Sambata asta ne-a impins de la spate toamna cea calda-color catre Cornu, locul unde multe bucati de carne si-au gasit sfarsitul la frigarea cu lemne si carbuni. De la badica pan’ la opinca, de la carnati de oaie pan’ la fleica, am ras tot ce ne-a stat in raza vizuala. Pe urma am dat raptul prin gradina familiei, caci prea “mustea” neobrazata de bunatati de tot soiul. Morcovi, pastarnaci cat Iepu’, gogosari, ardei grasi, telina, cartofi… le-am vrut, vorba aia, pe toate!

Si pentru ca nu ne ajunsese atata paguba, ne-am dus si-n livada. Unde am devalizat merii ionatani, ca, nu-i asa, sa manance asta mica eco bio shmoomoo, doar n-ati fi vrut sa-i luam fructe de la aprozar, cand tataia are cele mai smechere mere, de-alea de care cresc si-n prun (luati de-aici daca nu ma credeti – http://www.totpal.ro/senzational-prunul-care-face-mere-de-la-cornu/, yep, that’s us:)).

Anyway, Purcifer a facut CTC la merele bunicului, a zis ca merg o tura, asa ca le-am incarcat in sacose pi tati si pe-aci ne-a fost drumul inapoi la Bucuresti, unde in pruni nu cresc mere si nici in meri nu cresc prune, pentru simplul fapt ca traim in orasul asta de… piure de mere, ca sa zic asa.

Anyway, de fapt altceva vroiam sa va zic. Treaba e ca de azi incepe mare diversificare a iepurelui. Dupa indelungi rascoliri, am decis ca e timpul. Mergem pe o schema foarte apropiata de ce-o sa gasiti pe http://wholesomebabyfood.momtastic.com, si-am inceput fix azi dimineata cu piure de avocado. Care nu doar ca-i plin de toate cele bune, dar prezinta si avantajul ca pot sa mananc eu cu maxima placere resturile lui Purci’, pe paine, cu nitica sare. Uite-asa. Prima tentativa de mancare solida s-a soldat cu aplauze, asa ca zic ca am intuit corect momentul si ma felicit si pe aceasta cale.

Ia sa-mi povestiti voi aici, cand aveti vreme, ce mananca iepurii vostri? Necesit sa absorb informatie precum un burete deshidratat. Multumesc si revin cu niste fish fingers, poate si cu o supa cu galusti. Pana atunci, hasta la vista si guacamole, baby!

Cu ajutorul lui Dumnezeu si cooperarea lui Purcifer, plecam in vacanta! Or fi ele cinci zile fix, insa exeperienta se anunta memorabila. Mergem cu doua masini: intr-una ne punem pe noi, in cealalata punem bagajele, catel-purcel. Bagajele fizice, ca pe alea emotionale incercam sa le lasam acasa. Cand ma intorc, va mai povestesc despre aventurile mele ciberisterice, ca daca credeati ca asta e finalul, ei bine, ntz! Pana ma intorc, va las in charge aici, feel free sa scormoniti, cheia este sub pres. Sa fiti bine!

Azi am fost sa-i facem pasaport lui Iepu’-electronic. Trec peste faptul ca mi se pare o cruzime din filmele lui Tarantino sa nu existe un ghiseu special pentru babies la Directia Pasapoarte si Muci, ceea ce le da parintilor ocazia  sa isi inghesuie sugacii de-o maniera borderline iresponsabila (na, vrem si noi sa plecam in vacanta, ce sa-i faci:p) la cozi de-alea soioase si imputzite, impreuna cu tot poporul microb-ist. Trec si peste canicula asta scarboasa care ma face sa de-a dreptul urasc vara. Si peste insolatia capatata in drum spre C.E.C., ca doamne fereste sa platesti taxa de pasaport acolo unde iti si face pasaport, asta ar fi, what’s that word… civilizat:p

Trec peste toate ca sa va povestesc cu iz de anecdota cum ne-a intrebat pe noi tantinela de la pasapoarte ce ochi are copilu’, iar noi nu am stiut. Pusi in dificultate, i-am intins copilul femeii asteia: “Vedeti si dvs.” Dansa s-a dat trei pasi indarat, a scuipat in san si-a zis: “Nu nu, nu decid eu asta!”. Asa ca tatal familiei si-a luat inima in dinti si a decis el: “Sunt negri… deschis”. Asta din seria “verde-siclam”. Ce-am mai ras.  Pe urma ne-am pasaportat acasa, unde am asudat ca niste porci pana mai adineaori. Cand in sfarsit mi-am miscat fizicul pe canapea, sa ma conectez cu online-ul ca sa zic “decat” atat:

Happy 2nd anniversary, Pufica! <3 Suntem trei, dar tot noi.

mai stiti cum era la revelioanele alea studentesti, de aduceam cu totii de-acasa ba o salata boeuf, ba o bucata de piftie, ba oua umplute, ba te miri ce? well, regula de aur era sa aduca fiecare cat poate manca si ceva in plus. asa incat iesea pan’ la urma o masa imbelsugata, pentru toata lumea. pai de ziua mea eu asa vreau: cat pot manca, si ceva in plus, ca sa impart cu ai mei aia dragi, se stiu ei. hai, spuneti-mi la multi ani, sunt simpatica:D

Acum ceva vreme, insarcinata cu burta la gura fiind eu, m-am apucat sa fac research pe un esantion strasnic de mame din viata mea, avida dupa raspunsul adevarat la intrebarea “de ce fac oamenii copii?”. Ca mie nu mi-era clar deloc, ceea ce era de-a dreptul ironic under the circumstances. Ma puteam gandi la 100 de motive pentru care sa-ti iei o pisica si la circa zero motive pentru care sa te reproduci.

Am colectat fel si fel de pareri, care mai de care mai pe neintelesul meu: “ca sa ai si tu un rost pe pamant”- ntz!, “sa te hranesti cu realizarile copilului”- ntz!, “viata fara copii e pustiu”- ntz!, “ca sa aiba si ala mic pe cineva cu care sa se joace”- ntz!, “ca sa aiba cine sa-ti dea o cana cu apa la batranete”, ba chiar si “nu mai stiu mama de ce, a trecut multa vreme”.

In ziua in care am botezat Iepu’, am stiut. Mi-a devenit dintr-o data foarte clar si m-am si minunat de ce simplu e de fapt. Oamenii fac copii pentru ca se vor etern indragostiti. Fac copii pentru emotia aia de natura “lichida” care ii circula up and down, din fir de par pana-n varful degetelor. Pentru lacrima aia vesnica din coltul ochiului. Pentru dorul constant din capul pieptului. E ca un drog si posibil ca nu exista pe lume altul mai tare. Iubirea asta de copil pesemne ca ne leaga cel mai bine intre cer si pamant, si toata energia se scurge si rescurge prin noi ca o taina, pana cand suntem no more. Eu asa simt. Ca de n-as fi simtit, nici nu s-ar fi povestit.

Cu aceasta epifanie la activ, imi retrag parerea cum ca toti prietenii nostri vor primi cadou de Craciun prezervative, deoarece le doresc si lor ce avem noi, adica tot ce conteaza.

Moving on la lucrurile cele pamantesti, da, am botezat Iepu’. Ne-am ales biserica dupa criteriul “sa nu o bage cu capul in apa”. Ceea ce worked out pretty well, ca a fost si cea mai frumoasa slujba de botez la care am asistat vreodata. Va recomand deci Biserica Sfantul Ioan Rusul din Drumul Taberei: preot tanar si cu har, not to mention ultra-fotogenic, cor de baieti care canta dumnezeieste, locasul sfant – aerisit si luminos. Impresionant, chiar si pentru astia ca noi, ne-dusi la biserica.

Ce sa va mai zic, mi-a dat Dumnezeu cel mai cuminte copil eva’, niciun picut n-a plans, ba chiar a zambit cu gura pana la urechi la toate icoanele. A pozat ca o fotomodela la camera, de ne-a umplut cu mandrie pe noi parintii.

Fairy godmother Boo a tinut-o in brate mai bine de-o ora (pe mine deja ma rupe de spate, n-as fi putut, jur!). Timp in care Iepu’ a tintuit-o cu privirea ei de elfa hipnotizanta, deoarece stiu sigur ca din zestrea ei ereditara face parte si nemasurata mea iubire pentru cea mai buna prietena pe care o poate avea cineva acum si pururi si in vecii vecilor. Cine ar fi crezut acum 17 ani cand ne-am cunoscut eu si Boo ca o sa ajunga sa recite crezul cu dictie demna de invidia Andreei Esca la botezul copilului meu facut de mine…

… in timp ce eu o sa ma smiorcai ca o apucata, gandindu-ma ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap de-am primit nesfarsite camioane de iubire in viata asta.

Dar hai ca iar am dat-o in siropuri si acus se scoala maria sa Iepu’, de nu mai apuc sa va povestesc despre restaurant. Care altul decat Vulturul. N-am apucat sa pozez toata mancarea, ca eram asa, surescitata ca un hopa mitica diliu. Dar va povestesc cu vorbe si va arat cate ceva din meniul traditional pe care am mers. Aperitivele, partea mea preferata, au avut 450 de repere (nici nu le mai tin minte pe toate).

Cel mai tare mi-au placut icrele si vinetele, dar si rulada cu somon, cea cu pui si cea cu ciuperci.

Dupa aperitive am avut sarmale. Ca nu puteam sa nu, deoarece, se stie, la Vulturul se fac cele mai bune sarmale care nu-s facute de mama.

La felul principal fura muschi de porc umplut cu carnaciori, pulpa de pui la gratar, carnati de casa (ge-ni-ali!), cartofi cu rozmarin si salata de varza. Nu am poze, care decat… le-am mancat:p.

Ei si tortul, la insistentele mamei nebune, de bezea, cu fructe de padure, imbracat in ciocolata alba si garnisit cu iepure.

Facut la Photocake. Nu mi-a placut in mod deosebit crema de fructe, nu avea niciun gust, ar fi mers mai bine una de ciocolata. Dar macar a fost frumos.

Am stat pe terasa, ca era o zi calda si mergea cu spritz si bere. Iepu’ a fost impecabila, s-a dat din mana in mana prin bratele primitoare ale dragilor nostri prieteni, a dansat sandvis cu ma-sa si ta-su pe piesa de la nunta lor, a zambit cu gura fara dinti la toata lumea care a bagat-o in seama. Pe inserat s-a tirat acasa cu buni, iar noi ne-am restrans la o masa cu cine-a mai vrut sa ramana si ne-am veselit pana pe la unu noaptea asa, timp in care am mai bagat, off menu, cate-o salata berlineza cu paine prajita pe plita, cate-un coup jaques si apoteoticul snitel de curcan cu cartofi prajiti.

Iepu’ a primit de la Boo-care-a-fost-la-Paris un Moleskine special edition cu Micul Print, in care i-au scris cu drag prietenii nostri, ca sa aiba amintire peste ani. Caietul asta o sa “mearga” la toate aniversarile ei, o sa fie cumva jurnalul ei de copilarie scris de noi, adultii ei. Ca Iepu’ e asa, cumva, cel mai norocos copil, the precious one cum i-a zis Marius. Si toata lumea o iubeste, cum altfel?! Poate intr-o zi o sa va “citesc” din caiet, dar for now ramane secretul lui Lorelai Victoria Iepu’.

Mai sunt multumirile: Bursucu – multumesc ca te-ai lepadat de Satana, couldn’t have been easy on you:))), stii ca esti in viata noastra forever si nu de azi de ieri, we love you complet; Boo – am zis, si tu stii <3; Emilia, Dan, Marius, Mazi, Vlasci – you guys are our circle of trust <3; Printesa si ‘Iviu – nu ne stim de mult, dar nu-i asa ca ne stim? <3; Ami si Mihai – ne vedem rar, dar cand ne vedem, e parca n-am plecat niciodata, multumim <3; Maria, Robert si Mamaruta – voi sunteti ceea ce vrem sa fim when we grow up <3; familia Boo – doamna mama lui Boo, Nicoleta, Alex, Eli, Octav – acu’ you’re kinda our family too, multumim <3; familia Bursucu – Ciprian, Cristi, Bogdanel si mai ales Rufy – cea mai cool and collected mama I know – nu stiu cum sa va multumim pentru cat ne-ati ajutat, de cand aveam burta si pana n-am mai avut <3; Vlad s Anto-a-carei-zi-era-in-aceeasi-zi-dar-ea-a-venit-la-botez-totusi – love you guys <3; Beavis-si-fetele-lui-de-acasa-cu-febra, Anda si Cata-care-era-la-Tulcea – ne vedem doar la nunti, botzuri, cumetrii, dar tot sunteti cu mine de 17 ani, ceea ce e schema <3; Cristina-colega-mea-draga si Sergiu-care-ne-a-filmat-la-biserica – prieteni noi si dragi, abia astept sa jucam la nunta voastra <3; familia mama si familia Mishu – multumim ca ne-ati facut, ca ne-ati crescut si ca datorita voua, cumva, acest copil care ne umple de drag exista azi <3.

Inchei spunandu-va ca pozele cele frumoase, va prindeti voi numaidecat de care zic, sunt facute de Dan Petru, pe care vreti, va promit, sa-l aveti cu voi la evenimentele importante din vietile voastre.

www.danpetru.com/blog

Un like pe facebook if you please: http://www.facebook.com/DanPetru.Photography

Phew! Gata! Am zis tot. Va doresc sa va fie inima plina dupa cum mi-e mie azi. Si in plus fata de asta, va doresc weekend fain, cu racoare.

Acu’ vreo 12 ani, cand eram nemaritata si locuiam la mama, descopeream si eu, ca orisice tanara speranta intr-ale cratitei, cum sa fac una si-alta prin bucatarie. Pe vremea aia ma dadeam pe mirc (remember? – dinozaurul chat-urilor!), sub pseudonimul “intentia”, de care eram foarte mandra. Le ziceam tuturor ca “intentia conteaza”. Da, eram din cale afara de smechera, notJ. Stiam sa fac un singur fel de mancare – un orez cu legume. Pe care l-am botezat orez “intentia”, desigur. Habar nu aveam pe-atunci ce e aia mancare chinezeasca, si nici nu cred ca pusesem piciorul in foarte multe carciumi, asa ca tre’ sa recunosc ca aveam ceva intuitie. Iar tata ma incuraja cel mai tare, saracu’ de el, ce de farfurii de orez “intentia” a mai mancat pana a invatat mirobolanta fiica sa mai faca si alte alea.

Pai orezul asta se facea asa: se fierbea o punguta de Uncle Ben’s (aparuse orezul la punga, ce tare!), se scurgea bine. Se punea in tigaie niste ulei (de-ala ordinar, nu va ganditi ca de masline), se perpeleau in el niste ceapa tocata si ceva legume (ce se gasea prin casa, de regula ardei gras, mazare, uneori porumb, cand nu mi-era lene – morcov ras…), se adauga orezul fiert si mai la coada un ou. Se pipera ca la balamuc, ca lui tata ii placea cu piper.

Desigur ca de-atunci a trecut o vesnicie. Multe lucruri s-au schimbat. Cam toate. Si orezul cu legume nu mai e nimic special. Si nici tata nu mai e. Dar ramane amintirea piperata a unor vremuri pe care le-as strange la piept cand mi-e greu, daca as sti cum.

draga Iepu’,

iti scriu de prima ta “ziua copilului” si promit sa fac asta in fiecare an for the rest of my life. daca citesti aceste randuri, inseamna ca am supravietuit cu totii apocalipsei din 2012 si mai cu seama inseamna ca internetul inca ruleaza. evident, sunt cu un pas inaintea tuturor, stiu absolut sigur ca, pana te faci tu mare, romgleza va fi devenit limba oficiala a romaniei, spre jelania puristilor, a nationalistilor si a altor “istilor”.

bai Iepu’ bai, n-am sa te pacalesc, sa faci copii este greu. don’t take it personally, dar viata era mult mai simpla inainte. e adevarat ca tu esti asa, infernal de draguta, ceea ce face ca eu si tati sa ne uitam la tine ca niste tampiti, sa ne scalambaim in fel si chip doar ca sa ne zambesti cu toata gura, sa-ti mirosim pampersu’ ca pe-un camp de levantica si cate si mai cate alte comportamente absolut bizare, pe care nici nu ti le mai povestesc. dar la fel de adevarat e ca, pentru venirea ta pe lume, mi-am pus pantalonasi de vergeturi si mi-am dat de pomana fosta mea viata. si-am sa-ti recunosc ceea ce niciun parinte nu recunoaste: fac pe mine de frica. se remarca urmatoarele frici: ca o sa te rostogolesti din pat cand nu sunt atenta, ca o sa te dau cu capul de chiuveta cand te spal la fund, ca n-o sa-ti placa mancarea pe care o fac, ca o sa cadem cu avionul pentru ca tu o sa vrei sa mergi la Paris in ciuda bunelor mele sfaturi (iar eu o sa te urmez, ca deh…), ca n-ai sa iubesti pisicile si-ai sa ma pui sa-ti cumpar un peste, ca ai sa te mariti cu un prost si o sa-i faci multi copii…  dar cel mai frica si mai frica pe lumea asta imi e ca n-ai sa ma iubesti.

asa ca te rog pe aceasta cale sa ma ierti ca nu sunt perfecta, ca nu stiu cum sa te cresc, ca invat pe tine lectii care devin inutile in secunda doi. ca nu stiu cum sa-ti vorbesc, ca n-am rabdare sa citesc carti de parenthood care sa faca din mine o mama mai buna. la schimb pentru aceasta ingaduinta, promit sa-ti fac intr-o zi un tort petre roman, cum m-a invatat bunica ta. de asemenea, promit sa fiu aici pentru tine, in toata splendoarea si imperfectiunea mea, atata timp cat o sa vrei asta. tu… doar sa ma iubesti.

semnat: yo’ mama cookie

Pai e foarte usor. Ca in majoritatea cazurilor, calitatea ingredientelor e foarte importanta, dar e foarte adevarat ca mai tre’ si ceea ce popular se cheama “bulan”. Noi am avut si una si alta, iar ce-a iesit… well, judecati si voi. Iepu’ face azi doua luni si e asa de draguta ca-ti vine sa innebunesti! Eu inca nu m-am obsinuit cu viata asta noua, uneori imi pare ca nici n-o sa ma obisnuiesc vreodata. Dar partea buna e ca timpul curge ca o cana de apa cu susu-n jos si poate intr-o zi chiar o sa ma simt ca o mama si nu ca o fetita speriata care s-a ratacit pe drumul spre casa cu cheia de gat. Curaj cititoarelor mele grav insarcinate, sa va dea al de sus copii frumosi si sanatosi! Happy Iepu’ day <3

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

“Sunteti acasa? You’d better be, coz I’m coming over”. Cam asa incepea ieri  cea mai nebuna baking palooza din istoria casei noastre si a celor 17 ani de prietenie ce ma leaga de distinsa Boo, aka fairy godmother to Iepu’ si mare bloggerita  pe cand multi dintre noi nici nu stiam exact ce-i aia (remember www.fabricadejucarii.ro?).

Revenind. Tzar tzar la usa, deschid, apare Boo de dupa o sacosa imensa din care se itzeau niste fire de praz. Zic: wtf? (and I mean that with love, but wtf?). Si Boo, incantata din cale afara: “am venit sa gatesc pentru tine”. Uuu! Deci da. Ca sa intelegeti amplitudinea acestui minunat gest pe care numai o bff poate sa-l faca pentru prietena ei cu (inca) voma de copil uscata pe tricou, tre’ sa stiti ca Boo crede ca uraste cu patima gatitul, ceea ce, desigur, nu e deloc adevarat. Ei da. Si uite-asa, cand corabiile mele nu ca erau inecate, ci dospeau pe undeva pe fundul unui ocean cu lacrimi, vine aceasta salvatoare, aceasta Mesia a bucatariei mele parasite si, suflecandu-si manecile tricoului roz cu maneca scurta, se apuca de feliat si mixat si copt si mermelit unele din cele mai bune chestii comestibile care-au iesit dintr-un cuptor: placinta cu praz si branza si briose cu morcovi si portocale. Da frate!

Evident ca i-am cerut retetele si ceva vorbe de pus pe blog, dar ma tem ca este booked solid pentru urmatoarele luni, catering ceva bucatarie regala sau asa ceva, asa ca  va trebui sa va multumiti cu mine si vorbele mele putine.

Intai placinta cu praz:

175g faina
1 lingurita de praf de copt
1/4 lingurita de bicarbonat
amestec de ierburi de Provence
50ml lapte
1 ou
100 ml ulei
1 praz taiat marunt
75g branza cheddar, rasa

Intai se amesteca toate ingredientele uscate, apoi se adauga laptele, oul batut si uleiul. Si la coada prazul si branza rasa. Se varsa compozitia intr-o forma tapetata cu hartie de copt si se da la cuptorul preincalzit la cca 160 -180C vreo 25 de minute. E buna tare, si calda si rece. Si mie mi se pare ca merge cu smantana, sau, si mai bine, cu un sos de smantana si marar.

Si acum briosele cu morcovi si portocale:

75g unt topit
sucul si coaja a doua portocale (Boo nu a pus coaja, ca bine a zis ea ca e plina de caca, chimicale, stiti voi)
1 ou
100g morcovi rasi
300g faina
2 lingurite de praf de copt
100g zahar (Boo le-a facut cu zahar brun si mai putin, morcovul e destul de dulce anyway)
1/2 lingurita scortisoara

Iarasi – se amesteca ingredientele uscate intr-un bol, punand si un praf de sare. “Udaturile” se amesteca separat cu un tel, in ele se incorporeaza morcovii rasi si apoi toata chestia asta se toarna peste alea uscate, amestecand lejer (sa ramana cosistenta lumpy asa, nu foarte omogena). Se toarna maglavaisul cu lingura in tava de briose tapetata cu hartiute speciale sau unsa cu unt/ulei. Se coc briosele in cuptorul preincalizt la 170C.

Ce-am invatat din asta? Pai:

– “Cooking is fun daca gatesti pentru oameni care te iubesc” – Boo dixit.
– “Cine n-are pe cineva care sa-i coaca din dragoste o prajitura e un om trist” Cookie dixit.
– “Nom nom nom” – Mishu dixit.
– “Burp” – Iepu’ dixit.

<3<3<3