Sunt la Mazi la studio. În boxă cântă Mumford & Sons, mi-am făcut picioarele covrig (pentru că încă pot) și încerc să-mi adun gândurile ca să scriu ceva, orice, îmi zic, orice e mai bine decât nimic. A fost un an așa greu, îmi zic. Și e greu și acum, îmi zic. “Shit fuck”, pe ăsta mi-l zic cu voce tare.

Nu s-a întâmplat nimic, nu vă faceți griji. Pe afară-i vopsit gardul, cred. Mi-am mai făcut vreo două tatuaje și mi-am luat bilete la niște concerte. Am cunoscut niște cărți. Am citit niște oameni. Mă duc la coafor în fiecare lună, părul meu e din ce în ce mai deschis la culoare, până la vară cred ca o să fiu circa blondă. Am împlinit 37 de ani, probabil că de-aia. Regrete eterne – aceleași: NU mi-am luat carnet de conducere și NU mi-am pus aparat. Nimic nu s-a schimbat. Doar eu. Eu. Așa de tare m-am schimbat, încât mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să documentez mai fidel fosta mea persoană, să ne aducem cu toții aminte de ea peste încă niște ani. Ea scria pe un blog, eu… am scris în fiecare zi în capul meu. A fost un an greu.

Să ne revedem sănătoși pe-aici și pe lângă. Am să pun rapid o rețetă, să vă iau gustul acestei postări care nu spune, practic, nimic.

…

– UNCHIULE CHARLES, TE ROG, SPUNE-MI O POVESTE…
– CE POVESTE?
– O POVESTE CA SĂ MĂ ADOARMĂ! SPUNE-MI-O PE AIA CU IEPURELE!
– CARE IEPURE?
– IEPURELE ALB CU MĂNUȘI DIN PIELE DE CĂPRIȚĂ ȘI CU CEAS DE BUZUNAR!

…

Într-o zi eram în pragul nevrozei și am zis să fac ceva să-mi schimb starea. M-am dus peste Ileana de la DESIGN&AFTER și m-am rugat de ea să mi-o dea pe Astrid. M-am plimbat cu de-a iepurele prin viață. Oamenii care m-au văzut jucându-mă cu imaginația m-au integrat firesc în peisaj. Semn că nu există adulți.

A ieșit ce vedeți 🙂

DESIGN&AFTER este vitrina virtuală a spațiului urban de pierzanie ce se află pe strada Mihai Eminescu din București, la numărul 50-54 dacă vreți să știți mai exact. Au și pagină de Facebook, o găsiți aici. Proprietarii sunt doi oameni care după ce au colindat lumea în lung și-n lat, s-au lipit de design-ul nordic în așa mare măsură încât au decis să ne aducă și nouă, la pachet. Green Gate, Ib Laursen, Maileg, House Doctor, Bloomingville, Kreafunk, Nordal și Hubsch sunt doar câteva dintre brand-urile pe care o să le găsiți în magazinul DESIGN&AFTER, care, by the way, livrează și în țară.

De jucăriile MAILEG mă leagă lucruri, am fost printre primii copii care s-au jucat cu ele, pentru că am scris mini poveștile pe carele găsiți pe site sub fiecare iepure și șoarece în parte. Maileg, în sine, este o alternativă la joaca de-a pixelii. Să ne mai jucăm și cu mințile, îi zic lui Iepu, această fetiță de cinci ani jumate care mi-a schimbat viața în Țara Minunilor. Și it works, ce să vezi 🙂

Cu iepurele Astrid am petrecut o zi întreagă la shooting, la final aveam deja conversații fluente. Mulțumesc, Alex Mazilu și Cătălin Vatră pentru fotografii, Monicăi de la HairStage pentru codițe, mulțumesc Simbio pentru adăpost și Ilenei de la DESIGN&AFTER pentru că s-a pus la mintea mea.

Mai jos va las cu câteva dintre obiectele mele preferate de pe designandafter.ro, nu vă sfiiți să umblați hai hui pe site și prin showroom-ul de pe Eminescu, oridecâteori imaginația vă împinge down the rabbit hole 🙂

    

      

     

 

 

 

Despre iaurturile Olympus am scris pentru prima oară în iulie 2011 (adică acum cinci ani!). Un exercițiu de supraviețuire, practic, deoarece pe atunci aveam zero viață, o colegă de cameră cam mică și cam ciufută (Iepu’ Naie la 3 luni) și foarte puțin timp în care să mă preocup despre de-ale gurii. După cum și un istoric de 32 de ani de nemâncat iaurt. Hell, și acum îmi amintesc iaurtul de pe vremea lui Ceaușescu, ăla la borcan de sticlă cu capac de staniol, mai știți? Gust acrit, consistență dezlegată, numai (și numai) bun de pus pe arsuri solare… ring a bell? Ei, în acest context profund traumatic (a se nota că nu mai băusem o cafea cu cofeină de niște luni bune, asta și atât e traumă destul), mi s-a arătat într-o zi pe raftul supermarketului unde mă duceam cu satisfacție de vizitator muzeu niște iaurt care promitea mult, fin și necocoloș. A fost un veritabil coup de foudre și așa a rămas pentru următorii cinci ani.

Ei, azi vă arăt niște mixuri reci cu iaurt grecesc, pentru că da, s-au schimbat multe în ultimii cinci ani, nu însă și zero-motivația mea de a aprinde aragazul în luna lui cuptor.

MIXUL 1, DE MIC DEJUN: PEPENE GALBEN CU IAURT, FRUCTE CONFIATE ȘI SEMINȚE 

Best in slot – iaurtul grecesc cu 10% grăsime, pahar mic. Jumătate de pepene galben se umple cu iaurt, în acest mod simplu scutind o farfurie. Pe deasupra presărăm semințe de dovleac și niscai fructe confiate (eu am folosit un mix cu nuci de macadamia, papaya și alte exotisme). O frunză de mentă pentru impresia artistică și ta-da, mic dejun rapid și delicios, cu proteine pentru sațietate, antioxidanți pentru moral, fresh carbs pentru energie. Plus mai puține vase la spălat. Perfecțiune!

MIXUL 2, DRESSING/SNACK: SOS VERDE DE IAURT

Best in slot – iaurtul grecesc cu 2% grăsime, pahar mare sau două mici. Ținta noastră e un sos verde care să poată fi păstrat la frigider timp de câteva zile. De folosit ca dressing pentru o salată fresh sau ca dip pentru o gustare de legume. Treaba e simplă – amestecăm la blender iaurtul cu o lingură de ulei de măsline extravirgin, frunze de mentă, busuioc și pătrunjel, câteva fire de ceapă verde, tocate fin cu cozi cu tot, zeamă de lime după gust, sare și piper. Totul la borcan, borcanul la frigider, vrem ca sosul să fie rece rece atunci când avem nevoie de el. În combinație cu bețe de legume, le scoate ochii în evidență. Proaspăt și verde, caniculă food.

MIXUL 3, DE CINĂ: PARFAIT DE IAURT CU AVOCADO, BUSUIOC ȘI SFECLĂ ROȘIE

Pentru rețeta asta puteți alege orice grecesc vă place, eu am mers tot pe 10% pentru că e mai consistent și până la urmă o cină nu e o gustare, iar un iaurt mic nu e o cină (încerc să le explic asta și clienților mei de food coaching extra zeloși, nu, 150g de iaurt nu e destul pentru o masa principală!) Facem așa: într-un bol răsturnăm conținutul paharului de iaurt și îi potrivim gustul cu sare. Adaugăm un avocado bine copt, tăiat cuburi și stropit cu zeamă de lămâie, garnisim cu sfeclă roșie coaptă, o lingură de semințe crude, sare, piper și câteva frunze de busuioc proaspăt. Un strop de tabasco, unul de ulei de măsline, lămâie după gust și gata-i cina. Pentru un efect răcoritor avansat, a se răci bine înainte de servire.

Eu vara asta nu ajung în Grecia, dar mă gândesc că poate ajungeți voi 🙂 Olympus are o joacă pe site-ul www.iaurtgrecesc.ro,  un fel de spin the bottle așa, învârți lingurița și te poți trezi pe o insulă (mie mi-a picat Cos). Musai să păstrați bonul fiscal la fiecare achiziție, fără el nu puteți intra în tragerea la sorți.

În rest, frâu liber la combinații, vara e abia la jumătate 🙂

Nu am fost niciodată în Italia până anul ăsta și nici nu aveam vreo apăsare să merg. Nu era pe lista, pur și simplu. Dar cum de câțiva ani trăiesc mai degrabă întâmplător decât intenționat…

Eram eu într-o zi la Simbio și revizitam virtual concertul lui Damien Rice de la Werchter, de anul trecut, înconjurată de șervețele folosite și gândindu-mă că, maaaan, this guy is so awesome, ce mi-ar plăcea să-l văd live. Un Google search mai târziu aveam de ales între ceva orășel obscur din Ungaria și Pistoia Blues Festival. Am ales Pistoia, că era în Toscana și știam că în Toscana e frumos. Nu știam, însă, cât de.

Planul, că până la urmă trebuia să avem și așa ceva, era să circulăm o săptămână prin tot felul de locuri și să încheiem apoteotic cu concertul de sâmbătă seara. S-a legat în felul ăsta: ajungem la Bologna luni, închiriem mașină, mergem în Montaione unde facem tabără trei nopți, văzând și făcând diverse, returnăm apoi mașina în Bologna, luăm trenul spre Florența unde stăm două zile, apoi trenul spre Pistoia, festival, Damien și back to Bologna. O treaba care, oricât de ambițioasă pare pe hârtie, e totally doable fără să ai niciun pic impresia că alergi. Distanțele sunt foarte mici, cumva totul e la cca 30 km de unde ești, în orice moment.

Mi-e destul de greu să scriu despre Toscana într-un fel în care cititul să nu dureze cât vacanța în sine. O să încerc să sar din highlight în highlight, cu ciudă că n-am să pot exprima în cuvinte suficient de bune cam cât de mișto e locul ăsta sub cer. Și cu disclaimerul că vacanțele trebuie trăite, nu bifate, nu luați cele de mai jos ca pe un set de recomandări, ci ca pe niște trăiri care pot sau nu pot fi replicate.

În ordinea în care ni s-au arătat:

BOLOGNA

Nu aș alege un city break în Bologna decât dacă mi s-ar face de un shopping mic în perioada reducerilor. Avionul e suficient de ieftin cât se se justifice aroganța, orașul e fain, dar canicular și relativ prăfos. Așa cum l-am uitilizat noi, juma de zi la dus și juma de zi la întors, a fost numai bine. N-am simțit nevoia de mai mult. La Prosciutteria e primul loc unde am poposit după aterizare și ultimul loc unde am mâncat înainte să luăm avionul înapoi spre casă.

I-am lăsat pe oamenii ăia să ne facă ce vor ei, altfel ne-am fi pierdut între zecile de varietăți de brânză, mezeluri, dip-uri și startere. Am băut prosecco pe trotuar și espresso bun, ca peste tot în Italia.

 

Steluță: magazin Muji pe strada principală, bun așa.

MONTAIONE

Montaione e o comună cu 3700 de locuitori, situată în vârf de deal, la vreo 20 de kilometri de Florența. Pentru noi s-a dovedit a fi tot ce ne-am dorit de la o ședere de câteva zile în Toscana. Am vrut la țară, dar nu la pustiu, am nimerit într-un fel de Stars Hollow italienesc, viu de nu se poate, în miezul lucrurilor și al hărții, treaba care ne-a permis să ne fâțâim eficient peste tot fără să pierdem vremea pe drum mai mult decât e necesar ca să admiri peisajele de carte poștală. În Montaione am stat în cel mai frumos apartament Airbnb ever, pe ăsta chiar luați-l ca pe o recomandare, nu o să vă pară rău.

Cel mai bine am mâncat la Casa Masi. Mușchiul de vită a fost by far cea mai bună carne pe care am mâncat-o în viața mea. Cheesecake-ul cu ricotta – cel mai bun desert. Vinul bun și foarte ieftin. Poze bune nu am, că era mai mult decât noaptea, găsiți câteva în albumul de pe Facebook.

SAN GIMIGNANO

Mi-a plăcut cel mai puțin. E drept, nu a ajutat nici faptul că am ajuns la prânz, pe o super caniculă. Dar all in all mi s-a părut prea turistic, in a really bad, zece-autocare-de-chinezi-intră-într-un-bar kind of way, nu m-am bucurat nespus de nimic și nici cafeaua nu a fost bună, culmea.

VOLTERRA

Un alt oraș în vârf de deal, cum ar veni. Aici mi-a plăcut foarte tare. Parcare subterană civilizată, chiar la intrare (mă rog, asta e valabil peste tot), iar apoi cu pejosul pe străzile umbroase. Niște băieți care cântau, înghețată fior di latte, promenadă, ziduri etruște, sit arheologic, nuș, un frumos de nedescris și o mare și binemeritată liniște.

CECINA

Marea lor. Nu aia turistică, nici măcar cât Livorno. Un fel de, să zicem, Eforie Sud împrăștiat pe malul Liguricei, unde merită să te oprești pentru pădurile de pini giganți, nisipul negru, pietros, și poate un burger de pește.

Dacă ajungi la o oră nepotrivită, o să-ți fie greu să găsești ceva de mâncare, but no worries, au McDonald’s :-p

SIENA

AICI! Aici mi-am lăsat procentual 33 virgulă 3 în perioadă din suflet. Cel mai mult mi-a plăcut, nici măcar nu aș sti să zic de ce. Am ajuns pe la prânz, am prins vreme bună, soare cu nori. Am parcat la ieșirea din orașul vechi și cum ne pregăteam noi așa de un strașnic urcuș, ce să vezi, ne-am împiedicat de scările rulante care te duceau fix în vârf. Dacă asta nu e schemă, nu știu ce e. Da, știu, patrimoniu Unesco & shit.

Băi băiete, cum e orașul ăsta… Cazi în el, efectiv. Down the rabbit hole. Te duci și te duci și nu te mai oprești până în Piazza del Campo, o treaba în formă de evantai, care se proptește în turnul în care, da, m-am urcat până sus, eu și niște tătăiuți, practic, și da, mi-am făcut și selfie.

După care mi-am luat o bere și am stat pe jos în piață, cu inima plină și ochii-n cer, eu cu mine. Am refuzat un trip la un winery de-al lui Ferragamo pentru asta și nu mi-a părut rău nici măcar un pic.

M-aș întoarce oricând în Siena, nu pentru că ar mai fi ceva de văzut, ci pentru că n-am găsit în toată Italia un loc mai bun de stat cu mine însămi.

Am mâncat excelent la Trattoria La Tellina. Doua porții de paste diferite (pici cu pecorino și piper m-au spart, dar și puttneștile au fost foarte bune), după cum și cel mai bun tiramisu, așa, overall. Și fructe de pe stradă, pentru că treaba cu “la noi fructele au gust” este o glumă, sincer.

FLORENȚA

Două zile. Una pe o parte de Arno, a doua, pe cealaltă parte. Așa s-a potrivit. De stat am stat în partea, să zicem, mai turistică, aia cu domul și cu Uffizi și cu Mercato Centrale unde, by the way, am mâncat în fiecare zi pentru că era atmosferă și foarte, foarte bun.

Am închiriat un apartament relativ dezolant, dar curat și ieftin. Zece oameni în două dormitoare, ca la priciuri. A fost fun. În Florența hotelurile sunt scumpe și proaste, ne-am gândit că nu merită. Oricum am mers cca 20 de km pe zi, un duș și un pat e tot ce ne-a trebuit, practic.

În Florența, turismul ghebos e pe o parte de râu, iar pe cealaltă parte de el este viața. Dacă în prima zi mi s-a răsculat latura consumeristă și am făcut shopping și pipi la muzeu (altceva nu se putea, că erau niște cozi groaznice), în a doua zi, de când, de altfel, datează și cele mai speciale amintiri în care este implicată ea, Florența, am trecut podul și am petrecut cel mai fain apus de soare în Piazza Santo Spirito, bând prosecco pe scările unei biserici, în așteptarea unei mese la Gusta Osteria (unde am mâncat cele mai bune paste din viața mea, niște trofie al pesto).

De fapt, dacă ar fi să aleg, cel mai mult în Italia mi-a plăcut să stau pe scări. Cu și fără mortadella în pâine, cu și fără paharul de bubbly, cu și fără cineva.

Pentru oPsedați ca mine, magazin Moleskine în centru, cu personalizare & such.

PISTOIA

Sfârșitul aventurii ne găsește la un bilet de tren de 4 euro (și o călătorie de 30 de minute) distanță de Florența, în frumosul oraș de provincie Pistoia.

Cel care găzuiește în fiecare an, de vreo 36 încoace, Pistoia Blues Festival. Noi ne-am dus, cum ziceam, pentru Damien Rice. Omul ăsta e… Atât, omul ăsta e.

În Pistoia e foarte fain și poți să te cazezi liniștit oriunde, că sunt o droaie de opțiuni. Noi, pe de altă parte, ne-am dorit să avem parte și de statul in the middle of nowhere colț cu Toscana, așa că ne-am petrecut ultima noapte la Villa de Fiori, un conac aflat la 50 de minute de mers pe jos (sau vreo 15 minute și 15 euro de mers cu taxiul) de centrul orașului. Villa de Fiori e o proprietate fabuloasă, într-o livadă de măslini. Nu se poate mai toscan de atât. E de stat măcar un trei-patru nopți așa. Data viitoare.

 

Paranteză: cel mai simpatic border collie locuiește aici. E deștept, m-a cunoscut mai bine decât my own mother, precis. Sper să am în viața asta o casă pe pământ și atunci am să-mi iau un câine de-ăsta. Vise.

BOLOGNA RETUR

Ultimul popas la prosciutterie, ultima înghețată la cornet, duminică, trafic exclusiv pietonal în centru, pentru că la ei se poate, pentru că nu o au ei pe cea mai dezgustătoare și cretinopată primăriță din lume, pentru că o avem noi.

FINAL THOUGHTS

• Italia este cea mai affordable și una din cele mai frumoase țări pe care le-am văzut până acum (și am văzut câte ceva, nu mă plâng).
• Trenurile în Italia sunt ceva netraumatic.
• Merită să închiriezi mașină hibrid, am consumat benzină cât până la Vamă și înapoi. Un plin. Ceea ce e puțin, la cât ne-am fâțâit.
• Italienii sunt prietenoși și cu adevărat ospitalieri, nu ca noi, doar anecdotic.
• Pe jos nu e curat, dar în rest da. Te lovește civilizația din toate direcțiile, ceva fin, ceva mic, pe care îl prețuiești și mai strașnic de îndată ce te așezi la coadă la check in, cursa Wizz Air Bologna – București, și vezi că nu-l mai ai.
• Mâncarea e cea mai bună din lume, cafeaua e cea mai bună din lume. Viața e și ea destul de bună.
• Înghețata e mai bună în Grecia.
• Pe stradă miroase a parfum. Bun.
• Statul pe piatră. Statul cu mine.
• Mai multe poze aici.

Momentul ăla super awkward când mergi pe stradă și te întâlnești cu un om despre care nu mai știi nimic de douăjde ani. “Și… tu ce-ai mai făcut?” De parcă cineva ar putea vreodată să răspundă altceva decât “bine”. De parcă n-ar fi trăit, în tot acest timp, o viață imposibil de rezumat între două tramvaie. “Mă bucur că te-am văzut!”, îi zici, tăvălindu-te în disconfort.

N-am mai scris din februarie. A fost un început de an greu, care m-a aspirat, pur și simplu. Abia recent a început să mă scuipe înapoi, pe bucăți. Susan Miller zice că the dog days are over, gata cu cele 5 planete retrograde care ne-au belit feng shuiul, de acum, numai miere și lăptic. Ce să zic, să fie primit.

Eu

1. Am fost la Paris în ianuarie. Nu mai fusesem. Pulverizata de frică, m-am urcat în avion pentru prima oară din 2009 încoace. M-am întors vie și nevătămată, dar mi-am lăsat circa un atriu și un ventricul pe-acolo, mi-au căzut pe jos când m-am aplecat de la etajul doi al Tour Eiffel-ului ca să-mi fac un selfie cu viața pe care ar fi trebuit, mai exact, să o am. Parisul e minunat. Parisul în ianuarie e și mai așa. Nu cozi interminabile, vreme numa’ bună de mers în neștire, fără hartă. Mâncare bună peste tot. Bere la 8 euro paharul. Și cea mai multă viață în ciuda morții pe care am văzut-o vreodată într-un oraș. Poate într-o zi apuc să povestesc mai multe. Dar până poimarți, las aici niște poze.
2. M-am organizat în sfârșit cu myfoodcoach.ro, știți, pentru treaba mea cu food coaching-ul. Mi-am dorit o separare a lucrurilor, am crezut că am să pot scrie și aici, și acolo. Până acum nu prea mi-a ieșit, dar perseverez. Poate la vară. The business is good, însă. Asta e bine. Să vă uitați. Dacă vă place, să știți ca eu l-am făcut, de la zero, în două zile. Dacă nu vă place, să știți că nu l-am făcut eu.
3. M-am reapucat ghebos de World of Warcraft, după o pauză de câțiva ani buni. Îmi lipsea. Rabbitheart, level 100 Assassination Rogue, look me up, sunt fioroasă 🙂 Abia aștept să merg la film pe 10 iunie, mi s-a făcut pielea de găină la trailer, când am văzut frânturi din universul pe care îl îndrăgesc activ de 12 ani. M-am lipit de o ghildă de nordici, băieți buni. Am aflat cu această ocazie că suedezii beau lapte cu galoanele, zilnic. Care laptele lor are 6% grăsime. Ce chestie.
4. Am fost la mare în aprilie. Mă uscasem de dorul ei. M-am dus la Popasul Pescarului, ăla din Olimp. Era pustiu. Curat. Minunea lumii. Am mâncat vulpe de mare și m-am întors în aceeași zi. Like a boss. Like my own boss.
5. Am fost la Valea Verde. Nu am răbdare să povestesc toate felurile în care acest loc este deopotrivă foarte mișto și foarte aiurea, dar am scris review pe tripadvisor, nu vă duceți fără să spicuiți pe acolo, că după aia o să aveți așteptări mari degeaba, ca noi. Ignore the typos, știu, va fi foarte greu.

Aștept cu interes (moderat!) această vară, în care se pare că muncim pe bani de spart la festivaluri și concerte (not bad, not bad at all!). Și pentru că vorbim de asta, prietenii mei (care se știu) lucrează de multă vreme la un festival al halelii, practic. Gourmet Festival se cheamă, are loc în perioada 3-5 iunie la Băneasa Mall și aduce împreună cele mai tari restaurante (din parcare în parcare), care vor executa de la street food până la fine dining, timp de trei zile. Destul cât să punem niște kile și sa ne vedem cu bine apoi pentru un workshopuleț fulger de, cum ar veni, slăbit urban.

Biletele   de   acces   la   Bucharest   Gourmet   Festival   sunt   disponibile   online   pe www.gourmetfestival.ro  și  www.myticket.ro,   precum   și   la Diverta. Costă 15 lei pe zi sau 30 de lei abonamentul pentru toate cele trei zile de   festival. Copiii sub 14 ani însoțiți de părinți au acces gratuit Mai multe despre asta pe https://www.facebook.com/gourmetfestivalromania și pe www.gourmetfestival.ro.

Îmi cer scuze pe această cale că m-am trezit să scriu despre evenimentul foodie al anului oarecum la spartul târgului, dar uneori shit happens, alteori life happens și apoi mai vin și împreună.

Să ne vedem sănătoși și mai des, nu din întâmplare pe stradă 🙂

Astă toamnă, când Orange a anunțat că va aduce pe piața din România prima soluție integrată (plug & play) pentru o casă inteligentă, care îți permite să controlezi ce se întâmplă în apartamentul tău direct de pe telefon, tabletă sau PC, mi s-a părut ceva futuristic complet și complet inaccesibil unei ființe a cărei apetență pentru tehnologie este mai mică decât proverbiala furnică. Când am găsit sub bradul de Crăciun kitul de test, nu o să vă mint, am avut un “freak out” moment. Cinci cutiuțe mici ca de cremă de față, o chestiune cu un ochi și o chestiune care arăta așa cum îmi imaginam eu că trebuie să arate cutiile negre din avioane. Adică neagră. Din fericire pentru mine, colegu’ de viață și de apartament s-a distribuit spontan în rolul de soluție la soluție și mi-a explicat că totul “o să fie bine”. Am purces numaidecât la instalare, el, de fapt, eu doar chibițându-l ca o damsel in distress, așteptând să văd cum își prinde urechile, coz that’s what wives do :p 

Capitolul 1: Instalarea și configurarea în aplicație

În pachet am găsit așa: un senzor de fum, unul de inundație, unul de lumină și mișcare, unul pentru uși și ferestre, o priză inteligentă (aveam să aflu că fix așa e), o cameră video WiFi și o unitate centrala, tata-lor. [De menționat că atât controllerul, cât și sateliții lui, sunt mici și bine desenați. Chiar arată foarte future friendly, se vede că s-au străduit.]

Pe măsură ce eroul meu dețipla pachețele, vedeam cum se înfiripă, ca o subtitrare la filmul SF care devenise brusc viața noastră domestică, ghidul interactiv de împrietenire a nevestei cu tehnica:

“Deci fii atentă [sunt, cum să nu], unitatea asta centrală se leagă la router-ul nostru WiFi [avem noi așa ceva? gee, ce interesant! mereu m-am super întrebat de unde vine internetul când vine!]. Acum instalez aplicația Orange Smart Home pe telefon și după aia mă duc în interfața web să înregistrez cutia neagră, ca să pot să conectez senzorii [da, exact asta voiam și eu să spun, d’oh!]”

Paranteză: un feature foarte simpatic al aplicației este acela că poți să redenumești senzorii cum te taie capul. De exemplu, by the power vested in him, husband i-a botezat pe toți. Senzorul de inundație era arca lui Naie, senzorul de fum – Smokey, senzorul de uși și ferestre – Sf. Petru, senzorul de mișcare – Sauron’s eye… and so on.

Mecanismul de împrietenire post configurare în app a senzorilor cu tata-lor este absolut intuitiv. Îi apropii de el pe rând, fizic așa, cam cum se joacă Iepu’ cu tata arici și baby arici. Camera se configurează și ea în aplicație, conectata fiind în prima fază prin fir, apoi mutând-o pe WiFi tot din interfața de administrare.

Capitolul 2: Scenariile

“Păi și acum ce facem?”, a întrebat devoratoarea de tehnologie.

“Ne bucurăm de rezultatele muncii depuse”, a spus stăpânul tehnologiei, oferind din poinier ofrande zilnice devoratoarei, also known as “scenarii”. Aparent, să ai o casă inteligentă te obligă să fii și tu inteligent. Trebuie să imaginezi scenarii de funcționare a tuturor jucăriilor așa încât să-ți faci viața ta de locatar mai ușoară. Pornești de la nevoi. De exemplu:

• Motan uitat în dulap. Da, se întâmplă, deoarece acest ninja îmblănit care este Pufix are prostul obicei de a se furișa în șifonier la o simplă luare de bluză. Nu o dată l-am lăsat ferecat la rufe curate și asta este, desigur, foarte neplăcut pentru toate părțile implicate. Drept care un scenariu testat de noi a fost punerea în șifonier a senzorului de mișcare, cu indicație clar configurată în app să ne dea alertă dacă ceva mișcă. [Singurul catch e să ai o pisică mișcătoare, ceea ce nu e întotdeauna cazul motanului nostru, exagerat de puturos și renumit în cartier pentru nap-urile lui de zece ore.] La testare s-a, din fericire, foit, așa că am primit imediat alertă pe telefon, gen “alo, mizerabililor, let me out of here!”
• Copil lăsat acasă cu o bunică prea de treabă se zgâiește la teve. Da, și asta se întâmplă. De unde știm? Păi pentru că am pus camera video în living și ne-am delectat vreo câteva zile analizând obiceiurile de consum ale copilului, în sensul că am văzut cum o consumă pe bunica până când aceasta, de disperare, o lasă să-și facă damblalele animate mai mult decât prevăd noile legi ale parenthood-ului, conform cărora, dacă îmi dați voie să divaghez o tură, o astfel de gestionare improprie a timpului unui copil de cinci ani necesită arestarea numaidecât și judecarea aspră a părintelui la tribunalul autoproclamat al comitetului pentru părințenie electronică fină. Revenind. Ce am făcut practic a fost să conectăm televizorul la priza inteligentă și să-l oprim remote atunci când vedeam pe cameră că se exagerează grav cu desenele. Și pentru că fie-mea e mai inteligentă decât casa inteligentă, a văzut imediat legătura și s-a pus pe făcut bezele în cameră. “Tati, te iubesc, ești cel mai bun tată, dă-mi drumul la desene, te roooog!” Deci așa.
• Placa de păr uitată în priză. Poate fi, practic, orice aparat electrocasnic care funcționează cu curent electric. De-ăla care îți dă fiori pe șira spinării când ești în trafic mid way între casă și serviciu și începi să te întrebi dacă ai, gen, scos fierul din priză. În orice astfel de situație, dacă aparatul este conectat la priza inteligentă, poți tăia de pe telefon alimentarea cu curent a acestuia și pe urmă poți sta absolut liniștit că nu ai dat foc la casă. Ceea ce, dacă ar fi să fie, ai afla oricum, pentru că ai instalat și senzorul de fum.

Cum spuneam mai sus, cu Orange Smart Home poți fi oricât de creativ în definirea scenariilor sau poți merge pe alerte simple. Senzorul de uși/ferestre te poate alerta că ai lăsat ceva deschis când pleci de acasă sau că, doamne ferește, în timp ce tu erai la Bansko la ski, cineva ți-a deschis ușa să-ți ude plantele pe care nu le ai. Senzorul de fum și temperatură te anunță că ai ars uleiul, sau, în caz de mai doamne ferește, că arde casa. Senzorul de inundație plasat strategic în baie țipă dacă, să zicem, mașina de spălat evacuează pe jos (ceea ce, by the way, se poate întâmpla atunci când bagi în ea cinci perechi de converși și o sticlă de dero lichid). În tandem cu priza inteligentă, se poate scrie un scenariu prin care în caz de inundație se oprește alimentarea cu curent a unui aparat electrocasnic. Asta mi se pare super util.

Camerei noi i-am găsit utilitate de nanny cam, dar mă gândesc că se poate folosi și pentru altceva decât spionaj domestic. Mă gândesc, dar nu-mi vine nicio idee 🙂

Capitolul 3: Concluziile mele

După aproape două luni de când avem Orange Smart Home, aș vrea să vă pot spune că m-am împrietenit cu tehnologia, însă adevărul e că nu am avut nevoie. Treaba e atât de simplă că nu-ți trebuie epic tech skills ca să faci mișcarea cu casa cea deșteaptă. Instalarea îți ia maxim o oră dacă nu te prea pricepi, mai puțin dacă ești tech nerd. Iar odată configurat sistemul, cu scenariile aferente, totul devine business as usual. Numai că, mai mult decât de obicei, poți sta liniștit. Că nu e nimeni în casa ta când tu știi că nu ar trebui să fie, că o pana de curent bine plasată nu o să-ți prăjească cele mai prețioase aparate, conectate la priza inteligentă (god, aș vrea ca toate prizele din casa noastră să fie de-alea smart!), că vestea că e inundație îți vine de la telefon și nu de la vecin. Și așa mai departe.

Capitolul 4: Care e treaba și cât costă ea

După faza inițială de testare cu utilizatori mai mult sau mai puțin atehnici, soluția integrată Orange Smart Home este acum disponibilă în magazine. Pachetul poate fi achiziționat printr-un abonament lunar de 15 euro, pe o perioadă de doi ani.

Soluția Orange Smart Home poate fi personalizată cu senzorii doriți, în funcție de nevoile fiecăruia. Pachetul de bază conține doi senzori la alegere, un dispozitiv central la care aceștia sunt conectați, un SIM de date mobile, notificări nelimitate pe e-mail și SMS și acces la aplicația Orange Smart Home ce permite monitorizarea și controlul casei. El poate fi completat cu senzori suplimentari, ce pot fi achiziționați separat:

• Senzor pentru ușă/fereastră – 29 euro
• Senzor de fum – 39 euro
• Senzor de inundație – 39 euro
• Senzor de mișcare – 39 euro
• Priză inteligentă – 39 euro
• Cameră Wi-Fi – 69 euro

Pentru mai multe detalii despre Orange Smart Home, intrați pe orange.ro/smarthome.

“Lavish chocolate lava cake”, mi-a zis Boo acum două seri, într-o conversație deloc creepy despre cum, dacă suntem foarte norocoase, o să murim în somn și nu înainte de a fi mâncat la alegere. “Eu… salată boeuf. E clar, tre’ să mor de revelion :-)!” Despre moarte altă dată. Azi, despre salata boeuf.

Mama face o foarte bună salată boeuf. Cristiana de la Simbio face și ea o foarte bună salată boeuf. Zexe face o salată boeuf decentă, care câștigă puncte doar pentru că există în meniu tot timpul, nu doar la gen cumpăna dintre ani.

Peste toate salățile astea, cu doi Everști peste, este salata boeuf a lui Ibi. Ibi e mama lui C., prietena mea de în curând 24 de ani, care mă iubește sincer, în ciuda diferenței de vârstă. Deci Ibi și C. și ar mai fi tata B., pe care l-am îndrăgit când l-am văzut pentru prima oară, deoarece seamănă cu my own tată, care a murit. Iar după ce l-am cunoscut mai bine, l-am îndrăgit și mai tare, deoarece seamănă cu el însuși.

Ibi știe că iubesc salata ei de boeuf și îmi trimite regulat o casoletă plină, pe care veșnic uit să i-o dau înapoi după ce o golesc, și uneori chiar mă trezesc din somn în transpirații reci cauzate de mustrarea conștiinței. Salata e întotdeauna la fel de bună și niciodată nu e la fel. Ibi face salate boeuf unicat, cu proporții variabile din toate lucrurile și cu castraveți picanți murați de ea. Deschid casoleta cu fervoare, încercând să ghicesc, în cele câteva sutimi de secundă care preced revederea, ce, anume, o să nimeresc. O să fie aia cu porumb sau aia cu mazăre? Cu mai multă maioneză sau cu mai puțină? Există o anticipație demnă de subpomu’ de Crăciun, pe care o trăiesc la fel de intens de fiecare dată. Apoi mă scufund cu furculița, ca o morsă nimfomană într-un ocean de satisfacție, invariabil urmând conversația în care îi explic lui C. CÂT de bună e salata boeuf a lui Ibi. După aia mă văd cu Ibi întâmplător prin oraș și ea îmi zice, tot invariabil: “A fost bună? Nu mi-a ieșit așa bună parcă…” La care eu: “CEA MAI BUNĂ!”. Ibi zâmbește, uneori doar în sinea ei. “Mie îmi place să fac…” Iar eu, în gând: “Și io vă iubesc!”.

Azi e ceva gen ziua prieteniei pe Facebook. Și ăsta e micul meu celebration cu Ibi, care e mama prieteniei. C. e prietenia si Ibi e mama ei și Ibi face cea mai bună salată boeuf din lume.

Despre iherb.com am mai scris de-a lungul timpului, aici, e un magazin virtual din State, pe care găsești o droaie de lucruri, de la cosmetice organice la ghee, unt de cocos și suplimente de tot felul, toate astea la prețuri mult mai decente decât în .ro.

Treaba funcționează așa: îți faci cont, îți setezi, dacă vrei, preferințele de țară și monedă în așa fel încât să vezi toate prețurile în lei, apoi te dai de-a dura pe site și pui chestii în coș, dar nu oricum, ci într-un mod smart, așa încât să plătești cât mai puține taxe. Ce vrei să faci este să alegi întotdeauna varianta de transport International Airmail (adică poșta normală). Pentru a putea beneficia de asta, coletul tău nu trebuie să depășească 1.5 kg or so, iar valoarea lui nu trebuie să depășească 80 USD. Dacă nu te încadrezi în parametrii ăștia, varianta de transport devine automat curier (DHL), nu vrei asta, că o să te usture big time, așa că ochii cât sarmaua înainte de a finaliza comanda. Ce înseamna, practic, transport cu poșta normală? Păi înseamnă că nu ai nicio posibilitate sa-ți urmărești coletul (unii oameni înțeleg că au pățit să nu le mai vină, mie nu mi s-a întâmplat niciodată și comand lunar), că în loc să-ți vină în trei zile îți vine în minim 7, maxim 30, dar mai înseamnă și că nu plătești nicio taxă în plus față de prețul afișat pe site, iar dacă ești atent la deal-urile pe care le promovează ei acolo, poți să-ți scoți gratis și transportul. Altfel spus, plătești ce scrie în dreptul fiecărui produs and that’s that, and that’s awesome 🙂

Acestea fiind zise, voila un pomelnic mic cu ce mai comand eu de pe iherb.com, chestii cu care sunt happy și pe care n-am niciun stres să le recomand:

Șampon și balsam de descâlcit copilul, de la Jason Kids. Le folosim de când avea Iepu un an or so, sunt foarte bune, fără mizerii în ele, cu miros foarte plăcut și eficiență dovedită în lupta cu câlții. 29 de lei bucata.

Cremă de mâini de la Madre Labs, cu ulei de argan și, foarte important, fără miros. Cea mai bună cremă de mâini pe care am încercat-o vreodată și, trust me, am încercat câteva. Am piele de crocodil și am trecut prin toate dermatocosmeticele scumpe, de la Uriage până la Lipobase, total degeaba. Crema asta e veșnic la promoție, de exemplu, acum costă 0.16 lei dacă o cumperi pe lângă alte produse. Aș zice că face toți banii, dacă n-ar fi caraghios, under the circumstances 🙂

Strugurel organic Sierra Bees. De obicei îmi iau un variety pack de opt bucăți cu diverse arome, care mă ține ceva vreme. Îl împart cu Iepu, în sensul că i le dau ei pe alea care nu-mi plac mie (gen ăla cu unt de cacao, care miroase a desert), ca orice mamă bună, de altfel 🙂 Costă 20 de lei or so pachetul cu de toate.

Probiotic Defense și AlliBiotic, de la Now Foods. Două suplimente pentru sezonul rece, că ne-au omorât, nenică, virușii și bacteriile. Unul e un mix de probiotice, altul e, pe românește, concentrat de usturoi. Merg bine împreună. Iar pe lângă ele zic să fie și o vitamina C, dar una naturala, nu varianta sintetica, acid ascorbic. Alive au o variantă bună, extrasă din whole foods (kiwi, acerola etc.). Astea trei împreună costă ceva (vreo 200 de lei) și livrează subtil, dar eu mă simt mai bine cu capul dacă fac o cură de-asta pe sezon de boleșnițe 🙂

Ghee, ulei de cocos și unt de arahide (crunchy, neapărat!) – organice și fără ulei hidrogenat. Nici astea nu-s chiar ieftine, nu luăm mereu, doar când ne apucă 🙂 Pe mine, adică :p

Calciu, vitamina D3 și probiotic cu colostru, de la Child Life. Pentru Iepu, toate astea. Comparați prețurile cu ce e la noi în farmacii și o să leșinați de plăcere, sunt la jumate.

Ar mai fi și alte lucruri, complet neesențiale, de exemplu colagen-ul Neocell, omegi 3 de diverse soiuri (le găsiți în postările mai vechi), ba chiar și ceva pensule de farduri care-s faine și la preț bun.

Voi? Aveți ceva de declarat? Cumpărați de pe iherb? Și dacă da, ce anume?

Sâmbăta viitoare e rost de workshop nou. Ca de obicei, și de data asta o să povestim despre mâncare, ce să facem și noi 🙂 Și pentru că e ianuarie, o să stăm un picuț mai mult pe subiectul schimbării, cu iz de new year resolution, a apucăturilor noastre alimentare. Și o să vă spun, cu lux de amănunte, de ce cred eu că rezoluțiile, dietele și scopurile foarte foarte precise, nu funcționează.

Acum câteva zile, am scris la mișto acest articol, pentru că mi se luase de ostentativul feed care îmi scoate în cale numai bălării de soiul “5 alimente pe care să NU le mănânci niciodată dacă vrei să mori slab și eventual bătrân”, “cum să slăbești 5 kile în 5 zile”, “dieta care a ajutat-o pe cutărica, persoană celebră, să scape de mommy tummy” , și așa mai departe. Azi simt nevoia să mă iau mai în serios și să explic oleacă ce am cu toate aceste în aparență deosebit de utile și bine intenționate sfaturi.

Ce au ele în comun, în afară, desigur, de senzaționalul situației și insuficienta documentare, este accentul pe care îl pun pe scopul foarte precis și bine definit al slăbitului de ț kilograme, eventual în tot atâtea zile. Păi și care e problema, veți zice. Nu e normal să ai obiective? Nu de aici pornește totul? Nu te ajută ele să fii ambițios, determinat și, finalmente, successful? Ei bine, eu nu cred că te ajută, deși înțeleg că sunt un punct de pornire. De ce? Păi varianta pe scurt e că atunci când ești cu geana pe obiectivul ăsta așa formulat, nu pui energie și focus pe procesul care te duce acolo. Simplu spus, îl loc să-ți vezi de câlții tăi zilnici și să faci din ei un proces funcțional, plăcut, viabil, cu șanse să devină în niște timp o manieră automată, un obicei nou, încerci diverse soluții disparate, nelegate, nefuncționale și, cel mai adesea, neplăcute, pentru a ajunge în acel punct B, să-i zicem “minus zece kilograme”, care rămâne singura ta rațiune de a face schimbarea asta și motivul pentru care îți tot amâni fericirea, uneori și stima de sine (“o să mă simt mult mai bine cu mine DUPĂ ce slăbesc, da, atunci o să fiu fericit și not a moment sooner”).

În momentul în care înțelegi și accepți că de fapt obiectivul tău este să faci în așa fel încât experiența în sine să fie una mișto, se întâmplă să vină și rezultatele. Atunci când energia ta se duce înspre experiența de a urca muntele (însemnând asta că ai tot ce-ți trebuie la tine, că dacă rucsacul e greu, mai arunci din el două cutii de pate Bucegi, că dacă iei apă la picioare, ai șosete de schimb, că te mai oprești din când în când să miroși, gen, o floare etc.), șansele să te găsești la un moment dat în vârf sunt mult mai mari decât dacă, în numele performanței finale cu orice preț, chemi insistent un lift care nu există. Altfel spus, este diferența între a zice “vreau să mă înscriu la semimaraton în primăvară” și a zice “vreau să alerg în fiecare zi, de la ora 6 la ora 7”. Construiește-ți un sistem, fii dispus să investești în el, zilnic, ca să-l faci să fie bun cu tine, și o să-ți iasă obiectivul ăla de la care ai pornit fără să clipești, practic.

Varianta pe lung, despre cum facem să construim sistemul ăla, sâmbătă la workshop. De unde pleci cu o soluție, indiferent care ți-e problema 🙂 ana@easypeasy.ro, ca de obicei, pentru înscrieri.

Anul 2016. Știința a evoluat așa de tare încât poate demonstra fix Orice și pe opusul lui. Din fericire pentru noi, avem la dispoziție sute de soluții minune la orice problemă. De exemplu, se știe că dacă vrei să slăbești nu trebuie sub nicio formă să mănânci supă de coadă de bou, în schimb, este absolut necesar să mănânci supă de coadă de bou dacă vrei să trăiești etern. Depinde ce preferi. Poți încerca metoda garantata de Grupul Super Profesioniștilor Experți în Dermatologie Savantă Aplicată, testată de Grupul Binevoitorilor Experimentaliști de pe Facebook, a mâncatului din podul de sus invertit. Nu uita să dezactivezi WiFi-ul, deoarece capul tău se va afla la un nivel mai jos decât cel obișuit, pericolul de a fi răpit de extratereștri via conexiune domestică fiind maxim în proximitatea podelelor.

Revenind, totuși, la aspirațiile noastre, ale tuturor, pentru o viață mai degrabă veșnică, trebuie spus că prin eforturi de compresie deosebite am ajuns la un număr de DOAR zece (10) secrete pe care, cu bunăvoință, am decis să le împărtășesc azi cu voi, cu rugămintea să le dați și voi mai departe, că de aia sunt, nu-i așa, secrete, ca să ajungă la cât mai mulți cetățeni de bună credință și la rudele lor de gradul 1, 2 și 3, susceptibil naivi în credința lor că lămâile cu smiley face pictat cu markerul permanent anihilează radicalii liberi de 10.000 de ori mai tare decât lămâile obișnuite. Iată:

1. Broccoli este ceva sănătos și cu toții ar trebui să mâncăm broccoli, neapărat. Dacă vei mânca broccoli în următoarele trei zile după ce vei citi acest articol, iar apoi nu vei mai mânca broccoli 12 ani, vei avea totuși un beneficiu major depedeve sănătate. Pentru că broccoli este ceva sănătos și cu toții ar trebui să mâncăm broccoli, neapărat.
2. Este foarte foarte important să treci de la dieta bazată aproape exclusiv pe junk food direct la raw veganism, chiar de mâine de luni. Te vei simți mult mai bine, iar asta nu se va datora faptului că nu mai mănânci McDo în fiecare zi, ci, desigur, raw veganismului.
3. Nu contează, practic, ce apucături alimentare ai, ci contează numai și numai ca ceea ce mănânci să fie cu totul și cu totul de aur nutrițional, neapărat bio, eco și organic. Astfel, neapărat ronțăie în fața televizorului popcorn bio de 6 euro punguța, mănâncă exclusiv parizer bio cu nitriți bio și ai grijă ca uleiul hidrogenat din procesatele tale preferate să provină din agricultură ecologică.
4. Negreșit să faci lunar câte o cură de juicing. Vei slăbi spectaculos, iar asta nu va avea nicio legătură cu faptul că timp de o săptămână vei avea un aport caloric super super potrivit pentru o mușcată în ghiveci, ci numai și numai cu faptul că organismul tău se va detoxifia cu fructoză, care este o toxină.
5. Chiar dacă este anul 2016, caută să mimezi cu fidelitate demnă de o logodnică de marinar stilul alimentar al neanderthalienilor. Doar pentru că absolut totul în lume s-a schimbat de când oamenii trăiau într-o peșteră, la propriu, nu înseamnă că și mâncatul trebuie să se schimbe, sincer.
6. Dacă nu există un cuvânt care să definească felul în care mănânci, inventează-l tu, obligatoriu. Alege o denumire intuitivă și șic, de exemplu flexibububentovegecarnivor. La întrebarea “și tu ce mănânci”, ferească zeii trendurilor să răspunzi că de toate, că se va face în jurul tău virtual gol, mai degrabă și mai puțin subtil decât dacă ar fi să te urci în tramvai cu doua roți de camembert la tine.
7. Nu poți să slăbești și apoi să te îngrași la loc fără ajutorul de neprețuit al unui cetățean care este fie arestat, fie mort, dar care înainte să moară, posibil foarte foarte bogat, a gândit special pentru tine și încă niște milioane de cetățeni o dietă absolut magică, fermecată și foarte, foarte sănătoasă, ca toate dietele. Care presupune niște mâncat cam fistichiu așa, dar doar circa 14 până la 144 de zile. Și până la urmă ce sunt 14 până la 144 de zile în economia vieții omului lungă? O picătură într-un ocean de silfidoșenie, cu adevărat.
8. Dacă mănânci un crenvurști acum, o să mori în următoarele cinci minute. Nu mânca un crenvurști acum. Crenvurștii omoară. Nu mânca crenvurști niciodată.
9. Viața ta se poate simplifica deosebit dacă admiți că firesc este să mănânci ceva în formă de praf dizolvat în apă, capsula, comprimat sau cel mult baton. Viitorul injectabil este aproape.
10. În fine, dacă ceva pare simplu și de bun simț, fă-l pe ceva ăla mototol și aruncă-l la gunoi. Nimic nu e, bineînțeles, simplu și în fața ta, pesemne că nu ți s-a arătat încă Răspunsul și trebuie doar să o iei de la capăt cu punctele 1-9, undeva, ceva, ai greșit precis.

Dacă scrie pe internet, it must be true. Sfârșit.