cum de câțiva ani trăiesc mai degrabă întâmplător decât intenționat…

Damien Rice

Eram eu într-o zi la Simbio și revizitam virtual concertul lui Damien Rice de la Werchter, de anul trecut, înconjurată de șervețele folosite și gândindu-mă că, maaaan, this guy is so awesome, ce mi-ar plăcea să-l văd live. Un Google search mai târziu aveam de ales între ceva orășel obscur din Ungaria și Pistoia Blues Festival. Am ales Pistoia, că era în Toscana și știam că în Toscana e frumos. Nu știam, însă, cât de.

Planul, că până la urmă trebuia să avem și așa ceva, era să circulăm o săptămână prin tot felul de locuri și să încheiem apoteotic cu concertul de sâmbătă seara. S-a legat în felul ăsta: ajungem la Bologna luni, închiriem mașină, mergem în Montaione unde facem tabără trei nopți, văzând și făcând diverse, returnăm apoi mașina în Bologna, luăm trenul spre Florența unde stăm două zile, apoi trenul spre Pistoia, festival, Damien și back to Bologna. O treaba care, oricât de ambițioasă pare pe hârtie, e totally doable fără să ai niciun pic impresia că alergi. Distanțele sunt foarte mici, cumva totul e la cca 30 km de unde ești, în orice moment.

Mi-e destul de greu să scriu despre Toscana într-un fel în care cititul să nu dureze cât vacanța în sine. O să încerc să sar din highlight în highlight, cu ciudă că n-am să pot exprima în cuvinte suficient de bune cam cât de mișto e locul ăsta sub cer. Și cu disclaimerul că vacanțele trebuie trăite, nu bifate, nu luați cele de mai jos ca pe un set de recomandări, ci ca pe niște trăiri care pot sau nu pot fi replicate.

În ordinea în care ni s-au arătat:

BOLOGNA

Nu aș alege un city break în Bologna decât dacă mi s-ar face de un shopping mic în perioada reducerilor. Avionul e suficient de ieftin cât se se justifice aroganța, orașul e fain, dar canicular și relativ prăfos. Așa cum l-am uitilizat noi, juma de zi la dus și juma de zi la întors, a fost numai bine. N-am simțit nevoia de mai mult. La Prosciutteria e primul loc unde am poposit după aterizare și ultimul loc unde am mâncat înainte să luăm avionul înapoi spre casă.

Processed with MOLDIV

I-am lăsat pe oamenii ăia să ne facă ce vor ei, altfel ne-am fi pierdut între zecile de varietăți de brânză, mezeluri, dip-uri și startere. Am băut prosecco pe trotuar și espresso bun, ca peste tot în Italia.

prosecco espresso

Steluță: magazin Muji pe strada principală, bun așa.

MONTAIONE

Montaione

Montaione e o comună cu 3700 de locuitori, situată în vârf de deal, la vreo 20 de kilometri de Florența. Pentru noi s-a dovedit a fi tot ce ne-am dorit de la o ședere de câteva zile în Toscana. Am vrut la țară, dar nu la pustiu, am nimerit într-un fel de Stars Hollow italienesc, viu de nu se poate, în miezul lucrurilor și al hărții, treaba care ne-a permis să ne fâțâim eficient peste tot fără să pierdem vremea pe drum mai mult decât e necesar ca să admiri peisajele de carte poștală. În Montaione am stat în cel mai frumos apartament Airbnb ever, pe ăsta chiar luați-l ca pe o recomandare, nu o să vă pară rău.

Cel mai bine am mâncat la Casa Masi. Mușchiul de vită a fost by far cea mai bună carne pe care am mâncat-o în viața mea. Cheesecake-ul cu ricotta – cel mai bun desert. Vinul bun și foarte ieftin. Poze bune nu am, că era mai mult decât noaptea, găsiți câteva în albumul de pe Facebook.

SAN GIMIGNANO

san gimignano

Mi-a plăcut cel mai puțin. E drept, nu a ajutat nici faptul că am ajuns la prânz, pe o super caniculă. Dar all in all mi s-a părut prea turistic, in a really bad, zece-autocare-de-chinezi-intră-într-un-bar kind of way, nu m-am bucurat nespus de nimic și nici cafeaua nu a fost bună, culmea.

VOLTERRA

Volterra

Un alt oraș în vârf de deal, cum ar veni. Aici mi-a plăcut foarte tare. Parcare subterană civilizată, chiar la intrare (mă rog, asta e valabil peste tot), iar apoi cu pejosul pe străzile umbroase. Niște băieți care cântau, înghețată fior di latte, promenadă, ziduri etruște, sit arheologic, nuș, un frumos de nedescris și o mare și binemeritată liniște.

CECINA

Cecina

Marea lor. Nu aia turistică, nici măcar cât Livorno. Un fel de, să zicem, Eforie Sud împrăștiat pe malul Liguricei, unde merită să te oprești pentru pădurile de pini giganți, nisipul negru, pietros, și poate un burger de pește.

Cecina

Dacă ajungi la o oră nepotrivită, o să-ți fie greu să găsești ceva de mâncare, but no worries, au McDonald’s :-p

SIENA

Siena

AICI! Aici mi-am lăsat procentual 33 virgulă 3 în perioadă din suflet. Cel mai mult mi-a plăcut, nici măcar nu aș sti să zic de ce. Am ajuns pe la prânz, am prins vreme bună, soare cu nori. Am parcat la ieșirea din orașul vechi și cum ne pregăteam noi așa de un strașnic urcuș, ce să vezi, ne-am împiedicat de scările rulante care te duceau fix în vârf. Dacă asta nu e schemă, nu știu ce e. Da, știu, patrimoniu Unesco & shit.

Băi băiete, cum e orașul ăsta… Cazi în el, efectiv. Down the rabbit hole. Te duci și te duci și nu te mai oprești până în Piazza del Campo, o treaba în formă de evantai, care se proptește în turnul în care, da, m-am urcat până sus, eu și niște tătăiuți, practic, și da, mi-am făcut și selfie.

Torre del Mangia

După care mi-am luat o bere și am stat pe jos în piață, cu inima plină și ochii-n cer, eu cu mine. Am refuzat un trip la un winery de-al lui Ferragamo pentru asta și nu mi-a părut rău nici măcar un pic.

Piazza del Campo

M-aș întoarce oricând în Siena, nu pentru că ar mai fi ceva de văzut, ci pentru că n-am găsit în toată Italia un loc mai bun de stat cu mine însămi.

Am mâncat excelent la Trattoria La Tellina. Doua porții de paste diferite (pici cu pecorino și piper m-au spart, dar și puttneștile au fost foarte bune), după cum și cel mai bun tiramisu, așa, overall. Și fructe de pe stradă, pentru că treaba cu “la noi fructele au gust” este o glumă, sincer.

fructe

FLORENȚA

Florența

Două zile. Una pe o parte de Arno, a doua, pe cealaltă parte. Așa s-a potrivit. De stat am stat în partea, să zicem, mai turistică, aia cu domul și cu Uffizi și cu Mercato Centrale unde, by the way, am mâncat în fiecare zi pentru că era atmosferă și foarte, foarte bun.

pizza

Am închiriat un apartament relativ dezolant, dar curat și ieftin. Zece oameni în două dormitoare, ca la priciuri. A fost fun. În Florența hotelurile sunt scumpe și proaste, ne-am gândit că nu merită. Oricum am mers cca 20 de km pe zi, un duș și un pat e tot ce ne-a trebuit, practic.

Piazza Santo Spirito

În Florența, turismul ghebos e pe o parte de râu, iar pe cealaltă parte de el este viața. Dacă în prima zi mi s-a răsculat latura consumeristă și am făcut shopping și pipi la muzeu (altceva nu se putea, că erau niște cozi groaznice), în a doua zi, de când, de altfel, datează și cele mai speciale amintiri în care este implicată ea, Florența, am trecut podul și am petrecut cel mai fain apus de soare în Piazza Santo Spirito, bând prosecco pe scările unei biserici, în așteptarea unei mese la Gusta Osteria (unde am mâncat cele mai bune paste din viața mea, niște trofie al pesto).

trofie al pesto

De fapt, dacă ar fi să aleg, cel mai mult în Italia mi-a plăcut să stau pe scări. Cu și fără mortadella în pâine, cu și fără paharul de bubbly, cu și fără cineva.

Pentru oPsedați ca mine, magazin Moleskine în centru, cu personalizare & such.

Moleskine

PISTOIA

Villa de Fiori

Sfârșitul aventurii ne găsește la un bilet de tren de 4 euro (și o călătorie de 30 de minute) distanță de Florența, în frumosul oraș de provincie Pistoia.

tren

Cel care găzuiește în fiecare an, de vreo 36 încoace, Pistoia Blues Festival. Noi ne-am dus, cum ziceam, pentru Damien Rice. Omul ăsta e… Atât, omul ăsta e.

Damien Rice

În Pistoia e foarte fain și poți să te cazezi liniștit oriunde, că sunt o droaie de opțiuni. Noi, pe de altă parte, ne-am dorit să avem parte și de statul in the middle of nowhere colț cu Toscana, așa că ne-am petrecut ultima noapte la Villa de Fiori, un conac aflat la 50 de minute de mers pe jos (sau vreo 15 minute și 15 euro de mers cu taxiul) de centrul orașului. Villa de Fiori e o proprietate fabuloasă, într-o livadă de măslini. Nu se poate mai toscan de atât. E de stat măcar un trei-patru nopți așa. Data viitoare.

villa de fiori eu

Paranteză: cel mai simpatic border collie locuiește aici. E deștept, m-a cunoscut mai bine decât my own mother, precis. Sper să am în viața asta o casă pe pământ și atunci am să-mi iau un câine de-ăsta. Vise.

BOLOGNA RETUR

gellato pietonal

Ultimul popas la prosciutterie, ultima înghețată la cornet, duminică, trafic exclusiv pietonal în centru, pentru că la ei se poate, pentru că nu o au ei pe cea mai dezgustătoare și cretinopată primăriță din lume, pentru că o avem noi.

FINAL THOUGHTS

  • Italia este cea mai affordable și una din cele mai frumoase țări pe care le-am văzut până acum (și am văzut câte ceva, nu mă plâng).
  • Trenurile în Italia sunt ceva netraumatic.
  • Merită să închiriezi mașină hibrid, am consumat benzină cât până la Vamă și înapoi. Un plin. Ceea ce e puțin, la cât ne-am fâțâit.
  • Italienii sunt prietenoși și cu adevărat ospitalieri, nu ca noi, doar anecdotic.
  • Pe jos nu e curat, dar în rest da. Te lovește civilizația din toate direcțiile, ceva fin, ceva mic, pe care îl prețuiești și mai strașnic de îndată ce te așezi la coadă la check in, cursa Wizz Air Bologna – București, și vezi că nu-l mai ai.
  • Mâncarea e cea mai bună din lume, cafeaua e cea mai bună din lume. Viața e și ea destul de bună.
  • Înghețata e mai bună în Grecia.
  • Pe stradă miroase a parfum. Bun.
  • Statul pe piatră. Statul cu mine.
  • Mai multe poze aici.

1 comment » | life, reviews, vacante

orange smart home & mrs. smartie pants, devoratoarea de tehnologie

February 24th, 2016 — 10:04am

orange smart home_1

Astă toamnă, când Orange a anunțat că va aduce pe piața din România prima soluție integrată (plug & play) pentru o casă inteligentă, care îți permite să controlezi ce se întâmplă în apartamentul tău direct de pe telefon, tabletă sau PC, mi s-a părut ceva futuristic complet și complet inaccesibil unei ființe a cărei apetență pentru tehnologie este mai mică decât proverbiala furnică. Când am găsit sub bradul de Crăciun kitul de test, nu o să vă mint, am avut un “freak out” moment. Cinci cutiuțe mici ca de cremă de față, o chestiune cu un ochi și o chestiune care arăta așa cum îmi imaginam eu că trebuie să arate cutiile negre din avioane. Adică neagră. Din fericire pentru mine, colegu’ de viață și de apartament s-a distribuit spontan în rolul de soluție la soluție și mi-a explicat că totul “o să fie bine”. Am purces numaidecât la instalare, el, de fapt, eu doar chibițându-l ca o damsel in distress, așteptând să văd cum își prinde urechile, coz that’s what wives do :p 

Capitolul 1: Instalarea și configurarea în aplicație

În pachet am găsit așa: un senzor de fum, unul de inundație, unul de lumină și mișcare, unul pentru uși și ferestre, o priză inteligentă (aveam să aflu că fix așa e), o cameră video WiFi și o unitate centrala, tata-lor. [De menționat că atât controllerul, cât și sateliții lui, sunt mici și bine desenați. Chiar arată foarte future friendly, se vede că s-au străduit.]

Pe măsură ce eroul meu dețipla pachețele, vedeam cum se înfiripă, ca o subtitrare la filmul SF care devenise brusc viața noastră domestică, ghidul interactiv de împrietenire a nevestei cu tehnica:

“Deci fii atentă [sunt, cum să nu], unitatea asta centrală se leagă la router-ul nostru WiFi [avem noi așa ceva? gee, ce interesant! mereu m-am super întrebat de unde vine internetul când vine!]. Acum instalez aplicația Orange Smart Home pe telefon și după aia mă duc în interfața web să înregistrez cutia neagră, ca să pot să conectez senzorii [da, exact asta voiam și eu să spun, d’oh!]”

Paranteză: un feature foarte simpatic al aplicației este acela că poți să redenumești senzorii cum te taie capul. De exemplu, by the power vested in him, husband i-a botezat pe toți. Senzorul de inundație era arca lui Naie, senzorul de fum – Smokey, senzorul de uși și ferestre – Sf. Petru, senzorul de mișcare – Sauron’s eye… and so on.

Mecanismul de împrietenire post configurare în app a senzorilor cu tata-lor este absolut intuitiv. Îi apropii de el pe rând, fizic așa, cam cum se joacă Iepu’ cu tata arici și baby arici. Camera se configurează și ea în aplicație, conectata fiind în prima fază prin fir, apoi mutând-o pe WiFi tot din interfața de administrare.

orange smart home_2

Capitolul 2: Scenariile

“Păi și acum ce facem?”, a întrebat devoratoarea de tehnologie.

“Ne bucurăm de rezultatele muncii depuse”, a spus stăpânul tehnologiei, oferind din poinier ofrande zilnice devoratoarei, also known as “scenarii”. Aparent, să ai o casă inteligentă te obligă să fii și tu inteligent. Trebuie să imaginezi scenarii de funcționare a tuturor jucăriilor așa încât să-ți faci viața ta de locatar mai ușoară. Pornești de la nevoi. De exemplu:

  • Motan uitat în dulap. Da, se întâmplă, deoarece acest ninja îmblănit care este Pufix are prostul obicei de a se furișa în șifonier la o simplă luare de bluză. Nu o dată l-am lăsat ferecat la rufe curate și asta este, desigur, foarte neplăcut pentru toate părțile implicate. Drept care un scenariu testat de noi a fost punerea în șifonier a senzorului de mișcare, cu indicație clar configurată în app să ne dea alertă dacă ceva mișcă. [Singurul catch e să ai o pisică mișcătoare, ceea ce nu e întotdeauna cazul motanului nostru, exagerat de puturos și renumit în cartier pentru nap-urile lui de zece ore.] La testare s-a, din fericire, foit, așa că am primit imediat alertă pe telefon, gen “alo, mizerabililor, let me out of here!”
  • Copil lăsat acasă cu o bunică prea de treabă se zgâiește la teve. Da, și asta se întâmplă. De unde știm? Păi pentru că am pus camera video în living și ne-am delectat vreo câteva zile analizând obiceiurile de consum ale copilului, în sensul că am văzut cum o consumă pe bunica până când aceasta, de disperare, o lasă să-și facă damblalele animate mai mult decât prevăd noile legi ale parenthood-ului, conform cărora, dacă îmi dați voie să divaghez o tură, o astfel de gestionare improprie a timpului unui copil de cinci ani necesită arestarea numaidecât și judecarea aspră a părintelui la tribunalul autoproclamat al comitetului pentru părințenie electronică fină. Revenind. Ce am făcut practic a fost să conectăm televizorul la priza inteligentă și să-l oprim remote atunci când vedeam pe cameră că se exagerează grav cu desenele. Și pentru că fie-mea e mai inteligentă decât casa inteligentă, a văzut imediat legătura și s-a pus pe făcut bezele în cameră. “Tati, te iubesc, ești cel mai bun tată, dă-mi drumul la desene, te roooog!” Deci așa.
  • Placa de păr uitată în priză. Poate fi, practic, orice aparat electrocasnic care funcționează cu curent electric. De-ăla care îți dă fiori pe șira spinării când ești în trafic mid way între casă și serviciu și începi să te întrebi dacă ai, gen, scos fierul din priză. În orice astfel de situație, dacă aparatul este conectat la priza inteligentă, poți tăia de pe telefon alimentarea cu curent a acestuia și pe urmă poți sta absolut liniștit că nu ai dat foc la casă. Ceea ce, dacă ar fi să fie, ai afla oricum, pentru că ai instalat și senzorul de fum.

Cum spuneam mai sus, cu Orange Smart Home poți fi oricât de creativ în definirea scenariilor sau poți merge pe alerte simple. Senzorul de uși/ferestre te poate alerta că ai lăsat ceva deschis când pleci de acasă sau că, doamne ferește, în timp ce tu erai la Bansko la ski, cineva ți-a deschis ușa să-ți ude plantele pe care nu le ai. Senzorul de fum și temperatură te anunță că ai ars uleiul, sau, în caz de mai doamne ferește, că arde casa. Senzorul de inundație plasat strategic în baie țipă dacă, să zicem, mașina de spălat evacuează pe jos (ceea ce, by the way, se poate întâmpla atunci când bagi în ea cinci perechi de converși și o sticlă de dero lichid). În tandem cu priza inteligentă, se poate scrie un scenariu prin care în caz de inundație se oprește alimentarea cu curent a unui aparat electrocasnic. Asta mi se pare super util.

Camerei noi i-am găsit utilitate de nanny cam, dar mă gândesc că se poate folosi și pentru altceva decât spionaj domestic. Mă gândesc, dar nu-mi vine nicio idee 🙂

Capitolul 3: Concluziile mele

După aproape două luni de când avem Orange Smart Home, aș vrea să vă pot spune că m-am împrietenit cu tehnologia, însă adevărul e că nu am avut nevoie. Treaba e atât de simplă că nu-ți trebuie epic tech skills ca să faci mișcarea cu casa cea deșteaptă. Instalarea îți ia maxim o oră dacă nu te prea pricepi, mai puțin dacă ești tech nerd. Iar odată configurat sistemul, cu scenariile aferente, totul devine business as usual. Numai că, mai mult decât de obicei, poți sta liniștit. Că nu e nimeni în casa ta când tu știi că nu ar trebui să fie, că o pana de curent bine plasată nu o să-ți prăjească cele mai prețioase aparate, conectate la priza inteligentă (god, aș vrea ca toate prizele din casa noastră să fie de-alea smart!), că vestea că e inundație îți vine de la telefon și nu de la vecin. Și așa mai departe.

Capitolul 4: Care e treaba și cât costă ea

După faza inițială de testare cu utilizatori mai mult sau mai puțin atehnici, soluția integrată Orange Smart Home este acum disponibilă în magazine. Pachetul poate fi achiziționat printr-un abonament lunar de 15 euro, pe o perioadă de doi ani.

Soluția Orange Smart Home poate fi personalizată cu senzorii doriți, în funcție de nevoile fiecăruia. Pachetul de bază conține doi senzori la alegere, un dispozitiv central la care aceștia sunt conectați, un SIM de date mobile, notificări nelimitate pe e-mail și SMS și acces la aplicația Orange Smart Home ce permite monitorizarea și controlul casei. El poate fi completat cu senzori suplimentari, ce pot fi achiziționați separat:

  • Senzor pentru ușă/fereastră – 29 euro
  • Senzor de fum – 39 euro
  • Senzor de inundație – 39 euro
  • Senzor de mișcare – 39 euro
  • Priză inteligentă – 39 euro
  • Cameră Wi-Fi – 69 euro

Pentru mai multe detalii despre Orange Smart Home, intrați pe orange.ro/smarthome.

Comment » | life, publicitate, reviews

hadar chalet: unde labele ursuleților miros a cremă de la miobio și unde, dacă stai cu capul în jos, vezi satelitul, dar numai dacă ai băut suficient vin Budureasca; unde serile se încheie la ceas de soare-răsare; unde ghebele se țin scai după tine și ca să scapi de ele îți faci mască de față cu clătite și după aia te clătești cu dulceață de fresh fragi; unde ne-am dus toți și de unde ne-am întors și mai toți.

March 24th, 2015 — 11:38am

hadar chalethadar chalet

Veniți voi la Hadar Chalet?, ne-a iscodit într-o zi Mădălin-vinuri-și-cuțite. Bă, care cum îi drumul?, am întrebat eu, dar nu așa urât, ci, desigur, elegant, fin. Ia de aici o poză idilică de drum forestier cu pașune verde în lături, fără nicio legătură cu realitatea, a răspuns Mădălin. Păi în cazul ăsta, am zis eu, în cazul ăsta, venim.

Așa se face că în sfânta zi de vineri, 13, (true story), ne-am pornit în gașcă selectă de mâncători de profesie foodies, fiecare cu al său “celălat semnificativ”, către cabana unde nu exsită semnal de mobil (șoc și groază), și unde, basically, poți să răcnești cât vrei, că nu te aude nimeni pe o rază de patrujde kilometri. Înarmați cu GPS, sticksuri și lanterne, hotărâți să nu cedăm avansurilor niciunui forestier și perfect sătui, că nu se știe niciodată unde te duce drumul, M. și cu mine am plecat pe la circa trei după-amiaza din București, către aproximativ Întorsura Buzăului, pe drumul, credeam noi, recomandat de Oana și Adriana, gazdele noastre de la Hadar. Am ieșit prin Voluntari, unde un tir rămas a pustiu în mijlocul drumului ne-a facilitat, preț de 20 de minute, admirarea din suflet și fotografierea cu telefonul, prin geamul mașinii proaspăt spălate, a pitorescului local – niște neni care jucau table așezați pe navete de bere în fața unei pescării. Ui ui, ce frumos! Așa. Odată depășit momentul critic, am mers țintit, pe drum cu juma de bandă pe sens, tot înainte, tot spre Mizil. Ne-am cam prins că nu eram pe drumul bun atunci când jumătatea de bandă s-a făcut sfert, asfaltul a fost înlocuit de un mix de pietriș și balegă, și, nu în ultimul rând, atunci când o căprioară ne-a vizat dintre pet-uri omenești de bere și cocacola, via o pădure semi virgină. Cum să ne întoarcem înapoi nu se punea problema, iar rețea portocalie nu mai aveam de mult, am decis să mergem înainte. Căprioara a fost de acord. Am trecut prin Searing Gorge (World of Warcraft reference, nu vă bateți capul) și am ajuns până la urmă înapoi într-un soi de civilizație. De spus că sărăcie și mizerie mai avansate ca pe drumurile comunale din județele Ialomița și Buzău mie nu mi-a fost dat să văd până acum.

La un moment dat ne-am intersectat cu o stânga dinspre Văleni, pe unde ar fi trebuit să venim de fapt, via Ploiești, dacă am fi știut ce e bine pentru noi. Ultima bucățică de drum spre Hadar, aia forestieră, am parcurs-o pe întuneric și a fost așa, cum să zic, pentru mașina noastră sport și foarte joasă, un caz tipic de gang bang și tort. Când în sfârșit am ajuns la chalet, eu eram mai ciufută decât prevede legea și nici nu mai știu ce i-am zis Oanei, care ieșise drăguță să ne întâmpine cu, din fericire, alcool.

Fellow foodies Mazi, Titică, Florin, Mădălin, Manafu (cea mai recentă adiție la grupul iubitorilor de haleală) erau deja în sufrageria dogorind a șemineu. Salutări, alea alea, hop țop cu geamantanul la mansardă, unde ne așteptau camera cozy și platoul de cornulețe. Foarte frumos la chalet, ne-am gândit noi, și ne-am dat de-a dura pe canapea, între lumânări și cărți și reviste și filme și clinchet de pahare cin cin și zumzet de vrăbii gureșe care nu s-au mai văzut de prea mult. Cândva după noi au aterizat la chalet și Lavinia, Ana, CătălinaAndie și Anca Cookie Jar.

sufrageria hadarÎn prima seară, mare lucru nu am făcut, că eram toți cam praf. Așa o colecție de muci și febre la un loc n-am pomenit nici la grădiniță. După ce ne-am ghiftuit cu mămăligă cu ghebe, păstrăv din păstrăvăria proprie și o prăjitură de casă cu dulceață de caise, ne-am retras fiecare în vastele apartamente și ne-am băgat la hibernat, foarte mult urs.

A doua zi dimineață am coborât în dining pentru ceea ce s-a dovedit a fi cel mai mișto bufet de mic dejun pe care am avut șansa să-l devastez vreodată. Cu două puncte și cu mențiunea ca sigur uit ceva: zacuști de două feluri, vinete, icre, ouă de găină adevărată, brânze de Covasna, în scoarță și-n jur de piper, mezeluri din mangalița, slană, pâine de casă, quiche-uri, legume proaspete, clătite, dulcețuri de fragi, mure și all things pădure, cornulețe, sirop de muguri de pin, carafe cu “limonadă” de zmeură… Nu, deci nu vă puteți imagina… Rămân la părerea că nu era cazul să-și mai bată oamenii ăștia capul să ne gătească ceva, puteau lejer să ne servească all day breakfast și ar fi fost suficient și ar fi fost extaz.

Bun așa. Meet Sebi-ghid-montan. Sebi o să ne ducă în drumeție. “Tough luck, my friend”, am zis eu în mintea mea. Nu mă duc nicăieri, că doar nu degeaba mi-am uitat conveniently bocancii acasă și mi-am propus să nu ies absolut deloc, niciodată și sub nicio formă, din chalet. Noroiul nu a fost niciodată my thing și oricum, sunt perfect împăcată cu apartenența mea la specia pantofarilor. În capul meu, mersul pe munte e pe veci  legat de traume din copilărie, când mă trimitea mama cu de-a sila în tabără la Bolboci și sfârșeam mereu rușinea grupului, cu pantalonașii de fâș mozoliți dorsal de prea mult tras pe *&^ și prea puțină verticală. Adică sincer: șemineu sau noroi? caldurică și wi-fi sau licheni și pui de mega mistreț? Classic case of a no brainer.

Din fericire, la Hadar ai ce face și dacă ești creatura confortului, ca mine, și dacă îți curge în vene sânge de ultimul mohican. Și, trust me, poți să te bucuri de supa caldă de pui cu tăiței de casă la fel de bine ca oamenii care s-au hârșit cu simț de răspundere pe cărări de munte. Iar dacă tot tre să break code și să ieși din chalet, măcar fă-o pentru sala de biliard, ping pong și wii, din căsuța de alături. Unde, de altfel, ne-am petrecut cam toți după-amiaza, în așteptarea degustării de vinuri Budureasca și a cinei festive din ultima noastră seară in the land of we shall return.

Speaking of cină festivă, ni se recomandase să împachetăm niște țoale decente, ca de cocktail (n-am înțeles niciodată exact ce înseamnă asta). Mai la alibi așa, M. și-a luat o cămașă, eu o rochie, dar intențiile noastre serioase erau să ne fofilăm, dacă s-o putea. Deoarece eu când m-am născut, purtam niște blugi foarte foarte mici, care au crescut odată cu mine și mi-au devenit second skin. Cum la orele aproximative 7 avea să înceapă prezentarea lui monsieur le sommelier de la cramele Budureasca, am coborât din cameră așa cum ne-a făcut mama, deci, cum explicam, practic în blugi și adidași. Decât că I was struck, ca de trăsnet, de privirea dezaprobatoare a lui Mădălin, care m-a măsurat din cap până în picioare ca pe un car crash în care murise bunul gust :-)) și m-a făcut fiștecât să mă întorc pe călcâiele mele și să-mi pun dresul 3,14 den, rochia albastră cu negru care a rupt internetul în două și o adevărată pereche de balerini. Astfel încoțopenită, m-am așezat frumos în proximitatea platoului cu brânzeturi și am așteptat să aflu totul despre vinuț. Oh, who am I kidding? Imediat ce am terminat brânza, am ieșit din prezentare “să dau un telefon”, căci attention span-ul meu e a bit on the puny side și oricum, pentru mine, vinul e alb sau e roșu.

La cina festivă ni s-a servit căprioară. Eu nu pot să mănânc căprioară. Am exact doza de ipocrizie necesară ca să pot mânca după pofta inimii purcel, dar I draw the line at various fuzzy cratures of the earth, such as iepure sau bambi. Noroc cu Titică, ai cărei ochi de, coinkydink, căprioară, orientați cu precizie de laser către domnul care manevra farfuriile cu vânat, ne-au câștigat amândurora o porție strașnică de cartofi prăjiți. Pe care i-am mâncat cu furculița și cuțitul, pentru că sunt atât de confident in my foodiness încât I make fries look sophisticated like that :-))

Despre concursul care a divizat blogosfera culinară în două nu doresc să zic nimic, pentru ca I am such a sore loser :-)) pentru că au scris extensiv despre asta Ana și Mădălin, de exemplu. Nu pot, totuși, să nu-l complimentez pe Manafu, speaker din partea echipei Plan B, pentru prestația fabuloasă care i-a adus, fără drept de apel, trofeul suflet autentic, sau așa ceva. Adică nush cum să zic, dar omul ăsta e așa de bun la vorbit, că dacă la începutul speech-ului gazdele noastre erau doua felii de pâine, la sfîrșitul lui se unseseră cu tot untul planetei și se mâncaseră singure. Yep, he is THAT good. Nu mai știe nimeni ce-a zis, but that’s beside the point. Important e că s-a râs mult și important e că echipa B… cum să zic ca să nu sune rău, floored us:-))

După ce am fost festivi, n-am mai fost. Ne-am dat jos rochițele de catifea și menajamente, ne-am pus mănușile de box și ne-am jucat până la trei dimineața jocul care scoate tot ce-i mai rău din oameni. Nu pot să vă spun ce, mai exact, a scos din noi, pentru că what happens @hadarchalet stays at @hadarchalet. Nu zic decât că niște cutii de Pringles au fost mâncate și că noul meu animal preferat este micropig-ul.

Din weekendul nostru remote, ne-am întors cu toții. Nu a fost deloc o treabă gen 10 negri mititei, cum îmi imaginam eu. Dacă cineva a murit la Hadar, a murit talia mea (și a altora, precis). Nu ne dăm interesanți, că nici nu prea suntem. Noi… “decât” mâncăm și discutăm ultimele trenduri în materie de reducție de leuștean. Și ce ne unește, și ce a făcut din weekendul la Hadar Chalet o situație de un fun ghebos, e… un secret foarte bine păstrat. Doar nu degaba ni se zice “food-masoni” (awesome copy by Andressa).

Pe drumul de înapoi am luat-o prin Brașov. A fost mult mai bine ca la dus. Mie una mi-e deja dor. M-aș duce după oamenii ăștia și la camping (eww!). Doar întâmplarea și posibil soarta au făcut ca de data asta să ne ducem la Hadar Chalet, sau, în cuvintele (hash)tagoase ale gazdelor, la #comfortableluxury.

Stay tuned for more adventures of the Brady foodie bunch și citiți cu spor alte relatări de la Hadar pe toate blogurile mai sus menționate.

_

De pe site-ul oficial:

HADAR CHALET – PRIMUL CHALET DESIGN ADEVARAT DIN ROMÂNIA
La fel ca o casă cu vedere la ocean, o cabană izolată în munți este unul din lucrurile la care visăm cu toții. Reprezintă o viață în armonie cu natura, departe de stresul de zi cu zi.
http://hadarchalet.ro/rezervari/
https://www.facebook.com/hadarchalet
https://instagram.com/hadarchalet

4 comments » | reviews

burger palooza la Combo Diner, in Baneasa Shopping City

July 7th, 2014 — 11:08am

combo diner

Mai in gluma, mai la misto, ma gandesc uneori cum ar fi sa locuiesti la mall. Mi-aduc aminte ca acum cativa ani l-am vazut pe Smiley in Baneasa, in halat de baie. Filma nushce chestie pe-acolo si pare-mi-se ca tot la asta se gandise si scenaristul. Ca la mall ai de toate. Si periuta, si pasta, cum ar veni. Deci da, asa ma gandesc eu, srsly (intre altele, la modul fetishist, imi imaginez ca am ramas locked in intr-o noapte, dupa ora inchiderii, si-am probat tot Peek & Cloppenburgu’, si-am vazut toaaate filmele de la Grand Cinema, si-am mancat tot popcornu’ si toata mancarea mallului, na:)) Cu aceste ganduri SF in cap, m-am pomenit cu o invitatie de la Grand Combo, noul entertainment center de la etajul doi (unde a fost Domo, poate stiti, se urca cu scara rulanta de langa Nordsea), unde se intampla tot felul de atractii, comedii, nebunii, SI un American Diner ca in filme, cu piesa de rezistenta a meniului – the almighty burger. Mi se promisese extaz cu carne de vaca, nu era momentul sa ma fitzoshesc, desi, in all fairness, toata saptamana statusem la “pravalia” unde lucrez mai nou cu nasu-n meniul American, de mi se parea ca nu mai pot nici macar sa miros un burger, daramite sa-l mananc. Turns out ca am putut, caci boy-oh-boy, e greu sa-i rezisti lui Kevin Bacon. Aaa… de la inceput.

Here comes miercuri seara, cand eu urcam ca o gazela puturoasa scara rulanta de la Grand Combo si ma mustram pe voci diverse ca nu apucasem sa citesc nimic despre colegii de hobby cu care aveam sa impart masa. Sus, in capul scarilor, o lume minunata, vorba cantecului. Si usor intimidante pentru una care venise sa manance. Bowling, perete de catarat, simulatoare F1, shuffleboard, lounge booth-uri de gaming cu icsboxuri… the works. Si mare, nene, ditamai spatiul de joaca, cat sa mai copilarim si noi, putin. “Dar mancarea?”, am zis eu, cu aproape niste panica. “Pe-aici, poftiti!” Si m-au luat de-o aripa si m-au dus cu ocolish dreapta pe langa pistele de bowling pana la intrarea in ComboDiner, aceasta locanta all American de unde venise invitatia la burger palooza. La masa, Cismaru si Radu, plus echipa conjugata a lui ComboDiner, plus sef de trib si bucatar sef Marian Huzu, gata sa ne faca si anume capul mare cu minunatiile locului. “Ce-avem aici?” am intrebat eu, incercand sa ma fac utila conversatiei.

“Pai mai ales burgeri si appetisere”, a venit raspunsul, dupa care au urmat o sumedenie de detalii care m-au facut sa cred ca totusi, in ciuda aversiunii mele fata de mancarea cu carne (ya, right, kidding:))) v-ati prins, nu?:))), as putea sa-mi calc pe inima si sa incerc… ce sa incerc?! Decisions decisions:p Am ales pana la urma un burger relativ clasic, dar cu lots of bacon. De unde si numele lui, Kevin Bacon, precum si steguletul cu fata acestui reminder al unor vremuri pe placul generatiei mele de batrana ce sunt.  Bon. “Sa ia cineva si aripioare!”, m-am milogit eu, caci partea mea preferata la astfel de agape e gustatul neobrazat din farfuriile comesenilor, chiar si ale celor pe care abia i-ai cunoscut:p Inainte sa trecem la treburi serioase (mancatul), ne-au mai povestit oamenii de la ComboDiner asa:
– ca nu folosesc cartofi congelati, ceea ce pentru mine e un mare, imens si gras plus cu coronita (sadly, sunt multe burger hubs in Bucuresti unde se investeste in carne si in ingredientele proaspete, de calitate, numai pentru ca la final sa se dea cu mucii-n fasole, pe baza de cartofi la punga. Such a shame, really!)
– ca se foloseste carne de vita Black Angus de Romania, de la Sibiu
– ca nu au coaste, dar vor avea
– ca deserturile sunt importate
– ca urmeaza a se intampla curand o extindere a spatiului, cu terasa, barbecue station interactiv si seri tematice
– ca exista Kids’ Menu si un loc de joaca alaturi, cu faux iarba, pentru abandonat kinderimea

Despre burger, lucruri de bine. Chifla buna, gustoasa, perpelita pe grill. Painoasa, adevarata, cu structura la ea, nu de-aia dulce si buretoasa, cheaposhenie de fast food. O carne excelenta, gustoasa, juicy, as it should be. O reteta clasica, cu rosie, branza Cheddar, castravete murat, frunza de salata si sosurile obisnuite, plus feliile de bacon crocante, care fac viata frumos, in opinia mea satula:)) Cartofi prajiti la cosulet alaturi, si o mini salata coleslaw cu sosul casei (un soi de honey mustard asa). De unde nu mi-era foame, l-am mancat pe tot:)) Mai putin painea de deasupra, nu pentru ca nu mi-ar fi placut, ci pentru ca am vrut musai sa dovedesc miezul bun, carnos, si cartofii.

Am mai gustat aripioarele TNT, spicy in dracii cei mari, dupa cum le zice numele. Mi-au placut mult. Aveau o iuteala corecta, care iti lasa un after taste de picanterie grozava, nu o senzatie de anestezie orala a la dentistul ultra zelos. In dreapta mea avea loc o salata Caesar, din care, oricat mi-as fi dorit sa gust, nu am mai avut loc. Parea buna, mare si super fresh, dar srsly, eram la un burger place, ce era sa fac? Adica… “eu as vrea o salata”, said no meat lover ever:p

desert la Combo Diner

Cand s-a ajuns la desert, eram deja pe refuz: nu, nu si nu mai pot. Mare lucru nu am de zis, las pozele sa vorbeasca. Mentiune speciala pentru cheesecake-ul Mojito, o combinatie excelenta, mi-a placut (lingurita pe care Cismaru a fost asa de dragutz ca mi-a inlesnit-o:)).

Cam asa e la Combo Diner. Mancare cinstita americaneasca, pe gustul expatilor nimeriti prin Bucuresti, dar si al romanului caruia nu i-a amortit niciodata derrierul in avion peste Atlantic, dar ravneste la ce vine de dincolo. Un loc tare misto de venit si nemaiplecat o seara intreaga, musai in gasca. Pentru petreceri private exista o treaba foarte misto, care se cheama Party Box si e o incapere separata, cu bowling, biliard si tot restul, care acomodeaza 10-15 petrecareti dornici sa se dea in barci departe de ochii lumii. Ah, da, si karaoke au, sper ca e antifonata situtia:)

La final, ceva pentru voi. Scrieti asa: cod promo COMBO253. Daca va intamplati cu el in urmatoarele trei saptamani la ComboDiner si ziceti ca l-ati primit via easypeasy.ro, in momentul in care dati comanda, nu la sfarsit, aveti 25% reducere la mancare (nu si la bauturi, atentie). Iar daca imi lasati un comment aici si imi ziceti ce din meniul Combo Diner, incercat de voi sau povestit de mine si de colegii bloggeri, v-a facut cel mai tare cu ochiul, puteti castiga una din cele doua invitatii duble pe care le am de dat peste 2 saptamani. Asigura fiecarui cetatean un fel principal, un desert si o bautura.

Belated happy 4th of July:) Si pupati-l pe Kevin din partea mea;)

PS: Daca sunteti ca mine, o sa observati abia la final proiectorul retro gigant din capul incaperii, unde se vizioneaza meciuri, filme si alte alea. Fain.

Later edit: Ta-daaaa! Carmen Radut si Amalia au castigat cele doua invitatii duble. Pofta buna, chicas:D

24 comments » | reviews

thanksgiving Turkey. la Divan.

December 6th, 2013 — 3:56pm

la Divan

Joia trecuta, Thanksgiving Day (acea sarbatoare americaneasca pe care o iubesc pentru ca e despre curcan recunostinta) s-a potrivit cu aniversarea de tz ani a micului, dar inimosului nostru certificat de casatorie. Motiv pentru care ne-am ales cu bilet de voie de la bunica lui Iepurs, sa o ardem prin oras pana mai tarziu, ca adultii. Out on a school night? Holy turkey, am zis noi. Si ne-am dus sa ne sarbatorim turceste, la Divanul cel nou din Floreasca. 

Am ajuns pe la un sapte seara. Era noapte si putin iarna, iar mainile noastre uitatoare de manusi se cautau pripit unele pe altele, pe drumul scurt spre deloc de la masina pan’ la usa. Un mod romantic de a va spune ca la Divanul asta din Floreasca, bucuria bucuriilor, poti parca proxim, in cazul in care ti-ai propus doar o cina, nu si o epopee pietonala noctambula. Inauntru: vagauna. E mare Divanul, mare cat toata imaginatia. Deschizi usa si te astepti ca unul din covoarele de pe pereti sa se faca numaidecat pres la picioarele tale. Sa te sui pe el cu tocurile de europeanca si intr-o clipita sa te dai jos in, de exemplu, Urfa. La intalnirea fericita a civilizatiilor si bucatariilor arabeasca, turceasca si kurda. O calatorie, da, una imaginata si simtita – asa a fost cina noastra de ziua recunostintei, slash festivitate de premiere pentru fericita rezistenta in institutia casatoriei. Si, cumva, cred ca asta a vrut sa spuna poetul:) Dupa cum si Cristian Corvin, celebrul si infailibilul, care “semneaza” amenajarea luxuriant-otomana cu aer de bazar intim a acestui local, unde nu te duci ca sa iti oferi mancare, ci, zic, te duci ca sa iti oferi o experienta.

cafea turceasca

De exemplu, experienta cafelei turcesti. Sade – adica fara zahar, orta – adica jumatate cafea, jumatate zahar, sau tatlı, adica dulce. Da’… cum sa va zic, dulce rau. In tot cazul, adusa la fierbere in ibric de alama si incurajata sa faca deasupra kaymak, far’ de care nu ar fi ea cafea turceasca. Langa ceasca de cafea – mereu mereu un dulce. Un cub de rahat cu nuci am avut eu, nu-l vedeti in poza deoarece a fost rapit de o manuta verde si extraterestra, care l-a tarat sub canapea si si-a facut mendrele cu el. Ce… oameni:p

Despre meniul de la Divan aflati ca e din condei si de citit. De exemplu [spoiler alert!], contine secrete despre Salih bucatarul: “viseaza aproape in fiecare noapte doar despre mancare […] munti de lipii si arbori de cataif, rauri de ayran, fluturi cu aripile presarate cu pudra cea mai fina de boia dulce”. Salih spune ca asta e un vis frumos, un cosmar fiind o lume in care mirodeniile nu ar exista. Omul asculta mirodeniile. No, srsly, de aici pleaca totul in bucataria turceasca. De aia a lor e asa, iar a noastra, cea romaneasca, e… cum sa zic, aproape ca a lor, but not quite. Nimic nu e anonim in farfuria turceasca, si totul spune o poveste. Una care te lasa ba mirat, ba amuzat, ba frecandu-te pe burta amprentata efemer de un bucatar shugubatz, care scorneste nu doar iscusite bucate, ci si vorbe cu talc. “Viata e rotunda ca un lahmacun!” – word, ma’ friend, word!

Dupa asa poezie cu filosofie, stiu ca vreti sa stiti ce-am mancat, I just know it:D Sa va scutesc, deci, de suspans.

1. mezeler

meze

Imam bayildi – adica o vanata plina de ea, dar si de legume. Coapta in mult, mult ulei de masline. Kabak koftesi – chiftele de dovlecel cu branza. Arnavut cigeri – specialitate din ficat de miel si cartofi. Toate servite reci, cu lipie si crema de iaurt.

2. kebaplar

kebap

Ma rog, kebap – Mishu (Cop sis). Caci eu… eu m-am dat in stamba cu niste miel in sos, pe piure cremos de vinete coapte, zis si favoritul sultanului, Hunkar Begendi. O nebunie de fel de mancare, ce nu seamana cu absolut nimic decat cu el insusi si pentru care bine ar fi sa fii antrenat ca pentru un maraton gastronomic. Caci usor nu e, dar bun, bun e din calea afara! Revenind la cop sis-ul lui Mishu (Mishu cop sisu, ahahahaha), fie spus despre el ca e o frigaruie de vita si oaie, o perfectiune de carne pe batz (vorba lui Bourdain), servita cu legume, orez si ardei iute copt.

3. tatliar & nargile

desert si narghilea

Cum ar veni, desert si narghilea. Daca ar fi sa mananc un singur lucru la Divan (stiu, za horror:p), acela ar fi cataiful cu fistic. Magic! Facut din aluat kunafah, dupa o reteta traditionala, veche de sute de ani, acest desert promovat rapid la rangul de prajitura conjugala merita o excursie din Strada Franceza (nr. 46-48) pana in Floreasca (nr. 111-113), and back again. Satul sa fii, si nu te poti abtine. Din alegerea sultanului meu cu acte n-am gustat, caci era ceva pe baza de halva si I don’t do halva. Dar, ca un facut, cica tot grozav de buna era si aia. Incununarea incununarii: narghilea cu portocale. Fina, parfumata, “supta” in tacere si in tacerea gandurilor zilei, fugite toate din capul meu. Pace.

La Divan vii nelinistit, traiesti suspendat-curios si pleci in visare. Pentru ca, uite, e si mai noapte, e si mai iarna, iar mainile s-au totusi gasit, in ciuda drumului scurt spre delocde la usa pan’ la masina.

Va las cu Bourdain.

2 comments » | reviews

fantabuloasa intoarcere in timp a familiei N., care, fix ca in back to the future, a facut ce-a facut, la modul istoric, de n-a mai fost nimic la fel dupa aia. [titlu alternativ: despre cum merita sa faci copii in ideea ca intr-o zi vei manca si felia lor de tort.]

November 16th, 2013 — 12:47am

Vila Leonida

Este vineri seara si eu sunt la birou intr-un loc foarte cool, unde sunt si alti oameni cool, ca si mine dealtfel. Ascult la casti Ellie Goulding ceva sofisticat. Dupa o saptamana de cacao de vis, reusesc in sfarsit sa-mi fac ordine in sertarul cu maimute si sunt, da, chiar sunt pregatita sa va iau pe toti pe sus, cu puterea mestesugitelor mele cuvinte care, atentiune!, nu seamana absolut deloc cu ceva ce ar fi putut scrie Sadoveanu, cum recent mi s-a spus nu mi s-a spus. O ardem inspirat interbelic, la Vila Leonida din Busteni. Si va zic, intre altele, ce e aia “deliciul regelui”, cum e treaba cu vinificarea in sec si ce fel de ferocitate in doua picioare e aceea care a speriat istoria pana cand istoria s-a facut mica intr-un colt. Puneti-va servetele de damasc la gat, luati-va distonocalmul si hai sa vedem care e treaba, cu tot cu adevarul ei istoric.

Am primit invitatia in forma ei fizica, prin posta, asa cum, mai tarziu aveam sa inteleg, ii sade bine unei casute care exista cu mult dinainte de casuta de e-mail. “Cica veniti cu copiii, ahahahhahha”, ma inecam eu in rasul meu, in timp ce-i comunicam pufosului aceasta dovada de inconstienta bunavointa din partea gazdelor noastre. Si nush de ce, noi care niciodata…, am zis da ma, hai cu catel cu purcel, cat de rau poa’ sa fie! Adica ok, un weekend cu Iepurs la o vila la munte, care, vorba aia, tobogan, plasa de sarit in ea, hai ca vine si Mihai cu miniMiruna si pana la urma, noi de ce sa nu, avem ciunga-n par, sau ce?

Asa deci. Am confirmat si ne-am luat de-o grija. Iar cand a fost de plecat de acasa sambata dimineata, printr-o sinistroshenie de conspiratie a tuturor lucrurilor inanimate, in frunte cu ursii de plush (numai eu si ta-su nu aveam, jur, nicio vina pentru oribila situatie), asa, deci pe motiv de complot, am reusit de-am plecat exact la ora la care ar fi trebuit sa fim deja la Vila Leonida. Pierzand introducerea, dar nu si ziua superba ma, superba!, de toamna, cum nu mi-a fost niciodata dat sa vad la munte. Din Bucuresti pana la Poiana Tapului, o voce mica dar, cum sa zic, nestavilibila-cu-biscuiti, malaxa nervii procreatorilor ei asa: “unde sunt vevelisele? tati, tebsa te uisi dupa vevelise! ooo, am vazut ulme de vevelise, ooo, da, acolo in dleapta!” [a se repeta de 1000 de ori]. Ajunsi la vila, a cerut camera din care se vad perfect veveritele.

Vila Leonida

Ce sa zic, neam de neamul generalului Paul Leonida n-a vazut ce a urmat. Caci cand mi ti i-a luat Iepurs pe dovleci, si mi ti i-a invartit in aer ca pe buzdugan, si… dar nu, sa nu anticipam.

Am ajuns, zic, in parcarea vilei din cartier Zamora – Poiana Tapului, pe soare de amiaza. Si urcand cu picioarele noastre panta obraznica, rasplatiti am fost, de atunci si pana a doua zi intruna. Multa lume in curtea terasata a vilei, care intinsi la soare, care ranjind fasolele la Caraiman, care la pantof lucios de costum, de-ti faci freza-n luciul lui, care la bocanc si mai care la toc. Care agentie (Propaganda, kudos, frumos ati organizat!:-), care gazde discrete, care superbe si joviale doamne de la Fundatia Calea Victoriei, care bloggeri, care somelier cu cel mai vanjos vocabular descriptiv din ce mi-a fost dat sa intalnesc in aceasta viata si mai care reprezentant al casei de vinuri Cotnari. Care, una peste alta, domn serios, cu cravata, de la Plaiul Talii (delicii nush daca regesti, dar precis porcesti, cu care am fost intampinati si pe care, cu ambitie, le-a dovedit!). Plus un staff impresionant, cum mi-am imaginat mereu ca trebuie sa fi existat in casele astea de aristocrati. Si cu asta cred ca i-am pomenit pe toti. PS: Ca de obicei la astfel de agape tovarasesti, bucuria mea cea mare – reintalnirea cu “colegii”, de data aceasta Andreea – Taste Bazaar si Mihai – Placeri simple.

N-am sa va zic prea multe despre istoria si arhitectura acestui prea frumos asezamant, caci fonfleurile ma obosesc, chiar nu ma pricep nici la, nici la. Suficient de zis ca oricat de ignorant dpdv istoric ai fi (eu, ma, nu voi:)), nu ai cum sa nu te simti o floricica de porumb in microundele vremii atunci cand intri pe usa in casa. Caci da, Vila Leonida, asa mare si absolut genroasa cu locurile de cazare (11 camere duble) cum e ea, e fix o casa. O casa mare, luminoasa, cu scara interioara, balustrada de lemn sculptat, tablouri, podele care scartaie, sufragerie cu soba si candelabru, bucatarie, camara cu bunatati, si, desigur, dependinte. Nu i-as zice “conac”. Cu veranda ei sticloasa, sfarsita brusc in Bucegi, cu vinurile ei alese, cu vitrina cu trabucuri si cartea de Tolstoy neglijenta pe calorifer, imi inspira mai degraba domnie decat boierie. Mi-ar fi inspirat si liniste, dar am avut noi grija sa nu fie posibil acest lucru:))

Bon. Ne-au dat camera 102 (asta: http://www.vilaleonida.ro/cazare/camera-102). Nu stiu altele cum sunt, dar eu de ea m-am indragostit. Intai de toate, pentru ca e mare. Maaare. Si-apoi, pentru ca are o extensie (un salonas), din care iesi direct in curtea verde. Senzatii tari narniene, jur! Prima oara cand am facut schema cu iesitul, mi-am simtit inima urcand cu liftul la etajul superior gat, o propulsie orisicat fireasca, la asa fericire panoramica. A trebuit sa-mi pun mainile la ochi, ca sa nu ma orbeasca soarele muscator din crestele-biscuiti-de-ceai. Raiul.

dineu la Vila Leonida

Dineul cu incepere la orele 17, cinci feluri de mancare si cel putin tot atatea feluri de vin, m-a coplesit si stangacit teribil. Pe ai mei dragi doi ii pasaportasem la niste neamuri in Busteni, ca sa nu tulbure prezentarea somelierului casei Cotnari. La care am incercat sa compensez nepriceperea cu atentia, luandu-mi, nu stiu de ce, o droaie de notite de neinteles a doua zi si ciupind la vin pana cand m-a luat de cap si a trebuit sa ma dreg cu Nurofen capsule moi. “Ceeee? Un food blogger care nu beaaaa? Nici macar viiiiin?!” Evident, nu s-a intamplat asa decat in capul meu, caci in realitate am scapat fara dezvaluiri socante. Ba chiar am castigat si o sticla de Tamaioasa Romaneasca vinificata sec [pe numele ei de scena Colocviu la Roma], intr-un concurs adhoc jurizat de Boerescu. Castigata, zic, pe drept si pe motivul fericitei ei imperechieri ipotetice cu un sote de morcovi cu chimen si zeama de portocala, alaturi unui piept de curcan, balacit in smantana dulce cu vagi urme de nucsoara.

Sa revenim la meniu, insa. Antreuri: mousse orange (cu somon, arpagic si branza de capra), tartina cu icre de crap, plus feteasca alba vinificata in sec (Colocviu la Atena). Apoi, o transa de vitel cu jeleu de vin rosu, langa un medalion de jardin delice (adica felurite legume tinere, legate intre ele de un sos bechamel). In zona farfuriei, grasa de Cotnari – Colocviu la Moscova si preferata mea. Da, I like’em fat, ce pot sa zic. M-a impresionat acest vin aspru-tropical si, in all honesty, pe el l-as fi imperechiat cu morcovii aia scaldati in dulce portocala si aspriti cu chimen si tot pe el as fi vrut sa-l castig, dar n-a fost, dom’le, n-a fost premiu… gras:))

Main? Pai specialitatea casei – berbecut in sos de legume, cu cartofi dolofani si ardei copt. Iar mai apoi, vitel la cuptor, cu glazura si ciuperci de padure. Un meniu consistent, dar nu greu, pe gustul meu de mare  iubitor de carne in farfurie.

Pe la vitel s-au intors si pufosheniile din vizita, iar de aici… a fost usor la vale. Iepu nu dormise la pranz si acum era seara. Need I say more? In firea nasului mare, care n-a mancat si n-a baut, n-a vrut nici mamaliguta cu branza si smanatana, nici apa, nici lapte (bull shlaha, lapte ar fi vrut saraca, dar am uitat sa ii dam, true story!). Drept care s-o culcam am decis, inainte sa se dea tortul de ciocolata, de la care nu aveam mari asteptari (stiti, eu si ciocolata, baba si mitraliera). Asa. S-a dus Mishul sa culce iepurele, m-am dus si eu dupa ei, nu inainte de a ma asigura totusi ca trei portii de tort ne vor bate curand la usa. Caci cel mai mare perk al reproducerii e ca poti sa mananci si portia de tort a copilului mwahahahhaha! Perfect, perfect a fost tortul Leonida. Asa de bun ca am sa-i fac post separat, au fost oamenii tare draguti si mi-au dat reteta. Iar gustos.ro au fost cel putin la fel de draguti, poza de mai jos le apartine. Da mai, nu am mai apucat sa fac, si ce!? Ia mancati voi doua halci de tort maro intr-un pat alb – cu mana, caci au uitat sa-ti dea lingurita si e prea tarziu sa te mai opresti, si mai faceti si poze in timpul asta! I don’t think so!

tort de ciocolata la Vila Leonida

Mai buna, totusi, decat tortul (no offence!) a fost doamna istoric Monica Neatu de la Fundatia Calea Victoriei, care asa de misto ne-a povestit despre toate cele interbelice, de la moda la dineuri, ca a reusit sa mi se faca foame din nou, animal pofticios ce sunt. La coada am simtit nevoia sa-i marturisesc ura mea fata de materia cu predare in limba romana Istorie, dar si credinta mea sincera ca daca mi-ar fi fost vreodata asa povestita, as fi indragit-o negresit. Cu ce voluptate vorbeste aceasta doamna, cum zambeste complice dumneaei in mijlocul discursului, ca la o gluma interna intre ea si, sa zicem, Carol al doilea… Zau, este fantastica, m-a cucerit! Drept care am cautat-o pe google si am descoperit ca tine ateliere si cursuri super faine la fundatie acolo. Cocotele pariziene, Cartier si Bvlgari, Coco Chanel, Dali… o nebunie! Vreau sa ma duc, sa-mi ajute dumnezeul timpului, si sa infaptuiesc ceea ce este, deocamdata, la nivel de intentie.

Dupa prezentarea doamnei istoric (din care am de gand sa va spicuiesc in postul numarul doi, dedicat tortului si torturilor culinare interbelice), in incheierea frumoasei seri (ma rog, asa credeam eu, ca asta e incheierea), ne-au scos gazdele la foc de tabara, dar si ala cu staif, bubbly si branza cu mucegai. [Paranteza: cand ai copil mic pe care ti-e asa si pe dincolo sa il lasi dormind singur in camera, un telefon ramane pe noptiera, cu celalat apelezi, lasi linia deschisa, baga tatal copilului o casca in ureche, SPP style, si there you go, ea cocolos in varf de pat, noi afara la foc. Crima perfecta!]

Ei, pe la 12 ne-am retras si noi cu torte in camera cea frumoasa. Bine am facut, caci prin bunavointa iepureasca, am dormit pana la fix ora 2. Or fi peretii de la Leonida din cinci straturi de caramida, dar stiti cum strapunge strigatul de lupta al micului razboinic caramida? Valeleu! “Nu mi-e sooooomn, unde e somnu meeeeu, l-a pielduuut!” L-am cautat sub perna, nu era. Sub pat, nu. In capul meu – nici atat. Poate la baie, dar nu. L-am cautat pana la 6 dimineata, cand am cedat si am dat drumu’ la niste Disney Junior. Eram asa de rupta-n fericire, ca si fantoma lui Leonida mi s-ar fi parut o idee buna daca asta ar fi facut-o pe micimea sa sa taca. La micul dejun cu compot de prune si placinta cu mere eram toti trei cu ochii cat cepele. Iepu balota in nestire cornulete, eu calcam lumea pe picioare deoarece priveam prin ei. In opinia mea, erau cat se poate de transparenti.

Frate, scriu de cinci ceasuri cu pauza de culcat copilul, mi-e groaza sa dau scroll inapoi, s-a terminat, doamne iarta-ma, si Dansez pentru tine, probabil si Tanar si nelinistit. Pe post de wrapup, si sub ferma promisiune ca daca am uitat ceva grav, revin, as vrea sa spun asa:

  • La Vila Leonida e din cale afara de frumos. Nu ai foarte multa intimitate, de aceea visez intensiv la un sejur cu toate camerele ocupate de fix prietenii mei. Imi imaginez seri de board games in sufragerie. Imi imaginez si zapada. E un loc tare bun cu imaginatia Vila Leonida.
  • La Cerdac se mananca bine de tot. Am luat si pentru acasa suc de rosii, pasta de ardei dulce (inaugurata chiar in seara asta – o bunatate!) si gem de fragi. Facute toate acolo, desigur.
  • Cotnari inghite, vorba aia, in sec, si renunta chiar si la dulceata busuioacei de Bohotin pentru soiuri vinificate in sec, in umila mea (muscapehartiademuste, asa de umila) parere, mult mai dezirabile. Gama Colocviu e de incercat musai.
  • Nu ma mai duc cu Iepu acolo decat cand o fi mai mare si usor de continut. Am fost suportati cu stoicism de toata lumea, dar parerea mea e ca e prea tihna pentru noi trei si prietena noastra galagia. Oamenii sunt draguti si pregatiti, dar nu merita, zau, sa le stricam fengshuiul in halul asta:)) Mai vreau sa merg in doi si in multi, aia clar!

Ultimul lucru pe care vreau sa vi-l spun e ca nu sunt asa de multe locuri pe care le vezi cu ochii inchisi dupa ce le-ai vazut o data. Stiu precis ca n-am sa uit in veci soarele de toamna tarzie muscand din Caraiman la Vila Leonida.

Vila Leonida, 2013. O carte postala. Making history since 1938.

PS: “Deliciul regelui” era bobocul de rata, ma!

13 comments » | favorites, life, reviews

bloggers’ night out la Red Angus Steakhouse

October 18th, 2013 — 5:02pm

Red Angus Steakhouse

“Here we go again!”, am zis, cand am m-am trezit intr-un group de chat cu my fellow food bloggers, Ana, Catalina, Elena, Lavinia, Florin si Madalin. Deschid fereastra si citesc: “maduva, oh maduva, maduva mea draga, maduvamaduvamaduvamaduvamaduvaaaaaaa”. Doua maini dibace redenumesc conversatia Red Angus. E clar, meat is involved, ma gandesc. Cu o mana scriu, cu alta imi sterg reflexul pavlovian. “Wait up, guys, mamma’s coming!”:D

food masonii

Doamne, ce-mi place la bloggers’ night out. E asa, like social sushi, you can never have enough, fir-ar! Si pentru ca suntem care incotro, nu se intampla deloc asa des cum mi-as dori. Cand se intampla, totusi, e pretty freaking awesome [love you guys, na, Florin, poti sa ma certi din nou ca-s prea emo!]. E ca la nunta. Masa mare, in jurul careia tre’ sa te muti din scaun in scaun daca vrei sa vorbesti cu toata lumea. Si before you know it, se da tortul si esti dus. Si na, nu-i mai vezi pana la urmatoarea, cand deja ti-e dor de mutrele lor. Cand urmatoarea se intampla la un steakhouse (vorba lui Madalin, fripturarie), e double trouble! Fiind noi pretty much all about meat, wine & dessert, nicio mirare ca joi seara ne-am simtit in firea noastra la Red Angus. Deoarece maduva, deoarece buffalo wings, deoarece vitel de Olanda si rib eye USDA choice si Uruguay tenderloin steak. Si boy oh boy, deoarece cheesecake cu lamaie (in loc de clasicul cu fructe de padure). Dar s-o luam metodic.

Am ajuns in Centrul Vechi cu o ora mai devreme (complet premeditat intamplator), asa ca ce sa faca o fata, m-am dus where everybody knows your name (stiti voi, wink wink), si am asteptat cuminte acolo, intre cafele si rasete colorate si vii papusi momiji ochelariste, sa ma sumoneze gasca de bloggeri. “Ati ajuns, ba?” (ma rog, fara ba) “Da, hai incoace!”. Red Angus e pe Strada Franceza, dar in partea cealalta de Selari, spre Unirea, cum ar veni. Langa magazinul de suveniruri. Despre decor nu pot sa va zic decat ca l-am observat mai degraba in apres pozele Catalinei, ca la momentul descinderii in local, mi-era asa foame ca-i vedeam pe toti vaci fara coarne. Oricum, chiar si asa, chiar si eu am remarcat tonomatul mare, uuu, very Top Gun. Mi s-a parut a nice oh so American touch.

Inainte de masa, managerul localului, dimpreuna cu chef David, ne-au povestit una alta despre ce fac ei acolo si, mai ales, despre ce vom manca. Cum nu prea auzeam ce zic (ca la nunta asta am stat mai langa usa, fiind ultima ajunsa), am mai facut o poza, m-am mai foit in scaun ca domnu’ Goe si am asteptat mancarea. Pentru ca it’s a men’s world, cititi aici la Madalin ce-au vorbit ei ca intre baieti. Iar eu sar direct la platoul cu aperitive, de pe care cel mai mult mi-a placut… tadaaa: absolut tot! Buffalo wings cu sos blue cheese – printre cele mai bune pe care le-am mancat ever. Jalapeno Poppers (adica bulete de branza cu ardei iute) – fabuloase! Maduva: face o fiara din cel mai pasnic blogger, ne-am batut pe ea pana n-a mai ramas nicio felie de paine prajita in viata. Da, foarte bune starterele, si, much ca la orice revelion, din ele m-am si saturat. Ceea ce e cam lame asa, cand stii ca urmeaza rib eye, fie el si choice.

Carnea

Printre pacatele mele capitale (si un motiv destul de bun pentru care n-o sa fiu niciodata un adevarat food aficionado:)), se numara faptul ca I’m a well done kinda’ gal. Adica mananc vita pe marginea medium din jurul lui rare, si cum ajung la roz, cum las furculita jos. Stiu, este odios. De-aia nici n-o sa ma apuc sa va spun despre minunatia de rib eye, sau despre muschiul de Uruguay, dar o sa va spun despre vitelusul olandez. Chef David mi-a spus ca el se afla in meniu pentru doamnele si domnisoarele care isi doresc o friptura mai “lean”, cu un gramaj mai mic. Well, that would be me, am zis eu in gandul meu, iar cu voce tare l-am felicitat pentru idee. Da. Mie vitelul mi-a placut cel mai mult, probabil pentru ca, asa cum spuneam mai sus, nu sunt neaparat in targetul lui rib eye.

steak & dessert

Burgerul n-a mai avut loc in viata mea, pentru ca zarisem deja cheesecake-ul cu lamaie. M-am repezit asupra lui, ignorand complet brownie-ul (pentru ca era maro, ce, stiti ca nu-mi place ciocolata:p). Asa. Foarte buna prajitura cu lamaie, mi-a adus aminte de traditionala alba ca zapada, habar n-am daca e bine sau e rau:)

Data viitoare cand ma nimeresc la Red Angus Steakhouse, precis se va lasa cu encore la maduva, aripioare si jalapeno poppers, dar la main musai vreau sa incerc si coastele. (Hello, coaste, I’m a huge fan!)

Much like in seara cu pricina, cand am plecat inainte sa se taie tortul burgerul, gotta go guys! Frumos la Red Angus, mi-a placut, mai merg. Ah, da, sa mai zic ca mi-au lipsit Mazi (pe motiv de raceala) si Monica (pe motiv de Londra). Noroc ca pe Mazi o mai vad in Good Food, iar pe Monica, la televizorul sufrageriei virtuale YouTube, unde presteaza cu foodie kid filmulete super simpatice, despre pachetelul de pranz.

Gata, am fugit, have a good weekend everyone, iar daca nu stiti pe unde sa mai mancati vaca in orasul asta, Red Angus e o foarte buna optiune.

Comment » | reviews

despre cum am nimerit noi la castel

October 8th, 2013 — 5:00pm

Castelul Cantacuzino BusteniAsa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

la castel

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

canta cuisine busteni

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!

9 comments » | favorites, life, reviews

vama veche: dupa ce n-a mai fost ce era

June 25th, 2013 — 3:11pm

Exista o complicitate a mergatorilor in Vama. Un soi de replica de dat mai departe din tata-vamaiot in fiu-conceput-la-cort. Intrebati-i si or sa va spuna: “Vama Veche nu mai e ce-a fost!”. De fapt, nu-i nevoie sa intrebati, or sa va spuna oricum. Sansele sunt ca veti ramane cu aceasta nelamurire. Adica… cum era Vama cand era ce era? Si cam cand era asta? Mai exista, oare, viu si in viata, cineva care sa ne zica si noua? Intrebari legite, pe care mi le puneam in timp ce indesam in troller(!) mormanul de lucruri absolut necesare si esentiale primei mele vacante in Vama Veche. 

“Pack light”, they said. Lucru pe care nu l-am luat neaparat in serios, crezand cu putere ca atat dpdv emotional, cat si dpdv logistic, femeia nu poate, nene, sa aiba bagaj mic. Patru zile, patru femei… Things were needed. Placa de par, feon, prelungitor pentru a putea folosi simultan placa de par si feonul, cele sapte oje preferate, in nunate de rosu, rosu-rosu si rosu-rosu-rosu, plus baza si top coat, tot arsenalul Mac, tzoale si carpeturi, Convershi, slapi, trei perechi de sandale, haine de “ca daca e frig”, haine de “ca daca e cald”, trei costume de baie, palariuta, trusa de prim ajutor-minifarmacie portabila… Nyways. Un troller rotofei, rucsacul cu electronice, papornita de plaja si eu, destul de “incurca-loc” de felul meu.

Paranteza: invitatia dezbifarii de pe bucket list a unei vacante in loc de pierzanie Vama Veche imi parvenise de la trei best friends ele intre ele, trei fete foarte dragute, dintre care pe una o cunosteam binishor, pe alta mai putin si pe a treia deloc. Se chema ca tre’ sa fac impresie, sa-mi justific prezenta in micul, dar inimosul lor colectiv. Voiam sa ma iubeasca, da da da. Well, impresie… am facut. Caci cand m-au vazut tarand lejer cufarul magic, jur ca s-a auzit sunet de dinti cazuti pe asfalt. Cu ce eforturi am indesat lighioana in portbagaj, alaturi de lada frigorifica plina cu bautura… nu pot sa va spun. Dupa cum mi-e rusine sa va spun si ca fetele cele trei aveau bagaje mai mici decat geanta cu care ma duc eu zilnic la birou.

Momentul bagajului odata depasit, am purces fain frumos in excursia noastra de fete, so SATC, sezoanele 1-6. Prima lectie de viata Vama: se merge de luni pana joi, in iunie. In acest mod simplu, te asiguri ca nu nimeresti in miezul unei calcari in picioare al carei subiect esti chiar tu. A doua lectie: la OMV au un foietaj cu branza absolut fabulos, un soi de rulou sarat. Ah, si cherry cola. A treia lectie (asta din ciclul mai iesi si tu din casa!): autostrada cea new and improved te scoate direct la Agigea, facand drumul spre mare in timpul saptamanii o adevarata incantare. A patra lectie: nu incercati sa tarati un troller ginormic prin nisip.

Am ajuns la Vama Veche pe la ora pranzului si ne-am proptit direct aici:

La Cherhana, adica. Acest landmark de neratat (inteleg), unde pestele e mereu proaspat, oamenii nu gatesc complicatenii (neavand ei decat un gratar in curte) si privelistea e asa, to die for! Ne-am lipit (la propriu) de mese si am asteptat cuminti, cu spuma in pahar si spuma marii sub nas, ca aceasta aratare deosebita sa se parleasca bine pe toate partile:

1.8kg worth of calcan, fabulos de bun si extraordinar de scump (cca 200 lei). Si pentru ca asteptarea sa fie mai lina si ruloul cu branza de la OMV sa nu se mai simta singur in burta mea, niste icre cu ceapa sa consumam, au zis fetele, lucru la care prost sa fii sa te impotrivesti.

Bun. Bune si icrele, bun si pestele, bine de tot La Cherhana. 291 de lei o nota de patru persoane. Ceea ce as zice ca e opusul lui ieftin.

La Cherhana e loc viu, adica… cu vietati. Sub mese – catei si pisici. Pe plaja – pescarusi si alte pasarele (plaja de nudisti e in range pentru un zoom mai calificat, asa incat era cat pe ce sa va bucur cu o poza cu rating adult, noroc ca a cazut la montaj, altfel nush ce ne faceam. Adica who the fuck se apleaca sa culeaga scoici in fundu’ gol, fara sa indoaie genunchii? No… really!)

Acum, stiti, what happens in Vama stays in Vama si pentru ca inca mai vreau sa ma iubeasca fetele alea, nu o sa ma apuc sa va povestesc cat halimai inseamna vacanta cu patru fete si-o termoizolanta cu fineturi alcoolizate (o da, eu, EU, am baut doua Corona jumate in patru zile si patru prize, I am wild like that). Nu o sa va spun nici ca am mancat o cutie de branza topita every day for breakfast, cu switch de marci si joc de glezne incantate. Pur si simplu nu ar fi adevarat! Mai bine va zic pe unde ne-am potolit burtile si cu ce-am ramas asa, la purtatorul sensibil, dupa aceasta prima (posibil ultima:)) experienta in Vama.

La Cherhana e, daca nu am zis mai sus destul de explicit, best. Best of Vama. Pe langa icre si calcan, am mai incercat rapane (niste melci),

zargan (un peste cu oase verzi, foarte asemanator cu macroul), calabalac de mare (adicatelea pastrav de Marea Neagra), chefal si rechin.

Chefalul mi s-a parut cel mai bun. Rechinul mi s-a parut cel mai gras. Pestisorul fosforescent nu mi-a placut. Una peste alta cu mujdei, am iesit pe plus La Cherhana. Si am baut nectar bulgaresc ca pe vremuri, cand or fi fost si vremurile alea.

La Bibi Bistro am mancat mediocru. Mic dejun ok, pranz ok(ish). Ca sa citez un clasic, e cam “hit or miss”. Ciorbele deloc nu mi-au placut la Bibi.

La Canapele am mancat intr-o seara o shaorma buna, cu cartofi prajiti adevarati. Kudos!

La Lyana (fosta La Mitocanu’), am mancat un porc cu varza calita foarte foarte bun,

plus un papans singular, dar care facea cat doi.

Afara de astea, clatite si suberek. La Soni era inchis.

 

Si acum, niste trivia:

  • Prima benzinarie de pe autostrada, sensul de mers spre mare, e la km 45. In case u wanna time your bio breaks;)
  • Sezlongul in Vama e 15 lei pe zi.
  • Marea la Vama e cea mai versatila mare: are in orisice moment o alta culoare.
  • La supermarket au de toate branzele topitele.
  • Farmacia e inchisa vesnic (am stat patru zile acolo, n-am vazut vreodata animatie).
  • La Vila Dini e frumos, e curat, e fix pe plaja. La Vila Dini e si Moartea Linistii, caci alaturi, la terasa folk Open Stage, canta un nene cu lipsa de talent tot repertoriul Ducu Bertzi si Gheorghe Gheorghiu (da’ chiar, oare astia doi or sti cum era Vama cand era ce era?). Daca nenea asta nu se face plecat spre pasuni mai verzi, sanse bune sunt sa le shmshm biznisul astora cu Vila. Foarte draguta dealtfel, am zis.
  • Best pick up line, Vama Veche 2013: “Incep prin a va spune ca, spre deosebire de 99% din barbatii din Vama, eu AM cazare!”
  • Nudisti. Need I say more is less?
  • Copii, multi copii. Adica na, cine isi face de-acasa socoteala somnului si a lipsei urmei de fund de bebelus, o suge, cum ar veni, in chec. E plin de reprodusi.
  • Greieri. In casa, pe bluza, sub bluza. Pot fi convinsi sa dispara daca desurubati cu maiestrie becurile din balcon.
  • Alte insecte, taratoare, animale, animalute, personaje pitoresti, betivani, pastilati, pitzis si cocalari de Bucuresti: da.
  • Mizerie pe plaja: da, dar nu asa rau in iunie ca in sezon.
  • Necesitatea includerii in bagaj a unui espressor: da. Cafeaua e apa-pishu cam peste tot. Noi am avut masina de cafea Nespresso si cani de sticla, coz we’re comfort zombies like that:D
  • Autan, dopuri de urechi, pastile anti alergie: da.

Am scris atata si nu v-am zis nimic. Nu v-am zis esentialul: ca locurile sunt numai si numai atat de frumoase precum oamenii cu care le imparti. Si eu… am iubit Vama Veche. Cum, probabil atatia altii inainte mea au iubit-o. Nu pentru ea in sine, ci asa, pentru ce. Si mai ales pentru cu cine.

Ah, si am vazut rasaritul. A intrebat de voi;)

24 comments » | every day, life, reviews

bine ai venit, mai, iaurt bio produs in Romania

June 12th, 2013 — 1:41pm

Image courtesy of federico stevanin at FreeDigitalPhotos.net

Acum mai bine de juma de an, am fost supusa unui teasing monstruos. Se facea ca stateam la o masa cu niste oameni de-aia de vrei sa-i iei acasa, si fiecare povestea una alta. Si-apoi, un comesean mi-a aruncat-o la fileu, de mi-a stricat iremediabil linistea serii. Mie ca mie, dar sa vedeti lui in ce hal:)) Cica provocare: urmeaza sa lansam un produs nou, ceva fabulos, nu ghicesti ce, nu nu. Bai, dar nu va puteti imagina… n-am mai fost om din clipa aia. Da-i si speculeaza, linge portofoliul Olympus pe fata si pe dos, stoarce-ti creierii, gandeste-te la ceva din strafundurile ADN-ul brandului Olympus de la mama lui, mituieste-ti intuitia cu carnati grecesti de la Meze Taverna sa produca treburi… intuitive. E un alt iaurt cu fructe? E vreo mare branza? E lapte cu cacao? Sunt cutiute de-alea decadente cum are Olympus in Grecia, cu iaurt intr-o parte si miere intr-alta? E kefir? E unt? Doamne iarta-ma, asa am tinut-o toata seara. N-a fost chip sa extorchez informatia pretioasa de la oameni. Am plecat acasa caine ud, caci na, I hate dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m not winning.

Ei, si cum stateam eu, miezul noptii bine trecut, motz cocotz in pat, cu ochii in tavan, deodata m-am ridicat in fund si cu un gest maret, de Mihai Viteazul pe cal, am zis: STIU! E IAURT BIO! Trecut-au lunile, iar eu… cum sa zic, nestramutata in convingere, eram cuminte in viata mea, imi vedeam de treaba si asteptam anuntul. Si nu zici ca de ieri e oficial?:D E el ma, el e, iaurtul Olympus bio, primul si singurul iaurt bio romanesc de pe piata. Ceea ce, in sine, mi se pare o super veste. Nu mai zic ce dans al bucuriei am facut cand mi s-a fost pusa in brate prima transa, caci, se stie, I love dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m winning:))

Radem, glumim, dar acum pe serioaselea sa vorbim. E magic ca incep sa apara si la noi lactate bio made in Ro. Nu pentru ca e trendy-flendy sa mananci bio, ci pentru ca, mi se pare mie, e parte din aceeasi nevoie de schimbare pe care o resimtim din ce in ce mai multi si din ce in ce mai tare. Care nevoie zice ca daca nu facem ceva, o sa ne ingroape industria asta alimentara bolnava cu care am avut nesansa sa ne sincronizam. Un produs bio local, scos la un pret corect si ok (2 lei si ceva), care mai e si bun la gust, cu un continut echilibrat (proteine din belsug, 5g la suta, carbs in cantitate mai mica decat ce gasesti in iaurturile bio de import, fermentii cei corecti, no junk, lots of calciu si B12) zice, practic, “ne pasa de tine, mai Consumator mai”. Presupun ca Olympus Romania nu si-a propus sa se imbogateasca din gama asta si nici nu cred ca le-a fost usor sa gaseasca laptele cel bio, sa faca la un fel sa separe productia bio de cea non-bio, sau sa sparga cu produsul lor local rafturile bio dominate zdrobitor de marci internationale highly overpriced. Păsare, da, asta imi sugereaza mie toata intiativa. Sustinere pentru producatorul local de lapte bio si drag pentru consumator. In atare conditii, cum sa nu-i iubesc, ziceti voi, cum?

Din aceeasi sursa, a dragului, de data asta, dragul meu de ei, ma lipesc si eu de campania Olympus – Romania traieste bio. Care campanie suna asa, nitel bombastic, dar de fapt e code for “hai sa dezvoltam impreuna”. Hai sa ne pese mai tare de ce punem in gura. Hai sa sprijinim producatorul local care-si bate capul sa se certifice bio (daca v-a interesat subiectul, stiti precis ce pain in the behind e lucrul asta, vorbim de ani de zile de sol netratat cu nimic, de vaci care pasc iarba de pe solul ala, care cresc in libertate, netratate cu mizerii, antibiotice si hormoni, hranite numai si numai cu hrana certificata bio… etc.). Un “hai sa” frumos, din care sunt asa, cumva, happy and proud ca fac parte.

In urmatoarele luni vreau sa-mi aduc si eu “adusul”, sa ne cunoastem mai bine, eu si vaca bio, sa facem impreuna entuziasm, cu cuvintele noastre. Asta-i badge-ul campaniei si asta-s eu, felicitand din inima intreaga echipa care a lucrat la a pune pe piata produsul asta. Two thumbs up:)

http://www.olympusdairy.ro/

https://www.facebook.com/OlympusDairy

5 comments » | every day, publicitate, reviews

Back to top