Veniți voi la Hadar Chalet?, ne-a iscodit într-o zi Mădălin-vinuri-și-cuțite. Bă, care cum îi drumul?, am întrebat eu, dar nu așa urât, ci, desigur, elegant, fin. Ia de aici o poză idilică de drum forestier cu pașune verde în lături, fără nicio legătură cu realitatea, a răspuns Mădălin. Păi în cazul ăsta, am zis eu, în cazul ăsta, venim.

Așa se face că în sfânta zi de vineri, 13, (true story), ne-am pornit în gașcă selectă de mâncători de profesie foodies, fiecare cu al său “celălat semnificativ”, către cabana unde nu exsită semnal de mobil (șoc și groază), și unde, basically, poți să răcnești cât vrei, că nu te aude nimeni pe o rază de patrujde kilometri. Înarmați cu GPS, sticksuri și lanterne, hotărâți să nu cedăm avansurilor niciunui forestier și perfect sătui, că nu se știe niciodată unde te duce drumul, M. și cu mine am plecat pe la circa trei după-amiaza din București, către aproximativ Întorsura Buzăului, pe drumul, credeam noi, recomandat de Oana și Adriana, gazdele noastre de la Hadar. Am ieșit prin Voluntari, unde un tir rămas a pustiu în mijlocul drumului ne-a facilitat, preț de 20 de minute, admirarea din suflet și fotografierea cu telefonul, prin geamul mașinii proaspăt spălate, a pitorescului local – niște neni care jucau table așezați pe navete de bere în fața unei pescării. Ui ui, ce frumos! Așa. Odată depășit momentul critic, am mers țintit, pe drum cu juma de bandă pe sens, tot înainte, tot spre Mizil. Ne-am cam prins că nu eram pe drumul bun atunci când jumătatea de bandă s-a făcut sfert, asfaltul a fost înlocuit de un mix de pietriș și balegă, și, nu în ultimul rând, atunci când o căprioară ne-a vizat dintre pet-uri omenești de bere și cocacola, via o pădure semi virgină. Cum să ne întoarcem înapoi nu se punea problema, iar rețea portocalie nu mai aveam de mult, am decis să mergem înainte. Căprioara a fost de acord. Am trecut prin Searing Gorge (World of Warcraft reference, nu vă bateți capul) și am ajuns până la urmă înapoi într-un soi de civilizație. De spus că sărăcie și mizerie mai avansate ca pe drumurile comunale din județele Ialomița și Buzău mie nu mi-a fost dat să văd până acum.

La un moment dat ne-am intersectat cu o stânga dinspre Văleni, pe unde ar fi trebuit să venim de fapt, via Ploiești, dacă am fi știut ce e bine pentru noi. Ultima bucățică de drum spre Hadar, aia forestieră, am parcurs-o pe întuneric și a fost așa, cum să zic, pentru mașina noastră sport și foarte joasă, un caz tipic de gang bang și tort. Când în sfârșit am ajuns la chalet, eu eram mai ciufută decât prevede legea și nici nu mai știu ce i-am zis Oanei, care ieșise drăguță să ne întâmpine cu, din fericire, alcool.

Fellow foodies Mazi, Titică, Florin, Mădălin, Manafu (cea mai recentă adiție la grupul iubitorilor de haleală) erau deja în sufrageria dogorind a șemineu. Salutări, alea alea, hop țop cu geamantanul la mansardă, unde ne așteptau camera cozy și platoul de cornulețe. Foarte frumos la chalet, ne-am gândit noi, și ne-am dat de-a dura pe canapea, între lumânări și cărți și reviste și filme și clinchet de pahare cin cin și zumzet de vrăbii gureșe care nu s-au mai văzut de prea mult. Cândva după noi au aterizat la chalet și Lavinia, Ana, Cătălina, Andie și Anca Cookie Jar.

În prima seară, mare lucru nu am făcut, că eram toți cam praf. Așa o colecție de muci și febre la un loc n-am pomenit nici la grădiniță. După ce ne-am ghiftuit cu mămăligă cu ghebe, păstrăv din păstrăvăria proprie și o prăjitură de casă cu dulceață de caise, ne-am retras fiecare în vastele apartamente și ne-am băgat la hibernat, foarte mult urs.

A doua zi dimineață am coborât în dining pentru ceea ce s-a dovedit a fi cel mai mișto bufet de mic dejun pe care am avut șansa să-l devastez vreodată. Cu două puncte și cu mențiunea ca sigur uit ceva: zacuști de două feluri, vinete, icre, ouă de găină adevărată, brânze de Covasna, în scoarță și-n jur de piper, mezeluri din mangalița, slană, pâine de casă, quiche-uri, legume proaspete, clătite, dulcețuri de fragi, mure și all things pădure, cornulețe, sirop de muguri de pin, carafe cu “limonadă” de zmeură… Nu, deci nu vă puteți imagina… Rămân la părerea că nu era cazul să-și mai bată oamenii ăștia capul să ne gătească ceva, puteau lejer să ne servească all day breakfast și ar fi fost suficient și ar fi fost extaz.

Bun așa. Meet Sebi-ghid-montan. Sebi o să ne ducă în drumeție. “Tough luck, my friend”, am zis eu în mintea mea. Nu mă duc nicăieri, că doar nu degeaba mi-am uitat conveniently bocancii acasă și mi-am propus să nu ies absolut deloc, niciodată și sub nicio formă, din chalet. Noroiul nu a fost niciodată my thing și oricum, sunt perfect împăcată cu apartenența mea la specia pantofarilor. În capul meu, mersul pe munte e pe veci  legat de traume din copilărie, când mă trimitea mama cu de-a sila în tabără la Bolboci și sfârșeam mereu rușinea grupului, cu pantalonașii de fâș mozoliți dorsal de prea mult tras pe *&^ și prea puțină verticală. Adică sincer: șemineu sau noroi? caldurică și wi-fi sau licheni și pui de mega mistreț? Classic case of a no brainer.

Din fericire, la Hadar ai ce face și dacă ești creatura confortului, ca mine, și dacă îți curge în vene sânge de ultimul mohican. Și, trust me, poți să te bucuri de supa caldă de pui cu tăiței de casă la fel de bine ca oamenii care s-au hârșit cu simț de răspundere pe cărări de munte. Iar dacă tot tre să break code și să ieși din chalet, măcar fă-o pentru sala de biliard, ping pong și wii, din căsuța de alături. Unde, de altfel, ne-am petrecut cam toți după-amiaza, în așteptarea degustării de vinuri Budureasca și a cinei festive din ultima noastră seară in the land of we shall return.

Speaking of cină festivă, ni se recomandase să împachetăm niște țoale decente, ca de cocktail (n-am înțeles niciodată exact ce înseamnă asta). Mai la alibi așa, M. și-a luat o cămașă, eu o rochie, dar intențiile noastre serioase erau să ne fofilăm, dacă s-o putea. Deoarece eu când m-am născut, purtam niște blugi foarte foarte mici, care au crescut odată cu mine și mi-au devenit second skin. Cum la orele aproximative 7 avea să înceapă prezentarea lui monsieur le sommelier de la cramele Budureasca, am coborât din cameră așa cum ne-a făcut mama, deci, cum explicam, practic în blugi și adidași. Decât că I was struck, ca de trăsnet, de privirea dezaprobatoare a lui Mădălin, care m-a măsurat din cap până în picioare ca pe un car crash în care murise bunul gust :-)) și m-a făcut fiștecât să mă întorc pe călcâiele mele și să-mi pun dresul 3,14 den, rochia albastră cu negru care a rupt internetul în două și o adevărată pereche de balerini. Astfel încoțopenită, m-am așezat frumos în proximitatea platoului cu brânzeturi și am așteptat să aflu totul despre vinuț. Oh, who am I kidding? Imediat ce am terminat brânza, am ieșit din prezentare “să dau un telefon”, căci attention span-ul meu e a bit on the puny side și oricum, pentru mine, vinul e alb sau e roșu.

La cina festivă ni s-a servit căprioară. Eu nu pot să mănânc căprioară. Am exact doza de ipocrizie necesară ca să pot mânca după pofta inimii purcel, dar I draw the line at various fuzzy cratures of the earth, such as iepure sau bambi. Noroc cu Titică, ai cărei ochi de, coinkydink, căprioară, orientați cu precizie de laser către domnul care manevra farfuriile cu vânat, ne-au câștigat amândurora o porție strașnică de cartofi prăjiți. Pe care i-am mâncat cu furculița și cuțitul, pentru că sunt atât de confident in my foodiness încât I make fries look sophisticated like that :-))

Despre concursul care a divizat blogosfera culinară în două nu doresc să zic nimic, pentru ca I am such a sore loser :-)) pentru că au scris extensiv despre asta Ana și Mădălin, de exemplu. Nu pot, totuși, să nu-l complimentez pe Manafu, speaker din partea echipei Plan B, pentru prestația fabuloasă care i-a adus, fără drept de apel, trofeul suflet autentic, sau așa ceva. Adică nush cum să zic, dar omul ăsta e așa de bun la vorbit, că dacă la începutul speech-ului gazdele noastre erau doua felii de pâine, la sfîrșitul lui se unseseră cu tot untul planetei și se mâncaseră singure. Yep, he is THAT good. Nu mai știe nimeni ce-a zis, but that’s beside the point. Important e că s-a râs mult și important e că echipa B… cum să zic ca să nu sune rău, floored us:-))

După ce am fost festivi, n-am mai fost. Ne-am dat jos rochițele de catifea și menajamente, ne-am pus mănușile de box și ne-am jucat până la trei dimineața jocul care scoate tot ce-i mai rău din oameni. Nu pot să vă spun ce, mai exact, a scos din noi, pentru că what happens @hadarchalet stays at @hadarchalet. Nu zic decât că niște cutii de Pringles au fost mâncate și că noul meu animal preferat este micropig-ul.

Din weekendul nostru remote, ne-am întors cu toții. Nu a fost deloc o treabă gen 10 negri mititei, cum îmi imaginam eu. Dacă cineva a murit la Hadar, a murit talia mea (și a altora, precis). Nu ne dăm interesanți, că nici nu prea suntem. Noi… “decât” mâncăm și discutăm ultimele trenduri în materie de reducție de leuștean. Și ce ne unește, și ce a făcut din weekendul la Hadar Chalet o situație de un fun ghebos, e… un secret foarte bine păstrat. Doar nu degaba ni se zice “food-masoni” (awesome copy by Andressa).

Pe drumul de înapoi am luat-o prin Brașov. A fost mult mai bine ca la dus. Mie una mi-e deja dor. M-aș duce după oamenii ăștia și la camping (eww!). Doar întâmplarea și posibil soarta au făcut ca de data asta să ne ducem la Hadar Chalet, sau, în cuvintele (hash)tagoase ale gazdelor, la #comfortableluxury.

Stay tuned for more adventures of the Brady foodie bunch și citiți cu spor alte relatări de la Hadar pe toate blogurile mai sus menționate.

_

De pe site-ul oficial:

HADAR CHALET – PRIMUL CHALET DESIGN ADEVARAT DIN ROMÂNIA
La fel ca o casă cu vedere la ocean, o cabană izolată în munți este unul din lucrurile la care visăm cu toții. Reprezintă o viață în armonie cu natura, departe de stresul de zi cu zi.
http://hadarchalet.ro/rezervari/
https://www.facebook.com/hadarchalet
https://instagram.com/hadarchalet

Ah, decembrie, acest desert exquisite care încheie o masă cu doișpe feluri. Pretext de și mai mult sirop. Te iubesc, ba eu te iubesc, nu, eu te iubesc mai mult. dUamne, nimic nu e ca decembrie. Mai ales atunci când Universul(sulsulsul) ți-a dat în jur oameni cu efect de pernă electrică, cu care să te iei de mână și să săriți ca proastele în birou, iupiii, iupi du. Cu care să te gratulezi pe ferestre de chat rușinoase (“Fată, ce tare ești! Ba nu, fată, tu ești tare și te iubesc!”). Cu care să te îndemni la deep fried porc. Cu care să te rostogolești din greșeală din pat la 5 dimineața doar ca să bați la porți de restaurant închis. Cu care să-ți împarți ouăle. Cu care să-ți împarți viața. Și, după ce ți-ai împărțit-o, să vezi că tot ți-a mai rămas viață cât să tricotezi un fular. Cu care să te uiți în gol, dar mai ales în plin. Iar la final, când numeri invers de la nimic la totul, să zici: da, frățică, a fost un an bun. Decembrie e cel mai bun sentiment. Deci… da.

_

Am început luna cu o idee măreață: să facem cel mai mare Secret Santa din București, le-am fizzuit eu, ca o pastilă efervescenta ce sunt, oamenilor Cooku Bau, care, vorba aia, stăteau și ei liniștiți.  Turns out că brief-ul a fost cam greșit, în loc să ne iasă cel mai mare, ne-a ieșit cel mai mișto. Pe 1 decembrie, ne prosteam la camerele din telefon împreună cu fellow foodies, că ne zisese nouă fata de la Google la conferința food bloggerilor că e ușor să faci filmulețe cu toolurile interne de pe YouTube. Ha, challenge accepted. Odată aruncată mănușa video, am realizat ce făcusem. WTF, 50 de Moși Crăciuni pofticioși la un loc necesită niscai preparative, ne-am gândit noi. Pentru că la oamenii drăguți trag lucruri drăguțe și pentru că eu în viață am avut noroc numa’ de oameni de-ăia de care povesteam mai sus, ne-am trezit că ninge cu sponsorizări. Au dăruit masa și sub-bradul companii și branduri dragi, de care mă leagă loialități vechi și amintiri faine din epoca B(f)C (before food coaching): brutăriile Paul, LIDL, Electrolux, Nescafe Dolce Gusto, LoVegan, Le Petit Marseillais, Metaxa, magazinuldebrazi.ro și Universal Music Romania. Turns out că Real Time Marketing nu e o invenție de marketing :-), e atunci când brand-urile ies din bula lor și vin să se joace cu noi, just for the fun of it.

Cum a fost la #cookubausecretsanta, mă întrebați? Aș putea să zic că a fost epic, dar adevărul e că a fost cozy. Pentru că au venit prietenii noștri foodies. Pentru că a fost ca-n familie. Și pentru că iubirea chiar e the most familiar feeling of all.

Vorbe mari, sărăcia omului, așa că nu vă mai povestesc decât cum Maria și Florin de la DESPA FILMS, care nu ne cunoșteau de-loc înainte de schema asta, s-au autopropus, înainte cu doar câteva zile de marele moment, să vină să ne filmeze cum se face, nu ca noi, cu telefonul 🙂 Și pe urmă ne-au dat 2 minutes worth of lovely memories, pe care eu le-am vizionat de nuștiucâteori în ultimele zile, because because because because because… love, actually, is all around.

Dacă mă ajută ăl de sus și nu mă înec cu o sarma sau ceva, revin cu top of my proudest moments of 2014, ba poate chiar și cu meniul meu de sărbătoare, că doar am promis că vă ajut să vă îngrășați, nu? 🙂

Merry Festivus, people, în caz că vine Crăciunul peste noi și nu mai apuc.

<3

PS: Golin girls (Raluca, Roxana, Irina, Teodora, Alina, Andrada…), Rogalski girls (Cristiana, Alexandra), vă mulțumesc tare pentru tot ajutorul și vă doresc sărbători cu poftă, pace și, desigur, l.o.v.e.

Nu va lasati pacaliti de titlul asta… sugubat, adevarul adevarat e asa: cand am citit prima oara mailul Roxanei de la GH, era sa lesin. Asa o combinatie de “ah ce-as vrea, dar ce mi-e frica” nu am mai experimentat de mult. Ok, ma bag, ma suflec de maneci, deschid Cartea Regala de Bucate a A.S.R. Principesa Margareta la pagina 50 si execut chilli con carne (nicio emotie, been there, done that, mancat mult, beaucoup de mniam mniam). Ei da, dar daca nu castig? Daca nu sunt eu printre cei cinci alesi? Cum o sa traiesc cu asta? O sa sufar ca un caine, zau. Si, pana la urma, de ce-as castiga? De ce m-ar vrea taman pe mine, care ma scald in porc si festelesc graiul curat romanesc de-o maniera execrabila pe blogul aci de fata? De ce eu, cea care detine o pereche de adidasi Nike pe post de incaltari de gala si zero table manners asortate la dansii? (manuirea corecta a furculitei si-a cutitului mi se par, chiar si acum, la cca 33 de ani, o mare, mare arta).

Ma, deci vroiam si nu vroiam sa particip, m-am codit, m-am socotit si-am zis asa: da Doamne sa ma  aleaga, iar de nu, da Doamne o fasolica strashnica sa mancam, pentru care iti multumesc. Si-asa m-am pus de-am facut o tigaie mare de chilli con carne.

Reteta regala spune ca avem nevoie de: 900g de fasole rosie (am folosit conserva Bonduelle), 450g rosii fierte sau din conserva (am folosit conserva de rosii bio Alnatura de la DM si am inmultit cantitatea cu doi), 450g carne tocata de vanat sau vita (am ales vita, nu mananc pufoshenii, stiu, sunt ipocrita, asta-i viata, we all draw the line undeva:D), o ceapa mica tocata marunt, 100g ardei iute proaspat pisat, o lingurita de chimen, o lingura de oregano, o lingurita de piper negru, 80 ml ulei de floarea soarelui, sare dupa gust.

Ei, dar pentru ca brief-ul era “luati de personalizati voi reteta asta cum va taie inspiratia”, am facut mici modificari pe lista de ingrediente: am inlocuit ardeiul iute proaspat din compozitie cu peperoncino, ardeiul proaspat pastrandu-l pentru servit; am mai pus pe lista niscaiva boia dulce de casa, adusa de la Targu Mures, o bucata de bat de scortisoara, niste ardei capia rosu-dulce, o ceasca de suc de rosii bio, o lingura de smantana grasa si un fir de ceapa verde, pentru servit. (Na ca m-am expus complet!)

Sunt doua motive pentru care am ales reteta asta: unu – se face singura si doi – miroase dumnezeieste. Nu, really. Adica stiti legenda aia cu ambrozie si nectar? Ar trebui sa fie ambrozie, nectar si chilli con carne, asa de spectaculoasa e aroma care se degaja din tigaie in timp ce preparati marsavia asta la adresa siluetei. Daca m-as pricepe, as scorni un cuvant anume pentru mirosul de chilli con carne, ceva din zona alintaroma-boswelox-actiregularis-and-other-nonexistent-advertising-mumbo-jumbo. Zau, merita un cuvant, sa ma ajute cineva care vinde cuvinte, va foarte multumesc.

Din papuris mai aproape de voi, revin cu reteta. Intr-o tigaie mare, cu pereti inalti, se pun la calit ceapa si ardeiul capia, tocate marunt. La calit, adicatelea in ulei, ca sa fie clar pentru toata lumea.  Ardeiul asta rosu, va asigur, isi merita locul in reteta, pentru ca aduce o bine-meritata dulceata intregii afaceri. Se amesteca vartos in tigaie cu lingura verde de plastic de la Ikea (doamne, de cand asteptam s-o folosesc, am cumparat-o pentru ca era o-bli-ga-to-riu sa am asa ceva, nu, nu incercati sa faceti asta fara lingura verde, totalmente faux pas). Cand ceapa este aurie, se adauga carnea tocata, despartita bine, caci altfel, perisoare veti manca.

Reteta originala zice sa pui condimentele in sos dupa ce pui fasolea si rosiile. Mie imi place sa le pun inca de pe-acum, sa inmiresmeze carnea. Cand aceasta capata o culoare uniform-maronie pe toate partile, pac venim cu conservaraia. Fasole, rosii, sare, piper, inca niste condimente daca simtiti nevoia (eu am simtit-o).

De la mine putere, mai puneti, va rog, nitel suc de rosii, cam o ceasca, pentru ca veti vrea mai mult sos. Puneti si-o bucatica de bat de scortisoara, pe care il ejectati din oala dupa vreo trei-cinci minute. Acoperiti vasul si lasati sa fiarba la foc molcom, amestecand din cand in cand si turnand nitica apa fiarta daca se ingroasa gluma.

Dureaza cam o ora pana-i gata. Timpul trece greu, limba se frige cu anticipatie la fiecare descoperire de oala. Cand e gata minunea asta (dar mai cu seama a doua zi, dupa ce-a avut ragaz sa-si lase tot gustul), se serveste cu o lingura de smantana, o ceapa verde si oleaca de ardei iute proaspat zdrobit.

Pe final as spune doar asa: ceci n’est pas un pipe, acesta nu este chilli con kitty, iar eu nu sunt neaparat cea mai potrivita alegere pentru Cina Regala. Imi lipsesc eticheta, discursul si retinerea pe care, imi imaginez, ar trebui sa le ai pentru asa un eveniment special din viata omului. Daca voi fi intre cei cinci, voi incerca sa ma comport mai frumos decat atunci cand l-am cunoscut pe Jon Bon Jovi in context profesional si-am sfarsit prin a ma agata de gatul dumnealui cu entuziasmul bolnav al unui adevarat groupie (Jon, sa facem o poza, te rog, vrei? Acum? Dar acum? Poate acum? – ei da, poza exista after all;). Deci nu, nu asa. Promit sa fiu cuminte. Desi primul gand care mi-a venit in cap cand am primit invitatia la concurs a fost: OMFG ce tare ar fi s-o iau pe Iepu cu mine, sa se cunoasca cu A.S.R. si-apoi sa-i impuiez capul de-acu’ si pana la maturitate cu povestea asta, cam asa cum imi povesteste mie mereu mama ca la 2 ani am tras-o de par pe Maria Dragomiroiu la un spectacol.

http://newsroom.electrolux.com/ro/2012/04/12/electrolux-invita-bloggerii-de-food-la-o-cina-regala

Daca ati trecut deja de partile unu si doi si inca mai sunteti aici, aflati ca distractia de-abia acum incepe. Urmeaza vaca.

Ei da, la felul doi, what to do what to do, ca doar nu era sa luam o salata. Si cum stateam eu asa si ma uitam pe geam in padure, nevazand nimic pentru ca era intuneric, incepe si ma striga de pe masa un meniu de-ala cartonat care sta in picioare: “Alo, doamna care-i place carnea…”.

Asa ca am luat friptura de vita la roca vulcanica. Specialitatea locului, aceasta fripturica de “decat”400g costa in jur de 50 de lei, depinde ce cut alegi, si e bunaaaaa, buna de nu se poate asa ceva la banii astia, vorba sloganului aluia idiot dintr-o reclama, vei zice ca ii furi. Trecand peste emotiile care te podidesc cand primesti un pietroi incins peste care zace o halca de carne marinata si inmiresmata cu ierburi proaspete (oare o sa stiu sa o fac? daca nu-mi iese? – de-astea de incepatori…), experienta in sine e super-misto. E asa, gen outdoor gratar, dar fara fum. Pui frumusel carnea pe piatra si incepi sa te uiti la ea din toate unghiurile, asculti cum sfaraie, iti bagi nasul in ea sa inhalezi aroma de salvie sau rozmarin si te intrebi daca chiar se face sau e teapa. Ei bine, se face. Si destul de repede. Am gustat din toate – t-bone, rib eye si fillet, ultimul fiind preferatul meu.  Fraged si juicy si tot ce trebuie. Din vacuta romaneasca, de la o carmangerie de langa Furnica, despre care intentionez sa aflu mai multe si unde am de gand sa ma infiintez intr-o dimineata cu niste sacose mari, goale. Asa cu vaca, de incercat neaparat, musai, obligatoriu! Bun. Ce-am mai vazut pe masa, dar pe neincercatelea pentru ca eram ocupata sa-mi perpelesc friptura, au fost muschiul de porc tailandez, dorada la cuptor, kebapul de vitel, un bulz mai special, gratinat, si-o ciulama care nu semana deloc a ce stiam de la mama.

Am incheiat masa apoteotic, cu fondue de ciocolata si papanasi crocanti deosebit de buni!

Plus o placinta cu mere on the house, ca prea mirosisem scortisoara toata seara si pofteam nebuneste. Cam asta fu cina la restaurant Kuib, mai ceva ca la nunta, cu paine si sare si vaca si porc si cartofi adevarati, si salati din gradina ursului.

Acu’ intrebare: ce fac bloggerii middle-aged pe burta plina? Pai mimeaza, fratilor. Poalele-n cap si jos cenzura, ne-am organizat uite-asa uite-asa, fete cu fete si baieti cu baieti, si-am incins o joaca din aceea. Eu sunt de parere ca noi am castigat, dupa ce-am torturat cum am stiut mai bine echipa formata din Mishu-pufosienie, Iv-frichineala, foodie-man-blasfemie, Alex-tarmac si Paul-alunelu’. Dupa care, invingatoare la puncte fiind noi, ne-am retras la Mazi in apartamentul ei regal cu ditai terasa, deh, astia cu pile;), si-am mai povestit verzi si uscate, pana cand am terminat minibarul si ne-am dus in sfarsit la culcare.

Cand ne-am sculat, de la geamul nostru se vedea asa:

Da, stiu ca ma repet, dar mi se pare insistent de important de inteles cum e sa te trezesti dimineata si sa ai chestia asta in fata ochilor. Sa nu auzi Celine Dion la maxim din masina unei tampite cu Seat alb de Bacau, care parcheaza sub geamul meu si pe care o salut pe aceasta cale, sa nu miroasa decat a brazi si-a cafea si-a paine calda, sa fie liniste de-aia de felul celei pe care abia tarziu inveti s-o apreciezi, intamplator fix atunci cand nu o mai ai. N-as fi crezut despre mine asta, dar mi-ar placea sa ma retrag la munte. Si pentru ca exista Kuib, nici macar nu mi-ar lipsi restaurantele din Bucuresti.

In incheierea postului meu in trei parti, lung cat postul, sa tragem ceva concluzii:

1. Merita sa va duceti pana la Sinaia ca sa mancati la Restaurant Kuib. Venind dinspre Bucuresti, intrati in Sinaia si mergeti pe varianta pana cand vedeti un indicator la dreapta, spre Casa memoriala George Enescu. Dupa ce-ati trecut de asta, mai mergeti vreo doua minute. Drumul e semi-forestier. Nu ratati friptura de vita la roca vulcanica, papanasii si fondue-ul de ciocolata. Daca ramaneti peste noapte aici, aflati ca micul dejun e bun, variat, se serveste si a la carte, si ca bufet, si e insotit de niste chifle de casa geniale. Ouale is cam galbene, m-as mira sa fie de la Gostat, suspectez ca ar fi de tara.

2. Merita sa va cazati la Vila Piatra Soimului. Nu e ieftin, dar au acum o oferta de 2+1 gratis, despre care aflati de-aici mai multe: http://www.piatrasoimului.ro/oferte-speciale. Vila e curata, cozy, cu tot ce trebuie. Nu exista lift, asa ca daca mergeti cu copii mici, cereti o camera la etajele de mai jos. Apartamentul cu nr. 2 are o terasa foarte faina si mare. La fel de misto e si garsoniera cu nr. 13, care se afla insa sus la mansarda si nu are balcon. Exista loc de joaca, iar in restaurant sunt scaune de bebelusi numai bune ca sa serveasca si astia mici o friptura in sange. Tot  pentru cei cu copii mici de tot – drumul spre Cumpatu, asta pe care e vila, e in panta si cam accidentat, nu-i propriu pentru plimbat caruciorul, mai degraba sa aveti la voi un carrier ceva, gen sling sau ce folositi voi. In restaurant nu se fumeaza, iar vila are eco label – eticheta ecologica Floarea Europeana, ceea ce inseamna, in traducere libera, ca activeaza cu impact minim asupra mediului inconjurator.

3. Langa vila se munceste voiniceste la un parc, inteleg ca va fi gata pe la sfarsitul lunii. Si mai bine pentru astia cu copii.

4. Cand va duceti acolo, salutati din partea mea, ziceti asa “va pupa easy peasy si se gandeste la voi, sa va mearga bine, dupa sufletelul vostru!”.

Cam asa. Peste doua saptamani ma bate gandul sa mai fac un drum la Kuib, acum ca m-am invatat. Dar pana atunci, mult mai e. Sa fim sanatosi cu totii.

PS: Nu sunteti curiosi sa aflati care e treaba cu azimutu?

Azi ma duc sa ma taie. Nu-i nimic asa, major, dar implica anestezie si cutitareala si dureri post op si-un recovery de circa o luna, chestie care face ca cezariana sa para floare la ureche, ceea ce oricum paruse si la vremea ei. Avand in vedere spectaculoasa intorsatura de evenimente care ma va tine cu picioarele in sus cateva zile si off sandale cateva luni, ma invrednicesc sa continui (da, stiu ca se zice corect “sa continuu”, dar srsly, suna ca dracu’) serialul nostru cu veleitati de sitcom, despre vizita domniilor lor bloggerii la Sinaia. Nu inainte de a-mi cere scuze pe aceasta cale sotului meu fracturat, pe care l-am parat fara sa vreau. Note to self: daca nu vrei sa stie mama soacra ca si-ai rupt mana, nu scrie pe blog, doh!

Haideti, fuga fuga prin bucatarie, ne luam toti de mana si facem un trenulet. Daca nu mai aveti rabdare pana ajungem la haleala, luati de la Mazi sau de la Elena, care au fost mai vrednice si-au scris.

Nu mai fusesem niciodata intr-o bucatarie de restaurant si ma asteptam la ceva foarte industrial. Nu era. Din contra, mi s-a parut un spatiu intim, cu geam larg deschis spre padure, cu miros de aluat dospit si curat de mancai de pe jos (nu noi, altii!). Totul de inox stralucitor, fara amprente de degete. Mazi-reporter-de-razboi are dovada pe film, dupa cum se poate vedea in poza de mai sus. Nicio musca in ciorba.

Frigiderul de legume si fructe – visul oricarui vegetarian – o camera intreaga nene, cu rafturi de sus pana jos, pe care se odihneau prospaturile. Exista si un frigider de probe. Habar n-aveam ce-i ala, dar mi-a explicat Monica. Cica e asa: in fiecare zi, din ciorbica, din tocanita si alte alea, se pun deoparte la frigider mostre. Asa incat daca vine omu’ si zice ca s-a intoxicat de la mancare, se ia frumos proba si se analizeaza. Interesant. Ce nu inteleg eu este ce valoare au aceste probe la tribunal, deoarece, dom’ judecator, poate au schimbat astia mostrele, I object, zau!

Nu am identificat nicaieri, desi l-am cautat cu privirea mea de-o agerime nemaintalnita, un frigider cu ciocolata si cu eclere de casa, cu prajituri cu frisca naturala si cu o suta de amandine mici mici. Pesemne ca ne-a fost in prealabil si cu cruzime ascuns.

Ce m-a spart cu adevarat, si-am multumit la al de sus ca nu am si eu acasa una, e masina de curatat cartofi. Un fel de oloi imens in care bagi cartof cu coaja si scoti fara, ceva absolut senzational! Asa ne-am minunat la adresa ei, precum copiii americani in vizita la ferma. Si de bucurie si uimire, ne-am comandat eu si Mazi mai incolo, la cina festiva, portii de cartofi prajiti fara numar, de parca we were on a mission sau ceva!

Dupa turul bucatariei, a urmat vizita la brutarie. Parca am coborat niste scari, nu mai stiu, ca eram legata la ochi ca sa nu pot sa “vars” secretul (sau poate mi-era doar o foame din aceea care te face sa inventezi romane politiste ieftine, who knows?). Cert este ca am ajuns intr-un fel de miez de Kuib, niste camere cochete, tapetate, unde se face paine de casa si unde miroase a maia si-a scortisoara de lesini. Cazi jos si lesini, va zic. Aici, domnul Michi (Mikey?), specialist brutar, ne-a prezentat minunatiile: chifle, checuri, pandispane, painici de tot felul, plus una bucata toast cat China, de necesita a se tine cu doua maini, ceea ce i-a atras numaidecat maestrului brutar porecla de “doamna cu butucul”- referinta din Twin Peaks, pentru astia batrani care mai tin minte.

Intreg turul bucatariei ne-a fost facut de bucatar sef Vali, care ne-a raspuns entuziast la toate intrebarile stupizele, dar care ne-a copt-o mai tarziu cu un atelier de creatie vegetala, ca sa zic asa, dar stati ca ajungem si-acolo.

Lesne de inteles ca dupa un asemenea tur, in stomacul nostru de food bloggeri se dezlantuisera fortele intunericului. Care trageau de noi in toate directiile si ne schimonoseau fizionomiile, dintr-o data deveniseram cu totii monstruosi. Ceva trebuia facut. Ne-am asezat sa ne imblanzim cu niste palinci. Ca de obicei, eu am mirosit, husband a baut, we make such a good team! Pe urma s-a dat cep la vin rosu. Si pe urma am mancat.

Iar acum, despre mancare:

La aperitive am mers pe mana lui Vali, care ne-a pregatit un platouas rece si-unul cald, cu di tati. Din cele reci, bune, nu m-a rupt in doua ceva anume, you know me si legumele, un fel de divort prelungit. In schimb, de pe platoul de aperitive calde, am zarit si-am devorat o bucata de porc in manta de bacon absolut perfecta, per-fec-ta!

Mie sa-mi dati numai de-astea, am zis eu in gandul meu, si-am mai luat o gura de friptura.

Painea pe care am mancat-o eu la aperitive (desi era greu sa alegi, aveau de toate!), era un fel de “chec” marmorat, din faina alba si integrala, foarte ingenios combinate.

Dupa aperitive – pauza. Am zis noi. Ma rog, nu c-am zis noi, dar here comes Vali cu doua galeti de fructe si legume si multe cutite, si ne baga pe toti in sedinta de sculptat vegetalele alea in forme diverse. Flori, cosulete, lebadutze… de-astea. Eu, care cand vad un cutit ascutit, ma ia cu rau (da, stiu, sunt un mare bucatar… not), m-am tinut departe de atelier, in schimb, restul duamnelor au cioplit si-au rulat si-au facut tot felul de flori. Elena a facut un svaiter din morcov, iar Mazi a belit un castravete si-a infiletat un trandafir din coaja de rosie. Vali a facut insa niste chestii senzationale, care meritau aplaudate vartos daca nu si-ar fi bagat aghiuta coada… “Da’ animale nu stiti?”, zise el (Aghi).

Monica foodie family, mama-la-doi-baieti-de-scoala-generala, numaidecat pune mana pe cutitas si executa un purcel dintr-o ridiche. De unde incepe bai nene o nebunie paparazzeasca din partea noastra a tuturor… “vaaaai, vai ce porc draguuutz, sa pozam porcul, unde e porcul?!”. Si-l abandonam pe Vali cu operele de arta si ne-apuca un extaz dupa lighioana vegetala, cum rar mi-a fost dat sa vad. Porcul a capatat intre timp si doi ochi de fresh piper, dar iata-l mai jos in toata splendoarea, pe cand era, si anume, un porc orb. Adica un liliac.

Pauza pana la felul doi, bine? Ma duc sa check on Iepu’ si va mai zica dupa aia. Vedeti ce autentic e totul? Live blogging nenica!

Toata saptamana  mi-am dorit sa ajung intr-o stare de-aia de bine, aveam senzatia ca nu am cum sa va povestesc ce fain a fost la Sinaia daca nu ma “curat” de ale mele. Ghinion de nesansa, a fost o saptamana din cea mai pura spetza de “jalnic”. Asa ca n-am scris. Nu stiu ce-asteptam, sa-mi pun parul pe bigudiuri si sa-mi fac unghiile cu rosu-Chanel…? Well, such is life, uneori esti porumbelul, alteori statuia. Si cum se intampla ca mai am niste ani buni pana sa fiu eu porumbelul, am zis sa scriu totusi, sub rezerva ca mi-as fi dorit din toata inima sa nu fiu asa cu &^*^$ in sus, nu de alta, dar locul asta despre care o sa va zic chiar merita my all, iar eu deja si din capul locului nu-s multumita de maniera de prezentare. Sa incepem deci, va invit la Kuib – restaurantul care e fix asa cum mi-ar placea mie sa fie restaurantul meu.

BLOGGERII, VACA SI AZIMUTU’

Un simpozion cu tema “Exista viata dupa friptura?”
Partcipanti: Mazi, Elena, Anca, Monica & me, plus one
Cu concursul gazdelor noastre deosebite, Vila Piatra Soimului si Restaurant Kuib Sinaia

Ei da, nici nu ne reveniseram bine dupa escapada noastra la Hilton, ca se si facu de-un drum la Sinaia. Acum sa nu credeti ca doresc sa arat pe cineva cu degetul, orice asemanare intre domnul din imagine si personajul din povestea Hilton, acela care a facut flicflacuri la birou astfel rupandu-si bunatate de mana, fiind pur intamplatoare.

Deci da. Din cauza susnumitului accident de munca, ne-am vazut pusi in situatia (deosebit de placuta) de a merge la Sinaia ca pasageri in masina lui Mazi, care este… care este cel mai bun sofer ever! Bun la sofat, dar mai cu seama bun la suflet, deoarece stiindu-ma dusa cu nervii, a mers asa de a la croaziera, incat mi-am facut si unghiile cu lac, fara sa dau pe langa. Spre deosebire de uzualele noastre drumuri la Cornu, care ma solicita pana la transpirarea completa a orisicarei picaturici de apa din corp (corpul fiind, se stie, nu-stiu-cat-la-suta-apa), Mazi m-a adus la destinatie proaspata ca un brebenel si numai buna de baut berea pe care o cumparasera Monica si foodie man. Care ajunsesera primii si mai pe dimineata asa, deoarece noi uitaseram sa ii anuntam ca vom fi fashionably late circa 6h.

Dar ce cautam noi aici, poate va intrebati. Pai nici noua nu ne era foarte clar, stiam doar ca ne ducem sa vedem un restaurant proaspat redeschis, dar ce mai conteaza, oricum avea sa fie misto pentru ca eram cu gasca consacrata, minus cativa absenti motivati. Rasfoisem in prealabil site-urile vilei si restaurantului cu niscaiva neincredere si cinism, fiind inca marcata ca pamantul sub senilele tancului de vacanta noastra bulgareasca (partile unu, doi si trei) – yeah right, va stiu io pe astia cu marketingu’ la voi. Nu mica mi-a fost mirarea cand s-a dovedit ca locul cu pricina era asa, cam tot ce promitea si ceva in plus. Caci de la branding, pana la ce ne-au pus in farfurie, am gasit aici, la Sinaia, nu la 7h distanta pe drum bulgaresc cu gropane cat roata carului, un retreat de weekend absolut fermecator, amplasat, vorba ceea, la colt de (arrrgh, mama lor de stereotipuri) rai.

(Polemizand deunazi pe facebook cu cineva despre ce inseamna o friptura buna si daca merita sau nu sa te duci dupa ea pana la Sinaia, am realizat despre mine urmatoarea chestie:  cel mai mult ma intereseaza experienta. Sunt o feelingoasa. In functie de feeling imi aleg locurile care mi se lipesc de suflet si unde ma duc asa, aproape compulsiv, again and again. La fel imi aleg si doctorii. Degeaba, zic, e ala cel mai bun doctor, daca e o scarba de om si degeaba e cea mai bun friptura, daca nu spune si-o poveste sa-mi placa. Si uite de-aia o sa ma duc la Vulturul pana imbatranesc si tot de-aia mi-a placut si la Kuib. Acest lucru e bine de avut in vedere de catre voi atunci cand, sau daca, imi luati in serios recomandarile. Fara indoiala ca exista o friptura mai buna undeva, dar unde va trimit eu e mai mult decat friptura. Si inchid paranteza).

Ramasesem la bere. Si la ciroba de burta cu care s-au omenit asa, din prima, pe terasa in panta a vilisoarei ce avea sa ne adaposteasca, aceia dintre noi care nu oprisera la Petromul de pe centura Ploiestiului pentru a se delecta cu un nemeritat sandvis de la Snack Attack (plus o ciocolatica). Bun. Si cum stateam noi asa la taclale – dintre care “noi” doar eu nu aveam ochelari de soare si asimilam panorama superba a Bucegilor senini pan’ la cruce prin ochii complet mijiti – ne iese in intampinare o specie pe cale de disparitie: gazda buna. Uitandu-ma la Madalina, fosta “bankeritza”, actuala detinatoare a tandemului Piatra Soimului – Kuib, ma cuprinde o incantare generalizata in fata lucrului bine facut si a omului de afaceri sufletist, ceea ce, pe bune, chiar nu e un oximoron. Femeia asta a luat restaurantul si l-a facut from scratch asa cum si-a dorit si imaginat si visat ca se poate sa fie, cumva dupa chipul si asemanarea si obiceiurile familiei sale frumoase, cu sot, copii si-o pianina veche de o suta (si ce-ti pasa) de ani. Cand vorbeste despre asta, ma apuca emotia de emotia ei. O ascult fascinata cum imi povesteste despre mobila de lemn, despre scaunele lucrate manual de un tata si-un fiu de la o fabrica din Ardeal, despre painea lor de casa, despre inceputuri si planuri de viitor. O ascult si ma gandesc ca e genul acela de owner inteligent, care, fara a fi mai putin implicat in businessul sau, stie sa se inconjoare de oameni foarte buni la ceea ce fac. De aia locul ala arata asa, de-aia simti din prima ca-i munca de echipa si tot de-aia nu vezi nimic strident.

Anyway. Cate putin despre Vila Piatra Soimului si despre Kuib. Pai vila are vreo 34 de locuri de cazare. Noi am stat intr-o garsoniera la mansarda, de la geamul careia se vedea fix asa:

Camerele-s foarte curate si destul de mari. Paturi confortabile, minibar, televizoare si in minilivingul cu canapea, si in dormitor, prosoape imaculate si sapunel foarte misto la baie. Care baie e cu dus, dar unul mai smecher asa. Urmeaza, am inteles de la gazda noastra, o mini renovare a camerelor (schimbat mocheta si perdelele, pentru un look & feel mai apropiat de ce-si doreste caprioara). Atentie, oameni cu copii: vila are un loc de joaca mistocutz chiar la parter (adicatelea o camera cu biloaie, tobogan si – ce mi-a placut mie tare – un ditamai peretele alb pe care copiii sunt lasati sa manjeasca dupa pofta inimii). In schimb, nu exista lift, asa ca, mame cu carutz, tineti cont de asta daca vi se face de plecat cu kinderul – veti avea nevoie de muschi. Personalul este insa foarte amabil si ofera maini de ajutor la cocotzat landoaiele pe scari.

Acum despre Kuib, deocamdata doar despre cum arata, pe dinafara si in culise.

Din patru pereti, vreo doi si jumatate sunt cu geamuri de sus pana jos. Doua laturi dau fix, dar fix, in padure. Cand sunt geamurile deschise, ai impresia, foarte corecta de altfel, ca esti in mijlocul naturii. Cred ca iarna e intr-un mare fel aici, cu zapada de jur imprejur si ceai fierbinte cu miere. Nu exista semineu, dar exista pian sa ne incalzeasca sufletul, bun si asa. N-am sa va pun filmuletul cu foodie Monica interpretand Pantera Roz (moment in care mie mi-a dat o lacrima in coltul ochiului si m-am gandit ca e foarte misto sa stii sa canti la pian).

Micile lucruri care fac diferenta: pai sa fie bancuta de lemn cu masa rotunda de ceai. Florile naturale, in ghiveci. Cafeaua Julius Meinl, pentru ca-mi place mie asa omuletu ala cu scufita de pe cesti. Painea de casa. Masina de curatat cartofi, care a eliminat din meniu cartofii congelati (tot ce contine cartof la Kuib este the real deal, va zic eu c-am fost in bucatarie si-am vazut sacul).

Ei si uite cum se facu 3 dimineata si eu sunt departe rau de final. Hai sa facem asa: ne oprim noi putin sa dorm eu, si promit sa mai scriu in zilele care vin. Vreau neaparat sa va povestesc despre mancare, dar si despre panarama, ca doar stiti cu cine aveti de-a face. Bine? Scuzati abruptul sfarsit, dar imi cad ochii-n gura. Pam pam.

– pai si cum ma, si-a rupt-o?
– nu stiu daca si-a rupt-o, deocamdata i-au pus o atela gipsata, aflam luni:p
– dar ce-a facut?
– eh, a facut foarfeca.
– ce e aia?
– e asa, o figura de karate, bruce lee style.
– aww, mai bine zicea si el ca a salvat o batranica din ghearele “la niste” rauvoitori.
– mda.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– eu vreau sa nasc natural.
– da’ de ce? adica… din considerente medicale, sau asa vrei tu?
– asa vreau eu, ca e mai bine. totusi, cezariana implica riscuri.
– liiike?
– pai (insert medical mumbo jumbo here)… si hernie.
– ah, si mie mi se pare ca am hernie.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– v-am adus si revista BBC Focus.
– ooo, multumim! ia uite, are reclama Orange pe spate. m. will be pleased!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– eu nu as putea niciodata sa renunt la carne.
– eu as putea.
– eee, ai putea, arata-mi tu mie un om care e vegetarian toata viata lui…
– pai in India…
– eee, in India, eu nu cred asa ceva.
– ba da.
– ba nu.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– sampanie?
– da, va rog.
– da.
– da.
– da.
– da.
– da.
– nu, multumesc. o cafea fara cofeina daca se poate…
– desigur.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– vai ce buna e cafeaua asta Illy. mi se pare the best!
– mie imi place Lavazza.
– pai da, dar Lavazza nu e buna fara cofeina.
– pai si asta e?
– da.
– as vrea si eu va rog o cafea fara cofeina.
– desigur.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
– bai, chiar ca-i buna. sigur e fara cofeina? cum de e asa buna?
– pai stiti, c-o fi c-o pati, ca teaca, ca punga, ca depinde de granulatie…
– ahaaaa!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
– comandam?
– hai.
– pai stati ca la aperitive am pregatit noi o selectie.
(cineva, in gandul ei: sper sa nu fie putine…)

– vai cum sunt crevetii astia…
– dar aici ce avem?
– sos de usturoi.
– bun! si asta ce e?
– cred ca e caracatita.
– mama cum e caracatita! de acum numai caracatita o sa mananc! cea mai buna caracatita!
– da, cea mai buna!
– za best!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– si cum e?
– e… greu.
– pe mine nu ma sperie nasterea, dar asa, ce vine dupa. nu mai dormi, nu mai ai viata…
– eh, da, nu e ca inainte.
– auzi, nu te supara ca te intreb, dar, pentru numele research-ului!, voi sex mai faceti?
– o_O
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– eu n-as putea sa omor un animal si pe urma sa-l mananc.
– dar ala de la supermarket de unde crezi ca vine?
– umm… din filetia si cotletia?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– eu as dori cotletul de vitel.
– tagliata de vita la mine.
– cum sa fie?
– in sange…
– miel.
– cotlet.
– hai ia-ti si tu carne, zau.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– e si chestie de sezonalitate. daca nu mananci carne, iarna ce naiba mananci?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– eu cand aveam 14 (?) ani, am facut cezariana la o scroafa.
– pe bune?
– daaa, am salvat zece purcei din doishpe.
– pai si… scroafa?
– pai i-am luat gatu, asa se face.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– ah, abia astept sa mergem weekendu viitor la munte.
– daaa, o sa fie misto!
– da io de ce nu stau in camera cu tine?
– stam papusha, culcam mishu si Iv.
– asa asa!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– pasteis de belem mie nu mi-au placut.
– nici mie.
– vai, mie da, cel mai mult.
– eu n-am ajuns inca la lisabona…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– si cum, ai sarit cu coarda in vagauna?
– daaa.
– si nu ti-a fost frica?
– ba da, dar daca tot am platit… am sarit.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– doriti si garnitura de sparanghel? stiti ca aveti inclusa salata de rucola la cotletul de vitel.
– deci da.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– nu-i suport pe francezi.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– bai cum a fost caracatita aia, mi-a ramas gandul la ea…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– desert?
– you bet ur ass!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– cu cat are o textura mai nisipoasa, cu atat e mai maturata.
– cum zici tu, guru!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– deci va rog eu frumos, not the scroafa story again, nu mai suport!:p:p:p
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– in gange se arunca femeile gravide si copiii care mor. e o onoare sa te speli pe fata cu apa din gange.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– ia de la mine…
– da ce ai acolo?
– fructe de padure, inghetata zabaione si peste ele vin.
– wow, superbun! daca stiam, luam si eu! acu ce sa faci, ma sacrific cu astea cinci cupe de inghetata artizanala de casa, mai mult ca perfecta…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– ah, slabut de data asta, doar doua sticle de sampanie, pai data trecuta am ras opt.
– eu nu am fost data trecuta:(
– ei lasa, next time ne vedem inauntru, la semineu.
– ah, abia astept!
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– sa nu va uitati revistele.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– bai mazi, sa-mi dai si mie meniul, sa zic ce-am mancat.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
– bai mazi, stii tu caracatita aia? era calamar!

Daca v-ati dorit vreodata sa fiti a fly on the wall la intalnirile astora de-alde mine, ei bine, ce vreau eu sa va zic e ca n-ati pierdut nimic, we are only human;) Desi foarte adevarat este ca food mason te nasti, nu devii! (Andressa!, glumesc). Suntem a good bunch noi astia, si cand nu bem nimic, dar mai ales cand bem sampanie. Weekendul viitor plecam la munte sa “deschidem” un restaurant. Pana atunci, va las cu impresii de la memorabila noastra cina la Hilton Roberto’s, unde ne-am pus poalele-n cap, am debitat felurite, dar mai ales am mancat toate cele bune. Si da, calamarul este to die for! Recomand si scoicile in sos de vin si sofran, crevetii in pesmet, burrata cu sparanghel, inghetata de casa (in special cea de caise) si musai musai fructele de padure marinate in vin! La coada mesei puteti incerca o grappa de chardonnay, aud ca-i buna, eu m-am ametit doar de la miros, asa ca mai multe nu stiu a va zice. Gireaza aceasta iesire in lume a celor de stau la cratita, ca de obicei:

revista Good Food (care, btw, are un nou site sexy balamuc – http://www.goodfood.ro/)

si

Athenee Palace Hilton – restaurant Roberto’s.

Cu multumiri,

Musca.

http://www.cookiejar.ro/
http://leblogpiquant.blogspot.com/
http://chez.mazilique.ro/
http://wineandknives.blogspot.com/