Că de Crăciun mâncăm porc, asta se știe. Dar ce punem lângă el, aia e șmecheria. Sunteți in the mood pentru aroganța supremă? Ce ziceți de trei garnituri care NU sunt cartofi? Pentru că sfatul absolut și universal pentru orice om care vrea să facă o brânză nutrițională este “Mănâncă mai multe legume!”, la invitația Costa d’Oro vă pun sub brad trei idei, să fie.

1. Fasole verde cu usturoi.  Treaba e simplă. Se fierbe fasolea verde al dente, în apă cu sare. Se trece prin baie rece (apă cu cuburi de gheață will do), ca să rămână verde și crunchy. Se trage la tigaie cu foarte mult niște usturoi, ardei iute roșu, susan, muguri de pin, sare și piper, desigur. Am ales pentru garnitura asta uleiul Costa d’Oro OMEGA 3, o combinație de varii uleiuri vegetale, numai bună pentru gătit pe foc.

2. Salată de morcovi cu merișoare. Nici măcar un pic de foc nu a fost folosit pentru acest combo delicios, cu morcovi tăiați bastonașe, merișoare, nuci, ceapa verde, pătrunjel și coajă rasă de lămâie. Pentru dressing aveți nevoie de ulei (eu am folosit extravirginul Costa d’Oro de măsline), zeamă de lămâie, zeamă de portocală, rozmarin proaspăt, tocat fin, sare, piper și un strop de miere.

3. Salată cu radicchio, sfeclă, mere și dressing de muștar. Pretty self explanatory 🙂 Se montează direct pe farfurie, din mix de frunze verzi, sfeclă roșie, coaptă în prealabil, felii de măr dulce, roșii cherry, nuci, șalotă (tocată mărunt sau solzi, cum preferați) și un dressing confecționat din ulei (am folosit fructatul Costa d’Oro L’Integrale), muștar de Dijon, sare, piper, mac și zeamă de lămâie.

Hai că se poate, zău!

Sărbători lejere, cu legume și Costa d’Oro! 🙂

Se fac acuș doi ani de când muncesc pe cont propriu [yep, its been that long! :-)] A fost așa un roller coaster ride, că n-am apucat să mă gândesc prea mult la ce se petrece. Până azi. Când m-am gândit. Suficient cât să-mi extrag niște lecții de viață pe care am zis să le împărtășesc aici, că poate vă bate gândul să lăsați în urmă treaba serioasă pe care o faceți acum și să vă apucați de o chestie pe care nici măcar mamele voastre să n-o-nțeleagă (în acest mod simplu înlocuind orice pauză de conversație cu un veșnic și din inimă “of, măi mamă, când o să-ți găsești și tu un job ADEVĂRAT?”).

1. BANII NU SUNT O PROBLEMĂ. Angoasa oricărui om care se aruncă-n cap freelance style este că nu o să poată să adune în fiecare lună banii de care are nevoie ca să-și plătească ipoteca să trăiască. Treaba e cu atât mai dramatică atunci când nu ai un buffer din care să ronțăi. Eu, de exemplu, nu am avut, nu am, sunt o cheltuitoare sinistră și răsfățată, care și-ar da oricând ultimul ban din buzunar pe încă un espresso, decât să și-l păstreze pentru mâine. S’teți cu mine? Că treaba se duce în pozitiv. Că ce am observat eu este că banii nu sunt o problemă atunci când nu te gândești la ei. Când faci lucruri în care crezi ca un maniac, fără să ai în spate un rațional mânat de posibilitatea câștigului. Ilogic? Poate. Does it work? You bet your ass. Înghite-ți frica, fă ce se simte bine în partea stângă și o să fie bine, și o să vină banii. True story 🙂

2. EXISTĂ LIBERTATE ÎN ORICE EȘEC. Când te apuci să faci o treabă de capul tău, fii sigur că o să vină un moment când o să fail miserably. O să fie uși care nu o să se deschidă nici dacă bați la ele cu Silent Night. O să fie momente în care te uiți pe jos și zici “uite un ficat, oh wait, e al meu!” O să fii dezamăgit ca naiba de unii și, mai important, o să fii dezamăgit ca naiba de tine însuți. Și în toate momentele astea de bottom of the food chain în care precis te vei afla at some point, dacă ești *fată deșteaptă*, o să vezi oportunitatea. Șansa ta sa te scoli din orice e și să faci orice poate să fie. Asta se cheamă libertate. O s-o ai și o să ți se pară cea mai mișto stare din lume.

3. EȘTI CEL MAI IUBIT OM SINGUR. Sigurătatea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Iubirea e ceva ce se simte grosolan atunci când ești freelancer. Poți să whine and bitch about being lonely, că n-ai colegi, că nu e nimeni care să împartă cu tine, că te dai singur în mașinuțe, sau poți să înțelegi că treaba de care te-ai apucat e o plapumă cu două fețe. Azi ești singur, mâine o întorci invers și pac, ești iubit.

4. VALOAREA E ALTCEVA DECÂT PREȚUL. Dacă nu reușești să dai mai departe un lucru a cărui valoare îi depășește prețul, don’t even bother. Nu o să faci nicio brânză.

5. NU EXISTĂ MUNCĂ NEPLĂTITĂ. Să-ți pui la bătaie capul, resursele, inima, cu toată disponibilitatea și pe gratis, nu e niciodată niciodată degeaba. De fiecare dată când am simțit să fac muncă voluntară, ceva îngrozitor de mișto mi s-a întâmplat, aparent, fără legătură. Și o să cred până mor că de la asta mi s-a tras, de fiecare dată. Ai ceva ce poți să dai mai departe gratis, pentru că depinde numai de tine și e entirely yours to give? Fă-o fără să stai pe gânduri și fără să aștepți ceva în schimb. Fără fantezii semi erotice despre medalia de aur, fă-o cu drag și cu convingere și fii sigur, absolut sigur, că ți se va întoarce.

6. MĂSURA SUCCESULUI TĂU EȘTI TU. Tu ca om, așa. Dacă faci treaba asta cu freelancingu’, oamenii o să te vorbească. Dacă o faci mai multă vreme, oamenii o să te vorbească și de bine, și de rău. Stay true to yourself. Există în tine o lanternă cu baterii eterne. Succesul tău nu e despre ce-ai în cont, nici despre reputație, nu e nici măcar despre cum ai schimbat lumea. E doar despre abilitatea ta de a folosi lanterna ca să vezi calea în cea mai cea beznă.

7. COSTUL TĂU NU E PIXUL CU CARE SCRII. Tentația supremă atunci când lucrezi de capul tău este să crezi că nu ai costuri. Afară de pixul Muji de un euro fără cinci cenți bucata și de hârtia pe care scrii. În realitate, costul tău e mult mai mare și se măsoară în sutele de cafele pe care le-ai băut pe banii tăi, nu ai companiei, în concedii medicale pe care nu ți le-a plătit nimeni, în perechi de converși cu care bați orașe străine în vacanțe în care de fapt muncești, în duminici și în sâmbete și în nopți, în deconturi pe care ți le semnezi singur, în beri băute “la serviciu” (ah, the perks of self employment:)). Mă rog, înțelegi tu.

8. FERICIREA NU MAI E SCOPUL. Când treci de la a trage la căruță în scopul fericirii la fericirea de a trage la căruță, când uiți cu desăvârșire cum este să te silești să faci ceva, când tu ești cel care fixează ora fixă, se cheamă că te-ai super ajuns. Se cheamă că ai dat goana după fericire pe bucuria perpetuă de a fi tu în viața ta. Și asta nu e puțin lucru. Come to think of it, e totul. Și merită să faci tot ce poți ca să rămâi în bucuria asta. Și dacă nu faci toți ce poți…

9. E POSIBIL SĂ PIERZI. Universul nu îți datorează nimic. Treaba merge, ești bucuros, am stabilit la punctul 8. Faza e că dacă stai doar la primire și ai senzația că *ți se întâmplă* chestii, că tu însuți te doar *întâmpli*, o să te puturoșești teribil și o să pierzi tot. E și asta o lecție de viață, despre fragilitatea lucrurilor și despre accidentele care așteaptă să se, nu-i așa, *întâmple*. Să nu fii surprins when they do. Tu ai făcut asta.

Cam așa 🙂

Ochii i se rotunjesc, umezi. Îi simt frica în glas. Mâinile reci se lipesc pătimaș de ceașca fierbinte. Mintea ei râșnește: “Cucoană, tu nu înțelegi, să-ți explic. Nu știu când e dimineața ta, dar a mea începe la 6 și 17 minute. În fiecare zi. Îi aud pașii mici pe parchet, deschid ochii, ai ei mă privesc cu mirarea specifică vârstei, de la o distanță de maxim un centimetru. Mamamamamama, trezește-te, azi trebuie să ajung mai devreme la grădi, că trebuie să iau sandalele Ilincăi, să i le aduc acasă, că e răcită și mama ei nu o lasă la grădi, și eu trebuie să-i iau sandalele, mama, hai, mama, trezește-te, vreau un cranț cu unt, mama, vreau un ponei de jucărie în mărime naturală, mama, și o păpușă care se face brioșă și o cheamă Capcheic… Mă dau jos din pat. Fu, fu, fuuuu. Respiră, hai, respiră, îmi zic mie. Hai să-ți alegi ținuta, îi zic ei. Asta o s-o țină ocupată vreo cinci minute, dacă am noroc. Îmi iau cana și mă poziționez strategic în fața ferestrei deschise. Sorb cu nesaț. Simt cum fiecare celulă din corpul meu se trezește sub mângâierea caldă a cafelei, măi măi. Timpul pare că stă pe loc o clipită, apoi vine rostogol peste mine, peste toate. Tic tac, tic tac. Cursa contra cronometru începe acum. Deschid șifonierul. Înșfac perechea mea preferată de blugi, mă înghesui în ei mai ceva ca în tramvaiul 41 la oră de vârf, diseară o să am urmă de nasture de pantalon în burtă, dar nu-i nimic, că oricum n-o să am foarte mult timp să mă gândesc la asta. Cu o mână scot feliile de pâine din prăjitor, cu cealaltă îi împletesc ei cozi, mi-ar mai trebui o mână, dar, fatalitate, nu am. Ia rucsacul, ia geanta de laptop, nu uita încărcătorul de telefon, ai luat cheile?, șervețele de nas nu mai avem?, să punem pe listă!, hai, acum, toată lumea, ține liftul mama, vreau să mă uit în oglinda mare din hol, ui ui, ce drăguță-s! Și așa mai departe, știi? Înțelegi acum de ce nu poți să-mi iei cafeaua? Ăsta e momentul meu. Un moment numai pentru mine…”

Își drege glasul și… “Voiam să-ți mai spun că eu obișnuiesc să beau cafea dimineața… e ok? Am putea păstra cafeaua?”
_

Cea mai mare teamă a celor care vin la food coaching din dorința de a se scutura de niște kilograme în plus este aceea că nu vor mai putea bea cafea. Îi lămuresc numaidecât că nu-i nevoie de un asemenea sacrificiu și văd cum le revine culoarea în obraji. Cu toții avem nevoie de momentul nostru, iar întâmplarea face că momentul nostru vine adesea într-o cană, e aromat, fierbinte și plin de energie vitală. Grație Doncafé Green Active, momentul meu conține de acum și extract de cafea verde. Cafeaua verde este o cafea crudă, neprăjită, cu un conținut de antioxidanți de zece ori mai mare decât acela al variantei ei prăjite. Acești antioxidanți sunt băieții buni ai micronutrienților, așa că o cafea bogată în polifenoli, care mai și activează metabolismul, vine la pachet cu supliment de bucurie. Alături de exerciții fizice regulate și o alimentație echilibrată, consumul unei căni de Doncafé Green Active asigură o stare de bine și se integrează perfect unui stil de viață sănătos.

_

Articol apărut în numărul de noiembrie al revistei BBC Good Food România. 

Foto: Good Food

Săptămâna trecută mi s-a năzărit să fac din marți 13 o zi cu totul și cu totul bună, folosindu-mă de ce prestez eu în viață ca să înveselesc ziua unor cetățeni. Așa se face că am pus la bătaie trei ceasuri (bune!) de food coaching gratuit, un sandviș călător, livrat de mine la biroul omului în pauza lui de prânz, după cum și un workshop de seară, intitulat sugestiv (mă rog :-)) “Viața ca o farfurie”. Freebee-urile s-au dat repede, dar locuri la woskhop ar mai fi. Așa că azi vă povestesc la ce m-am gândit, iar dacă subiectul vi se pare culmea intersantului, un e-mail mic la ana[at]easypeasy.ro vă poate aduce un final simpatic al unui veritabil marți 13.

Așa cum știți, eu mă ocup cu o treabă care se numește, lax, food coaching. Ce fac de fapt este să lucrez cu oameni care își doresc o schimbare în farfurie, dar nu știu de unde să o apuce. Jobul meu este să le facilitez această schimbare și să-i aduc la obiectivul lor, obiectiv pe care fiecare om îl formuleaza în felul lui, dar care, în esență și la o uitătură mai atentă, este același pentru toată lumea. Sigur, oamenii vin la food coach și spun: “vreau să slăbesc”, “vreau să mă îngraș”, “vreau să mănânc mai sănătos”, sau “ vreau să mă organizez mai bine”. Însă dacă depășim acest prim “strat” declarativ și ne ducem un pic mai jos, înțelegem repede că ceea ce își dorește fiecare astfel de cetățean cuprins de elanul schimbării este, practic, altceva decât controlul greutății sau managementul eficient al frigiderul. Omul care vine și spune “vreau să slăbesc” vrea de fapt să scape de dialogul intern permanent și inconfortabil care derivă din faptul că se simte apăsat de acele kilograme în plus. Nevoia din care răsare, uneori acut, această dorință de a schimba ceva în farfurie, nu are neapărat ceva de-a face cu ce mănâncă omul, ci cu felul în care se simte. Simplu spus, este vorba despre nevoia omului de echilibru, pace și liniște interioară.

Pornind de la ideea asta, aș vrea să vă povestesc câte ceva despre psihologia schimbării. Despre barierele cu care se confruntă orice om atunci când își propune să-și schimbe apucăturile alimentare, pentru că vorba lui Ross din Friends, “Nobody likes change” :-)) Există niște mecanisme strașnice de autosabotaj care se activează în momentul în care ne propunem să schimbăm ordinea uzuală a operațiunilor, iar ele nu sunt neapărat specifice schimbărilor în alimentație, ci pot fi ușor extrapolate în zona mai generală a oricărei schimbări majore de viață. După  ce povestim despre acele lucruri care ne pot încurca, musai aș vorbi și despre câteva lucruri care ne pot ajuta să avem o experiență plăcută cu schimbarea asta pe care noi, de bună voie, am decis să o facem.

Chiar dacă punem toate aceste treburi în contextul particular al schimbării în alimentație, paralelele cu alte situații de viață sunt lesne de făcut. Iar point-ul mai general este că indiferent care este schimbarea pe care ne-o dorim, această pregătire mentală de șantier pe care o facem înainte să ne apucăm este cel puțin la fel de importantă ca metoda pe care o vom angaja pentru schimbarea în sine. E esențial să fim în mindsetul potrivit, altfel totul va părea o corvoadă.

Mai departe o să povestim un pic și despre modelul farfuriei ideale, acela pe care îmi bazez eu planurile alimentare. Cu siguranță că unii dintre voi îl cunoașteți, o să-l recapitulăm împreună, iar apoi o să vă propun o paralelă cu viața noastră în întregimea ei. De unde și titlul, “Viața ca o farfurie” 🙂

Cam așa.

_

Workshop-ul Viața ca o farfurie se întâmplă marți, 13 octombrie, ora 18:30, în mansarda Simbio. Adresa este Str. Negustori Nr. 26. Locurile se revendica prin e-mail la ana[at]easypeasy.ro.

🙂

Ceea ce o să vă spun acum o să vină ca un șoc. S’teți pregătiți? Here it goes: o iubesc pe Grecia și pe toată mâncarea ei! Știu, este groaznic. De cum începe toamna gri și, practic, până la prima înfiripare mai serioasă de raze de soare, nu mă gândesc decât cum să fac să-mi mișc iar fizicul în direcția generală a insulei mici din Egee, unde mi-am lăsat în 2009 o bucată de inimă, să fie. Așa că orice pretext de conversație în jurul raiului pe pământ care este, este bine primit. În București nu am găsit până acum un restaurant grecesc autentic, care să mă facă să uit unde sunt. Calamarul congelat pe care ți-l servesc tavernele grecești, dar românești, e gumat ca galoșii lu’ tataie. Pâinea nu-i întotdeauna ce trebuie, ceapa e iute și parcă nici feta nu-i ca de la mama ei. Și dacă tot se face că la restaurantele cu pricina nu am nici măcar marea la picioare în timp ce mozolesc felia de feliată la pungă în niște fake tarama, nu mai bine stau eu acasă și-o pun de-un platouaș?

Conveniently, începând din 28 septembrie și până pe 4 octombrie, la Lidl este Săptămâna Grecească. Ceea ce înseamnă că iar mâncăm cu găleata (no kidding, are 1 kg) iaurt grecesc natural (peste care se impun cu larghețe mierea de cimbru și niscai nuci de soi), brânză halloumi (pe grătar, în loc de carne, cu suratele (vitrege) tabbouleh, dintr-o altă bucătărie etnică, ce să-i faci), brânză feta de bună calitate, telemea de capră, în saramură, tzatziki-ul leneșului (gata asamblat, la cutiuță, pentru serile alea când să speli un castravete ți se pare vis urât), baklavale și, desigur, berea tradițională a grecilor, aia care nu este Mythos, ci este Fix. În varianta ei brună, much appreciated de băutorii de gen (don’t look at me, I’m a premium lager kinda’ gal).

Am răsfoit cu nesaț catalogul și treaba e că mai sunt și alte chestiuni delicioase prin el, le descoperiți voi la fața locului, de azi încolo în toate magazinele Lidl.

Hai că vă las cu o rețetă de sezon, gata cât ai zice καλή όρεξη!

SALATĂ DE ORZO CU NUCI, MĂR, MUGURI DE PIN ȘI HALLOUMI

Pentru cca 4 porții o să aveți nevoie să măsurați în crud o cană jumate de orzo (sunt niște paste mici mici). Fierbeti treaba asta în apă cu puțină sare. Scurgeți. Mozoliți micropastele cu ulei de măsline de calitate și vedeți să fie din belșug. Prăjiți apoi niste miez de nucă nouă și niște muguri de pin, într-o tigaie în care ați picurat un strop de ulei de măsline, o mână de fulgi de ardei iute și un cățel de usturoi zdrobit. Amestecați pastele cu nucile. Grătăriți lejer brânza halloumi și adăugați-o în salata de paste, tăiată bucăți potrivite. Finalizați cu felii de măr tomnatic, dulce, cu coajă roșie. Și poate cu nițel oregano și-un zvâc de piper proaspăt măcinat.

(Paranteză: Dacă tot măcinați piperul pe loc, make sure că nu-l măcinați extra fin. Zic asta pentru că am văzut restaurante cu pretenții care setează râșnițele pe mic mic și pe urmă te întreabă pompos dacă vrei “fresh piper”, în timp ce-ți împrăștie din farfurie până-n sinusuri pulberea pe care bine mersi ți-o cumpărai la plic. Piperul măcinat mare dă textură și aromă și viață lucrurilor peste care se suprapune, ăla măcinat până la moarte e numai bun, dar pentru carnea de chiftele :p)

S-aveți poftă și, cum ar veni, savoarea Greciei să fie cu voi 🙂

Există un xls. The mother of all xls files din micul, dar jegosul plinul de microfirmituri inimosul meu computer. În care s-au vărsat în ultimul an 168 de chestionare, completate de 168 de oameni cu care am lucrat individual pe treaba asta lax poreclită food coaching. Ei, și într-o zi când mă semi-plictiseam în pat, răpusă de un virus fistichiu adus de Iepu din găurica neagră a colectivității, mi-am învins teribila frică de all things “tabel” și am extras câteva concluzii simpatice, pe care bunul simț al omului care s-a despărțit de științele exacte la vârsta de 15 ani mă împiedică să le numesc statistici. M-am gândit să le împart cu voi, că e distractiv așa să vezi că nu ești nici singur, nici original, în apucăturile tale alimentare. Pentru azi, avem așa:

TOP CHESTII PE CARE NU SE (PREA) PUNE GURA

1. Sfânta treime spanac, ștevie, urizici. Yep, the green goo astea se clasează sus în topul anti-preferințelor, mai cu seamă în varianta lor gătită. Un baby spanac crud mai mănâncă lumea, dar mâncărică de urzici… rar, dom’le, rar.

2. Pește. Din nefericire, dintre toate soiurile de carne, peștele e clar cel mai antipopular. Urmat îndeaproape de pui (ăla din comerț) și fructe de mare.

3. Ciorba de burtă și ardeii umpluți, asta așa, la capitolul mâncărici.

4. Dintre all things legume, dezgustul planetei se îndreaptă către soia, conopidă, fasole și varză de Bruxelles. N-aș fi zis că lumea preferă broccoli, dar da, așa stă treaba. Poate și pentru că are PR-ul ăla gonflat, de aliment super sănătos.

5. Laptele dulce e și el printre cele des pomenite la “așa nu”. Urmat de brânzica de veci, pe care suspectez că au urcat-o în topul scârboșeniilor mirificele diete pe bază de dânsa de trei ori pe zi.

TOP GUILTY PLEASURES

Hai să facem invers, de data asta. Give me 5!

5. Chips. Adică gen la pungă, știți voi. Mai presus de covrigei, popcorn, alune și merdenele, scorează în sufletul torturat de vină al omului acești generatori de adicție, ale căror rămășițe inoportunează de pe sub cearceafurile de bumbac percale, 100%.

4. Pizza, cu mențiunea că destul de mulți cetățeni și-o fac singuri, acasă la ei. Ce nu-și fac oamenii acasă? Vă zic eu ce: KFC. Care, după cum arată și o comparație ochiometrică a cozilor aferente, scorează în preferințele oamenilor dublu față de concurentul McDo.

3. Înghețată. Și nu de-aia artizanală, more like de-aia de supermarket.

2. Ciocolată. Need I say more? 42% din toți clienții mei zic că ar fi viața.

1. TA-DA! Coca-Cola. Un zdrobitor 63% dintre cei chestionați menționează băutura acidulată maro pe lista lor de plăceri vinovate. Sub 2% dintre cetățeni menționează Pepsi, asta așa, ca idee.

Până mă mai scotocesc eu de alte concluzii, hai să-mi ziceți și voi, for fun așa, ce ați pomeni în pomelnicul lui “nici mort nu mănânc așa ceva”, și, respectiv, “mai bine mor decât să mă vadă cineva mâncând așa ceva” (orice exagerare este pur întâmplătoare).

Și pentru că e vineri, ceasurile 4 trecute fix, vă urez weekend lejer, fără dezgust și fără vină, cu mâncare bună și, desigur, veselie. Amin.

E povestea aia Cherokee cu doi lupi, o știți? Cică erau doi lupi în capul omului, și unul era rău, și unul era bun. Ăla rău era RĂU. Furia, invidia, tristețea, regretul, lăcomia, aroganța, mila de sine, vinovăția, resentimentul, inferioritatea, trufia, superioritatea și ego-ul. Ăla bun era BUN, măi. Veselia, pacea, iubirea, speranța, seninătatea, modestia, bunătatea, benevolența, empatia, generozitatea, compasiunea, încrederea. Și se făcea că se luau ăștia doi la maciuci, și întrebarea de o mie de puncte era care lup o să câștige, până la urmă. Pauză dramatică. Ăla pe care îl hrănești, doh!

Prima oară când am auzit povestea asta, parca să zic că-i și vedeam pe lupii ăia, așa de tare m-a impresionat. Unul negru și fioros mă trăgea cu colții de cracu’ de la blug, celălalt, pufos și alb, făcea rostogoale pe lângă mine, în timp ce cu coada îmi îndesa în adidași ursuleți de gumă atent selecționați.

După aia am îngropat-o. S-a fâsâit. O fabulă ca toate fabulele, am zis eu. Până la urmă, ce știu indienii și lupii lor? Ce știu indienii și lupii lor e că, practic, dacă semeni vânt, culegi furtună (crossover ‘țelepciune popuara all the way!). Stăteam și mă gândeam azi, după ce feedul de facebook mi i-a scos iar în cale pe bestioșii imaginari, la subiectul central de conversație cu oamenii cu care lucrez, adicătelea mâncarea. Fix așa operează omul și o schimbare a apucăturilor lui alimentare. Dă de mâncare la lupini. Toată treaba e să câștige rostogol-pufoșenie. Iar dacă platouașul e pe baza de tristețe, comparații cu alții, self pity, vinovăție, gândul că ești pedepsit și cu ciungă-n păr, resentimentul față de tine sau față de altul care-o are mai bine, atunci precis câștigă lupu’ negru, true story.

Cândva săptămâna asta o să vă povestesc ce halesc “bot îmblănit” ăia doi:-)) Scot în sfârșit niște statistici, dupa un an de activitate și 168 de cetățeni cu care am lucrat pe individual. Foarte interesant o să fie. Sneak peak: sângerosului îî plac detașat cola (zero) și ciocolata.

Până atunci, feed the good wolf, vă oblig! 🙂 Întreabați-vă mereu, atunci când aveți de făcut o alegere, “What would Elizabeth Taylor love do?” Și când e despre mâncare, și când nu e. Să alegi cu dragoste, nu cu lipsa ei, e cea mai buna coregrafie cu care să te miști prin viață.

PS: Poza e de mood, lupii nu se văd, că-s, desigur, în imaginația fiecăruia.

Cred că era acum niște luni, poate două (?), în tot cazul nu multe, când prietena mea C. (hashtag “ceamaidrăguță” și, respectiv, “decât23deani”) mi-a fluturat pe la nas ideea de Sziget-festivalul și al lui 11 august cu Florence + The Machine, această, pentru mine, perpetuă situație de skin orgasm și playlistul etern al oricărei mașini în care mă urc, dar și al vieții în general. Da, să-i zicem playlistul vieții. Husband a zis numaidecât “să mergem!”, loc de pus capul s-a întâmplat să știe Boo, care făcuse niște mulți purici pe la Budapesta, biletul pentru o zi de festival nu era ceva de speriat (55 de euro), așa că, una peste alta și ceva mai spontan decât se iau de regulă deciziile în familia cu copil, ne-am trezit antamați pentru ceea ce avea să se dovedească un caz clasic de “vaidemine”, once in a lifetime.

“O să ne ținem de mână!”, mi-a zis C., beculețe de pom în ochi și tot, în timp ce frecam amândouă cu poalele de la rochiță canapeaua Simbio pe piesa noastră la comun preferată, Delilah. De parcă mai aveam nevoie de vreun incentive. Tot iulie s-a scurs în gaura neagră a live-urilor lui Florence de pe YouTube, nu știu când a trecut. Umblam prin viață cu frisoane, mă gândeam numaișinumai la asta. Avea să fie, așa mă gândeam. Eu aveam să fiu acolo, cel mai sus.

Pe 5 august (da, mi-a rămas), căutam nimic pe internet și mi-a sărit în ochi un desen. Se făcea că era un iepure în care cineva pictase un vers din doarpiesameapreferată, Rabbit Heart. “I must become the lion hearted girl”. L-am văzut și am știut că e al meu. Îl vedeam deja pe mâna dreaptă, îi vedeam locul. Am rugat-o pe Dana-de-la-Simbio să-mi dea contactul oamenilor cu tatuajele și le-am scris un mail. Mi-a răspuns Irina, nu aveau ceva liber mai devreme de 20 august. Am sunat-o atunci, pe loc. I-am spus povestea: știu că sunt clientul ăla pe care îl urăște toată lumea, dar mie îmi trebuie neapărat neapărat iepurele săptămâna asta, duminică plec, mă duc la concert, știi tu, Irina, cum o să fie, când eu o să fiu acolo aproape de scenă și EA o să cânte Rabbit Heart și eu o să ridic mâna AIA, și pe mine o să scrie CURAJ, și o să simt că aș putea muri de fericire dacă nu tot fericirea m-ar ține în viață… Irina, înțelegi? “Of, ce-mi faci tu mie”, a zis ea, și am știut că gata, o să se întâmple. M-a sunat în zece minute, m-a chemat vineri, mi-a zis să nu întârzii nici măcar un minut, am ajuns cu 20 de minute mai devreme. A mers Dana cu mine. Am împărțit momentul ăla. Știa ea că o să vreau să împart.

 “O să-l iubești toată viața!” mi-a spus Teo, în timp ce scotea la iveală pe pielea mea ce era deja înăuntru de ceva vreme. “Toată viața nici nu-i mult”, m-am gândit eu.

Așa se face că am plecat la Sziget proaspăt tatuată, spre dezamăgirea mamei căreia nici în ziua de azi nu-i vine, practic, să creadă că nu se spală.

Drumul până la Budapesta mi s-a părut lejer. Ne-am oprit să mâncăm de prânz la Taverna Sârbului de la Drobeta, mâncarea e mediocră și overpriced, dar vederea e mișto, pe asta cred că se bazează și ei. Doar pe asta.

La Arad am ajuns pe seară și am făcut un detour de cinci minute, să-mi văd eu casa copilăriei. Nu mai fusesem din 2008. Se vânduse între timp unor oameni foarte de treabă, care, din nefericire pentru mine, o schimbaseră cu totul, de n-am mai recunoscut nimic. Nu e bine să te atașezi de case. Au tăiat via. Au turnat placă de beton. Am plâns.

Era ceasul 9 când am intrat în Budapesta. Apartamentul în care am stat e vis paradis, foarte mult mi-a plăcut. Ca în poze sau poate chiar mai fain decât în ele. Aici îl puteți vedea, recomand, o să vă placă. E mare, frumos decorat și așa-ceva-nu-există de bine plasat, la cinci minute de orice, în centrul centrului. Are la parter un restaurant sirian fără pretenții, dar cu mâncare gustoasă.

Nu mi-a plăcut Budapesta. There, I said it. Nu e genul meu de oraș. Mi se pare rece, înalt, prea cu străzi largi. Murdar ca acasă. Cu oameni neprietenoși cum n-am întâlnit în alt colț de lume. Dacă nu m-aș fi dus pentru Sziget, mi-ar fi părut rău de banii dați. Așa, cu prieteni și pe veselie, l-am suportat bine, cu canicula lui cu tot.

Mare lucru nu am făcut în orașul care nu e Bucharest, ci Budapest. Nu am ce recomanda, decât poate restaurantul The Vintage Garden, cu anexa lui, cofetăria The Sweet By…, plus niște sushi bun la Nobu (da, au Nobu, that’s pretty cool). Like I said, nu m-am dus pentru turism, așa că nu a fost dezamăgire. Eram acolo cu treabă, aveam ceva de trăit, era bine.

Marți, în ziua cu concertul pe care îl așteptasem toată vara (toată viața chiar), m-au bușit emoțiile. Dacă nu o să stau bine pe cele două picioare, în 37 de grade care erau? Dacă nu o să ajung destul de aproape? Dacă o să fiu răpită de extratereștri la și douăzeci și nouă de minute? Mi-am propus să mănânc bine (am mâncat aproape nimic), să nu beau alcool (am băut o bere), să iau vitamine (le-am uitat acasă), să fiu în top shape (eram varză). Am ajuns la festival în jur de 6 seara, la timp pentru Asaf Avidan pe care nu voiam neapărat să-l aud, iar după ce l-am auzit mi-am dat seama că efectiv, dar efectiv nu voiam să-l aud, nici puțin, nici… deloc. Așa că am dat o tură prin perimetru, cu gândul să ne întoarcem la scenă cu o oră înainte. Mi-a plăcut la Sziget. Atmosferă mișto, lume multă, organizare brici. Vălătuci de praf ca la Madonna, că pe jos era țărână, nu iarbă, dar deh, nu poți să le ai pe toate. Măcar ei au festival.

Ne-am întors la main stage cu o oră și ceva înainte să înceapă concertul FATM. Fix atunci se produceau niște neni, ceva trupă ungurească purie, cu șapte vocaliști și vreo trei toboșari, o gălăgie de nedescris. Ne-am înfipt cât de adânc am putut, până la foarte-aproape de limba scenei, aia care se întâlnea cu mulțimea. Și-am stat acolo într-un volum ce corespundea la fix amprentei mele la sol, de trebuia să-mi flexez coatele invers dacă voiam să ridic mâinile. La momentul ăla, însă, nu mai conta fiziologia. Nu-mi trebuia nimic lumesc. În afară de C., de care mă rătăcisem cumva în mulțime. Și știam precis că dacă nu o să ne găsim, o să-mi intre tristețea în suflet ca nasturele de blug strâmt în burtă. Mulțumesc pe această cale celor care vin cu steaguri la concerte, că așa am putut să ne dăm un reper despre unde dracului suntem între jdemii de oameni, și lui A. care a zărit-o pe C. la câțiva metri de noi, a apucat-o de mână și a tras-o peste pământ, peste oameni, în îmbrățișarea mea direct. Nu ar fi fost aceeași treabă dacă nu ne-am fi găsit, dragă C., atunci, sau cu un an înainte.

Aici se termină cuvintele. Aici începe muzica. Cum a fost? A fost tot. Tot a fost. Am trăit într-o oră și jumătate ceea ce se poate trăi. Am fost sus, am fost jos, am sărit, am cântat (un fel de-a spune), am văzut-o de foarte aproape, mi-am ținut respirația când versul de pe mâna mea s-a făcut pod între noi, mi-am simțit ochii arzând pe How Big, How Blue, How Beautiful, i-am stins cu apa din ei,  mi-am aruncat tricoul de pe mine în aer la Dog Days și când s-a terminat, n-am putut vorbi jumătate de oră.

Întoarsă în țară am decis că mi-e dor să lucrez la un proiect care are ceva de-a face cu muzica și am pus pe hârtie ideea care o să-mi schimbe viața.

A fost o vară magică. Și eu pe lângă ea.

Nu, deci vă rog frumos, potoliți-vă, nu mai insistați, acesta nu o să fie încă un text deșirat ca lâna de pe scul, ca firul din ciorapul Adesgo, ca burta studentului care nu a prins bursă, ca… mă rog, ați înțeles ideea. Mă autoprovoc să scriu clar, concis, coerent, despre cum funcționează acest, dom’le, fud căucing.  Iată.

1. Totul începe cu un mail la căsuța cu zorele, ana@easypeasy.ro. În care mare lucru nu trebuie să-mi spuneți, că oricum o sa vorbim, o să ne vedem, o să completăm fișe și chestionare. M-aș bucura să știu de la început care vă e obiectivul (să slăbesc, să mă îngraș, să mănânc corect, să mă organizez mai bine în jurul mâncatului etc.), dar nu e bai dacă nu vi-l declarați din prima, îl extrag eu de la voi, “p’ormă” 🙂

2. Imediat ce am primit mailul (și prin asta înțeleg câteva zile, don’t hate me dacă se întâmplă uneori să fie trei, când eram la corporație, nici eu nu puteam să înțeleg de ce nu primesc întotdeauna răspunsuri instant, între timp am înțeles), deci, ziceam, cum am mail de la voi, cum vă întorc toate detaliile, care e treaba, cât costă, cum se întâmplă ea, ce e de făcut, de ambele părți. Și anume.

3. Omul care s-a hotărât că se bagă, are un chestionar de completat, ca eu să înțeleg mai bine cine e el și ce vrea de la mine, de la o farfurie și de la viață în general. Întrebările sunt din sfera “Ce îți place să mănânci?”, “Pe ce nu pui gura?”, “Guilty pleasures?”, “Gătești?”, “De unde îți faci cumpărăturile?”, “Ai ținut vreodată o dietă?”, etc. și, desigur, “Famous last words”.

4. După ce chestionarul e sus, îl sun pe om ca să vedem cum facem să ne intersectăm. Dacă e din București e simplu, ne vedem la față într-un loc public unde au, negreșit, de mâncare. Sau măcar o cafea. Găsim o variantă de zi și oră care să fie ok pentru om, că e marți, sâmbătă sau duminică. Da, lucrez și în weekend. Dacă omul nu e din București sau din țară, strămutăm întâlnirea inițială online. Nu folosesc Skype & such, treaba se excută în chat scris. Din mai multe motive, pe care aveți tot dreptul să le știți, în toată stupiditatea lor :-)) 1. Nu îmi place ideea de video ceva, ma inhib la o panseluță în respirația dragonului. 2. Nu am niciun moment din viața asta, frumoasă deși e ea, în care să fiu undeva pe liniște, pace și lipsă oameni. 3. Nu am întotdeauna a good hair day. 4. Mi se pare util ca omului să îi rămână și în scris ceva. 5. Punctul 3 e la mișto, EVIDENT că fiecare zi e a good hair day.

5. Înainte de întâlnire, îl rog uneori pe om să țină și un jurnal de câteva zile, în care să scrijelească ce mănâncă el așa, fără cenzură.

6. La întâlnire, fie ea face to face sau virtuală, discutăm verzi și uscate, ne măsurăm chimia, ne împrietenim (că e important, urmează să fim partners in some sort of crime). Vorbim și aplicat, pe marginea chestionarului completat și a jurnalului ținut de om. Apoi vorbesc eu foarte foarte mult, circa 3h. În principiu despre schimbare, ce e ea, ce presupune, cum ajungi acolo, despre mâncat corect, despre nutrienți, despre farfurie, despre meal planning (ce e aia, cum se face etc.) La sfârșitul șuetei ăsteia, omul e în posesia tuturor informațiilor necesare și suficiente ca să se descurce singur, daca asta dorește. Dacă vrea, totuși, să îl descurc eu, urmează

7. Planurile alimentare customizate (adică pentru om, aplicate, izvorâte din preferințele și stilul fiecăruia, deci nu șabloane), pe care eu le croșetez cândva de luni până vineri și i le trimit omului pe mail pentru săptămâna care vine. De regulă înainte de weekend, ca omul să aibă timp să-și cumpere una alta, să se pregătească, să se organizeze. Cum arată, mai exact, un plan alimentar? Păi este, practic, un soi de orar, ca la școală, L M M J V S D, care conține toate mesele omului. Tot ce are el de mâncat într-o săptămână, la mic dejun (două ochiuri, doua feliuțe de bacon trase la tigaie, o salată de roșii cu o lingură de brânză rasă, busuioc si o linguriță de ulei de măsline), gustare 1 (o felie de pepene), prânz (200g file de somon tras lejer la tigaie, cu o salată de orez alături, confecționată din 1/3 cană de orez basmati, măsurat în crud și fiert, amestecat apoi cu mult pătrunjel, mentă, cubulețe de roșie, castravete, ardei, ceapă roșie, lămâie, ulei de măsline, plus o extra salată de frunze, cu zeamă de lămâie), gustare 2 (o mână de mix de nuci crude) și cină (gazpacho de ardei copt, cu iaurt și chorizo). Cam așa arată situația și da, planurile conțin întotdeauna indicații de regie despre cum să gătești una alta sau link-uri la rețete, dacă e ceva mai complex decât se ia se pune. Rețetele de care uzez eu sunt simple și blânde cu timpul omului. Dacă omul nu vrea să gătească, planul lui conține mâncare din oraș, restaurante, delivery sau bucate de la vreo mamă sau vreo soacră. Nu e panică, ne descurcăm în orice situație.

8. Comunicăm pe tot parcursul lucrului nostru împreună, cât și cum simte omul. Nevoile de comunicare ale oamenilor diferă foarte tare. Am clienți cu care povestesc zilnic și clienți cu care vorbesc o dată pe săptămână. Eu sunt aici, mereu 🙂 Nu este necesar să ne mai vedem în offline după prima întâlnire, dar, din nou, dacă omul simte nevoia, I’m game 🙂 Uneori se întâmplă că ieșim la cafea și vorbim despre copii sau alte alea 🙂

9. Omul stă în situație atât cât vrea el. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu plătește în avans, nu e legat prin nimic. Apreciez un “preaviz”, dar nu îl cer. În general formăm relații și ne purtăm omenește. Nu am avut nicio situație tensionată din acest punct de vedere. Lucrurile decurg natural, lin, așa cum îmi place mie să fie totul în viață 🙂 Chimia e esențială, la fel și respectul, sunt dacă vreți, singurele deal-breakers din schemă. Ca în orice relație.

Cam așa. Se vede că m-am străduit? 🙂

Pentru mai multe alea alea despre food coaching, urmăriți cu încredere tag-ul aferent, http://easypeasy.ro/tag/food-coaching/.

PS: Următorul workshop public se întâmplă marți, 25 august 2015, la Simbio. Înscrieri pe ana@easypeasy.ro, where else? 😀

Câteodată ai o stare pe care vrei să o lași în urmă. Și atunci tre’ să faci ceva, dar ceva-ul ăla să fie fix degeaba. O prostioară. O leimoșenie de care să râzi cu complicele tău și după treijde ani, când maxima excitare o să fie ieșitul în public fără proteză. Sub deviza “aventură și confort”, vă prezint lista micului bipolar pentru luna august. Adică unde să fugi de-aStarea. Ia.

1. LA AEROPORT. Te urci în mașină, dai muzica tare (Manson, anyone?), o iei neapărat prin centru (Magheru, Piața Victoriei, Aviatorilor, Charles de Gaulle, Arcul de Triumf, Piața Presei, Băneasa). Pitstop la mall, ceva picnic dezgustător în parcare, pe capota mașinii (Cinnabon și Illy – a match made in disgust heaven!), and off you go, tu zi air’port! Tragi la plecări, e mult mai mișto decât la sosiri. La sosiri sunt mulți care atârnă, la plecări e doar lumea care pleacă. Adică poți să ai satisfacția că doar tu ești acolo fix degeaba, e mișto, mă, e mișto 🙂  La etaj e o cafenea de unde poți să te uiți la avioane. Nu au muzică, tre’ să-ți pui din telefon. Au limonadă, e bună, mai taie din greața post Cinnabon. La întoarcere vezi să nu te oprești la Pain Plaisir dacă e luni. Lunea e închis.

2. LA KM 49 PE A2. Ce e acolo? Ce să vezi, un OMV! Parchezi, bei o cafea la Viva, mănânci biscuițelul Speculoos, mototolești ambalajul și îl azvârli la gunoi cu tot cu starea. Când te duceai erai sâcâit, de întors te întorci pe soare. Cu viteză viteza legală. Înapoi, le zici tuturor că ți-ai lăsat dracii la km 49. O să se uite ciudat la tine și asta o să fie relativ amuzant.

3. ÎN FAȚA BLOCULUI, cu laptopul. Ca să vezi până unde bate wi-fi-ul din casă. Și să faci fix același lucru pe care l-ai fi făcut și înăuntru. Mai puțin în cazul în care acelasi lucru means porn 🙂

4. LA LEHLIU GARĂ. Pentru că toată lumea fuge de-acasă în locuri mișto. Mare, munte, de-astea. Nimeni nu se duce for leisure la Lehliu. Tu o să te duci, iată. Cică La Partid e mâncarea bună. Și e clar că nu e posibil să te întorci de la Lehliu cu aceeași stare cu care te-ai dus.

5. ACASĂ LA UN PRIETEN, ÎN LIPSA LUI. Îi ceri cheile și te duci. Câteva idei despre ce ai putea face într-o casă străină (obviously, după ce-o să le scriu nu o să-mi mai dea nimeni nicio cheie, like evăr!): faci fix atâatea dușuri câte soiuri de gel de duș există pe marginea căzii, te ștergi cu alt prosop de fiecare dată; aduni niște lucruri mici și random, faci o capsulă a timpului și o ascunzi bine de tot (nu-i ascunde omului prezervativele, that is NOT cool, at all); rulezi o hârtie de o sută, o legi cu elastic și o pitești în congelator, pentru că nu se știe când o să aibă omul nevoie să make a quick exit, ca în filme; dansezi în chiloți pe balcon; defiletezi un bec la alegere; îi umpli omului frigiderul cu mâncare bună; rearanjezi toate cărțile alfabetic (OMG, grUaznic!); calci rufe (OMG, awesome!); în fine, ai prins ideea 🙂

Ieri am fost la aeroport. Degeaba. Și ziua în care mă simțeam sâcâită va rămâne în istorie drept ziua în care am văzut avioane. Lucrurile sunt destul de simple when you think about it 🙂