• n-am gatit, dar am mancat. De  1 mai am fost la Mogosoaia si… well… sa vorbeasca pozele zic.

• am decis ca la resedinta de vara Boo (adica la Mogo’) e mai frumos decat la Gradina Botanica (unde am fost cu Iepu’ in ziua de Paste, dupa cca 15 ani de la precedenta vizita, cand ma pupam cu un baiat pe banci pe-acolo, but that’s another story)

• Iepu’ a implinit o luna (scrisesem un an, din reflex:)), zi mai putin festiva decat ar fi trebuit sa fie, pe motiv de crize mama-fiica soldate cu plansete din toti rarunchii (chiar, ce naiba sunt rarunchii astia, stie careva?) Noroc ca e din ce in ce mai draguta, am citit intr-o carte o explicatie foarte funny – aparent, colicii incep in jur de saptamana a treia pentru ca by then deja iti iubesti progenitura incomensurabil si esti mai inclinata sa suporti chiraiala;) – very smart! Ma rog, Iepu’ nu are colici, doar o personalitate care o inghite pe a mea. De tot.

Cam asta. Poate saptamana asta gatim ceva, daca una bucata domnisoara Iepu’ ne mai scuteste de bazdaci. Voi ce-ati mai facut? Toate bune?

Niciodata n-am fost de parere ca rostul meu pe pamant e sa fac un copil, dar sunt absolut sigura ca rostul ei pe pamant e sa faca din mine o mama. Azi implineste trei saptamani si deja nu mai stiu cum era inainte, parca ne cunoastem de-o viata. Si ma mistuie iubirea pentru ea ca o dragoste de-aia bolnava din adolescenta: din stomac pana-n cap numai fluturi. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca s-a indurat. Cum bine zice Aretha… 

Acesta nu este a mama’s blog, stiu. Asa ca imi cer scuze de pe-acum celor care ma viziteaza cu asteptari culinare, am de gand sa-mi ingadui un post lung, detoxifiant si, sper, not totally useless, in care am sa va povestesc asa, cat de sintetic s-o putea tinand cont de nauceala ultimelor zile, cum a fost. So here it goes.

Cu o seara inainte de cezariana am fost la film, apoi am mancat ultima masa pentru urmatoarele 36 de ore. Ajunsi noi acasa, m-am scaldat in rauri de lacrimi si panica, aoleu, ce frica mi-era… Eram sigura ca o sa mor. Ma gandeam sa-i scriu lui Pufix o scrisoare, sa-i zic ca l-am iubit, alea alea. Noroc ca treaba asta cu operatia planificata e gandita cu cap: cica dupa ora 10 nu mai ai voie sa bei apa. Asa ca orice gand ai fi avut pana atunci, iti trece complet, de sete. Pana a doua zi dimineata uitasem si cum ma cheama, nu vroiam decat sa beau apa. De altfel, cred ca asta a fost si prima intrebare pe care i-am pus-o asistentei de la Euroclinic: cand pot sa beau apa, ha? Ca va rup capu’, nu va suparati.

Despre operatia de cezariana in doua vorbe: easy peasy. Mai mult nasoala si creepy decat dureroasa. Ca in sala aia de operatie sunt 15 grade C. Ca te dezbraca si te dau cu iod rece pe tot spatele. Ca anestezia nu doare foarte tare, dar dureaza al dracului de mult. Ca pe urma iti clantane dintii ca la draci pana cand scot copilul si primiesti un bine-meritat sedativ. Anyway, odata ce e gata, gata si tot disconfortul sarcinii. De-aici incolo, it only gets better. Chiar si cu dureri post-op cu tot, zic cu mana pe inima ca mi-a fost mai bine dupa decat inainte sa nasc. Pentru mine nimic nu depaseste in odiosenie sarcina. Dar na, desigur, e experienta mea subiectiva, am auzit multe femei spunand ca sarcina a fost cea mai frumoasa perioada din viata lor.

Revenind. Prima zi – totul fain frumos. Lorelai Victoria – 3,450 kg, 52 cm, scor Apgar 10, noi – so so happy. A doua zi dimineata vine o asistenta sa-mi faca “mobilizarea”. Adicatelea sa ma dea jos din pat. Ceea ce parea o idee excelenta in teorie, mai ales dupa ce mancasem prima masa in doua zile – un iaurt Danone Nutriday care, jur, imi paruse cea mai savuroasa mancare de pe lume! Buuun. Si dau sa ma ridic, si de unde credeam ca o sa zbor, ma apuca o ameteala si-o durere de nu pot sa va explic. Zice asistenta: lasati, incercam mai tarziu.

Ei, si gata, de aici incepe filmul de groaza! Intra in scena doctorita neonatolog numarul 1, sa-i zicem dr. T. Pe dumneaei in dos o doare ca abia am nascut, ca sunt labila ca toate lauzele, ca e primul meu copil (si unicul, I might add), ca nici macar nu-s pe picioarele mele, ca am inca un cateter in coloana, pe unde imi injecteaza calmante – the good stuff, ca, in fine, sunt singura in rezerva, pentru ca e dis de dimineata si inca n-a venit nimeni la mine. Nu, nu ne impresioneaza asemenea lucruri, pentru ca, aparent, pretul unei nasteri la privat nu acopera si nitica empatie. Zice dr. T: “Copilul dvs. are o problema de adaptare. Nu elimina meconiu.” Dupa care urmeaza un compendiu de posibile nenorociri pe care dr. T le listeaza meticulos, de la obstructie intestinala, la malformatii congenitale si diverse boli genetice cu nume greu de retinut. Sigur ca ar fi putut sa spuna ceva gen “Copilul nu a eliminat meconiu, ii vom face niste analize ca sa vedem de ce”. Dar asta ar fi presupus ca dincolo de competentele medicale ale dr. T, aceasta sa aiba si the human touch. Not.

La auzul proastelor vesti, mi s-au taiat picioarele pe care nici macar nu le simteam inca foarte bine. Ce sa va zic, cand stii ca puiul tau e in pericol, te “mobilizezi” de numa. In zece minute eram in picioare, cu instinctul matern mai erect decat as fi putut crede vreodata. Zburam pe holuri sa-mi vad fetita incubata, cu perfuzii in cap si-n picior, cu tub digestiv din care ii trageau cu seringa un lichid verde… Ingrozitor.

Fast forward mai departe: ni s-a spus ca urmeaza sa ramanem in spital inca sapte zile. Ca la analizele de sange a iesit proteina C cu mult peste valoarea normala, ceea ce ar indica o infectie. Ca nu se stie daca in afara de asta nu e si altceva si ca nu putem sti inca ce alte functii au fost afectate. Au inceput sa ii faca antibiotice, ecografiii, consult chirurgical, clisme peste clisme. I se spargeau vasele de sange intr-o veselie si ii mutau mereu perfuziile de colo colo, in urma lor ramanand vanatai. Iar dr. T. insista sa ne spuna de fiecare data cand i-a  mai cedat o vena.

Azi asa, maine asa, noi varza, micul bebe – chinuit cum n-ar trebui sa fie niciun copil in primele zile de viata, sau mai tarziu for that matter. Dupa care, finally, speranta. In chip de doctor bun, curajos, bland, dar voluntar, asa cum iti imaginezi ca ar trebui sa fie toti doctorii. Se numeste Mirela Radu – medic primar neonatolog. Dumneaei mi-a vindecat copilul si pentru asta s-a asigurat de eterna mea recunostinta si probabil de un loc in rai. Pentru ca dr. Radu a avut toate initiativele bune care au dus la progresul lui Lorelai. Ea a fost cea care a zis “hai sa ii bagam cu seringa pe tubul digestiv 2 ml de lapte matern, sa vedem daca ii digera” – 2 ml pentru care, by the way, am muncit mai mult si mai greu decat pentru multe, multe lucruri din viata mea. Apoi, dupa ce astia 2 ml amarati s-au “topit” in micul stomac, tot ea a zis “hai sa vedem cu 6 ml”. Si uite-asa, din 2 in 6, copilasul nostru a inceput sa primeasca si sa digere din ce in ce mai mult si mai bine. Si-ntr-o zi, nu mai stiu in care, i-au scos tubul din stomac si i-au dat lapte cu biberonul. Si dupa sapte zile, cand am repetat analizele, a iesit nenorocita de proteina C 0,98, adica foarte bine.

Cand mi-au zis ca e ok si putem pleca, m-a apucat tremuratul. M-am prabusit plangand de fericire in bratele doctoritei cu care am nascut. A fost primul moment de relaxare pe care mi l-am ingaduit, si tot corpul mi s-a fleshcait asa sub greutatea momentului.

Am iesit din spital cu un bilet de externare care zice asa: infectie materno-fetala cu germen neprecizat, sindrom de dop meconial, hipocalcemie neonatala tranzitorie. Sigur ca o sa ma intreb forever de ce infectie materno-fetala, cand toate analizele mele, repetate si pararepetate pana cu doua saptamani inainte de nastere si imediat dupa, au iesit impecabil. De ce infectie materno-fetala cand mai era un copilas cu infectie in spitalul ala. De ce infectie materno-fetala cand nou nascutul este adus de sus de la sala de operatii cu acelasi lift cu care urca, de exemplu, vizitatorii, ne-costumati si ne-botoshatzi cu plastice de-alea de unica folosinta, ci asa, ca de pe strada. Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat. Nu vom sti de ce so much drama. Si, credeti-ma, nici nu mai conteaza, nimic nu mai conteaza decat ca ea e bine.

Vreau sa va mai zic in doua vorbe despre experienta nasterii la Euroclinic. Am ajuns aici la recomandarea lui Florin – Crazy Mother Cooker, si tare, tare bine am facut ca l-am ascultat. Asa am cunoscut-o pe dr. Gina Liscan. Numele ei nu e celebru ca al altor doctori, nu-ti intoarce sute de rezultate in Google, la ea nu freci anticamera constant si nici nu primesti busy la telefon. Primesti in schimb cea mai atenta ingrijire, cea mai calda interactiune cu un medic, cea mai buna energie si cea mai mare sustinere. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu era dumneaei medicul meu, cred cu tarie ca dincolo de competentele sale profesionale, cel mai mult conteaza si cel mai tare se distinge prin empatie, bunatate sufleteasca, optimism si o comunicare ireprosabila. Si uite de-aia vreau eu sa scriu aici, negru pe alb, ca sa ramana pentru cine o mai vrea referinte – oameni buni, femei gravide, cu toata inima v-o recomand pe doctorita Gina Liscan, medic specialist obstetrica – ginecologie. Despre dr. Mirela Radu v-am povestit deja. La fel si despre dr. T.

In rest, ce sa va mai spun, ca peste tot, si la Euroclinic omul sfinteste locul. Asistente dragute si mai putin dragute, dar foarte profi toate. Baby friendly – pe mine m-au incurajat si ajutat foarte tare cu alaptatul, nu stiu daca asa fac de regula, sau doar in cazul nostru (era esential ca LV sa primeasca lapte de la mama ei). Bine ca nu m-am luat dupa ce scria pe forumuri si nu m-am dus doar cu buletinul, pentru ca in afara de sapun la chiuveta (spuma in dispenser), nu am avut nimic in terms of complimentary toiletries. Mancarea e bunicica si destula. Un hotel foarte scump, am platit cca 200 de euro pe zi in plus pentru cele cateva zile de cazare extra, fara tratamentele micutei. Si zau ca nu e Hilton.

Of, ma scuzati, am scris lung si imprastiat, am inceput dimineata si iaca, e 21:11 si tot n-am terminat. Dar gata, reluam programul obisnuit, la inceput mai rarutz, ca-s nauca si inca nu mi-am intrat intr-o rutina asa. Am gatit totusi ceva, pentru ca, mi-am zis eu, porcul vindeca toate ranile. Ceafa de porc, marinata nitel cu condimente, sos de soia si ulei de masline, coapta in tava, impreuna cu o ceapa alba mare, doi ardei rosii si cativa morcovi. Acoperita cu folie si fragezita la foc mic. Cu piure de cartofi si cu niste salata verde alaturi. Atat for now. Va multumesc, stiti voi de ce:)

Dragii mei, suntem bine, azi am venit in sfarsit acasa. Am avut, din pacate, un start tare greu, despre care o sa va povestesc mai multe in posturile viitoare. Atat eu, cat si Mishu, va multumim pentru mesaje si pentru gandurile voastre bune. Nu am multe poze, pentru ca nu ne-a ars. Dar am zis s-o vedeti si voi – ea e Lorelai Victoria. Are un semn de nastere pe frunte, in forma de V. Noi ii mai zicem super-Victoria, coz she’s our super-girl:)

Ei bine, am bifat cate ceva de pe lista de azi-dimineata. Toata ziua am umblat, desigur, pastrand proportia zece minute de plimbare la doua ore de stat jos. Am mancat bun la pranz, cu peste, dar nu junk. 

Pe urma am zacut la Starbucks pe o canapea (literally zacut, intinsa la orizontala, cu capul in poala la Boo, care se taiase la deget in prealabil si avea un ditai bandajul – tre sa fi facut noi doua a very cute couple I imagine:)) Ah, tot aici I got my belly pic, doamne, imensa mai sunt!

Pe urma ne-am luat inima-n dinti si ne-am dus la H&M, unde deja se mai racise treaba, asa ca am putut sa intru si chiar sa cumpar cate ceva. Asa niste hainute dragute i-am luat lui LV, ca ma gandesc ca de fapt asta era planul all along, sa nu se nasca azi ca sa mearga ma-sa la magazin dupa tzoale sexy pentru ea:p

Pe urma iar am facut popas. La Paul. Unde m-am schimbat de tenisii mei 38 cu care plecasem de-acasa intr-unii marimea 40, cumparati la urgenta si la 40 de lei de la H&M, ca nu se mai putea sa traiesc in denial about my current shoe size nici o secunda in plus:p

Am si mancat, cum altfel. Croissant, ecler cu ciocolata si cappucino decaf cu motz de frisca, comandat cu urmatorul text semi-retard: “Auziiiti, am vazut la cineva o cana maaaare, cu multa frisca, ce este aceea?”

Dupa Paul a venit Pufix de m-a incarcat in Pufixmobil. Se facuse asa, cam seara. Si lui ii era foame. Si hai la Vulturul. Unde eu, desi foame nu-mi era, nu putin, am mancat snitel de curcan cu salata de varza si la desert coupe jaques.

Si pe urma am venit acasa, unde am mancat trei triunghiuri de branza topita cu o chifla si-o piersica cu gust de iarba.

Si-acu’ am zis sa va dau de veste aici, inainte sa ma pun cu burta pe niste seriale ceva.

Mai sunt 4 zile…

Nu nastem azi, fir-ar! Asa a decis doctorul ieri, dupa o saptamana in care eu n-am dormit, am mancat exclusiv porcarii (si, credeti-ma, nu e poezie – branza topita, McDonald’s, prajituri… groaznic!), am devenit un adevarat cosmar domestic, m-am acrit si amarat si suparat cu mine si cu toata lumea… Am deschis dimineata frigiderul plin de “mortaciuni” si am inceput sa plang isteric dupa o bucata de muschi de porc expirata de doua zile. Nu ma mai recunosc. Si asta nu neaparat pentru ca port cu doua numere mai mult la pantof.

Imi vine sa-mi iau lumea in cap, sa ma pornesc intr-o cruciada anti-perpetuarea speciei, sa ma revolt, sa fac cursurile alea de savant nebun ca sa inventez eu ce n-au fost in stare altii in atatea mii de ani – facerea fara durerile ei, fara stoarcerea de puteri, fara mutatii corporale, fara hormoneala asta ingrozitoare care ma mananca precum paduchii.

Si deoarece este evident ca nu pot sa fac nimic din toate astea, am de gand:
– sa ma calc in picioare cu gloata la deschiderea H&M – eu voi fi aia care striveste pe oricine ii sta in cale cu furia femeii de 82 de kile careia i s-a refuzat nasterea;
– sa mananc un fishmac, ca e dezlegare la peste:p;
– sa imi cumpar o sacosa de capsune pe care sa le mananc pe nerasuflate – cica nu o sa mai pot face asta dupa…
– sa ma duc la un film siropos, unde sa pot plange cu sughituri fara sa par o ciudata;
– sa imi intind parul cu placa, pentru ca de placa mea sunt satula;
– sa imi fac singura mea poza de femeie cu burta, nu la modul duios, ci ca sa ma uit la ea de fiecare data cand o sa uit putin cum a fost…

Alte idei nu am deocamdata. Urmeaza cele mai lungi cinci zile, se da cu frica si amaraciune si lacrimi de crocodil. Nasc pe 30.03, v-as zice sa wish me luck,  dar ati facut-o deja si daca nu v-am spus pana acum, si daca nu va era clar, va multumesc din suflet! In poza avem asa: de la Mihai – CD cu muzica de relaxare si cu ghid pentru tanarul si naivul tata, iar de la Ioana – un body adorabil cu pastai de mazare si o felicitare scrisa de manuta ei, care m-a gasit tocmai din Elvetia si tocmai cand eram mai deplorabila decat vaca mov.

30.03

Prima zi de primavara si mie mi-e rau… M-am saturat sa-mi fie rau, e greu sa fii zen cand te doare fiecare particica din corp de parca te-a calcat cineva cu trabantu’ incet, inainte si-napoi. Da, stiu ca nu mai e mult, stiu ca ar trebui sa radiez ca radiatiile, sa am pielea stralucitoare si parul mai lung, sa fiu happy si bubbly (si in sinea mea aia nebolnava chiar sunt), but… but… e foarte urat si greu si lung si trist procesul asta de baby making si pe mine m-a adus la capatul rabdarii.

As vrea sa ma plimb desculta prin iarba, sa dansez, sau macar sa tzopai in dementa ca iepurele Duracell doar pentru ca pot, sa ma pot incalta singura, sa fac o tarta cu sparanghel si branza, sa port o rochie rosie cu buline si sa ma incapa convershii, sa muncesc, sa beau o bere rece si sa dorm fara vise.

In loc de toate astea, ma uit la poza cu viitorul tata descalcind la motocei de caciulite tricotate si ma gandesc ca un singur lucru pe lume face sa merite chinul si raul – love:) Si intre doua injuraturi, intre doua junghiuri, intre doua episoade de “why me” si “wtf”, ma simt recunoascatoare si blessed…

Hai, va rog, inveseliti-ma! Ce gatesc oamenii cu vietile la ei weekendul asta? Pe unde se plimba? Ce mai zic?

Stiti deja ca mama mea face cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune gogosi, cea mai buna placinta cu mere, cele mai bune fursecuri, cele mai bune sarmale… Dar poate nu v-am spus niciodata (si ce zi mai buna ca sa fac asta decat 8 martie), ca mama mea stie sa faca dintr-o coca moale, plamadita cu multa dragoste si-atat, cea mai buna viata pentru puiul ei de om. Nu exista dar mai de pret decat lectia de iubire neconditionata pe care mi-a dat-o mama, din prima secunda in care ne-am intalnit pe lumea asta si pana astazi, neobosita, pentru totdeauna. Si-n cele mai negre clipe, cand ma sapa indoiala, cand ma intreb daca am sa fiu o mama buna pentru Lorelai, ma gandesc la mama si-mi zic ca n-am cum sa nu reusesc, pentru ca I learned from the best!

Draga  mama, mi se innoada lacrimi in barbie cand scriu asta, mi-aduc aminte de desenele pe care ti le faceam la gradinita de ziua mamei, de bietul tata, care in 30 de ani n-a uitat o data sa ne aduca flori de 8 martie (e grea ziua asta fara el), mi-aduc aminte de multe lucruri mici care se tes impreuna intr-o emotie si-o bucurie si-o certitudine ca nu-s pe pamant a nimanui, atata timp cat te am pe tine. Te iubesc!

Nu vreau sa starnesc o polemica, va rog din suflet, nu va invrajbiti, ca o sa va sterg fara mila comentariile. Vreau doar sa va spun o poveste.

Acum patru luni, in drumurile noastre aproape saptamanale la Auchan, am intalnit un catel haios in parcarea sus numitului centru comercial. Si cum Pufix cara in portbagaj tot timpul ceea ce el numeste “the goggeh travelling kit” (lolspeak pentru cine nu stie:) – adicatelea multe conserve de la Maxi Pet si-o farfurie mare, s-a executat imediat si i-a dat semi-puiului sa manance the good nomz. De atunci, aproape saptamana de saptamana, l-am vazut pe semi-puiul nostru cum creste si se face un ditai dulaul. Pufix nu-l recunoaste si nici nu-l cauta activ prin parcarea care e oricum plina de catei. Eu insa ii stiu moaca si mi se pare ca si el ne stie pe noi, pentru ca mereu vine sa primeasca ofranda portbagajului. Si sambata am realizat ca s-au facut patru luni de cand ne cunoastem, ca iar ne-am intalnit cu catelul nostru la Auchan si iar a mancat foarte-mult-buna conserva de carne, un spanac daca stau sa ma gandesc cata foamea face el in toate celelalte zile cand nu se indura nimeni sa-i dea ceva.

Anyway, am stat, ne-am veselit cu el la soare, l-am iubit si l-am gadilat si l-am hranit si i-am zis sa fie cuminte. Si pe urma ne-am urcat in masina si-am plecat. Si mi-am dat seama ca data viitoare cand o sa mergem la Auchan, catelul nostru s-ar putea sa fie deja ucis. Ma scuzati, “eutanasiat”. 

http://www.orasulanimalelor.ro/mitingul-ultimei-sanse-vino-sa-protestezi-impotriva-uciderii-luni-7-martie-ora-1500parcul-izvor-in-fata-camerei-deputatilor/

Vinerea trecuta va povesteam despre ceea ce mi se pare mie o maniera acceptabila de a da jos kilogramele in exces, fara stres si fara sa abuzam de bietul organism. Va aratam si un exemplu de meal plan  asa, ca idee. Si va impartaseam principiile de baza care stau la baza lui, destul de putine la numar si destul de relaxate. In continuarea postului despre slabit, azi ma gandesc sa va scriu cate ceva despre planning in general si meal planning in particular.

In primul rand, trebuie sa stiti despre mine ca-s a bit of a planning freak. De cand ma stiu umblu dupa mine cu cel putin trei Moleskine pocket si unul – doua mari, in care am liste peste liste peste liste. De la mama natura sunt infernal de dezordonata si cred ca la un moment dat am decis eu asa semi-constient sa fac putina ordine in toata problema, de unde si treaba cu home managementul asta care s-ar putea sa va para usor extrem la prima vedere. In my defense si ca sa va conving ca merita efortul, viata e mult mult mai simpla atunci cand anumite lucruri care-s natural foarte time consuming sunt planificate in avans. Am sa ma refer acum doar la partea de meal planning, ca pana la urma de-aia suntem cu totii aici, pentru ca ne place papica:)

Din experienta noastra domestica, lipsa unui meal plan inseamna asa: cumparat mai mult decat ne trebuie,  aruncat mancare, mancat aiurea, mancat porcarii in oras, cheltuit mai multi bani, ingrosat tesut adipos, capatat frustrari diverse din cauza de sentiment de viata haotica. In opozitie cu aceasta stare, un amarat de plan pe care ti-l faci, sa zicem, intr-o zi de vineri, te ajuta: sa stii exact ce ai de cumparat in weekend si in acest fel sa eviti overbuying si overeating, sa iti organizezi timpul in asa fel incat sa nu-ti ia o mie de ani sa prepari o cina sanatoasa sau un lunch decent pentru la birou, sa mananci mai putine banane, covrigi si junk si, cel mai important daca ma intrebati pe mine, sa ai o stare de confort psihic din faptul ca esti asa, on top of things. Mi se pare extrem de obositor sa te gandesti in fiecare zi, epuizat de munca si cu spumitzele aferente oricarei zi din saptamana, la ce gatesti azi, ce mananci maine si asa mai departe. E mult mai usor sa te gandesti o singura data la toate astea, pentru toata saptamana.

Mai departe, odata agreat principiul, I guess ca depinde de ce vrea fiecare. Unul vrea sa slabeasca, altul vrea sa se ingrase, altul vrea pur si simplu sa manance sanatos, iar altul doesn’t really care, vrea doar niste idei de ce sa mai puna in farfurie, ca s-a plictisit de salata mancata direct din punga si de maioneza la plic. 

V-am mai zis eu si in postul trecut, valoarea unul plan (sau a unui planner for that matter), sta in imensa lui capacitate de customizare. Nu exista un meal plan universal valabil care sa mearga pentru everybody. Nici macar zece astfel de planuri. Pentru ca fiecare om are damblalele lui. Pentru ca un meal plan nu inseamna musai chestii de gatit acasa (se poate face un meal plan exclusiv pe baza de eating out). Pentru ca nu toata lumea crede ca tre sa manance cinci mese pe zi (desi I strongly support this idea). Treaba e asa, cam ca la agentie: plannerul e client service, clientul e nebun, deal with it:))

Ah, n-am vrut sa sune postul asta asa sec si didactic, mi-as fi dorit sa fiu in stare sa impart cu voi aceasta fantana de intelepciune dobandita in timp si pe propria piele, insa ma tem ca e greu in scris si fara sa ma vedeti cu cata pasiune netarmurita sunt in stare sa va povestesc live de asta pana va adorm. Of.

Va las cu doua exemple de meal plan-uri executate pentru doi dintre prietenii mei (“clientii”), iarasi zic, croite pe baza briefului lor foarte specific:

Brief 1 – young active couple: “nu mancam paste, paine, orez, cartofi, dulciuri, carne de pui, nu mancam mic dejun, vrem lunch pentru mine, dinner pentru amandoi, cina sa fie ceva usor de facut si lunch-ul sa fie mainly salata” http://downloads.trixbits.ro/exemplu_meal_plan_2.xls

Brief 2 – single guy, works a lot: “vreau sa slabesc 20 de kile, vreau sa mananc de pranz in fiecare zi la Vulturul, seara vreau sa mananc ori acasa, ori in oras, tre’ sa fie usor; nu imi place sa fac sport; nu vreau sa renunt la cafeaua de la Starbucks” http://downloads.trixbits.ro/exemplu_meal_plan_3.xls  

O sa vedeti ca fata de planul pe care vi l-am aratat data trecuta, cele de azi sunt intr-un format mai complex, cu linkuri, cooking instructions si liste de cumparaturi. E adevarat ca e ceva de munca la ele, dar eu zic ca merita. Poate intr-o saptamana sau doua reusesc sa conving pe careva dintre prietenii mei aflati in programul “experimental” sa scrie un guest post despre cum le-a schimbat viata in mai bine chestiunea asta cu planningul.

Pana atunci, va doresc tuturor un weekend de vis. Ah, si va multumesc pentru retetele de mucenici, sper sa ne iasa ceva. Si daca nu, no worries, ca eu nu sunt pretentioasa:)