Asa deci. Carevasazica, eram noi in vacanta noastra romaneasca partea a (imi place sa exagerez) paishpea (cea romantica), tot la Sinaia, tot la International, adica fix ca anul trecut. Intr-o zi ii zic Mishului: mergem si noi la (atentiune!) Costila?

Da ma, la Costila ala din Busteni, outletul Puma, ce, care-i probelma:p Am uitat sa precizez ca doua zile mai devreme, trecand prin fix Busteni in drum spre fabrica de lapte, zarim un panou publicitar pe care scria asa: Canta Cuisine, restaurant Castel Cantacuzino, tantanaaa. Bai si ce-am ras, gandindu-ne ce satisfactie marunta tre sa fi avut ala de-a scornit acest fantastic nume:)) Ce cautata treaba, ha ha ha. Bun. Revenim in zilele noastre si parcam langa Costila cel comunist, unde am castigat io singura oara in viata mea la loz in plic copil fiind, inainte, deci, de ’89. Parcam, ne dam jos, si dupa ce vizitam obiectivul turistic outlet si obiectivul turistic farmacia Centrofarm (de unde imi iau plasturi si lac de unghii Farmec in culori naucitoare), zice Mishu: vrei sa mergem la castel? “Pe manusile mele de caprioara ca da!”, zic eu, fiind dimineata si gandindu-ma ca macar un espresso or da si *fraierii* aia de la Canta Cuisine-de-pe-panou. Asa.

Si o luam tac tac, tac tac, pe jos asa, spre Zamora, Zamora asta fiind pentru Busteni cam ce e Cumpatu pentru Sinaia, adica acel cartier de dincolo de munti, DN si calea ferata. Mergem vreo zece minute, timp in care castelul se face din ce in ce mai mare, mai, si noi suntem din ce in ce mai uimiti ca “cum de nu l-am observat niciodata pana acum, dar vai, am trecut pe langa el de 1000 de ori”. Anyway, ajungem la castel in poarta, batem, ne deschide mama lui Stefan cel Mare un nene care ne zice ca sigur, putem intra, costa 10 lei sa facem poze pe domeniu. Monsieur le chateau keeper, bem si noi o cafea? Dar cum sa nu, zice el, I made a fresh pot. Mai, si nici nu intram bine, ca ne loveste peisajul in freza, jap jap. Doamne, dar ce frumos e la castel! De sus din “pridvor” se vede tot Busteniul. In fata, Caraimanul. Pe jos – blana verde, cu flori. Fantani arteziene. Radacinoase care urca-n cer, iar din ele, spanzurat, un scranciob. Manej, dar fara cai. Biserica, dar fara popa.

Surpriza surprizelor vine insa cand ne aventuram inauntru, pe usa lui Canta Cuisine ala. Holy cow, adica aceasta nestemata asa, sub nasul nostru? Mais oui! Vom cina aici, am zis noi, dupa care am comandat o cafea pe terasa. Ei, si cafeaua era Illy, asa ca I was sold pe loc. Ka-Ching!

Bun. Seara ne intoarcem in Busteni pentru cina. La castel e aproape intuneric. Se aude muntele. Da ma, nu radeti, ca si muntele are sonor, nu doar marea:p Si nu tre sa-ti pui scoici la urechi, se aude pur si simplu, pe o frecventa a lui, proprie (de incercat neaparat!). Apres dark asa si racoare fiind, intram in restaurant si suntem, din nou, placut impresionati si foarte bine primiti.

Eu iau o supa crema de sparanghel – buna. Mishu sare direct la felul doi si comanda pastrav proaspat la gratar cu spaghete de legume. Care pastrav vine odata cu felul meu doi, pe numele lui curcan taranesc cu cartofi gratinati si morcovi sote. Portii foarte bine dozate, cat sa mananci tot, dar fara sa te deschei la pantaloni. Mancare buna si proaspata. Cu piesa de rezistenta: desertul. Trebuia sa fie cheese cake cu dulceata de trandafiri, dar am stricat eu fensismul situatiei pentru ca urasc trandafirul in toate cele de mancare (ma simt de parca mananc crema de maini bulgareasca, de-aia cheapo, o stiti, precis!) si am comandat o cupa de sorbet de capsune (La Strada) instead. Si desi cheesecake-ul meu a fost bun si just the way I like it (deci NU cu Philadelphia, which i loath, ci cu branza adevarata, nene), castigatorul castigatorilor nu am fost eu, ci Mishu, care si-a tras in cap un creme brulee minunat, worth every calorie! Nu va mai zic ca e genul de resto unde vine chef-ul sa te intrebe daca ti-a placut mancarea, iar ospatarii sunt tineri, fini si educati, o placere sa-i vezi in actiune. Nota 10 cu felicitari si creme brulee pentru aceasta asezare aflata la confluenta dintre vechi si meandrele concretului. Mult ne-a placut si abia astept sa ne intoarcem acolo. Pacat ca nu se poate si dormi la castel, ar fi fost belea:)

Vara, inteleg ca micul manej e populat de cai si ponei, trebuie musai sa duc Iepurs acolo, ca mare fascinatie are cu caii, din mama ponei si tata ponei nu ne scoate.

Ah, ah, n-am zis de preturi, dar mai bine va las pe voi sa le pritociti, caci iata meniul intreg aici: http://www.cantacuisine.ro/meniul/index.html. Mie mi se pare ieftin pentru ce-ti ofera, in Bucuresti nu prea mananci asa la banii astia. Ca sa nu mai zic ca in Sinaia, la Lepriconu Jegos (ma rog, se numeste Irish House de fapt), o ciorba de vaca foarte rea e 12 lei (WTF?!) [plus smantana, ardei si miros de ulei ranced], la castel fiind ea 11 lei.

Asa. Sa va mai spun ca in vacanta noastra romaneasca (partea a paishpea:)) am bifat in sfarsit si Prato Brasov,  mi-a placut locul, mi-a placut desertul, dar daca ma gandesc strict la ce-am mancat, si nu la serviciul blazat, borderline sictirit al celor de la Casa Hirscher, aceasta din urma (deci Casa, ca sa fie clar:)) ramane preferata mea. Gata, va las, adica va dau link la albumul nostru de vacanta si abia dupa aia va las. Nu uitati, drumul spre Costila trece pe la Castel. C-asa e-n viata!

Exista o complicitate a mergatorilor in Vama. Un soi de replica de dat mai departe din tata-vamaiot in fiu-conceput-la-cort. Intrebati-i si or sa va spuna: “Vama Veche nu mai e ce-a fost!”. De fapt, nu-i nevoie sa intrebati, or sa va spuna oricum. Sansele sunt ca veti ramane cu aceasta nelamurire. Adica… cum era Vama cand era ce era? Si cam cand era asta? Mai exista, oare, viu si in viata, cineva care sa ne zica si noua? Intrebari legite, pe care mi le puneam in timp ce indesam in troller(!) mormanul de lucruri absolut necesare si esentiale primei mele vacante in Vama Veche. 

“Pack light”, they said. Lucru pe care nu l-am luat neaparat in serios, crezand cu putere ca atat dpdv emotional, cat si dpdv logistic, femeia nu poate, nene, sa aiba bagaj mic. Patru zile, patru femei… Things were needed. Placa de par, feon, prelungitor pentru a putea folosi simultan placa de par si feonul, cele sapte oje preferate, in nunate de rosu, rosu-rosu si rosu-rosu-rosu, plus baza si top coat, tot arsenalul Mac, tzoale si carpeturi, Convershi, slapi, trei perechi de sandale, haine de “ca daca e frig”, haine de “ca daca e cald”, trei costume de baie, palariuta, trusa de prim ajutor-minifarmacie portabila… Nyways. Un troller rotofei, rucsacul cu electronice, papornita de plaja si eu, destul de “incurca-loc” de felul meu.

Paranteza: invitatia dezbifarii de pe bucket list a unei vacante in loc de pierzanie Vama Veche imi parvenise de la trei best friends ele intre ele, trei fete foarte dragute, dintre care pe una o cunosteam binishor, pe alta mai putin si pe a treia deloc. Se chema ca tre’ sa fac impresie, sa-mi justific prezenta in micul, dar inimosul lor colectiv. Voiam sa ma iubeasca, da da da. Well, impresie… am facut. Caci cand m-au vazut tarand lejer cufarul magic, jur ca s-a auzit sunet de dinti cazuti pe asfalt. Cu ce eforturi am indesat lighioana in portbagaj, alaturi de lada frigorifica plina cu bautura… nu pot sa va spun. Dupa cum mi-e rusine sa va spun si ca fetele cele trei aveau bagaje mai mici decat geanta cu care ma duc eu zilnic la birou.

Momentul bagajului odata depasit, am purces fain frumos in excursia noastra de fete, so SATC, sezoanele 1-6. Prima lectie de viata Vama: se merge de luni pana joi, in iunie. In acest mod simplu, te asiguri ca nu nimeresti in miezul unei calcari in picioare al carei subiect esti chiar tu. A doua lectie: la OMV au un foietaj cu branza absolut fabulos, un soi de rulou sarat. Ah, si cherry cola. A treia lectie (asta din ciclul mai iesi si tu din casa!): autostrada cea new and improved te scoate direct la Agigea, facand drumul spre mare in timpul saptamanii o adevarata incantare. A patra lectie: nu incercati sa tarati un troller ginormic prin nisip.

Am ajuns la Vama Veche pe la ora pranzului si ne-am proptit direct aici:

La Cherhana, adica. Acest landmark de neratat (inteleg), unde pestele e mereu proaspat, oamenii nu gatesc complicatenii (neavand ei decat un gratar in curte) si privelistea e asa, to die for! Ne-am lipit (la propriu) de mese si am asteptat cuminti, cu spuma in pahar si spuma marii sub nas, ca aceasta aratare deosebita sa se parleasca bine pe toate partile:

1.8kg worth of calcan, fabulos de bun si extraordinar de scump (cca 200 lei). Si pentru ca asteptarea sa fie mai lina si ruloul cu branza de la OMV sa nu se mai simta singur in burta mea, niste icre cu ceapa sa consumam, au zis fetele, lucru la care prost sa fii sa te impotrivesti.

Bun. Bune si icrele, bun si pestele, bine de tot La Cherhana. 291 de lei o nota de patru persoane. Ceea ce as zice ca e opusul lui ieftin.

La Cherhana e loc viu, adica… cu vietati. Sub mese – catei si pisici. Pe plaja – pescarusi si alte pasarele (plaja de nudisti e in range pentru un zoom mai calificat, asa incat era cat pe ce sa va bucur cu o poza cu rating adult, noroc ca a cazut la montaj, altfel nush ce ne faceam. Adica who the fuck se apleaca sa culeaga scoici in fundu’ gol, fara sa indoaie genunchii? No… really!)

Acum, stiti, what happens in Vama stays in Vama si pentru ca inca mai vreau sa ma iubeasca fetele alea, nu o sa ma apuc sa va povestesc cat halimai inseamna vacanta cu patru fete si-o termoizolanta cu fineturi alcoolizate (o da, eu, EU, am baut doua Corona jumate in patru zile si patru prize, I am wild like that). Nu o sa va spun nici ca am mancat o cutie de branza topita every day for breakfast, cu switch de marci si joc de glezne incantate. Pur si simplu nu ar fi adevarat! Mai bine va zic pe unde ne-am potolit burtile si cu ce-am ramas asa, la purtatorul sensibil, dupa aceasta prima (posibil ultima:)) experienta in Vama.

La Cherhana e, daca nu am zis mai sus destul de explicit, best. Best of Vama. Pe langa icre si calcan, am mai incercat rapane (niste melci),

zargan (un peste cu oase verzi, foarte asemanator cu macroul), calabalac de mare (adicatelea pastrav de Marea Neagra), chefal si rechin.

Chefalul mi s-a parut cel mai bun. Rechinul mi s-a parut cel mai gras. Pestisorul fosforescent nu mi-a placut. Una peste alta cu mujdei, am iesit pe plus La Cherhana. Si am baut nectar bulgaresc ca pe vremuri, cand or fi fost si vremurile alea.

La Bibi Bistro am mancat mediocru. Mic dejun ok, pranz ok(ish). Ca sa citez un clasic, e cam “hit or miss”. Ciorbele deloc nu mi-au placut la Bibi.

La Canapele am mancat intr-o seara o shaorma buna, cu cartofi prajiti adevarati. Kudos!

La Lyana (fosta La Mitocanu’), am mancat un porc cu varza calita foarte foarte bun,

plus un papans singular, dar care facea cat doi.

Afara de astea, clatite si suberek. La Soni era inchis.

Si acum, niste trivia:

• Prima benzinarie de pe autostrada, sensul de mers spre mare, e la km 45. In case u wanna time your bio breaks;)
• Sezlongul in Vama e 15 lei pe zi.
• Marea la Vama e cea mai versatila mare: are in orisice moment o alta culoare.
• La supermarket au de toate branzele topitele.
• Farmacia e inchisa vesnic (am stat patru zile acolo, n-am vazut vreodata animatie).
• La Vila Dini e frumos, e curat, e fix pe plaja. La Vila Dini e si Moartea Linistii, caci alaturi, la terasa folk Open Stage, canta un nene cu lipsa de talent tot repertoriul Ducu Bertzi si Gheorghe Gheorghiu (da’ chiar, oare astia doi or sti cum era Vama cand era ce era?). Daca nenea asta nu se face plecat spre pasuni mai verzi, sanse bune sunt sa le shmshm biznisul astora cu Vila. Foarte draguta dealtfel, am zis.
• Best pick up line, Vama Veche 2013: “Incep prin a va spune ca, spre deosebire de 99% din barbatii din Vama, eu AM cazare!”
• Nudisti. Need I say more is less?
• Copii, multi copii. Adica na, cine isi face de-acasa socoteala somnului si a lipsei urmei de fund de bebelus, o suge, cum ar veni, in chec. E plin de reprodusi.
• Greieri. In casa, pe bluza, sub bluza. Pot fi convinsi sa dispara daca desurubati cu maiestrie becurile din balcon.
• Alte insecte, taratoare, animale, animalute, personaje pitoresti, betivani, pastilati, pitzis si cocalari de Bucuresti: da.
• Mizerie pe plaja: da, dar nu asa rau in iunie ca in sezon.
• Necesitatea includerii in bagaj a unui espressor: da. Cafeaua e apa-pishu cam peste tot. Noi am avut masina de cafea Nespresso si cani de sticla, coz we’re comfort zombies like that:D
• Autan, dopuri de urechi, pastile anti alergie: da.

Am scris atata si nu v-am zis nimic. Nu v-am zis esentialul: ca locurile sunt numai si numai atat de frumoase precum oamenii cu care le imparti. Si eu… am iubit Vama Veche. Cum, probabil atatia altii inainte mea au iubit-o. Nu pentru ea in sine, ci asa, pentru ce. Si mai ales pentru cu cine.

Ah, si am vazut rasaritul. A intrebat de voi;)

Acum mai bine de juma de an, am fost supusa unui teasing monstruos. Se facea ca stateam la o masa cu niste oameni de-aia de vrei sa-i iei acasa, si fiecare povestea una alta. Si-apoi, un comesean mi-a aruncat-o la fileu, de mi-a stricat iremediabil linistea serii. Mie ca mie, dar sa vedeti lui in ce hal:)) Cica provocare: urmeaza sa lansam un produs nou, ceva fabulos, nu ghicesti ce, nu nu. Bai, dar nu va puteti imagina… n-am mai fost om din clipa aia. Da-i si speculeaza, linge portofoliul Olympus pe fata si pe dos, stoarce-ti creierii, gandeste-te la ceva din strafundurile ADN-ul brandului Olympus de la mama lui, mituieste-ti intuitia cu carnati grecesti de la Meze Taverna sa produca treburi… intuitive. E un alt iaurt cu fructe? E vreo mare branza? E lapte cu cacao? Sunt cutiute de-alea decadente cum are Olympus in Grecia, cu iaurt intr-o parte si miere intr-alta? E kefir? E unt? Doamne iarta-ma, asa am tinut-o toata seara. N-a fost chip sa extorchez informatia pretioasa de la oameni. Am plecat acasa caine ud, caci na, I hate dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m not winning.

Ei, si cum stateam eu, miezul noptii bine trecut, motz cocotz in pat, cu ochii in tavan, deodata m-am ridicat in fund si cu un gest maret, de Mihai Viteazul pe cal, am zis: STIU! E IAURT BIO! Trecut-au lunile, iar eu… cum sa zic, nestramutata in convingere, eram cuminte in viata mea, imi vedeam de treaba si asteptam anuntul. Si nu zici ca de ieri e oficial?:D E el ma, el e, iaurtul Olympus bio, primul si singurul iaurt bio romanesc de pe piata. Ceea ce, in sine, mi se pare o super veste. Nu mai zic ce dans al bucuriei am facut cand mi s-a fost pusa in brate prima transa, caci, se stie, I love dares, mai ales cand e destul de evident ca I’m winning:))

Radem, glumim, dar acum pe serioaselea sa vorbim. E magic ca incep sa apara si la noi lactate bio made in Ro. Nu pentru ca e trendy-flendy sa mananci bio, ci pentru ca, mi se pare mie, e parte din aceeasi nevoie de schimbare pe care o resimtim din ce in ce mai multi si din ce in ce mai tare. Care nevoie zice ca daca nu facem ceva, o sa ne ingroape industria asta alimentara bolnava cu care am avut nesansa sa ne sincronizam. Un produs bio local, scos la un pret corect si ok (2 lei si ceva), care mai e si bun la gust, cu un continut echilibrat (proteine din belsug, 5g la suta, carbs in cantitate mai mica decat ce gasesti in iaurturile bio de import, fermentii cei corecti, no junk, lots of calciu si B12) zice, practic, “ne pasa de tine, mai Consumator mai”. Presupun ca Olympus Romania nu si-a propus sa se imbogateasca din gama asta si nici nu cred ca le-a fost usor sa gaseasca laptele cel bio, sa faca la un fel sa separe productia bio de cea non-bio, sau sa sparga cu produsul lor local rafturile bio dominate zdrobitor de marci internationale highly overpriced. Păsare, da, asta imi sugereaza mie toata intiativa. Sustinere pentru producatorul local de lapte bio si drag pentru consumator. In atare conditii, cum sa nu-i iubesc, ziceti voi, cum?

Din aceeasi sursa, a dragului, de data asta, dragul meu de ei, ma lipesc si eu de campania Olympus – Romania traieste bio. Care campanie suna asa, nitel bombastic, dar de fapt e code for “hai sa dezvoltam impreuna”. Hai sa ne pese mai tare de ce punem in gura. Hai sa sprijinim producatorul local care-si bate capul sa se certifice bio (daca v-a interesat subiectul, stiti precis ce pain in the behind e lucrul asta, vorbim de ani de zile de sol netratat cu nimic, de vaci care pasc iarba de pe solul ala, care cresc in libertate, netratate cu mizerii, antibiotice si hormoni, hranite numai si numai cu hrana certificata bio… etc.). Un “hai sa” frumos, din care sunt asa, cumva, happy and proud ca fac parte.

In urmatoarele luni vreau sa-mi aduc si eu “adusul”, sa ne cunoastem mai bine, eu si vaca bio, sa facem impreuna entuziasm, cu cuvintele noastre. Asta-i badge-ul campaniei si asta-s eu, felicitand din inima intreaga echipa care a lucrat la a pune pe piata produsul asta. Two thumbs up:)

http://www.olympusdairy.ro/

https://www.facebook.com/OlympusDairy

Mi scusi, mi scusi, nu am mai folosit un aparat de fotografiat de cand eram mica. Din lipsa de timp si pentru ca vesnic vesnic n-am lumina naturala cand am DSLR-ul prin preajma, am ajuns sa folosesc telefonul la orice. Spre disperarea celor care au descoperit devreme Instagramul si au avut si timp sa se sature de dansul:)) Ce vreau sa zic este ca tortul lui Iepu’ de la doi ani a fost asa, ceva incredibil. Pacat ca gura pofticioasa si mana lenesa m-au impiedicat sa-i acord intreaga atentie fotografica de care era demn. O sa incerc, deci, in cuvinte sa-l descriu, pana cand n-are sa mai fie nicio gura uscata in the house, si balele colective au sa ne lege pe toti ca some sort of sacred bond. The Fellowship of the Drool. Ia sa vedem.

Sa incep prin a spune ca am un mare respect pentru astia de stiu sa faca prajituri. Eu nu am deloc disciplina de a citi o reteta (sau o carte tehnica, de exemplu, motiv pentru care intre mine si tehnologie e o vagauna peste care numai deosebita mea intuitie se mai face cateodata pod). Sa stai tu paishpe ceasuri sa cantaresti, masori, intinzi, sucesti, racesti, topesti si cate si mai cate astfel de operatiuni complicate, ca la sfarsit sa rezulte un dulce mic pentru o ceata mare de giboni pofticiosi este ceva de neconceput in imaginatia mea. Noroc, dar ce noroc, ca exista Anca Cookie Jar, la care ne-am abonat pe viata pentru dulcegarii. Si din mainile careia ies Albacazapezi in jurul carora graviteaza pasarele cu pene bleu si galben in cioc, printese cu plete blonde si sclipici, roboti, megablocks, desene animate, fluturi, baloane, pantofi Jimmy Choo, avioane, halbe de bere si in general orishice lucru care exista in realitate sau in capul nostru.

Va mai tin nitel inainte sa intram in subiectul torturile iepuresti de azi – best sellerele de maine, ca sa va zic ca mi se pare asa, foarte awesome, cum si-a descoperit Anca talentul de a mermeli visele altora din nesuferita aia de pasta de zahar. S-a dus trei zile la un training si pe urma a stiut Tot. Nu pot decat sa presupun ca Tot era acolo, in ADN-ul ei. Pe care Tot i l-a predat doamna mama ei, proprietara unei afaceri de succes tot cu mancare (asta: http://www.kalitera.ro). Si care, in treacat fie zis, face cea mai buna baclava ever! Asa. Revenind. Ne place de Anca pentru ca: 1. Face cele mai faine torturi. 2. Cu cele mai bune umpluturi, de casa. 3. Are un talent asa, de vreo zece ori cat delicata-i faptura. 4. Este cea mai dragutza, prajiturica prajituricilor ea asa, rosie in obraji si mereu cu un zambet care topeste zaharul de pe creme brulee mai ceva ca arzatorul. 5. Nu mai stiu, dar trebuia sa fie si un cinci. Asa, da, pentru ca, unlike me, care traiesc in simbioza cu corporatia si ma mulez ca mulajul de dinti pe soarta de amploaiat, Anca si-a inceput cu curaj un business propriu, pe care eu, una, fac tot ce pot ca sa-l sustin, dar for purely selfish reasons, va asigur. Nu-i reclama. N-are nevoie, ca e cocosata de comenzi. E doar asa, o oda. Oda noastra de mancatori de tort pentru draga de Cookie Jar. Ca sa fie clar!

Hai sa nu va mai fierb la focul mic al efuziunii si sa va zic ca, dupa ce anul trecut ne facea Anca un carrot cake iepuresc, cu crema de citrice, anul asta, beneficiind de copil care poate sa zica singur ce-si doreste, am dat un brief mai amanuntit: cu bu’nissa, f’amingu, ca’tissa, mama popotam si bunica b’oscussa. Deoarece cu doar doua saptamani inainte ma “manjise” Anca cu niste macaronshi genial cu crema de vanilie (imediat va zic despre crema asta), si cu doar o saptamana inainte ma abuzase cu o pavlova cu crema de lamaie, mintea mea bolnava a zis asa: blat alb, crema de lamaie, blat alb, crema de vanilie, bezea, crema de vanilie, blat alb. Totul in pasta de zahar alba, imaculata. Si cu orataniile cerute de Iepu on top. Faci, mai Anca? You betcha! A zis ea. Si s-a apucat.

Ce-a iesit a fost chiar cel mai bun produs Cookie Jar incercat de mine pana acum. Nu foarte dulce, very kiddie safe, diafan pe dinafara, robust si satisfacator de dinauntru. In mod particular vreau sa va zic de crema asta de vanilie pe care o face Anca. I love love love vanilie. Nu in lumanari parfumate, nu, asta este o gluma foarte proasta. Dar in inghetata si prajitura, vanilia e preferata mea. Acum, daca si voua va place, sunteti precis in asentimentul meu cand zic ca nu exista nenica foarte multe lucruri in Romania care sa fie cu adevarat “de vanilie”. Inghetata de vanilie e cea mai groaznica – o chestie alba, dulce si fara aroma. Mai exista cremele la plic si budincutele doctorotcher. Si ceva deserturi lapteprafoase prin cofetarii sau supermarketuri. Si da, poate ca la restaurante de fitze au adevaratele “de vanilie”, dar asa, mai pe laic, nu gaseti vanilia asta nici daca stai in cap. Ei, si crema de vanilie a Ancai este, nenica, the real deal. Dupa cum a zis Iepu cand si-a bagat toate degetele in ea: Mmm! Bunataaaate! Nu tre sa suspectezi ca e vanilie pentru ca e galbena. Chiar e vanilie. Vanilie… vanilata. Awesome. Mai ales stransa fara mila intre doua jumatati de macaron, sau sugrumata la mijloc cu un strat obraznic de bezea. Pura pornografie. Ataaat!

Daca mai aveti intrebari, sunt aici sa va raspund, imediat ce ma adun de pe jos. Acest trip to recent memory lane mi-a facut o foame si-o pofta de nedescris. Noroc ca am la birou, in frigider, o ultima felie, pastrata pentru fix acest moment post relatare, ca infama tigara de dupa…

Bottom line: Cookie Jar rules, Iepu’ a avut cel mai fain tort ever, iar eu… eu sunt epuizata glicemic. Va pupa mama de doi ani!

PS: Scoateti un postit si scrieti pe el asa: REVIN IN CINCI MINUTE. Lipiti-l pe ecranul calculatorului. All set? Ok. Acum dati va rog o fuga pana jos si trageti in piept niste primavara.

Eu, eu sunt acel om care nu gaseste niciodata nimic la Lidl! Ma simt fix ca o fetita urata si cam nepopulara, pe care nimeni nu o invita la petreceri. All mamas I know imi fac capul mare cu ce comori lidliene au mai dezgropat, de la rufisoare la carti de copii, sanii imblanite si bucatarii de jucarie. In toate casele in care ma duc in vizita, au oamenii aia divine nuci macadamia Deluxe dulci-sarate si ceaiuri Mao Feng. De exemplu. Bai nene, cum faceti? Cum reusiti sa tineti pasul cu jdemiile de eventuri de scurta durata pe care lantul asta de magazine le are in program? Ca eu, cand ma duc, jur ca nu gasesc nimic din ce gasiti voi. [Dupa cum niciodata in viata n-am avut parte de vreun chilipir de la MiniPrix. Cred ca magazinul ala ma uraste. Cand ma duc in el, o data la cinci ani cum ar veni, miroase urat si cam atat. Nici vorba de vreun intelligent purchase de buna calitate. Zici ca stiu ca vin si scot pe taraba numaisinumai junk.]

Revenind la problema mea: cum fac si eu sa fiu super la curent cu ce se intampla in magazinele Lidl? Cum stiu cand baga chestii iepuresti? Cum fac sa mai gasesc masina de facut vata de zahar cum are colegul P. si mai ales cine ma anunta si pe mine cand apar iar vestitele macadamia? Anyone?

Acu’, dupa ce m-am vaicarit, I have a confession to make. Soarta mea este doar pe jumatate atat de cruda precum reiese de mai sus, caci din cand in cand primesc cate o cutie de televizor plina cu efemeride Lidl de-astea fantastic de bune. Ultima oara chiar ieri. Cand m-am trezit la birou cu un luxuriant plocon, care mi-a asigurat nu doar cina de aseara (stir fry noodleshi lenesi, dupa metoda de mai sus), dar si sincera pornire de a ma opri in primul Lidl in seara asta, ca sa incerc si alte treburi din campania “saptamana asiatica”. Imi fac in mod special cu ochiul taiteii cu ou si cei chow mein, niscai uleiuri, mugurii de bambus la borcan, laptele de cocos, legumele congelate pentru wok si chipsurile de creveti (omfg, n-am mai mancat de cand eram mica si comunista). Bunatatile sunt de gasit numai pana pe 3 februarie, asa ca time is of the essence. Mda, deci sa ma duc, ziceti! Fie!

In other news, ca sa ma autosustin, o sa va spun ca azi am la pachet urmatoarele: un iaurt probiotic, doi crackershi Wasa, niste banana chips, niste nuci si un mar, o supa crema de linte, un sandvis cu pui, brie, mar, nuci si rucola si unul cu cascaval, rosii si pui, plus! doua piersici din compot. Maine e pauza de refeed cu soioshenii si socializare in jur de porc la bomba de langa birou. Iar diseara se lasa cu studiu individual, caci m-am inscris pe Coursera la cursul asta si sambata am quiz:p OMFG! Sweet 16’s got nuffin on me:p

PS: Cantati la dus. Mancati mere. Spalati-va zilnic parbrizul.

Nu am bucket list. Nu vreau sa fac 100 de lucruri nemaipomenite inainte sa mor. Vreau sa fac 100 de ani lucrurile nemaipomenite pe care le fac acum. Vreau sa traiesc 100 de vieti in nemaipomenita apropiere a omului care mi-a hotarat drumul nascandu-se. Eu asa ma gandeam ieri, de ziua lui, fara tort, si asa ma gandesc mereu cand ma gandesc pe bune la el si la noi. Dogoresc ca o soba uitata pornita de impresia ca el este totul, norocul si crema fanteziilor implinite. “Pufi”, ii zic mereu, “esti foarte frumos!” Numai ca asta e ce iese pe gura, in capul meu e mereu mai mult. De exemplu “Daca nu ai fi fost jumatatea mea, eu n-as fi fost nici un sfert din ceea ce sunt. Cum ar veni, esti chestia care, intamplandu-mi-se, face totul extraordinar, dar mai ales pe mine.” Ei da, vedeti, de-aia prefer sa-i zic ca e frumos. Si el mereu raspunde “I know!”. ‘Cause he does. Ca atunci cand i-am zis “te iubesc”, ce-am vrut sa zic era “te voi iubi vesnic barbos“. Nicio certitudine mai mare. Nicio neimplinita dorinta. Am tot.

Asa, mai. Am fost la Sunday Brunch la Crowne Plaza. Si asta clar e de povestit. A fost cam frumos, cam de pomina si cam scump. Sa incepem cu inceputul. Era ziua lui Mishu si ceva trebuia facut, undeva trebuia mers, ca sa nu stam acasa. Cu copil, catel, purcel, unde sa te duci in Bucuresti? Ei, si mi-am adus eu aminte ca mi-a povestit Elena de la Pro ca la Crowne Plaza e fabulos de bine, ca au de mancare tot ce-mi place mie maimultsimaimult, plus loc de joaca fain, generos, mochetat, cu minim hazard si baby sitter din oficiu pentru alde Iepurs. N-am stat foarte mult pe ganduri, am facut rezervare si o saptamana in cap m-am gandit numai la asta.

Ei, si vine duminica cea sortita exceselor alimentare. Si ajungem noi la Crowne Plaza, unde suntem frumos intampinati cu sampanie si condusi pe veranda, o camera cu sticla de jur imprejur, foarte frumos luminata, foarte proprie pentru brunch. Muzica live, prestata de un nene cu vioara si un nene cu pian, ma face sa ma simt asa, cam ca in Scent of a Woman. Frumos tare! Iepu descopera locul de joaca, eu descopar sushi bar-ul.

Dupa aperitivul in forma de o duzina de rolls, parca nimic nu mai intra. Hai cu crevetii si niste langustine, ca astea-s lejerissime. Da, va rog, si niste dorada cu un soi de saramura romaneasca cu rosii si usturoi on the side. Ei da, totul se termina in fata “lingoului” de foie gras. Din care un domn iti taie amabil feliute subtiri, pe care ti le asterne pe paine prajita langa un castronel cu chutney (de ceapa? de mango?). Vai mama mea, cat poate sa fie de bun! Refill si gata. Nu mai pot sa inghit nici aer. Noroc ca nu te da nimeni afara. Poti sa-ti odihnesti exagerata burta la o cafea si-o sporovaiala pana dupa 16:30. Cand si-gur intra si-o prajitura. A intrat, adica.

Nu m-am dus la Crowne Plaza pregatita sa “documentez”, aveam treaba, traiam viata. Dar din amintiri, va zic asa:

• vreo sase feluri distincte de salate (mi-au sarit in ochi una asiatica, cu vita, una cu naut si una cu avocado), toate legumele crude cunoscute omului, ca sa make your own; plus dressing;
• aperitive: fructe de mare, somon fume, terrine, quiche-uri, aspicuri, oua umplut
• sushi bar
• galantar cu foie gras
• doua feluri de supa (de peste si de numaistiuce)
• carving station cu dorada rosie si alti pestisori
• miel cu legume
• pachetele de curcan umplute cu branza
• un milion patru sute de garnituri
• wok station unde iti prepari pe loc ce vrea muschiul tau, din toate ingredientele pamantului
• statie de facut (intruna) clatite
• inghetata
• dessert table cu, intre altele, cheesecake, flan, moussuri de fructe si ciocolata, crema de zahar ars, tiramisu, mini-prajituri diverse cu fructe proaspete, branza si ciocolata, eclere, mascarpone cu fructe, fantana de ciocolata… orgie.

Asa, nu pare mult cand citesti, dar cand mananci… well, altfel parca. Mi-a placut mult atmosfera, partial mi-a placut si lumea. Serviciul foarte friendly. Camera de joaca pentru copii – o idee geniala, nu s-a plictisit Iepu deloc si n-a vrut sa plecam acasa neam atunci cand s-a facut ora. Parcarea gratis. In schimb, bai nene, nush, da’ cum sa ma puna sa platesc 10 lei pentru juma de ora de wireless pe telefon? Cam silly mi s-a parut.

Una peste alta, o experienta faina. Nu de fiecare duminica, dar macar asa, o data pe an. Costa 185 de lei de fes si, zic eu, merita, nu pentru ca acasa n-ai putea manca regeste de banii astia, ci pentru ca pret de cateva ore te rupi de tot, esti intr-un fel cutie muzicala armonizata perfect, in care altcineva invarte la manivela.

In fine, pentru doamne, mame si doamne-mame, cateva famous last words: Imbracati-va frumos! Mergeti la brunch! Iubiti-va sotul chiar si atunci cand nu duce gunoiul cu zilele!

1.

S-a deschis lantul de macelarii Cutitul Iscusit. In chip fericit si cu totul si cu totul de aur, inaugurarea magazinului din Drumul Taberei a avut loc vineri inainte de Craciun, asa ca am sunat Mishul, am sumonat niste bani cash (ca nu mergea POS-ul, abia deschisesera cetatenii) si am cumparat carne cat pentru doua apocalipse. Macelaria se lauda cu carnuri de seama si nu degeaba. Au si carne bruta (ceafa de porc e la un pret foarte bun, btw), dar si tot soiul de specialitati din purcel, vita, pui, curcan, oaie, rata si alte animale. De toata treaba se ocupa colegul meu food mason Madalin (Wine & Knives), un credential destul de bun daca ma intrebati pe mine.

Din ce mi-au bagat sub mustati vineri seara, cel mai mult recunosc ca mi-au placut marinata de pui, frigaruile de curcan cu prune si micii de vita si porc. O sa va mai povestesc una alta despre toata aceasta, dar ma grabesc sa introduc felurite fripturi in cuptor, ca tot omul in ajun. Daca n-ati apucat sa va aprovizionati cu carne, aveti cate un Cutit Iscusit la Gorjului, in Obor si in Piata Valea Ialomitei. De calcat, neaparat!

2.

Daca vreti sa stiti ce sa faceti cu carnetul cumparat de la Cutitul Iscusit, aflati ca Adi Hadean a scris o carte de bucate. Degaja caldura si traditie si mese acasa, in miezul familiei. Exact cum ma asteptam de la o carte semnata de el. Se numeste Retete pentru un Craciun in familie si se poate comanda de aici: http://vintagefactory.ro. Gasiti in ea retetele preferate ale copilariei (mele:)), cum ar fi pogacelele sau haioshii. Si nu e musai de rasfoit numai de Craciun, eu i-as zice mai degraba Retete pentru o duminica in familie. Ca e fix meniul si povestea cu care m-au asezat ani la randul bunicii mei la masa, in orishice primenita zi de duminica.

Gata, fug, am brad de impodobit si carne de fript. Sa ne revedem sanatosi dupa sarbatori. Merry Xmas!

… a fost primul meu gand atunci cand m-am trezit la usa cu o cana Aqua Sense de la prietenii mei electroluxosi. Pe biletel scria asa: “Draga Ana, o surpriza te asteapta […]”. You bet your ass, am zis eu, studiind oratania. Adica cum adica sa beau apa de la robinet? Ce e aceea? Adica… nush, da’ mie si la spalatul de rufe imi vine a folosi apa imbidonata, iar voi vreti sa ziceti ca sa beau cocktailul asta de rugina, plumb si carcalaci? Pai da, mai, ca acum, scria tot pe biletel, exista o metoda safe de demizerabilizare a apei de la robinet, este chiar cana Electrolux AquaSense™.

Nu e vreo complicatenie si nu, nu au uitat fetele de la agentie sa-mi trimita si stecherul, purificatoarea cu pricina CHIAR nu se baga in priza (silly me, noroc ca nu le-am sunat sa le intreb, ma mai faceam si de cacao). Are ceva filtru smecher 3M (despre care, daca sunteti curiosi, puteti citi aici mai multe), care se schimba periodic si care retine sau reduce porcariile, pe numele lor: calcar, clor, impuritati organice, plumb si cupru. Infigi cana in buza robinetului, o umpli cu apa cea rea si scarboasa, iar pe partea ailalata iese o apa decenta, de baut. Cam tare, as zice.

Si acum, un joculet sa ne jucam.

Stiati ca apa plata fiarta nu-i buna la Iepursi? Cica prin fierbere ii creste concentratia de minerale, ceea ce o face nepotrivita pentru copil. Pai si-atunci, sufletu’, cu ce apa sa-i faci ciorba si paste si aia si cealalta, ca daca pui la fiert apa de la robinet, poate pier crocobaurii din ea, dar precis plumbul ramane tot acolo. Pai cu apa filtrata de Aqua Sense asta.

Stiati ca pe mine ma umple de scarba sa curat de calcar diverse aparate mici, like cana de fiert apa, steamerul sau incalzitorul de haleala bebeluseasca? Cand vad mazga aia mazgoasa, imi vine sa le arunc la gunoi direct. In loc de asta, deversez in ele otet sau pliculete de-alea fizzy de la DM, le bag in priza si imput toata casa, ca na, calcarul nu bun si tre’ sa fac cumva sa le scot fatza every once in a while. Pai da, dar cu apa de-asta decalcarificata, sansele sunt ca otetitul aparatelor se va petrece mult mai rar.

Stiati voi ca gustul cafelei – umm! si respectiv, bleax! – depinde in mare masura de calitatea apei cu care faci cafeaua? Deci… da.

Stiati ca daca eu nu beau apa de la robinet, nici pisicile mele nu ar trebui sa bea? Si nici apa minerala plata nu-i buna pentru ele, ca mineralele alea le fac rau la rinichi. Cu cana magica am rezolvat-o si pe-asta, na!

Stiati ca daca faceti cuburi de gheata din apa de la robinet, e ca si cand beti apa de la robinet? Scary shit, I tell you! Dar daca faceti cuburi de gheata cu apa purificata, e ca si cand nu au gust de tzeava:)

Stiati ca mahmurului ii e sete? Si na, n-o avea fix mereu 2l de apa plata imbuteliata la cap de pat. Zic si eu, am auzit, nu ca as sti din experienta, am o vecina care…

Acu’ pe bune: sunt pregatita sa renunt la apa plata si sa-i dai lui Iepu’ sa bea apa de la robinet trecuta prin filtrul lui Aqua Sense? Nu prea. Dar o sa folosesc apa asta purificata la gatit si alte alea, intocmai cum ziceam mai devreme? Aia clar!

Cine vrea sa se dea o tura cu ea (unde o tura egal 150l de apa pura, ca atata faci cu un filtru inainte sa fie nevoie sa-l schimbi), poa’ sa si-o ia de aici, de exemplu. Pentru o viata sanatoasa… Stiti voi!

PS: Mi-a placut articolul asta: http://group.electrolux.com/en/electrolux-aquasense-%E2%80%93-great-tasting-water-faster-12272. Si aici am citit despre cat de buna-not este apa de la robinet asa cum vine ea pe teava, dar si despre efectele dubioase ale apei minerale: http://www.adevarul.ro/life/sanatate/Apa_de_la_robinet-bauta_zi_de_zi-e_periculoasa_0_229177435.html.

Later edit: Ma gandeam si la un slogan pentru cana asta, ar fi cam asa: Think of all the water bottles you won’t be carrying!:))) Adica no more baxuri de apa pe scari, pam pam!

In anul 2009, Dl. si D-na N., proaspat casatoriti, au plecat in luna de miere in Grecia. Inainte sa se scufunde ca baracudele in prea limpedea Egee, dislocand volume considerabile de apa (localnicii din zona fusesera evacuati in prealabil), D-na N. i-a spus D-lui N. asa: “Vai, mergem in Grecia, ce frumos! Multa salata vom manca!”. Si au plecat. S-au intors peste doua saptamani cu 6 si respectiv 4 kg in plus. De ce? [pauza dramatica] Deoarece au mancat numai… [pauza dramatica] porc! Porc, purcel, purcelescu. Si miel mielut mielescu. Si hamburgeri dubli, de 800g. 100 de strachini de musaca si inca atatea de pastitio. 200 de platouri cu varf de creveti. 300 de portii de saganaki (branza prajita, lamaia o dam la o parte). 400 de ulcele cu tzatziki. 500 de caracatite uscate la soare. 600 de gogosele mici, tavalite in miere si pudrate cu scortisoara. Well.. you get the picture.

Care este, va veti intreba, rostul acestui preambul pantagruelic? Ei bine, incerc sa va scutesc de vizite la urgenta in miez de noapte. Daca nu sunteti mancatori de profesie, aveti mare grija. Mancarea greceasca e asa de buna, de preaplina si de alunecatoare pe gat incat nu e recomandata firilor gingase. Se da numai cu prescriptie medicala pentru hedonism si se depune precum praful pe mobila (imediat ce ai dat cu Pronto, in ciuda reclamei).

Pe de alta parte, daca: 1. intre mancare si sex preferati, uneori, mancarea; 2. viata fara carne vi se pare pustiu; 3. sunteti de parere ca painea de casa muiata in ulei de masline de la mama lui este the food of gods, atunci, do yourselves a favour si

mergeti la Meze Taverna

Ceea ce am si facut, vinerea trecuta. Am fost, si anume, in team building cu colegii. 11 bucati eram noi. Ni s-a dat o masa mare, frumoasa, la geam. Atmosfera de taverna intim-inghesuita era la locul ei. Dar mie mi-era asa de foame incat prea putin am bagat in seama decorul.

Da-i cu bere (Mythos), da-i cu vin (numai soiuri grecesti), in cazul meu, da-i cu cafea greceasca la ibric si apa plata neaosa, Borsec la sticla de sticla. Pana sa vina starterele, ne-am incins la vorba bine de tot. Felurile de mancare au iesit din bucatarie pe rand si asa le-am primit si noi. Studiasem meniul in prealabil si stiam precis precis ca o sa incep cu Taramosalata (spuma de icre de cod, cu lamaie si ulei de masline). Ma rugam, doar, sa aiba paine buna, de casa, cum am mancat peste tot in Grecia. Au avut.

Ei da, asta numesc eu salata! M-am simtit datoare sa mananc patru felii groase de doua degete, naclaite cu divinul spread si ornate gratios cu toate maslinele comesenilor fara bagare de seama. Doamne-dumnezeule, CAT de bune au putut sa fie? Cat? Stiti voi? Ca eu… am mancat pana la o stare vecina cu raul, ceea ce n-a fost tocmai bine, ca la main avea sa vina ceea ce, cu mana pe inima si gustand din farfuriile tuturor, pot sa zic ca e felul de capatai al locantei. Dar despre el, mai tarziu. Ramanem la aperitive si facem o scurta trecere in revista a celor pe care le-a pangarit si furculita mea.

… tzatziki cu, fireste, iaurt grecesc

… hamsii prajite, cu capetele taiate (nice touch)

… crema de feta cu ardei iute, maidanosalata (un soi de tabbouleh)

… creveti cu rosii si branza

Si cam asa.

Acum, despre felul doi sa vorbim. O sa ziceti ca eram posedata si poate eram, who knows, dar in mod complet necaracteristic mie, n-am ales din meniu porcul, ci, soc si groaza, mielul! Am facut bine? Scroll si veti afla!

Bai… sincer… da, din toata inima da. Mielul cu prune si verdeturi seamana destul de tare cu stufatul nostru romanesc, numai ca, din nushce motiv, este infinit mai bun. Nefiind o cunoascatoare a acestui soi de carne (nu mananc jucarii, unless it’s Halloween:p), nu ma hazardez sa va zic de-alea cu mielul care se topea nu stiu cum si avea nu stiu ce gust. Imi permit sa remarc doar c-a fost “te lingi pe degete” de bun, ca mi l-au servit cu orez si ca a meritat sacrificiul emotional si compromiterea unui principiu respectat 33 de ani de viata cu, aproape, sfintenie.

Au mai fost pe masa…

… frigarui de pui cu iaurt iute si cartofi prajiti (the safe choice)

… pastitio

… halloumi

… calamar la gratar, garnisit cu ardei copti si stropit din belsug cu ulei de masline (cel mai bun si mai bun ulei, apropo!)

Plus o caracatita foarte buna, care a facut turul mesei mari cu tentaculele ei mici si n-a mai prins poza, dar era, sa stiti, excelenta!

Ca si cand nu eram deja cimpoi, am comandat la desert baclava si placinta cu portocale.

Baclavaua este mult mai buna decat cea turceasca si mult mai buna decat placinta cu portocale.

Surprinzator, nu s-a mancat nici musaca, nici salata greceasca. Cred ca toata lumea a vrut sa incerce altceva decat batatorita cale.

La final, as mai baga niste trivia si-as zice asa: la Meze Taverna serviciul e bun, ospatarii sunt dezghetati si joviali, asa cum te-ai astepta intr-un astfel de loc; la Meze Taverna, scrie, pe multe din ingrediente, tara de provenienta Grecia; la Meze Taverna se mananca bine, dar scump al naibilii, nu scapi fara 100 de lei de persoana (in teorie, ai putea, dar in practica, esti tentat sa-ti iei si aia, si ai’lalta; 100 de lei fara alcool, am uitat sa zic); la Meze Taverna am fost intr-o seara de octombrie, abia astept sa merg vara, sa stau cu un Mythos rece in fata, la terasa cu fete de masa in carouri albastre.

Strada Tonitza nr. 6,
Centrul Istoric, Bucuresti
021 539 53 53

http://www.facebook.com/TavernaMeze

Ieri v-am facut capu-n colturi cu hotelul visurilor mele romanesti. Azi, despre mancare sa vorbim! Mancarea ce-am mancat in vacanta noastra romaneasca.

Pai. Am plecat duminica pe la 11 dimineata, cu destinatia Sinaia. Nici nu iesiseram bine in DN1, ca m-a razbit foamea. Nu avea nimic de-a face cu faptul ca imi place de nu mai pot sa ma opresc la McDrive in Otopeni de cate ori am ocazia, nu nu, nu despre asta era vorba. Ei, am mancat un McToast, am baut un espresso pe care mi l-au servit sub amenintarea ca daca nu este extrem de tare, eu ma supar pe ei, si-am plecat mai departe. Am ajuns la babacii lui Mishu, in localitatea prahoveana cu oua, conveniently pe la ora pranzului. Am mancat carnat prajit cu cartofi prajiti. In ulei. In ceaun. De ce este important acest lucru? Veti afla, keep reading.

La Sinaia am ajuns pe la trei si ceva. Ne propuseseram deja ca in seara aia sa mancam la Tirol, iar pana la ora cinei, am studiat metodic pe net tot ce inseamna review de restaurant din Sinaia si-am facut si planul pe urmatoarele zile. Despre Tirol acum.

Tirol

Deci la Tirol nu te duci daca esti vegan, vegetarian sau scarnav. Din octombrie incolo, nu te duci nici daca ti-e milutza de animalele padurii. Te duci daca esti hulpav, lacom mai, carnivor, ciolanovor, mancator de grasime pe paine. Au oamenii astia niste portii… cat China. Noroc ca poti sa comanzi doar jumate, cel putin la unele feluri.

Prima noastra cina la Tirol s-a soldat cu snitel elventian (adica snitel de curcan cu emmentaler si brie) de parte lui Mishu, si-o usurica tigaie tiroleza de partea mea. Care nu continea decat ciolan afumat, carnati, cartofi, dovlecel, ou si branza, grase grasoase in tigaita de fonta “arsa”. Ca sa ne fie usor sa ingurgitam, am ras intai un cos de chifle calde cu unt. Fereasca sfantu’ sa fi trecut direct la main. Ah, si-o ciorbica, era sa si uit. In conditiile vitrege ale mic-dejunului junk si pranzului uleios din ziua aia, lesne de inteles de ce mi s-a facut oleaca de cam scarba. Noroc ca mi-a trecut. Chiar si asa, afectata de propria-mi lacomie supra ficat marit ce-oi avea si eu, pot zice ca tigaia tiroleza e ceva deosebit. Cred ca iarna, mai ales, iti merge la suflet. Mananci una si hibernezi pana infloreste ciresul. Foarte bun. 109 lei a facut nota asta cu ce v-am zis plus niste apa, bere si cafea. Ceea ce mie mi s-a parut mult, nestiind eu ce urma sa aflu in urmatoarele zile, si anume ca e al dracului de greu sa faci in Sinaia o nota de sub 100 de lei la mancare.

A doua oara cand am mancat la Tirol, peste cateva zile, ne invataseram lectia. Am comandat eu juma de portie de snitel vienez (servit cu salata bavareza de cartofi si dulceata de afine), iar Mishu – niste pastrav in malai cu legume trase la tigaie. Excelent. Am baut siropuri de zmeura si de brad, ba chiar si o afinata din partea casei.

Ce mi-a placut aici a fost treaba cu formularul de feedback,  pe care l-am completat responsabil, ca eu asa fac. Ce nu mi-a placut este ca, desi am scris pe formular ca m-au asasinat guristii cu programul lor artistic (mostenire din vremuri stravechi, I bet, si complet nepotrivit cu locul – adica – hu da fac iz elis), am avut parte de acelasi program si a doua oara cand am mancat la Tirol. Oh well:)

Mentionez ca serviciul a fost dincolo de repros, ne-am simtit tare bagati in seama, scrumierele se schimba inainte sa apuci sa vezi un chistoc in ele, chelnerul e dezghetat, zambitor si eager to please, iti dau doggy bag branduit si, una peste alta, atmosfera este foarte placuta atunci cand muzicantii sunt ocupati sa bage la ghiozdan.

Alex

Intr-o zi, la pranz, ne-am aventurat pe jos la Alex, singurul restaurant unguresc din zona. Am luat-o frumos tipa tipa pe Kogalniceanu in sus (strada “urcata” fix in vecinatatea Hotelului International), si-am ajuns in juma de ora cam cu limba de un cot la o casa de-asta veche boiereasca, cu terasa mare, interior cam cantinos, dar mancare buna. Am comandat supa de usturoi in paine, ceva supa de pui cu taitei nushdecare – insert Hungarian jibberish aici, papricas de pui cu galuste x2, gumboti cu prune, vin si palinca. Aici ar fi existat o sansa sa facem nota sub milion, daca nu am fi baut alcool. Care decat… ne era frig.

Supa cu taitei a fost cam teapa turistica, recunosc. Aveau taiteii aia un iz de punguta de la supermarket – ceva de groaza. Nici supa de usturoi nu m-a dat pe spate. In schimb, papricasul de pui cu galuste… fericirea are chipul lui. Usor picant si din cale-afara de gustos… 15 lei.

Gumbotii nu mi-au placut. Mi-a placut, insa, ca ne-au intampinat cu pita cu unsoare si ceapa, on the house. Nice touch, ne-am gandit noi.

Snow

Intr-o alta zi, am mancat de pranz la piciorul telecabinei, la Snow. O casa de lemn, mobilata asa, German style, unde preturile-s mari de tot ca peste tot, iar serviciul – cam lent. Am asteptat dupa mancarea aia ceva vreme. Iar la masa de langa era un cuplu care ameninta cu “scapat trenu’, frateee” daca nu primesc de-ale gurii mai repede. Mancarea a fost insa foarte foarte buna. Ciolan afumat cu orez, coaste de porc afumate cu piure si salata de varza, doua beri si o apa – 106, parca. Un fel de mancare era in medie in jur de 40 de lei. iar terasa era la fel de urata ca la Pui de Urs. Gizas!

Forest

Aici am ajuns intr-o alta zi, dupa-amiaza. Sa tot fi fost ziua in care la pranz am mancat la Snow. Motivati de soioshenia acestei mese, am zis unul la altul ca ne-ar prinde grozav de bine o plimbare digestiva. Ce pacat ca am gresit drumul si era sa ne lasam oasele de corporatisti sedentari prin niste boscheti spre cota. Am mers de ne-a luat Gaia si intr-un final am mers no more. Am ajuns la boutique hotel Ioana, despre care citiseram pe net c-ar fi schema, si unde ne trimiteau si niste foodie friends cu caldura.

Ei, intai va zic despre restaurant, si-apoi despre cum arata hotelul. Forest e, cum bine ii zice numele, in padure. Foarte ciudat amplasat, restaurantul e inconveniently acoperit de o prelata, nu vezi mai nimic stanga – dreapta, decat daca operezi o gaura cu cutitul de friptura. Singurele mese afara sunt la coada amplasamentului stil vagon. Noi acolo am stat si ne-a placut tare, chiar daca aveam ace de brad in farfurie. E ca o barca restaurantul asta, una lunga, cu scari in urcus si coboras si deck de lemn. Interesant.

Meniul contine si preparate vanatoresti, dar si chesti mai fensi shmensi pe care nu le gasesti chiar peste tot in Sinaia. Contine si Haagen Dazs, ceea ce e fitza bai nene, asa, in creierii muntilor. Din nefericire, nici excursia cu iz de sport extrem (nu am mers NUMAI pe troutuar, da?) facuta de cei doi turisti grasi nu ne-a ajutat sa ne simtim mai putin aglomerati de porcul mancat la pranz, asa ca la Forest n-am luat decat dulce si cafea. Eu cheesecake, el tiramisu. Nu m-au epuizat de placere, tre’ sa recunosc. As zice ca au fost just ok.

Am facut si turul boutique hotelului, for future reference. N-am vazut camera romantica, aia cu urs rastignit pe jos, shemineu si cada de-aia intrusa in dormitor, dar am vizitat apartamentul cel mai cel – Salt Lake, care se insira frumusel pe trei etaje: unul e living, al doilea e dormitor, al treilea, behold!, private spa cu jacuzzi, sauna si terasica.

Ne-a placut la Ioana, dar nu as da Internationalul pe acest hotel nitel cam crowded si cam in-faunat cu sort-of-pitzies de Bucuresti. Mi se pare ca, desi e tare cu gust aranjat, hotelul nu-ti ofera niciun pic de anonimitate si privacy, eu mult mai tare ma bucur sa fiu unul din cei 1000 de oaspeti ai unui grandios hotel plushat. But that’s just me!

Cucina Sofia

Asta e restaurantul numarul doi de la Hotel International. Am mancat aici de doua ori. Poate ca cele mai faine bruschete cu rosii ever (din cauza de paine foarte buna si ratie corecta de toate cele). O pizza cu peste surprinzator de buna pentru un restaurant de hotel. Un muschi de vitel pe pat de spanac sotat – bun. Si doua feluri de paste gatite bine si corect. Atmosfera faina, fara guristi, fara program artistic. Intr-un decor lejer, in care toate detaliile erau la locul lor. Pentru ca nu exista foarte multe locuri in Sinaia unde sa mananci mai light, recomand Cucina Sofia pentru cand porcul se dovedeste a fi too much. Ceea ce, credeti-ma, se va intampla dupa un sejur de mai mult de doua zile in frumoasa statiune.

Brasov

nu probably, ci most definitely the best city in Romania

Am lasat la coada cea mai faina experienta culinara din vacanta noastra romaneasca. Pai. Intr-o zi a plouat. Piscina era inchisa pentru curatenie. What to do, what to do, ne-am dus la Brasov. Asa de tare imi place orasul asta, ca m-as muta fara sa clipesc acolo daca as avea de job.

Am mancat la Casa Hirscher, unde nu mai fuseseram, dar despre care ne-au zis prietenii ca-i awesome. M-a cam spart! In primul rand terasa de sticla (se vede in poza de intro a postului), cu kale si anturium, cu mobilierul ei retro si uleiul ei aromat. Si-apoi mancarea. Dupa ce mancaseram in Sinaia la mese soioase cu circa 40 de lei portia, nu ni s-a parut scump la Hirscher. Nici ieftin, ce-i drept. Am mancat paste – eu – dello Chef, Mishu – penne Hirscher. Ale lui au fost mai bune, dar ambele au fost like… cele mai bune. Vreo 38 de lei parca o portie, si-ti venea sa-ti mai comanzi una. Ce nu prea mi-a placut? Pai un serviciu cam romanesc asa. Niste ospatari cam mizantropi. Dar am trecut cu vederea, ca zau, merita.

Desertul l-am halit la cofetaria Vatra Ardealului, in centru. Unde mergem de fiecare data cand suntem on Brasov. Dar am auzit c-ar merita si cofetaria Deliciile Kronstadt, unde n-am ajuns. N-am ajuns nici la Prato, dar musai data viitoare.

In fine

Singurul loc unde nu mi-a placut si unde am facut si cea mai mare nota de plata a fost za good old Taverna Sarbului, unde au dat aia in noi cu portiile lor oversized, overpriced si cu aceeasi specie de ospatar scarbit de care va ziceam mai sus.

In Sinaia se mananca bine peste tot, zau. Nu e usor daca nu-ti place carne, dar altfel, bun dom’le. Este scump, asta v-am zis. Cand ne-am intors in Bucuresti, am oprit la Tratoria noastra preferata si-am facut parastasul vacantei cu o portie de paste care au costat 20 de lei si o nota totala de 50. Aaaa… wow!

Topul restaurantelor din Sinaia si imprejurimi, dupa papilele lui Cookie si Mishu, arata asa: 1. Casa Hirscher; 2. Kuib – pentru friptura de vita pe roca vulcanica (am povestit in repetate randuri despre el), si nu numai; 2. Tirol – la egalitate cu Kuib; 2 si jumatate – Cucina Sofia; 3. Snow; 4. Alex; 5. Taverna Sarbului. Pe Forest nu l-am bagat in top, ca n-am mancat decat desert. Data viitoare.

Aici – topul lui Trip Advisor: http://www.tripadvisor.com/Restaurants-g315907-Sinaia_Prahova_County_Southern_Romania.html

Cele bune si spor:)