adevărata valoare ești tu
Se întâmplă uneori (și n-aș spune că des) să mă simt cu adevărat atinsă până la miez de un mesaj publicitar. Să mă uit cu extra-uz de șervețele (și musai pe șestache) la ceva sappy TV commercial și să mă regăsesc în treaba aia la modul foarte up close and personal. O astfel de întâlnire fericita între ceea ce mă mișcă pe mine în viață și ceea ce vor de la viață oamenii care comunică din direcția unui brand anume este colaborarea mea cu Piraeus Bank România, pentru campania “Adevărata Valoare ești Tu”. Acest text este marcat ca publicitate doar pentru că așa se cade, invitația de a scrie venind din partea unui brand comercial. Altfel, in all honesty, l-aș fi scris și fără invitație, cândva. Este o poveste despre adevărata valoare a lucrurilor. Despre cei peste șase ani de blog și ce înseamnă ei în economia vieții mele. O poveste despre mine și o poveste despre voi. Pentru cine a deschis mai târziu televizorul easypeasy.ro, ăsta poate fi un prilej bun să ne cunoaștem mai bine 🙂 Here goes nothing!
_
Pe la începutul lui 2009, pe când viața, așa cum o știam eu, era înca strict rainbows & butterflies, am început să scriu pe blog. În mare parte datorită faptului că niște oameni suficient de pe treaba lor insistau că aș avea ceva de zis. Lucru cu care nu eram foarte de acord la vremea aia 🙂 Aș vrea să pot spune că-mi aduc aminte cum a fost, ce-am simțit când am pus prima oara cursorul, cu inteție, pe Publish, că am știut atunci că lucrul ăsta îmi va schimba viața… Adevărul adevărat e că habar n-aveam ce avea să urmeze, iar momentul în sine urma să se piardă anonim, între un spălat de vase și un uscat pe păr. M-am culcat în noaptea lui 26 ianuarie cu convingerea că singurul lucru mai out of the ordinary la ziua aia era amintirea raposatului Ceaușescu, a cărui zi de naștere ar fi fost, nici într-un caz nu estimam vreun return on investment măsurat veșnic emoțional și uneori foarte fizic, al acestui mic, dar inimos proiect numit azi easypeasy.ro (pe atunci, ceva.blogspot.com).
Cam în perioada aia am început să mă întrețin de plăcere și mai des cu o fată pe care o chema Cristina Mazilu. O cunoșteam de la job, eu – Marketing Manager la o casă de discuri, ea jurnalist Mediafax care scria despre muzică. Nu știu cum a fost pentru ea (da’ chiar, Mazi, cum de n-am povestit niciodată despre asta?), dar pentru mine a fost un veritabil și mistuitor coup de foudre. Azi știu că treaba asta se cheamă “the Mazi effect”, infailibilul șarm, dorința oricărui muritor de rând, manifestată imediat, like a rash, de face parte neapărat și pentru totdeauna din viața ei 🙂 Atunci nu știam decât că vreau să vină la mine acasă. Să-i fac de mâncare. Să-i împletesc cozi. Girl crush, much much girl crush 🙂 În mod cert am fi trecut razant una pe lângă alta și de nu era blogul, că na, ne știam. Dar pe mine și pe Mazi pasiunea pentru bacon ne-a unit, mai tare decât aia pentru muzică. Ne-am hotărât împreună să ne spălăm pe cap mai des și să ne facem bloguri. Ceea ce s-a și întâmplat. Mă rog, cel puțin partea cu blogul 😉
Pe Boo, Ana, my bff (best friend forever), fata de la Google, cum ar veni, nu mi-a adus-o blogul. Suntem prietene din clasa a noua, adică tough luck, măi peasy, nu iei puncte ȘI pentru asta. Ei, nu mi-o fi adus-o peasy pe Boo, dar Boo mi l-adus pe peasy. Practic. Într-o dimineață, cum mijeam eu ochii în ecran și nu mai găseam nimic la locul nimicului, m-am trezit cu un mesaj: “Beast, do not panic, ți-am mutat blogul pe domeniu propriu, surprizăăăăă!” Da. Deci se face că prietena mea și prietenul ei stătuseră peste noapte, with their powers combined, să transfere tot contentul de pe blogspot pe .ro și să croșeteză logo verde cu mazăre. I call this love.
Primul an a trecut furtună. Ne-am pus pirostriile în 2009. Mazi s-a întors mai devreme din vacanța ei la Lisabona, ca să nu rateze nunta visului (am știut atunci că suntem meant to be, eu și ea). Nuntă care a fost cu adevărat vis, in every possible way. Deși pe atunci nu era o Andrada care sa o organizeze, și nici draga de Cookie Jar care să ne facă tort. Am plecat în luna de miere în Paros. M-am întors de acolo și mai sigură că mâncarea este viața, cu grămezi întregi de amintiri la farfurie, prinse în poze totuși suficient de vii pentru cât de nepricepută eram, cu un aparat de turist, de-ala point and shoot. Același cu care pozam și farfuriile de-acasă până să primesc de la hus, la aniversarea noastră de un an ca “luați”, un DSLR.
În noaptea dintre 20 și 21 septembrie, mai pe la 1 am așa, am postat o poza cu motan pe masă. Și un rând de text. Nimic special. Chiar nimic special. Pus capul pe perna, dormit. Totul bine. Pe 21 seara, l-am pierdut pe tata. Brusc așa. Pe 7 octombrie 2009, când ar fi fost ziua lui, a apărut la chioșc revista Good Food, cu mine la rubrica Bucătar de plăcere. Material pe care îl făcusem prin august, parcă, și în care povesteam despre rădăcinile mele de arădeancă, via tata. Cum, de fapt, totul de la asta mi s-a tras. Că de fapt mâncare este despre familie. Am plâns citind. Am plâns și după aia. Mult și zilnic. Nu mai știu cu precizie când a fost prima zi în care n-am mai plâns. Dar știu sigur că blogul a fost atunci un refugiu suficient de mare încât să încapă pe el toți pietonii din capul meu.
Pe la miezul lui iunie 2010, m-a apucat ca eu vreau să mă întâlnesc cu oamenii care îmi citesc blogul. Așa a luat naștere clubul de carte easy peasy. Animal social ce sunt, am pierdut pe drum misiunea inițială, aceea să mai citim și noi ceva (altceva decât cărți de bucate cu poze), rămânând doar cu ideea, bine înfiletată în jur de cap, că cititorii mei sunt cei mai mișto. Cu o parte din membrele celui mai scurt club de carte care a existat vreodată (3 cărți și nici alea foarte bune), am rămas în legătură. Cu restul, măcar Facebook friends. Pe Felicia, de exemplu, am revăzut-o anul ăsta la unul din workshopurile pe care le organizez lunar (alea despre nutriție și meal planning, știți voi).
Vara lui 2010 a trecut fără evenimente deosebite. Ai zice. Peste iulie s-a întâmplat, totuși, o treabă. Pe care am simțit că vreau să o împart cu oamenii care citeau ce mâncam eu. Așa că am scris despre copilul ce va să vină, la circa o lună după ce aflaserăm și noi vestea. 45 de comentarii ne-au urat să ne fie bine. Primul dintre ele îi aparține Ambasadoarei. Pe atunci doar o bloggeriță din Galați, azi, prietena mea dragă și uneori mai aproape decât, vorba aia, cămașa, care m-a ținut virtual de ambele mâini, și în sarcină, și în primul an de mămicie. Între fetele noastre e o diferență de cinci luni (ea a fost prima). Al treilea comentariu este al Simonei de la Alison’s Trials. Pe care n-am văzut-o niciodată la față (ea la Iași, eu la București, ea în Franța, eu… tot la București). Care, fac un fast forward mic, de unde nu mă cunoștea decât de pe blog, m-a sunat în dimineața zilei în care am născut, să mă încurajeze și să-mi povesteasca cum e cu anestezia, fiind de meserie. Și care și în ziua de azi mă ascultă cu răbdare, empatie și calm englezesc oridecâteori trec prin multiplele spaime de mare, mare ipohondră ce mă aflu. Despre mămicie am scris din când în când pe blog sub tagul ăsta. Mereu am simțit, din partea oamenilor care citeau, multă păsare. Chiar dacă, cel puțin în teorie, veniseră pentru “ce-i de mâncare?” Cu cititorii mei am simțit să împart și bune, și rele. Când curgeau mesajele de bine și felicitari, iar noi eram cu sufletul la terapie intensivă, că avea mica noastră o infecție nasty nasty și nu știam ce va fi, m-am agățat de fiecare vorbă bună și de fiecare străin dispus s-o aibă pentru noi.
A fost bine. Am ieșit toți trei din tăvălugul emoțional pricinuit de o naștere cu probleme și na, ne-am văzut de viață.
În septembrie, după șase luni de, practic, “vrei să fii copilul meu”, strivită sub cearceafuri întregi de texte electronice despre cum să fii o mamă perfectă, am decis să fiu doar o mamă obișnuită. Am scris pe blog un soi de anunț matrimonial, convinsă fiind că există out there, pitite bine pe după simfonia parentingului mai mult ca perfect, niște mame așa ca mine. Am creat apoi un grup de Facebook, în care a intrat la început cine a vrut. Între timp, grupul a luat calea secretului bine păstrat, așa am considerat noi, cu toatele, că e mai bine. Nu am cuvinte, și asta e așa, de neconceput pentru mine, dar da, nu am cuvinte să descriu în câte feluri mi-a schimbat viața întâlnirea cu aceste mame bune rău. Cât de providențială o găsesc. Cât de mult înseamnă pentru mine și acum această pernă de puf virtual pe care pun capul în fiecare seară, de patru ani încoace. E o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, bazată pe iubire, multă iubire. Și pe respect. Și pe ajutor reciproc în orice. Pe cheerleading de cea mai bună calitate. Dacă nu erau mamele mele, nu ajungeam să fac ce fac astăzi. Fără sprijinul lor constant și șutul bine plasat, food coachingul ar fi rămas, cu siguranță, în sertarul cu maimuțe și vise moarte de bătrânețe. Despre grupul nostru de mame aș putea scrie o carte. Hell, poate chiar o s-o scriu, cine știe?
Pe roadmap-ul ultimilor șase ani din viața mea mai pun un pin, Octombrie 2, 2011. Simbio. I get really emotional când scriu despre asta. Cei care citesc aici de ceva vreme s-au obișnuit. Mult sirop a curs pe blog pentru că în duminica aia cu galoși de gumă, Mazi, iarăși ea, m-a obligat să-mi mișc derierul afară din casă, ca să onorăm invitația la brunch a unui mic local de pe Șelari. Restul e istorie. Data aia la care am pășit prima oară în Simbio e brăzdată într-un prag de ciment în casa veche a noului Simbio din Strada Negustori 26. Simplu zis, întâlnirea mea cu Simbio mi-a adus și mai mult din ce aveam deja (fiind fata norocoasă ce sunt), acel cel mai de preț lucru pe lume: prietenie pe viață. O zi în care nu ajung la Simbio îmi oferă aceleași senzații tari ca o zi în care nu apuc să trec pe acasă
Că tot vorbeam de Simbio, chiar acum stau pe prispa lui, scriu de doua ceasuri cursiv și mă gândesc asiduu să-mi comand un sandviș tuna melt, că așa sunt eu, cu un ochi la slănină mereu. La masa comunală e Geami de la Cooku Bau, cu frumoasa ei familie și cu fetele cucuiete de la biroul ei de traduceri, 23+ și așa, the coolest chicks I know. E și doamna mama lui Geami la masă, e și tata Bejan (în care așa îl văd pe tatăl meu, ceva ce nu pot să explic). Lucrul ăsta vouă nu vă spune nimic, dar pentru mine e o bogăție situațională de nedescris. Toți oamenii de la masa asta au intrat în viața mea buluc acum un an, când aveam cea mai mare nevoie de asta. Nu i-aș fi întâlnit pe niciunul dacă nu… dacă nu blog. Suntem azi ca o familie zgomotoasă de italieni. Sunt recunoascătoare.
Adevărata valoare a blogului sunt ei. Toți oamenii care au venit, de când (și pentru că) există blogul, să-mi întregească mie viața. Cei despre care am povestit până acum și cei despre care am povestit altă dată. Food masonii mei dragi. Simona Tache, cu care am împărțit un birou în 2005, dar a trebuit să ne facem bloguri ca să ne remarcăm în valoarea noastră absolută 🙂 Oamenii cu suflet bun (și mult muncit, ce să zic) din agențiile de PR cu care am lucrat pe campanii. Oamenii care mă citesc din 2009. Oamenii care mă citesc și când nu scriu. Oamenii care vin pentru food coaching si care vor și au încredere să-i însoțesc în marea lor transformare.
Ai ajuns până aici? Dacă da, cel mai probabil, adevărata valoare a blogului meu ești tu. Ne-am cunoscut în timp ce făceam o omletă. Tu ai pus sarea, eu piperul. Îți mulțumesc.
_
Piraeus își dorește să îi inspire pe oameni să vadă dincolo de costul efectiv al lucrurilor.
May 14th, 2015 at 11:56 am
Wow…te citesc de mult, tare mult. Descoperita de la Mazi, cred…a trecut asa mult, ca nu mai tin minte.
Mi s-a facut pielea de gaina la finalul articolului, cel mai tare articol publicitar citit vreodata…doar ca nu e publicitate deloc, e emotie pura si multe sentimente.
De fapt…e easy peasy pur 🙂
May 14th, 2015 at 12:29 pm
Hello 🙂
Eu sunt Corina si te urmaresc de la primul post, de pe vremea cand inca eram in primul an de facultate, la Timisoara(aveam 19 ani, acum am 25). Dupa facultate, m-am mutat la Bucuresti (dupa iubire) si-am sperat, 3 ani, sa te zaresc vreodata prin oras. I didn’t 🙂
Desi la inceput n-am comentat ca na, n-aveam nimic de zis, dupa ce am inceput sa stiu tot mai multe despre tine, imi tot ziceam “asta nu-i momentu”’. Acum am zis ca daca tot consideri ca sunt o valoare, sa-ti spun ca I’m here 😀
Desi mereu mi s-a parut weird faptul ca un strain, complet strain, stie atatea despre tine, si traieste cu tine, si se bucura. Si tu habar n-ai. Muahaha!
Anyway, what can I say more? I love and appreciate you. Keep up the good work!
May 14th, 2015 at 12:54 pm
si eu iti multumesc. pentru piper si pentru tot ce ai scris (si sper ca vei mai scrie) aici.
May 14th, 2015 at 1:42 pm
Eu sunt Maria si m-ai cunoscut la Cooku Secret Santa Party :P.
Tu, ca eu te citeam de mult.
Undeva pe la sfarsitul verii ai postat un articol siropos rainbow-ish in care spuneai ca life is oh, so pretty si nu iti amintesti ultima oara cand te-ai trezit frustrata pt ca well, faci ceea ce iti place. Si vorbeam cu Florin, my awesome half with the camera, in seara aia, ca eu nu imi aduc aminte ultima dimineata in care NU m-am trezit frustrata.
Long story short, o saptamana mai tarziu mi-am dat demisia de la 5yo safe job si l-am luat in brate pe ‘fac ce-mi place’, thanks to your post.
Cateva luni mai tarziu, faceam un filmulet pentru Secret Santa and i got to meet some awesome people 🙂
Si inca cateva luni mai tarziu, facem ‘filme din povesti’ 😛 si ne trezim fericiti.
Postez repede si cu nod in gat,sa fie confession post pana la capat :). Daca recitesc sterg jumatate spre tot.
May 14th, 2015 at 1:44 pm
hai ma maria:D frisoaneeeee:D
May 14th, 2015 at 1:52 pm
si eu te citesc de mult. M a emotionat textul tau.
Te am descoperit prin Boo, cu fabrica ei de jucarii, sau invers, pe ea prin tine. Mi ar placea asa demult sa o mai citesc, inca mai am blogul ei salvat in blogroll.
Am gatit de multe ori mega super tocana ta de iarna, paste a la primavera, briose cu visine (eu le fac cu afine)m am bucurat de Iepu’, am adorat numele Lorelai, i am trimis surorii mele planning ul tau de diversificare si idei de ce sa mai mancam, m am bucurat cand ai aparut pe fb, si de foodcoaching. Desi sufar ca nu te am la Cluj:)
Mi a placut mult povestirea si te rog, scrie o carte!
May 14th, 2015 at 3:04 pm
Buna,
Eu sunt Simona si te-am descoperit prin Mazilique, si pe tine si pe Cookie Jar, pe Cooku Bau si mai ales pe Simbio.
Si va vad la Dana, ca deh, cu totii stim ca acolo e bine indiferent ce stare ai, acolo e bine, si atat.
Si as vrea sa vin sa va spun cat de misto sunteti si ca inspirati oamenii si asta conteaza, asta face diferenta …insa nu am curaj..
Dar uite ca am spus-o acum 🙂
Multumesc, draga Ana
May 14th, 2015 at 4:01 pm
Primești ce dai 🙂 Dacă te apuci să dai iubire și bunătate, tot cu așa ceva te pricopsești. Ne bucurăm că ești în familia noastră extinsă și ne e dor să te vedem în fiecare zi, așa să știi.
Love.
May 14th, 2015 at 5:46 pm
Sunt aici de cind a aparut acel articol despre tine in Good Food; nu plec nicaieri, caci iubire multa este 🙂 Sa nu pleci nici tu fara noi 🙂
May 14th, 2015 at 9:49 pm
Ana <3 .
Atat…nu stiu ce as mai putea spune.
May 14th, 2015 at 10:29 pm
draga ana,tu si scriitura ta sinteti lebada aia alba pe care am vazut-o azi cind ma intorceam de la slujba.cuvintele tale curg precum ea printre irisii galbeni si salbatici abia infloriti in mlastinile iscate de canalele in care reflueaza apa din ocean .si picura in minte si inima frumosul si adincul de care avem atita nevoie .iti multumesc ca existi in viata mea (nu stiu de cind si cum,simt ca e din vremuri imemoriabile toata treaba) si da-mi voie sa pun niste fleur de sel in omleta asta perpetua si inspirationala pe care o gatesti mereu altfel,dar iti iese minunata de fiecare data! 🙂
ps:sint client piraeus,ce coincidenta ! :)))
May 19th, 2015 at 7:04 pm
nicinumaistiam cati ani sunt de cand….stau cu laptopul in brate si rad. tare. uneori cu lacrimi. de una singura. iar cei din jur isi dau cu parerea: ce citeste mami? aaaaa, precis easypeasy!
…azi am lacrimat citind, nu m-a vazut nimeni dar oricum n-ar mai fi ghicit, cred ca e prima data cand … si tot prima data, ca sa marchez cumva evenimentul, iti scriu: draga Ana, acum niste ani duceam copiii la munte (fata mea si varul ei) si mi-a venit ideea unui joc care sa le schimbe repertoriul, ala cu vesnicul refren ”cand ajungem”? i-am intrebat: care sunt cele (numai)10 persoane pe care le-ati lua cu voi pe o insula pustie? s-au sucit, s-au chinuit, le dadea cu zecimale, ma rugau sa las mai multi…:)) si-n final m-au intrebat: dar tu pe cine ai duce? well, pai eu nu stiu, ca si voi, ca familia e multa….dar ce stiu sigur e ca as duce-o pe easypeasy. s-au blocat…nepotul meu a intrebat revoltat: cine mai e si asta…cum ai zis? fata mea i-a raspuns: easypeasy. e o prietena de-a lui mami. si eu de ce n-o cunosc? s-a revoltat el si mai tare. pai, pentru ca e…virtuala =))
discutia a continuat… adica cum, virtuala? (era mic, nu intelegea). adica n-o cunoaste, decat din calculator… atunci a venit si lovitura finala care trebuia sa restabileasca ordinea in universul lui zdruncinat: dar tu ai lasa deoparte pe cineva din familie, ca si asa nu putem sa mergem toti, si ai lua-o pe easypeasy?????
raspunsul meu, atunci si acum: da.
de ce? pentru ca fara tine, easypeasy, insula ar fi…pustie.
May 20th, 2015 at 10:09 am
apa, apa in ochi 😀 multumesc, daniela 🙂
May 20th, 2015 at 12:58 pm
q.e.d. la cat s-a umplut insula aia cu mancare, s-a dus pe pustii…pustietatea 🙂
incep sa cred sincer ca, in loc de Robinson Crusoe, copiii/nepotii nostri vor avea de citit la lecturi (ne)obligatorii: Easypeasy – arta de a transforma orice ”insula pustie” intr-un festin…
eu una astept doar o mica dedicatie…pentru nepotul meu cel suparat :))
May 21st, 2015 at 9:59 pm
awww, ai zis si de mineeee…:)
June 5th, 2015 at 11:28 am
Doamne, cat de frumos!! Si eu te citesc de mult, desi nu am scris decat o data. Am descoperit si Cabana Hadar tot prin tine, unde tocmai am petrecut un weekend minunat in timpul caruia in fiecare dimineata m-am gandit la easypeasy, si le-am spus si celorlalti 🙂 Am descoperit si retete delicioase, si idei motivationale pline de realism, si o persoana pe care tare mi-ar placea sa o cunosc. Poate odata si odata. Pana una alta, sa fii sanatoasa si sa ai putere sa mai scrii frumos!
June 26th, 2015 at 9:02 am
Tot via Boo si aici, de pe vremea cand scriam si eu o tona de chestii personale pe care credeam ca nu le citeste nimeni (sa tot fie 2007, cred), dar m-am trezit in viata mea cu o carca de oameni minunati si de coincidente remarcabile.
Cu Mazi la pachet (de pe vremea cand facea tentative in bucatarie), cu Simona Tache (asa vreau sa scriu si eu cand ma fac mare!), cu Cookie Jar (care m-a facut sa ma intreb daca nu cumva ar trebui sa fac un curs de patiser(!!!)) si Catalina KissTheCook (pisici + cooking = <3), si Foodie Family (care ma tin la curent cu tot felul de cursuri, produse, minunatii) si Adi Hadean (pe care il admir la fiecare cursa de alergat la care participam amandoi). A bunch of awesome people, zic 🙂
Keep up sharing bits of you, acolo e adevarata valoare 🙂