draga Iepu’,

iti scriu de prima ta “ziua copilului” si promit sa fac asta in fiecare an for the rest of my life. daca citesti aceste randuri, inseamna ca am supravietuit cu totii apocalipsei din 2012 si mai cu seama inseamna ca internetul inca ruleaza. evident, sunt cu un pas inaintea tuturor, stiu absolut sigur ca, pana te faci tu mare, romgleza va fi devenit limba oficiala a romaniei, spre jelania puristilor, a nationalistilor si a altor “istilor”.

bai Iepu’ bai, n-am sa te pacalesc, sa faci copii este greu. don’t take it personally, dar viata era mult mai simpla inainte. e adevarat ca tu esti asa, infernal de draguta, ceea ce face ca eu si tati sa ne uitam la tine ca niste tampiti, sa ne scalambaim in fel si chip doar ca sa ne zambesti cu toata gura, sa-ti mirosim pampersu’ ca pe-un camp de levantica si cate si mai cate alte comportamente absolut bizare, pe care nici nu ti le mai povestesc. dar la fel de adevarat e ca, pentru venirea ta pe lume, mi-am pus pantalonasi de vergeturi si mi-am dat de pomana fosta mea viata. si-am sa-ti recunosc ceea ce niciun parinte nu recunoaste: fac pe mine de frica. se remarca urmatoarele frici: ca o sa te rostogolesti din pat cand nu sunt atenta, ca o sa te dau cu capul de chiuveta cand te spal la fund, ca n-o sa-ti placa mancarea pe care o fac, ca o sa cadem cu avionul pentru ca tu o sa vrei sa mergi la Paris in ciuda bunelor mele sfaturi (iar eu o sa te urmez, ca deh…), ca n-ai sa iubesti pisicile si-ai sa ma pui sa-ti cumpar un peste, ca ai sa te mariti cu un prost si o sa-i faci multi copii…  dar cel mai frica si mai frica pe lumea asta imi e ca n-ai sa ma iubesti.

asa ca te rog pe aceasta cale sa ma ierti ca nu sunt perfecta, ca nu stiu cum sa te cresc, ca invat pe tine lectii care devin inutile in secunda doi. ca nu stiu cum sa-ti vorbesc, ca n-am rabdare sa citesc carti de parenthood care sa faca din mine o mama mai buna. la schimb pentru aceasta ingaduinta, promit sa-ti fac intr-o zi un tort petre roman, cum m-a invatat bunica ta. de asemenea, promit sa fiu aici pentru tine, in toata splendoarea si imperfectiunea mea, atata timp cat o sa vrei asta. tu… doar sa ma iubesti.

semnat: yo’ mama cookie

Pai e foarte usor. Ca in majoritatea cazurilor, calitatea ingredientelor e foarte importanta, dar e foarte adevarat ca mai tre’ si ceea ce popular se cheama “bulan”. Noi am avut si una si alta, iar ce-a iesit… well, judecati si voi. Iepu’ face azi doua luni si e asa de draguta ca-ti vine sa innebunesti! Eu inca nu m-am obsinuit cu viata asta noua, uneori imi pare ca nici n-o sa ma obisnuiesc vreodata. Dar partea buna e ca timpul curge ca o cana de apa cu susu-n jos si poate intr-o zi chiar o sa ma simt ca o mama si nu ca o fetita speriata care s-a ratacit pe drumul spre casa cu cheia de gat. Curaj cititoarelor mele grav insarcinate, sa va dea al de sus copii frumosi si sanatosi! Happy Iepu’ day <3

Bai ce trece timpul, fantastic! Nu mai stiu daca e duminica sau marti, nu stiu ce anotimp e (ceea ce s-ar putea sa nu fie fix vina mea, avand in vedere starea vremii), uit zile de nastere, uit sa raspund la mesaje, vai steaua mea. Nu stiu cand a facut Iepu’ o luna jumate, parca ieri inota in hainele cele mai mici care exista si-acu’ deja am o ditai sacosa cu carpeturi care nu-i mai vin, unele chiar neatinse de iepurimea sa. Cumva, desi nu stau o clipa locului, ma plictisesc. Da. Ma plictisesc. Mi-e dor sa-mi iau lumea in cap, sa ma duca trenul unde miroase a iarba proaspata. Mi-e dor de liniste. Slava domnului ca mai vine lume pe la mine sa ma mai scoata din rutina (ca in filmul ala Ziua Cartitei, cu un nene care traieste aceeasi zi over and over again pana invata sa treaca prin ea absolut fara greseala).

Saptamana trecuta m-am vazut cu Printesa. Care ma stie de purcea pofticioasa si nu exista sa vina fara mancarea cea buna asupra mariei sale. Ce sa fie, ce sa fie, zice ea. Si-mi aduc aminte ca, inainte sa nasc, mancam foarte bun la Afi, ceva mancare asiatica de la un fast food nou pe numele lui Thang Long AFC (colt cu patinoarul, nu aveti cum sa ratati).

Foarte buna treaba au facut baietii astia. Cautandu-i azi pe net, am vazut ca mai au un restaurant in Pitesti – http://www.afc.com.ro. Ce-mi place la ei e ca par asa, foarte autentici. Desi in mall-ul cu pricina sunt si alte restaurante cu pretentii de gen (Wu Xing si Chopstix – mega bleah!), asiaticii de la mama lor vad ca vin sa manance la Thang Long, ceea ce gireaza locul. Meniul e o combinatie de bucatarie thai, chinezeasca, vietnameza, plus niscaiva chestii indiene, plus sushi. De obicei mananc de la ei vita cu ciuperci si ceva orez sau noodles. Am incercat si sushi-ul, nu m-a dat pe spate. In schimb, acesti creveti pane cu orez simplu si sos dulce acrisor m-au spart. Buni ceva de groaza! Paneul ala e minunat, l-as manca gol!

Taiteii par de casa, nu-s in niciun caz ceva ce gasesti la supermarket. Legumele din toate mancarurile sunt crunchy, cu tot gustul la ele. Mancarea nu-i nici pe departe asa sarata sau grasimoasa cum ne-au obisnuit majoritatea restaurantelor “chinezesti” din oras. Totul foarte bun, asta e concluzia. Si affordable. Pret corect de upper-end fast food stuff. De dragul autenticitatii, personalul e cu totul si cu totul de-acolo, ceea ce duce la probleme de comunicare (vorbesc romaneste doar cat sa stie pe dinafara meniul, daca te bagi in seama cu ei, clipesc des). Dar felurile de mancare au numere si sunt identificabile cu degetul (dati-mi si mie “aia”), asa ca no biggie.

Revenind la oile noastre, cititi aici efectul Iepurelui roz asupra Printesei – we love you too <3. Da, ne place cand Printesa danseaza in ciorapi colorati prin sufrageria noastra, cu bebe in brate, cand Dana ne curata cartofi, cand Boo ne coace briose si Mazi placintele cu mere. Avem nevoie de mult de tot rasfatz zilele astea. Si aici ma refer atat la Iepu’, cat si la ma-sa.

Nu-i asa ca-i din ce in ce mai frumoasa? De cinci nopti (dap, le numar!), nu ne mai trezeste noaptea sa manance, ceea ce e foarte frumos din partea ei. Sambata am cercelat-o for good. Si pe 19 iunie o botezam pe numele ei adevarat Lorelai Victoria. Si maine fac un rulou de curcan umplut. Cam asa.

• n-am gatit, dar am mancat. De  1 mai am fost la Mogosoaia si… well… sa vorbeasca pozele zic.

• am decis ca la resedinta de vara Boo (adica la Mogo’) e mai frumos decat la Gradina Botanica (unde am fost cu Iepu’ in ziua de Paste, dupa cca 15 ani de la precedenta vizita, cand ma pupam cu un baiat pe banci pe-acolo, but that’s another story)

• Iepu’ a implinit o luna (scrisesem un an, din reflex:)), zi mai putin festiva decat ar fi trebuit sa fie, pe motiv de crize mama-fiica soldate cu plansete din toti rarunchii (chiar, ce naiba sunt rarunchii astia, stie careva?) Noroc ca e din ce in ce mai draguta, am citit intr-o carte o explicatie foarte funny – aparent, colicii incep in jur de saptamana a treia pentru ca by then deja iti iubesti progenitura incomensurabil si esti mai inclinata sa suporti chiraiala;) – very smart! Ma rog, Iepu’ nu are colici, doar o personalitate care o inghite pe a mea. De tot.

Cam asta. Poate saptamana asta gatim ceva, daca una bucata domnisoara Iepu’ ne mai scuteste de bazdaci. Voi ce-ati mai facut? Toate bune?

Niciodata n-am fost de parere ca rostul meu pe pamant e sa fac un copil, dar sunt absolut sigura ca rostul ei pe pamant e sa faca din mine o mama. Azi implineste trei saptamani si deja nu mai stiu cum era inainte, parca ne cunoastem de-o viata. Si ma mistuie iubirea pentru ea ca o dragoste de-aia bolnava din adolescenta: din stomac pana-n cap numai fluturi. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca s-a indurat. Cum bine zice Aretha… 

Acesta nu este a mama’s blog, stiu. Asa ca imi cer scuze de pe-acum celor care ma viziteaza cu asteptari culinare, am de gand sa-mi ingadui un post lung, detoxifiant si, sper, not totally useless, in care am sa va povestesc asa, cat de sintetic s-o putea tinand cont de nauceala ultimelor zile, cum a fost. So here it goes.

Cu o seara inainte de cezariana am fost la film, apoi am mancat ultima masa pentru urmatoarele 36 de ore. Ajunsi noi acasa, m-am scaldat in rauri de lacrimi si panica, aoleu, ce frica mi-era… Eram sigura ca o sa mor. Ma gandeam sa-i scriu lui Pufix o scrisoare, sa-i zic ca l-am iubit, alea alea. Noroc ca treaba asta cu operatia planificata e gandita cu cap: cica dupa ora 10 nu mai ai voie sa bei apa. Asa ca orice gand ai fi avut pana atunci, iti trece complet, de sete. Pana a doua zi dimineata uitasem si cum ma cheama, nu vroiam decat sa beau apa. De altfel, cred ca asta a fost si prima intrebare pe care i-am pus-o asistentei de la Euroclinic: cand pot sa beau apa, ha? Ca va rup capu’, nu va suparati.

Despre operatia de cezariana in doua vorbe: easy peasy. Mai mult nasoala si creepy decat dureroasa. Ca in sala aia de operatie sunt 15 grade C. Ca te dezbraca si te dau cu iod rece pe tot spatele. Ca anestezia nu doare foarte tare, dar dureaza al dracului de mult. Ca pe urma iti clantane dintii ca la draci pana cand scot copilul si primiesti un bine-meritat sedativ. Anyway, odata ce e gata, gata si tot disconfortul sarcinii. De-aici incolo, it only gets better. Chiar si cu dureri post-op cu tot, zic cu mana pe inima ca mi-a fost mai bine dupa decat inainte sa nasc. Pentru mine nimic nu depaseste in odiosenie sarcina. Dar na, desigur, e experienta mea subiectiva, am auzit multe femei spunand ca sarcina a fost cea mai frumoasa perioada din viata lor.

Revenind. Prima zi – totul fain frumos. Lorelai Victoria – 3,450 kg, 52 cm, scor Apgar 10, noi – so so happy. A doua zi dimineata vine o asistenta sa-mi faca “mobilizarea”. Adicatelea sa ma dea jos din pat. Ceea ce parea o idee excelenta in teorie, mai ales dupa ce mancasem prima masa in doua zile – un iaurt Danone Nutriday care, jur, imi paruse cea mai savuroasa mancare de pe lume! Buuun. Si dau sa ma ridic, si de unde credeam ca o sa zbor, ma apuca o ameteala si-o durere de nu pot sa va explic. Zice asistenta: lasati, incercam mai tarziu.

Ei, si gata, de aici incepe filmul de groaza! Intra in scena doctorita neonatolog numarul 1, sa-i zicem dr. T. Pe dumneaei in dos o doare ca abia am nascut, ca sunt labila ca toate lauzele, ca e primul meu copil (si unicul, I might add), ca nici macar nu-s pe picioarele mele, ca am inca un cateter in coloana, pe unde imi injecteaza calmante – the good stuff, ca, in fine, sunt singura in rezerva, pentru ca e dis de dimineata si inca n-a venit nimeni la mine. Nu, nu ne impresioneaza asemenea lucruri, pentru ca, aparent, pretul unei nasteri la privat nu acopera si nitica empatie. Zice dr. T: “Copilul dvs. are o problema de adaptare. Nu elimina meconiu.” Dupa care urmeaza un compendiu de posibile nenorociri pe care dr. T le listeaza meticulos, de la obstructie intestinala, la malformatii congenitale si diverse boli genetice cu nume greu de retinut. Sigur ca ar fi putut sa spuna ceva gen “Copilul nu a eliminat meconiu, ii vom face niste analize ca sa vedem de ce”. Dar asta ar fi presupus ca dincolo de competentele medicale ale dr. T, aceasta sa aiba si the human touch. Not.

La auzul proastelor vesti, mi s-au taiat picioarele pe care nici macar nu le simteam inca foarte bine. Ce sa va zic, cand stii ca puiul tau e in pericol, te “mobilizezi” de numa. In zece minute eram in picioare, cu instinctul matern mai erect decat as fi putut crede vreodata. Zburam pe holuri sa-mi vad fetita incubata, cu perfuzii in cap si-n picior, cu tub digestiv din care ii trageau cu seringa un lichid verde… Ingrozitor.

Fast forward mai departe: ni s-a spus ca urmeaza sa ramanem in spital inca sapte zile. Ca la analizele de sange a iesit proteina C cu mult peste valoarea normala, ceea ce ar indica o infectie. Ca nu se stie daca in afara de asta nu e si altceva si ca nu putem sti inca ce alte functii au fost afectate. Au inceput sa ii faca antibiotice, ecografiii, consult chirurgical, clisme peste clisme. I se spargeau vasele de sange intr-o veselie si ii mutau mereu perfuziile de colo colo, in urma lor ramanand vanatai. Iar dr. T. insista sa ne spuna de fiecare data cand i-a  mai cedat o vena.

Azi asa, maine asa, noi varza, micul bebe – chinuit cum n-ar trebui sa fie niciun copil in primele zile de viata, sau mai tarziu for that matter. Dupa care, finally, speranta. In chip de doctor bun, curajos, bland, dar voluntar, asa cum iti imaginezi ca ar trebui sa fie toti doctorii. Se numeste Mirela Radu – medic primar neonatolog. Dumneaei mi-a vindecat copilul si pentru asta s-a asigurat de eterna mea recunostinta si probabil de un loc in rai. Pentru ca dr. Radu a avut toate initiativele bune care au dus la progresul lui Lorelai. Ea a fost cea care a zis “hai sa ii bagam cu seringa pe tubul digestiv 2 ml de lapte matern, sa vedem daca ii digera” – 2 ml pentru care, by the way, am muncit mai mult si mai greu decat pentru multe, multe lucruri din viata mea. Apoi, dupa ce astia 2 ml amarati s-au “topit” in micul stomac, tot ea a zis “hai sa vedem cu 6 ml”. Si uite-asa, din 2 in 6, copilasul nostru a inceput sa primeasca si sa digere din ce in ce mai mult si mai bine. Si-ntr-o zi, nu mai stiu in care, i-au scos tubul din stomac si i-au dat lapte cu biberonul. Si dupa sapte zile, cand am repetat analizele, a iesit nenorocita de proteina C 0,98, adica foarte bine.

Cand mi-au zis ca e ok si putem pleca, m-a apucat tremuratul. M-am prabusit plangand de fericire in bratele doctoritei cu care am nascut. A fost primul moment de relaxare pe care mi l-am ingaduit, si tot corpul mi s-a fleshcait asa sub greutatea momentului.

Am iesit din spital cu un bilet de externare care zice asa: infectie materno-fetala cu germen neprecizat, sindrom de dop meconial, hipocalcemie neonatala tranzitorie. Sigur ca o sa ma intreb forever de ce infectie materno-fetala, cand toate analizele mele, repetate si pararepetate pana cu doua saptamani inainte de nastere si imediat dupa, au iesit impecabil. De ce infectie materno-fetala cand mai era un copilas cu infectie in spitalul ala. De ce infectie materno-fetala cand nou nascutul este adus de sus de la sala de operatii cu acelasi lift cu care urca, de exemplu, vizitatorii, ne-costumati si ne-botoshatzi cu plastice de-alea de unica folosinta, ci asa, ca de pe strada. Nu vom sti niciodata ce s-a intamplat. Nu vom sti de ce so much drama. Si, credeti-ma, nici nu mai conteaza, nimic nu mai conteaza decat ca ea e bine.

Vreau sa va mai zic in doua vorbe despre experienta nasterii la Euroclinic. Am ajuns aici la recomandarea lui Florin – Crazy Mother Cooker, si tare, tare bine am facut ca l-am ascultat. Asa am cunoscut-o pe dr. Gina Liscan. Numele ei nu e celebru ca al altor doctori, nu-ti intoarce sute de rezultate in Google, la ea nu freci anticamera constant si nici nu primesti busy la telefon. Primesti in schimb cea mai atenta ingrijire, cea mai calda interactiune cu un medic, cea mai buna energie si cea mai mare sustinere. Nu stiu ce m-as fi facut daca nu era dumneaei medicul meu, cred cu tarie ca dincolo de competentele sale profesionale, cel mai mult conteaza si cel mai tare se distinge prin empatie, bunatate sufleteasca, optimism si o comunicare ireprosabila. Si uite de-aia vreau eu sa scriu aici, negru pe alb, ca sa ramana pentru cine o mai vrea referinte – oameni buni, femei gravide, cu toata inima v-o recomand pe doctorita Gina Liscan, medic specialist obstetrica – ginecologie. Despre dr. Mirela Radu v-am povestit deja. La fel si despre dr. T.

In rest, ce sa va mai spun, ca peste tot, si la Euroclinic omul sfinteste locul. Asistente dragute si mai putin dragute, dar foarte profi toate. Baby friendly – pe mine m-au incurajat si ajutat foarte tare cu alaptatul, nu stiu daca asa fac de regula, sau doar in cazul nostru (era esential ca LV sa primeasca lapte de la mama ei). Bine ca nu m-am luat dupa ce scria pe forumuri si nu m-am dus doar cu buletinul, pentru ca in afara de sapun la chiuveta (spuma in dispenser), nu am avut nimic in terms of complimentary toiletries. Mancarea e bunicica si destula. Un hotel foarte scump, am platit cca 200 de euro pe zi in plus pentru cele cateva zile de cazare extra, fara tratamentele micutei. Si zau ca nu e Hilton.

Of, ma scuzati, am scris lung si imprastiat, am inceput dimineata si iaca, e 21:11 si tot n-am terminat. Dar gata, reluam programul obisnuit, la inceput mai rarutz, ca-s nauca si inca nu mi-am intrat intr-o rutina asa. Am gatit totusi ceva, pentru ca, mi-am zis eu, porcul vindeca toate ranile. Ceafa de porc, marinata nitel cu condimente, sos de soia si ulei de masline, coapta in tava, impreuna cu o ceapa alba mare, doi ardei rosii si cativa morcovi. Acoperita cu folie si fragezita la foc mic. Cu piure de cartofi si cu niste salata verde alaturi. Atat for now. Va multumesc, stiti voi de ce:)

Dragii mei, suntem bine, azi am venit in sfarsit acasa. Am avut, din pacate, un start tare greu, despre care o sa va povestesc mai multe in posturile viitoare. Atat eu, cat si Mishu, va multumim pentru mesaje si pentru gandurile voastre bune. Nu am multe poze, pentru ca nu ne-a ars. Dar am zis s-o vedeti si voi – ea e Lorelai Victoria. Are un semn de nastere pe frunte, in forma de V. Noi ii mai zicem super-Victoria, coz she’s our super-girl:)

Prima zi de primavara si mie mi-e rau… M-am saturat sa-mi fie rau, e greu sa fii zen cand te doare fiecare particica din corp de parca te-a calcat cineva cu trabantu’ incet, inainte si-napoi. Da, stiu ca nu mai e mult, stiu ca ar trebui sa radiez ca radiatiile, sa am pielea stralucitoare si parul mai lung, sa fiu happy si bubbly (si in sinea mea aia nebolnava chiar sunt), but… but… e foarte urat si greu si lung si trist procesul asta de baby making si pe mine m-a adus la capatul rabdarii.

As vrea sa ma plimb desculta prin iarba, sa dansez, sau macar sa tzopai in dementa ca iepurele Duracell doar pentru ca pot, sa ma pot incalta singura, sa fac o tarta cu sparanghel si branza, sa port o rochie rosie cu buline si sa ma incapa convershii, sa muncesc, sa beau o bere rece si sa dorm fara vise.

In loc de toate astea, ma uit la poza cu viitorul tata descalcind la motocei de caciulite tricotate si ma gandesc ca un singur lucru pe lume face sa merite chinul si raul – love:) Si intre doua injuraturi, intre doua junghiuri, intre doua episoade de “why me” si “wtf”, ma simt recunoascatoare si blessed…

Hai, va rog, inveseliti-ma! Ce gatesc oamenii cu vietile la ei weekendul asta? Pe unde se plimba? Ce mai zic?

Stiti deja ca mama mea face cea mai buna crema de zahar ars, cele mai bune gogosi, cea mai buna placinta cu mere, cele mai bune fursecuri, cele mai bune sarmale… Dar poate nu v-am spus niciodata (si ce zi mai buna ca sa fac asta decat 8 martie), ca mama mea stie sa faca dintr-o coca moale, plamadita cu multa dragoste si-atat, cea mai buna viata pentru puiul ei de om. Nu exista dar mai de pret decat lectia de iubire neconditionata pe care mi-a dat-o mama, din prima secunda in care ne-am intalnit pe lumea asta si pana astazi, neobosita, pentru totdeauna. Si-n cele mai negre clipe, cand ma sapa indoiala, cand ma intreb daca am sa fiu o mama buna pentru Lorelai, ma gandesc la mama si-mi zic ca n-am cum sa nu reusesc, pentru ca I learned from the best!

Draga  mama, mi se innoada lacrimi in barbie cand scriu asta, mi-aduc aminte de desenele pe care ti le faceam la gradinita de ziua mamei, de bietul tata, care in 30 de ani n-a uitat o data sa ne aduca flori de 8 martie (e grea ziua asta fara el), mi-aduc aminte de multe lucruri mici care se tes impreuna intr-o emotie si-o bucurie si-o certitudine ca nu-s pe pamant a nimanui, atata timp cat te am pe tine. Te iubesc!

Nu vreau sa starnesc o polemica, va rog din suflet, nu va invrajbiti, ca o sa va sterg fara mila comentariile. Vreau doar sa va spun o poveste.

Acum patru luni, in drumurile noastre aproape saptamanale la Auchan, am intalnit un catel haios in parcarea sus numitului centru comercial. Si cum Pufix cara in portbagaj tot timpul ceea ce el numeste “the goggeh travelling kit” (lolspeak pentru cine nu stie:) – adicatelea multe conserve de la Maxi Pet si-o farfurie mare, s-a executat imediat si i-a dat semi-puiului sa manance the good nomz. De atunci, aproape saptamana de saptamana, l-am vazut pe semi-puiul nostru cum creste si se face un ditai dulaul. Pufix nu-l recunoaste si nici nu-l cauta activ prin parcarea care e oricum plina de catei. Eu insa ii stiu moaca si mi se pare ca si el ne stie pe noi, pentru ca mereu vine sa primeasca ofranda portbagajului. Si sambata am realizat ca s-au facut patru luni de cand ne cunoastem, ca iar ne-am intalnit cu catelul nostru la Auchan si iar a mancat foarte-mult-buna conserva de carne, un spanac daca stau sa ma gandesc cata foamea face el in toate celelalte zile cand nu se indura nimeni sa-i dea ceva.

Anyway, am stat, ne-am veselit cu el la soare, l-am iubit si l-am gadilat si l-am hranit si i-am zis sa fie cuminte. Si pe urma ne-am urcat in masina si-am plecat. Si mi-am dat seama ca data viitoare cand o sa mergem la Auchan, catelul nostru s-ar putea sa fie deja ucis. Ma scuzati, “eutanasiat”. 

http://www.orasulanimalelor.ro/mitingul-ultimei-sanse-vino-sa-protestezi-impotriva-uciderii-luni-7-martie-ora-1500parcul-izvor-in-fata-camerei-deputatilor/