Tag: pui


eram precisă că virgulă coq au vin e ceva complicat

June 7th, 2015 — 8:33am

coq au vin

Nu, deci nu înțelegeți. Ani de zile m-am ferit de el ca dracu de tămâie, că eram așa, foarte foarte sigură că e neam cu bifborGhinion (srsly? eu refuz să gătesc ceva cu ghinion!) și că durează like O MIE de ani. Până când într-o zi săptămâna trecută (să fi tot fost 1 iunie, sau așa), la instigarea lui Agricola Bacău, Creator de Poftă, am decis să face my nemesis și și și l-am făcut. Ocazie cu care am aflat, practic, cel mai bine păstrat secret al omenirii. Și acum o să vi-l zic și vouă:

Coq au vin este DOAR o tocăniță! Shhhhhh!

😮

coq au vin

Agricola Bacău are campania aia cu mese de poveste, v-am mai zis de ea în postarea asta, în care am încercat eu să-mi imaginez ce ar zice masa noastră din sufragerie dacă masa noastră din sufragerie ar putea vorbi. Mai știți?

Ei, o altă poveste simpatică de zis în contextul ăsta (al puiului, mesei și puiului pe masă), e povestea prânzitului în familie zilele astea, versus aceeași treabă în epoca BC (before child). Și ce alt lucru mai bun de hrănit copilu’ decât staple dish-ul franțujilor, cu pui, bacon și două soiuri de alcool? (kidding, bre, alcoolul se evaporă! cred?!) Da, zău, nuș’ ce m-a apucat, dar de after Rusalii (slash ziua copilului), asta mi-a venit să fac, că mă gândeam să fie mai speșăl, știți, nu așa, orișice tocăniță :p

_

Întrerupem sarcasmul cu o rețetă, luați notițe, că nu se întâmplă prea des să găsiți nivelul ăsta de artă și precizie pe aici. Zice-așa:

Pentru 4 porții de tocăniță coq au vin
1-2 linguri de făină
8 ciocănele de pui
2 linguri ulei de măsline
2 cepe mari
125g bacon cuburi
2 căței de ustroi
4 linguri cognac
300ml vin roșu
150ml supă concentrată de pui (sau apă, na)
60 ml suc de rosii de bună calitate
1-2 foi de dafin
cimbru uscat, boia, alte miresle

iar pentru crutoanele ei:
25g unt
1 lingură ulei de măsline
1 cățel de usturoi zdrobit
4 felii de pâine foarte foarte bună și neapărat cojoasă

Buuun. Într-o farfurie punem făina aia și o asezonăm cu boia, cimbru, sare și piper. Tăvălim pulpițele suculente prin dânsa. Încingem într-o cratiță uleiul de măsline si le perpelim lejer, pe toate părțile lor. Apoi le păstrăm la cald cât mai facem noi una alta.

IMG_1504

În tigaia deja murdărită, ne apucăm să prăjim ceapă cu bacon (omg the smell: paradisul!).

IMG_1518

Adăugăm usturoiul și returnăm puiul la cratiță. Adăugăm cognacul (enjoy bulbucii!). După  aia, vinul. Apa. Sucul de roșii. Ierburi uscate, dafin, sare, piper. Acoperim cu capac și dăm la cuptor (180 de grade), cca 1h și, să zicem, un sfert.

Când e gata maglavaisul, un singur lucru mai e de făcut. Să încălzim într-o tigăiță ulei de măsline, unt și cățelul ăla de usturoi zdrobit și să prăjim cu simț de răspundere feliile de pâine, pe ambele părți. După care să le aruncăm în cinstita tocană.

Atât, frate! C’est tout! Nu pot să cred că m-am ferit atât. E simplu și absolut delicios. Mortal. Sosicul ăla… gee, folks, visul umed al papilelor gustative. Hai, fără frică.

IMG_1591

_

După ce am propriu-zis gătit, am așternut masa. Fața de masă nu era călcată, dar măcar am împins mai încolo castelul de lego. Iepu’ și-a așternut familia de castori la masă, după cum și păpușa Alessia. După care, ca Nastratin Hogea, și-a băgat mâneca în sos pân la cot și noi pe lângă ea. După care s-a foit. După care s-a mai foit nițel. După care sosul era peste tot. Și Alessia își pătase rochița, și baby castor căzuse cu fața în niște baby bacon. Dar faza e că nu contează. Mesele în familia cu copil de 4 ani nu-s în niciun caz despre tihnă, nici despre fețe albe apretate. Sunt despre dinți rânjiți pe după copănel și concluzia (fabuloasă, if you ask me): Baconul e CEL mai bun!

Poftă bună la coq au vin și mese de poveste. Vă urăm noi trei 🙂

2 comments » | publicitate

pot-au-feu

February 10th, 2014 — 12:53pm

pot-au-feu

In traducere libera, “oala-pe-foc”, acest termen franfouf ascunde, in fapt, o cinstita tocana. In Franta, pot-au-feu e staple dish pentru masa de duminica. Li se trage de la nushce rege, care, zice-se, ar fi decretat ca niciun taran din regatul sau nu are voie sa fie asa de sarac incat sa nu-si permita duminica si anume “poulet au pot”. Intre timp, poulet-ul s-a facut bouef, ca in contemporan, mai des decat cu pui, se face tocana asta din carne de vaca pe osul ei, ba chiar si din coada de bou. Cum eu nu aveam coada de bou, ca mi se intampla des sa nu am, l-am onorat pe ma’ friend Henry Quatre si-am prestat un pot-au-feu ca pe vremea dansului, deci cu poulet.

Cica se ia bucata de carne, ce-o fi ea (eu – piept de pui oshenesc, ca atat am putut), se freaca ea cu niscai sare si piper si se pune deoparte. Intr-o cratita cu unt (amestecat cu o lingura e ulei de gatit), usturoi pisat si cateva vrejuri-ramurici-tulipini(??) de cimbru, se aduce carnea. Intoarsa ea pe toate partile, pana-i aurie toata. Se acopera cu apa fiarta, in ea cu foi de dafin legate frumos in bouquet garni, dimpreuna cu cimbru si, daca este, salvie. Fierbe carnea, sa zic, un ceas. Daca e ruda cu vaca, probabil mai mult, vreo, macar, doua ceasuri. Se spumeaza la nevoie.

Apoi adaugam legumele, intregi sau taiate bucati mari: cartof, morcov, pastarnac, telina, radacina de patrunjel, praz si ceapa. Eu am mai pus conopida, c-asa mi-a venit. Si parca un ardei galben, tot de-aia. As fi pus poate si fenicul, dar n-aveam. Cert e ca la momentul asta, carnea e deja moale. Nu-i gata gata, dar e gata destul. Tocana se completeaza cu apa daca trebuie, se acopera cu capac si se fierbe la foc rabdator si mocnit, pana cand? pana cand e gata, doh! Se scot din supa toate alea, se astern pe platou, se sareaza, se pipereaza si se garnisesc cu patrunjel. Da ma, asa, fierte, nimic altceva. Ei nu chiar nimic, ci maioneza de casa, cu sau fara usturoi. Sau un dijonnaise.

Zeama concentrata se pune la congelator, face o baza excelenta pentru mancare. Nu o sa va vina sa credeti, dar e mai buna caknorr!!! (sarcasm, viata fara tine e pustiu!)

E de duminica, e de familie, e de copii, e simplu, iar pentru ceva fiert si-atat, zic eu ca merita timpul si caloriile.

pot-au-feu

PS: Nu vindeti pielea ursuletului din padure, dati-o gratis.

Comments Off on pot-au-feu | every day

tocana de pui cu chorizo, ardei si cartof dulce

January 17th, 2014 — 12:56pm

tocana de pui cu chorizo, ardei si cartof dulce

Of, bai… Pozele astea facute noaptea in bucatarie sunt spaima poftei de mancare. Si totusi nu pot sa nu va povestesc despre tocana cu chorizo pe care am facut-o intr-o seara saptamana asta in scop de pachet pentru a doua zi, si la care ma gandesc cu profund regret. Regretul ca n-am facut mai multa, adica. Revansa mi-am luat-o cu un pot au feu cat ratia lui Berila, din care am mancat trei zile, toti. Se pare ca zilele astea am o problema de dozaj. In cap, dupa cum si in farfurie.

Revenind la cele lumesti, aveam in frigider niste chorizo, ramas de la ceva board game night cu tapas. Ceva trebuia facut cu el, asa ca intr-o seara zic: ia hai, o tocana slinoasa sa execut, ca sa nu ziceti ca ma iau prea in serios. Ma pun de calesc doua copane de pui  intr-o lingura de ulei de cocos, dimpreuna cu feliile de chorizo si, mai apoi, o ceapa. Cu boia de calitate, cimbru, sare si piper. Un praz, un morcov si un pastarnac. Si-apoi mult ardei rosu. Acoperit totul cu apa, mocnit vreo 20 de minute.

Nu aveam in cap un sfarsit anume pentru tocana asta. Putea sa fie naut, cartof, sau god knows ce. In cele din urma, a fost sa fie cartof dulce. Plus unul normal, asa, la deruta. Am fiert tocana inca vreo 20-25′, pana cand s-a luat carnea de pe os. Inainte de generic, am adaugat o lingura de passata de rosii. Iar in farfurie, mult patrunjel verde, coz I have a fetish;)

tocana de pui cu chorizo, ardei si cartof dulce

Tocana asta e belea, va zic. O puteti face picanta sau dulce. Eu am facut-o dulce (cu praz, cu chorizo dulce, cu sweet potato, fara prea multe miresme), pentru ca eram asa, in the mood for comfort food. Dar nu vad de ce n-ar merge foarte bine si cu chorizo iute, harissa, naut… Presimt un sequel, in asteptarea caruia ma declar satisfacuta temporar si indexez la favorites aceasta nebunie.

Viata mea este si ea o tocana.

PS: Creati-va pe voi, chiar si de la zero.

Comments Off on tocana de pui cu chorizo, ardei si cartof dulce | every day, favorites

ziua de luni, Freddie-dumnezeul si reteta pranzului perfect

August 20th, 2013 — 12:14pm

juicy burger

Iubesc ziua de luni! Da, ma, I am freaky like that:p Iubesc ziua de luni si-l iubesc pe Freddie, stiu, n-are legatura, dar trebuia sa zic! Cu atat mai tare iubesc ziua de luni, cu cat ea vine, uneori, dupa o duminica in care ai gatit industrial. De exemplu, iubesc ziua de luni, 19, in care te trezesti plin de energie si din proprie initiativa la sase si 19 minute, impachetezi un pranz ca la carte si doua gustari sanatoase, le asezi cu grija in noua ta geanta termoizolanta rosie, superrrba, de la Ikea si off you go. Sala, cardio, quick shower, de machiat te machiezi in masina (nu degeaba nu ti-ai luat niciodata carnetul, e pe maxima eficienta treaba), dupa care munca, ceea ce, in general, aud ca n-a omorat pe nimeni.

Dar sa onoram aceasta raritate a raritatilor oaia roz, acest post care e actually DESPRE MANCARE, cu doua retete.

1. Burger de pui piri piri. Nimic mai simplu! Se cumpara niste piept de pui (sau de curcan) [cca 500g pentru 4 burgeri grasi], dintr-un magazin care se ocupa cu tocatul pe loc, se, deci, toaca pe loc, se vine frumos cu el acasa, se deverseaza intr-un castron si se framanta bine cu o ceasca de supa fierbinte (hai, si apa), o lingurita de amestec piri piri (am gasit la Mega Image pliculete de la magazinul de mirodenii, foarte incantata am fost!), o lingura rasa de mustar de Dijon, sare si piper dupa gust, boia dulce si turmeric daca vrei sa aiba si-o culoare. Asa. Se abandoneaza carnea in frigider cca juma de ora, ca sa-si lase toate alea gustul lor. Apoi, modelam din ea patru chiftele plate, burger style, si le frigem pe gratarul bine incins. Burgerii astia de pui sau de curcan sunt still metoda mea preferata de gatit fadul piept. Am mai scris despre dansii aici si aici. Ce e nou in schema e mustarul, o smecherie de la Jamie invatata si practicata religios de-atunci incolo. Trebuie neaparat sa incercati, ca io nush cum sa va explic ce efect magic are mustarul ala asupra unei chiftele amarate.

yumzors!

2. “Salata” de orez curry cu dovlecei la gratar. Incepem cu dovleceii. Pe care ii taiem pe lung, ii azvarlim intr-o punga si ii mermelim cu o marinata confectionata din ulei de masline, usturoi pisat si ceva sos de soia. Punga astfel pangarita se leaga la gura si se da la rece pret de cateva ore. Si-apoi se frig dovleceii pe gratar, no biggie. Orezul (basmati) se fierbe cu niscai curry de buna calitate, se raceste bine, se stropeste cu ulei de masline si otet (balsamic alb sau rice vinegar de-ala de sushi), se tavaleste cu un snop de patrunjel si apoi se imprieteneste cu sus numitii dovlecei.

Combinatia asta (foarte buna, dadada) are marea calitate de a se putea manca la cald sau la rece. Eu, de exemplu, na, din frigider direct in burta, nom nom. Caci canicula.

Asa. Ce-i de retinut de-aici:
1. Am facut de mancare (soc si groaza!)
2. Poti sa urasti sau poti sa iubesti ziua de luni.
3. Freddie e dumnezeu! [come come, don’t be afraid, click on the goddamn link, tiz my gift to you, azi, adica marti:D]

2 comments » | every day, favorites

intre supa si tocana. in orice caz, buna. buna de tot.

April 25th, 2013 — 10:45am

Mai tineti minte megatocana si maicevacamegatocana? Ei bine, astazi v-o prezint pe sora lor, supcana. Sau tocupa. Adica ceva intre supa si tocana. Props to Mishu for coining the words, desi, honestly, honey, nush daca o sa prinda, lumea nu cred ca e pregatita pentru… tocupa(?) Anyway. O minunatie la care m-au instigat acum cateva zile niste cartofi noi (bai nene, chiar, 12 lei kg? srsly?! cata impertinenta!), cu care voiam musai altceva sa fac decat o bine simtita prajeala, bifata cu doar o seara inainte.

Am facut intai o supa de pui foarte concentrata. Apoi am “ras” carnea de pui de pe oasele ei, am pus-o intr-o cratita larga, impreuna cu a bunch of cartofi noi, niste sparanghel, niste ardei rosu, o legatura de ceapa verde taiata grosolan si niste baby carrots. Am acoperit toate astea cu supa fierbinte. Sare, piper proaspat macinat si tzusti in cuptor, la foc molcom asa, cat se se inmoaie toate cele. La final, am adaugat doua linguri de smantana dulce si o mana de patrunjel verde. Toata smecheria e sa nu astepti sa scada zeama, sa nu ingrosi sosul si sa nu folosesti alte spices decat salt&peppa. Pentru ca vrei sa pui cu polonicul, vrei sa mananci cu lingura, vrei ca legumele si carnea sa aiba gustul lor, iar supa – gustul tuturor.

In deja obisnuita alta-ordine-de-idei, ma gandeam ieri, in contextul unei chestiuni pe care a trebuit s-o fac si care mi ti-a luat zona de confort si mi ti-a izbit-o de toti peretii pana cand masuta de cafea nu mai era pe podea, ci pe tavan, si buda nu mai era la stanga, ca la stanga era bucataria, si un omulet mic o freca la mop, dar nu pe jos, ci fix pe mine, si in general, nimic nu mai era la fel… ei in acest haos acceptabil si acceptat, ma gandeam ce m-as face daca brusc, de maine, ar trebui sa ma fac altceva. Sa muncesc, nu ce muncesc azi, ci… nush, ceva complet diferit. Si si si, foarte interesant… Mi-am dat seama ca, in asortimentul potrivit de oameni, nu prea conteaza ce faci.  Mai degraba conteaza cu cine. Este foarte simplu totul cand lucrezi cu oameni foarte misto:) N’est-ce pas?:D

PS: Fiti voi, chiar si in somn. In loc de “Da, dar…”, spuneti “Da”. In loc de nimic, zambiti:)

2 comments » | every day

pui la capac a la 8 martie, imbogatit metaforic cu vagi urme de intelepciune a la mama din mine

March 8th, 2012 — 9:26am

Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

 

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

 

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

18 comments » | every day, life, mommy undercover, publicitate

puiul cu smantana accidental, cu realizare in trei pasi si doua zile

March 6th, 2012 — 8:58pm

Deci: eram in posesia a doua pulpe de pui facute la cuptor, pe modelul tava cu apa si nitel ulei, acoperite cu folie pana sunt gata si descoperite intru rumeneala de final. Le facusem asa basic deoarece urmau sa expire:p Aseara se uita Mishu in tava si zice: mvaaai, dar sunt asa… balane! Nu bun, scarbos, gen. Zic eu in capu meu: las ca ti-arat eu tie! Ma suflec de maneci si iau o tigaie cu pereti adanci. In ea pun o lingura de unt si niscaiva ulei de masline cu aroma de usturoi. Perpelesc bine pulpele pe ambele parti, asezonand ghebos cu un mix de condimente (cimbru, busuioc, maghiran, usturoi si nush ce mai avea mixu in el). Amestec intr-un castron o cutie de smantana dulce cu o lingura de smantana acra si nitel amidon. Torn chestia asta in tigaia cu puiul si o vantur de colo colo pan se leaga sosul. Separat trantesc o mamaliguta in care, cat era pe foc, desert o punguta de emmentaler ras. La servit presar emmentaler de-asta peste intreaga farfurie. Mi-nu-nat! Se va numi puiul cu smantana accidental, cu realizare in trei pasi si doua zile;)

11 comments » | every day, favorites

dragostea de mine trece prin stomac (un post pentru o persoana foarte speciala /wink wink)

February 14th, 2012 — 10:06am

Si ce mai zici tu, bai Cookie? Esti bine, sanatoasa? Viata e frumos? Sa stii ca de mult ma tin sa-ti zic ca… well…  (cum sa ma exprim ca sa nu ma intelegi gresit?)… arati ca naiba. Nush, zau, ce se intampla cu tine. Mecla asta anemica, parul asta valvoi, pijamalele astea terfelite, care se iau dupa om precum cainele comunitar, te fac de nerecunoscut. Ma mai iubesti nespus? Ca uite, vreau sa te invit sa iesim de Valentine’s Day. Noi doua, eu si cu mine. Catchu’ e ca tre’ sa te speli pe cap, sa mirosi frumos, sa te imbraci ca o femeie (in puii mei) si sa nu scoti o vorbulita. Vom iesi la pranz, pentru convenienta situatiei. Vom iesi… in casa noastra. In sufragerie. Eu voi gati pentru tine pui. Vom bea Cola apa. Te vom barfi pe tine si ne vom iubi in clisee. Ne vom iubi cu inima tanara si cu burta plina de carne, asa cum ne place. Si-apoi, eu am sa ma cocot pe un taburet si am sa-ti recit poezii cu rima, pentru ca niciun gest nu e suficient de desuet atunci cand vrei s-o faci sa priceapa ca she’s the one. Ia, te rog, aminte la aceasta superba mostra liricoasa, am scris special pentru tine urmatoarele:

Daca tu esti la gara, eu vin azi cu trenul
Daca esti la padure, eu sunt padurarul Costica
Daca taci si nu tipi, e fiindca ti-e frica
Si-n toata padurea, tu tot cauti Zenul.

Te rog sa intelegi ca nu mi-e usor. Nu te-am mai curtat de cand aveai cosuri. Dar am fost aici, stoica, fidela ca o nevasta de marinar, asteptand sa ti se feshteleasca dragostea de tine, ca sa mi ti-o iau de-o aripa, si s-o azvarl in oala, si sa facem impreuna o tocana de amor de sine, ce n-a mirosit niciodata mai bine. Pam pam.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Bai, care radeti acolo in spate? Ca va dau afara imediat! Sau ce, nu s-a mai pomenit ca de ziua indragostitilor sa ai un date cu sinele? Nu, pe bune. Eu asta am in plan. Vreau sa-mi arat mie ca imi pasa de mine. Mi-am facut o mancare buna de lins cratita, iar daca astrele se aliniaza corect, am sa am si timp s-o mananc. Planul e sa stau la masa. Jos, adica, stiti, pe scaun. Nu la varice, in bucatarie, cu Purcifer intr-o mana si cu telefonul strans in menghina dintre maxilar si umar, asa cum numai fix un an de stat acasa te poate invata. Deci asa nu. Vreau un pranz tihnit, cu storurile trase cat sa intre lumina, cu geamul inchis cat sa nu intre iarna si cu liniste deplina. Anul asta, de ziua indragostitilor, that special someone voi fi pentru mine eu. Aceasta aventura egotistica este rezultatul a one too many phonecalls la 9645, iar daca e adevarat ca dragostea trece prin stomac, mi-e clar ca eu si cu mine tre sa facem ceva sa rekindle our romance. Intelegeti voi ce zic? Pai daca da, atunci va poftesc sa va suflecati manecile si sa executati ceva bun de mancare pentru voi insiva, pentru ca… well… pentru ca meritati. Pentru ca, every now and then, mai tre’ sa va aratati dragostea si fata de propria persoana. Si ce mod mai bun de a face asta decat cu o foarte, foarte buna tocanita sentimentala. (De mult ma roade, btw, ideea ca relatia unui om cu mancarea il defineste. Si de mult am zis ca oamenii care nu vad rostul gatitului pentru ei insisi, ci doar pentru familie/prieteni/copii etc., sunt niste oameni cu o suferinta. Dar sa nu divagam si mai mult decat am facut-o deja de la un post care se vroia unul simplu, cu pui.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

In 99% din cazurile in care exista in sala de asteptare a bucatariei noastre aripioare e pui, ele ajung asa: http://easypeasy.ro/2010/11/aripioare-la-cuptor-cu-legume-sote.

Adica marinate pripit si perpelite in tava pana cand ies crocante si aluneca pe gat ceva de speriat. Aceasta reteta basic nu avea insa cum sa fie de ajuns pentru pranzul meu romantic de una singura. Vroiam ceva special. Ceva la care sa muncesc. Ceva cu planning ahead. Cu timpi de preparare si asteptare, cu pauze de privit galesh prin geamul-oglinda al cuptorului, cu anticipatie flamanda. Ceva cu dichis. Deci nu, nu aveam sa ma multumesc cu clasica tehnica de preparat puiul, zisa de sotul meu si “crocantzescu”. Nu si de data asta.

Deschid paranteza ca sa va spun ce cred eu ca e musai sa se regaseasca in orishice mancare cu pui. Pai… e simplu: UNT, USTUROI si CIMBRU. Inchid paranteza.

Ei, primul lucru pe care l-am facut o fost o strasnica marinata. Nimic original aici: o ceasca de ulei de masline, nitel sos de soia, piper proaspat macinat, cimbru, Nomu smokey peri peri si niste boia iute afumata la completare, nitel chimen rasnit, niscaiva ierburi de Provence si doi catei de usturoi zdrobiti. Zeama asta se toarna peste aripioarele spalate, sterse si azvarlite intr-o punga trainica, de felul celor de se gasesc la DM, alea de 6l pentru congelat diverse oratanii. Bun. Punga asta cu minuni se tine peste noapte la frigider. Merita asteptarea? Ma veti intreba. Sau e acelasi lucru daca lasam carnea la marinat doar 1h-2? Pai, in all honesty, eu sunt pentru versiunea grabita, cam intotdeauna. Deci nu v-as indemna sa marinati cu zilele, decat daca vreti voi sa va smtiti mai din cale-afara asa, precum eu in situatia de fata. Altfel, merge si a quicky, al naibii de bine!

Mai departe. O data aripioarele marinate de nu mai stiau cum le cheama, le-am scos din punga si m-am apucat sa le prajesc intr-o tigaie cu unt, la foc molcom, pe toate partile.

Nu le-am lasat sa devina crispy-maro, ci le-am dat, mai degraba, o tenta aurie. Cam asa:

Apoi le-am scos pe farfurie, iar in grasimea ramasa in tigaie m-am apucat sa sotez un praz, doi morcovi si vreo 12 catei de usturoi. Am stins cu vin alb si-am dat tigaia deoparte.

Bai, si acum incepe opera de trei parale arta. Intr-o cratita rotunda se pun frumusel balanele aripi intr-un fel de monument circular, precum in imaginea care valoreaza mai mult decat 1000 de cuvinte (zau ca nush sa explic pe de-a vorbele, sper ca se vede clar in poza):

Intre aripi am bagat niste separatoare de ceapa rosie, iar la mijloc am varsat legumele sotate, cu tot cu vinul lor. Mi-am amintit sa pun si niste mazare congelata, de felul extra-fin. Am garnisit cu buchet de cimbru. Am completat sosul cu niscaiva supa de pui (chicken stock, poate apucam in viata aceasta sa discutam si despre ea), cat sa acopere carnea cam pe 3/4, am pus deasupra niste folie de aluminiu intepata strategic cu furculita din loc in loc si am varat la cuptor cratita, la foc mediu. O ora nici nu m-am uitat la ea. Mi-am vazut de treaba. Am facut un piure semi-pasat, asa cum imi place mie (nu iubesc deloc piureul ala ultra-zdrobit, eventual si la blender, big big cah!), cu juma’ de pachet de unt in el si cu niste extra-lapte. Apoi m-am dus sa vad ce fac minunatele. Erau bine, multumesc. Le-am descoperit si le-am mai lasat vreo 20 de minute la foc mic, pentru o rumeneala placuta. Apoi le-am tras in cap o mana de patrunjel verde tocat, for the finishing touch.

In detaliu, aratau cam asa:

Apai daca nici asta nu e dragoste, atunci zau ca nu stiu ce vreti…

Anyways. De spus ca le-am scos pe farfurie, le-am aranjat frumos in cuib de piure cu legume, sos si ceapa verde, le-am sedus, le-am tras in poza si le-am abandonat, in asteptarea unui somn iepuresc. Pentru ca nicio relatie nu e perfecta, nici macar relatia cu tine insati…

… iar daca mananci din cratita, o sa ploua la nunta ta.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest pranz mi-a fost “cauzat” de Agricola Bacau, care m-a scos din amorteala si din foame, starnindu-ma sa declar cuiva iubire vesnica la farfurie. Cica ar fi si un concurs cu acelasi subiect, aici: http://www.facebook.com/pages/Creator-de-Pofta/121523801241383, like daca like.

Si daca, for whatever reason, va “simteti” singuri de V day, tratati-va pe voi cu mancare si cu dragoste. Happy ziua indragostitilor!

25 comments » | every day, publicitate

puiul oshenesc, spiritul craciunului si cei 2€ bine cheltuiti

December 13th, 2011 — 11:16pm

Pentru ca am vrut musai sa scriu azi, mi-am inceput ziua cu o farfurie de supa calda si-un tzamp pe pilaf de orez alb (cam cum ar zice buna-mea). Fix ce-i trebuie caprioarei la ora zece dimineata. Prin amabilitatea lui Iepu’ Purcifer, n-am mai apucat a posta nimic, dar macar m-am asigurat (si azi) ca nu voi muri de inanitie (o vorba-n vant din partea mea, o sa va zic candva zilele astea una alta despre niste oameni care chiar stiu ce e aia foame, eu nu pot trai cu ea o ora, ei traiesc cu ea zile…).

Ei. Intrebarea este ce pui mancam io. Si raspunsul: pui… oshenesc. Da. Asa-i zice. Ca se facea ca eram cu consortul in Auchan, unde nu pot sa zic ca-mi prea place, nimeream pana mai ieri doar accidental, dar de-acu’ o sa ma duc chitit. Asa. Si la raionul de carnet, in fata-mi se asternura deodata niste pui mari, si galbeni de grasi ce erau, cu pielea tare si carnita inchisa la culoare, precum pasaretul alergat. Ce este acest animal? Am zis eu. Si Pufix: cum ma pufi, e puiul osenesc, nu ti-am zis io de el? Cert este ca l-am luat pe el puiul, de fapt, doua pulpe si-un piept cu os, si l-am dus acas’ la noi, sa-i fac cunostinta cu sfanta oala. Am fiert mai multisor la el, dar doamne, ce bun! Pui adevarat, chiar aduce cu puiul de tara. Nicio treaba cu cocoricii si avicolii si alti de-astia. Asa tare m-am bucurat de supa si de pilaf, incat am ezitat sa share, ca data trecuta cand v-am zis de fructele congelate, n-am mai gasit cu saptamanile. Totusi, natura mea deosebit de altruista intr-alea halelii a invins. Meritati, nu-i asa, puiul gras, puiul oshenesc. Ii zice asa de la Oash, nu de la Auchan cum crezui eu si cateva fete de-ale mele. Cica s-ar gasi si-n Real si Cora, eu zau ca nu l-am vazut pana acum in niciuna din astea.

Asa. Deci cautati puiul bun si galben, e usor de recunoscut.

Trambulim mai departe fara noima, pentru ca vine peste noi spiritul Craciunului si nu vreau sa ne gaseasca, nu-i asa, cu chilotii-n vine. Intai, un incident. Eram eu cu Boo intr-o seara la o trattorie. Era destul de tarziu, sa tot fi fost vreo 4-5 mese ocupate, atat. Bai, si intra in carciuma un grup de colindatori. Oameni in toata firea, nu pusti. Si incep a canta colinde asa de frumos, ca ti se facea pielea de gaina. Nu unul, ci vreo patru. Si de pe la noi, si de la altii. Eu cu Boo: mvaaai, ce draguuutz! Restul mesenilor, numa cu ochiu-n farfurie, nu care cumva sa necesite a se scobi prin buzunare dupa vreun cincilei. Cand au terminat de cantat oamenii, ne-au urat “sarbatori fericite”. Am raspuns doar noi. Pentru care chestie ne-am luat niste priviri de parca eram, gen, doo lepre. De m-au apucat asa toti nervii capului. In ce tara traim, bre oameni buni, de colindatul (frumos, cald, pe mai multe voci) este sinonim cu cerseala? De ce suntem asa opariti social, in loc sa ne bucuram ca niste copii? De ce nu facem om de zapada cu ochii boabe de piper? De ce nu iubim? Of.

Ceea ce ma duce la punctul numarul trei. Intitulat “facerea de bine…”. Bogdana isi raceste gura de niste bune luni indemnandu-ne sa-l ajutam pe baietelul cu DBA, Bibi, nu zic ca far’ de folos, dar precis usor nu a fost. Si dupa cum printesa si-a luat cu doua maini scatoalce cand a incercat sa ajute o fetitza fara o mana, asa, iata, si acum a iesit cu balamuc. Cum, va veti gandi, cum este posibil ca un om sa-si bata joc de dorinta altuia de a ajuta pe cineva al carui copil poa’ sa moara daca nu este ajutat? Pai… e simplu. Pentru ca in Romania, colindatul este sinonim cu cerseala, v-am zis eu ca se leaga.

Sigur, daca nu sunteti la curent cu recentul tambalau, nu veti intelege mai nimic din aceasta peroratie. Nu-i nimic si nevermind. Ca, de fapt, tot ce tre sa intelegeti is this:

Pana pe 16 decembrie, si doar pana atunci, puteti cheltui cu cel mai mare folos 2 euro, trimitand un sms la 848. O faceti pentru acest copil cu boala asta afurisita si rara, despre a carui suferinta au scris o multime de oameni cu suflet din online-ul romanesc. Iepu’ a racit prima oara acu’ o saptamana. Usurel. Doar niste muci mai vanjosi. Si tot mi s-a parut capatul tarii. Nu vreau sa imi imaginez prin ce trec parintii lui Bibi. Vestea buna (si in egala masura frustranta), e ca suma de care e nevoie pentru ca micul Bibi sa fie ca nou nici macar nu e foarte mare, 100.000 de euro. Nu e mare. E doar greu de strans. 50.000 de SMS-uri. Oare suntem atatia? Sunteti cu mine?

Si chiar, voi ce-ati face daca in carciuma unde cinati ar intra niste colindatori? Le-ati zambi? Le-ati da bani? I-ati privi cu scarba? V-ar fi rusine pentru ei? Nu, pe bune.

15 comments » | every day, off topic, umanitare

ostropel in cinci minute. hai, sase

December 7th, 2011 — 4:05pm

Ciocanelele erau fierte in supa. Eu ma uitam la Vocea si ma tot gandeam in subsidiar ce sa fac cu ele. Tentatia de a le azvarli cu bolta in frigider era… tentanta. Cand colo, ce sa vezi, am facut cel mai pripit ostropel care exista. Si bun, foarte mult bun, mult mai bun decat in varianta asta. Mi-a luat fix cat o pauza de publicitate. Iata cum:

pus ulei de masline in tigaie – incins oleaca, nu prea tare – azvarlit in el niste usturoi de-ala gata tocat, din congelator – mermelit – varsat peste el o conserva de rosii tocate – iar mermelit – inmiresmat cu cimbru si piper – pus carnea in sos – clocotit – completat cu suc de rosii cat sa acopere carnea – iar clocotit – stropit cu niste sos de soia, nu ma intrebati de ce – si – treaba cea smechera – finetea – o lingurita de otet la final

Atat.

Voi, totu’ bine?

Later edit: Sa se consemneze ca azi e ziua cand Iepu’ Purcifer s-a ridicat pentru prima oara pe cele doua picioare la marginea patutului, all by her lonesome. Ain’t no mountain high enough!

9 comments » | every day, traditional

Back to top