De pe barca te dai jos noaptea. Miroase a mare, dar nu ca la noi. Nu a baltă, nu a mâl. Marea lor (Egee) e subtilă, transparentă și mult mai chill. Te cheamă, nu te obligă. Cu mașină cu tot te dai jos, ca să fie clar. Pui GPS-ul pe Naousa și pe-aci ți-e drumul. Naousa e unul din satele de pe insulă, altceva decât de capitala port Parikia, la vreo 15 minute distanță, să zic.

Ajungi în Naousa, faci rapid check in (aici), îți tragi chiloții de baie pe tine și te urci iar în mașină. Te duci la cea mai apropiată plajă foarte foarte mișto – Santa Maria îi zice. E beznă și pustiu. Ochii ți se obișnuiesc repede sub cerul cu toate stelele. Simți nisipul în converși. Picioarele îți merg întâi mai încet, apoi tot mai repede. Ți-ai pierdut răbdarea, o vrei acum, iar pontonul ăla care te duce la ea ți se pare o veșnicie de treabă. Nu știi dacă e aproape, că nu-s valuri. Vezi umbrelele de paie și din mers începi să te descalți. Nu e fix cum credeai. E mai bine. Nu e lună. N-ai s-o vezi în Paros. E doar Venus. Dai jos hainele și te bagi. Cu picioarele, cu miezul, cu umerii. Dacă n-ai noroc, vezi și fundul cuiva (tz tz tz, una lume nu și-a super testat costumul de baie în cadă, doh!).

Ți-ai făcut damblaua, ieși, te freci ghebos cu prosopul, că na, cald nu e. Ți-e foame. Te gândești că măcar la gyros ar trebui să fie deschis. O iei la loc cu mașina, spre portul de mici ambarcațiuni din centrul Naousei. E trecut de 12 noaptea. Oamenii se cam strâng pe la terasele cu mâncare. Ia uite, la ăștia e deschis. N-ai mai fost, nu știi cum e. Cinci la o masă au șansa să încerce aproape tot ce-i în meniu. Și salată grecească, și tarama, și creveți mici prăjiți, și calamar pe grătar, și vinete, și sardine, și musaca, și cartofi prăjiți în ulei de măsline, și bere, și vinul casei, și God knows what else. Vitsadakis nu e fix sus în vreun top al tripădvaizărilor. Și totuși te gândești imediat că e foarte posibil să fie asta cea mai bună mâncare din Naousa. Zilele care vin îți confirmă. O să vrei să mănânci aici mereu. O să o și faci. O să te împrietenești cu oamenii, că that’s what you do. Găsești un loc care-ți place și atârni acolo fără sfârșit, de ajungi să-ți ceară lumea un Pepsi Light sau să te întrebe chiar și ăia de te cunosc dacă nu cumva lucrezi acolo, nu DE acolo.

Ajungi în sfârșit în patul tău pentru următoarele șapte nopți (ce greșit, data viitoare măcar 10, ideal 14). Cazi lată, lată I tellS you. Iar dimineața când te trezești și deschizi ușa, asta vezi:

Not to shabby, aș zice. 85 de euro pe noapte camera dublă superioară, 55 aia standard. Cele mai mișto dușuri pe care le-am văzut într-un hotel (sau o casă de om, for that matter). Niciun pic de gresie pe jos la camerele mai pricopsite (unele standard aveau, din ce văd pe site la ei). Totul turnat în piatra, chiar și băile. Locul – squeaky clean, foarte cool pe dinăuntru, iar pe-afară… vedeți și voi. Mici probleme cu o ușă care nu se putea închide decât cu cheia și o apă caldă (not) într-una din camere. Nimic insurmontabil. Oamenii… foarte drăguți la mica recepție de zi, dar complet inutili 🙂

Să (ne) revenim. Te scoli dimineața la 7, ca o freakozoidă ce ești (da, așa o să dormi toată vacanța, 4 ore pe noapte, în medie). Și cum colegu’ sforăie încă, o iei pâș pâș pe drum în jos, să explorezi teritoriul. La colțul străzii găsești mult advertizata “cea mai bună brutărie din Naousa”. O fi, nu zic nu, dar eu nu pot să mănânc cookies for breakfast. Nici aluaturi dospite, cu cârnat la mijloc. Nici biscuiți, fursecuri și alte uscățele. Mă rog, you get the picture.

Din fericire, la nici doi pași de drojdierie găsești ceea ce va deveni de-aici înainte primul punct de alimentare în drumul spre orice. Creperia whose name shall not be named, noroc că faci o poză pentru posteritate. Open for business de la 7 și ceva dimineața, închisă la prânz, redeschisă după-amiaza.

Aici au ouă. Ouăle sunt viața. Omleta zdrențuită, cu feta, ardei și cârnăcior, e exact ce trebuie. Espresso-ul dublu e un fel de solo românesc. Lung nu e bun. Ajungi, through trial and error, la concluzia că tre să ceri 4 shoturi de espresso într-o ceașcă dacă vrei să înțelegi ceva din ele. Ah, by the way,

THERE IS NO X IN ESPRESSO

Mai faci și treabă, nu doar o freci. Gen ceri o foaie de la băieții de dupa tejghea și măzgălești pe ea the Paros bucket list pentru toată gașca, cu responsabilul aferent fiecărei dorințe și cronologia optimă în care tre’ să faceți toate lucrurile alea. Treaba e serioasă. Ordonezi și plajele. Dimineață la Mikri Santa Maria, ca să puteți mânca la prânz la To Dixty (multe caracatițe au fost mâncate aici în 2009 și multe sezoane din Grey’s Anatomy au fost “arse” la o masă lângă peluza verde ostentativ). To Dixty deschide la 12, ca să nu ziceți că nu ați știut. Noi am ajuns pe la 10 jumate, am fost recunoscuți, după șase ani, și da, in all fairness, nu pe mine m-a recunoscut șefu’, dar na, e bine când călătorești cu oameni care leave a lasting impression 🙂 Cum ziceam, am ajuns înainte să deschidă oamenii, dar au fost drăguți și ne-au dat cafea, fructe, după cum și permisiunea să ne înghesuim mașinile în parcarea lor care e foarte foarte aproape de plajă. La prânz am mâncat tot soiul de chestiuni mai mult sau mai puțin soioase, între care se remarcă brânza feta prăjită în crustă de susan și gâlgâită-n miere: OMFG!

După amiază neapărat la Monastiri Beach. E la vreo 20 de minute cu mașina de centrul Naousei și by far, aș zice, e cea mai confortabilă plajă din zonă. Șezlonguri sub umbrar natural, beach bar cu salată de fructe, mojito și freddo espresso Illy (foaaarte bun!), dușuri cu apă încălzită la soare (cum altfel?) și o mare perfectă. Perfectă, da.

Mai departe. Un loc unde vrei să te duci seară de seară for drinks and sweet disposition este Big Blue, fix în capătul micului port. Acum șase ani aveau un barman care îți făcea la libera inspirație cocktail după chipul și asemănarea ta, nu îmi amintesc să fi primit vreun meniu, like evăr. 10 euro cocktailul în 2009, 11 euro în 2015. 4 euro un shot de kamikaze, tot în 2015. Și un casting nou, girl on girl, cum ar veni. O bramaniță super cool, o tipă foarte jmecheră și prietenoasă, care cred ca e ceva boss of them, și (I saved the best for last), Katerina-cea-care-e-kindergarten-teacher-iarna-și-chelneriță-vara.

Katerina vorbește fix două boabe de engleză. Are părul lung până la fund și așa o aură de Greek goddess că-ți vine să-i împletești cozi. Katerina a băut cu noi shoturi de mastică, mi-a ghicit expert vârsta (“twenty two!”) și m-a complimentat pentru my party animal-ness. Am iubit-o, i-am dat add pe rețele de socializare, dar nu mi-a răspuns. S’tem bine și așa, îmi imaginez că n-oi fi singura turistă care a dezvoltat vreodată un girl crush pentru ea, e ok, o s-o aștept :-))

Sunt, cu siguranță, o droaie de locuri unde poți să bei ceva în Naousa, mai mari, mai fensi, mai mișto decât Big Blue. Mă interesează să le cunosc? Absolut deloc. De ce? Pentru că eu (și da, I realize că nu-i toată lumea la fel, e ok), dacă tot ies din casă, vreau să trăiesc o experiență. Nu, așa cum ar putea părea la prima vedere, să-mâncăm-să-bem-să-ne-simtem-bine. Am căutat întotdeauna locuri cu personalitate, sînge cald și așa, una peste alta, ceva în plus. De aia, bunăoară, cât a fost Simbio închis anul trecut, aproape că nu am ieșit nicăieri. La Big Blue am cunoscut niște oameni în viața lor, atât cât s-a putut în câteva zile. Ne-au lăsat să punem ROA în boxe, au ciocnit cu noi, ne-au povestit lucruri, am avut masa noastră, ne-am îmbrățișat de la revedere în ultima seara. Nush, e greu de povestit. A fost, este, unul din locurile pe care le simți aproape, nu doar locul unde cineva și-a super bătut recordul de shoturi băute with a straight face și mers perfect drept pe digul de lângă.

Se apropie ora prânzului, așa că punem pauză iar. În partea a 3-a vă povestesc despre Naousa, Lefkes, Parikia și despre cea mai frumoasă plajă din Paros.

Mică bomboană pe coliva părții a doua: aș vrea să vă gândiți cum ar arăta lumea dacă de mâine ar dispărea culoarea albastru.

ZIUA ZERO A SCRISULUI. A fost odată un sertar cu rufe mentale în care, pur și simplu, rufele mentale nu mai aveau loc. Cam așa e capul meu de când m-am întors din vacanță. Vreau foarte tare să scriu despre Paros, mi se pare că am chestii de zis, dar de câte ori deschid fereastra asta, o sută patruzeci de perechi de chiloței emoționali se avântă în direcția mea generală și EFECTIV simt că decât să fac ordine în ei, mai bine îi adun cu brațul, îi îndes la loc cu de-a sila și îi strivesc cu sertarul. Ieri m-am chipurile apucat de scris. Am ales poza de deschidere (1 oră!), am scris titlul, am șters titlul, am scris titlul din nou, nu-mi plăcea, mi-am băgat picioarele, l-am lungit cu frâul liber, când colo, ce să vezi, era tâziu, m-am culcat. Sfârșit.

ZIUA UNU A SCRISULUI – CONTEXT. Umm, miroase a coaste de porc marinate, nu mă pot concentra deloc. Sau pot? Ia să vedem. În 2009 am ajuns pentru prima oară pe Paros. Insula aia din Ciclade care nu e nici Mykonos, nici Santorini. Nu am termen de comparație, nu am fost nici măcar în mult accesatul Thasos. Nu știu, practic, dacă în Paros e cel-mai-frumos. Știu doar că mi-am dorit cu ardoare timp de șase ani întregi să mă întorc acolo, ceea ce s-a și întâmplat, imediat ce-am făcut rost de niște bani în minus.

CUM AM MERS. În 2009, drumul spre Grecia era pretty much ăla care trece prin Sofia. Cu punct de frontieră la Kulata, via Sandanski (unde marginea drumului găzduiește o mâncătorie Happy, ca la Ruse, minus ză sushi). Este un drum lung și nașpa, trecând, ca în cântec, sat după sat. Ei, între timp a apărut varianta prescurtată, prin Makaza. Anul ăsta așa am mers și a fost brici. Doar vreo 6h prin Bulgaria și înca cca 300 de km prin Grecia, pe autostrada mărginită de mare și lacuri care ar putea fi ușor confundate cu ea. Foarte frumos. La dus am “greșit” cumva traseul, dar în favoarea noastră. Am evitat localitățile bulgărești, bucata cu 80 km de serpentine, de pe lângă Veliko Tarnovo, și găurile din asfalt. La întors n-am mai greșit și drumul a fost, parcă, mai anevoios. Deoarece eu am zero interes pentru astfel de detalii, lăsându-mă cu nesimțire în grija ălora de se pricep cu de-a hărțile, nu vă pot oferi nicio informație cu adevărat valoroasă despre drum în sine. Ce pot să vă spun este că am făcut cca 9h până la Salonic și că dacă aveți o vezică foarte mică și/sau sunteți genul opritor de fel, puteți sta fără grijă, sunt destule OMV-uri în Bulgaria care să vă acomodeze.  Încercați neapărat guma de mestecat Five Flood (ceva deosebit) și apa plată Voss.

La Salonic am rămas peste noapte. Pe de-o parte pentru că nu ne place să mergem întins douăjde ore, pe de altă parte pentru că ne place la Salonic. Much much. Am stat, ca de obicei, la Park Hotel. Că e decent, curat, central și affordable. 10 minute pe jos în linie dreaptă până la faleză, brutărie prietenoasă în față (Yummy se cheamă) și cafenea bună în spate (Ypourgeio). Dacă aveți o singură noapte în Salonic și vreți să mâncați bine și fuss free, v-aș trimite la Mpoukia Mpoukia sau la Rouga, ambele in waking distance de hotelul sus numit. Micul dejun de la hotel e comestibil, dar nu bun, așa că dacă aveți timp, mai bine mergeți de mâncați dimineața la una din cele o mie de terase care mărginesc faleza. Noi am mâncat niște ouă la Tribeca.

Buuun. Din Salonic țuști la Atena, mai exact la Pireu, 500 km pe cca autostrada. Din Pireu se ia feribotul. Noi am mers cu Blue Star Patmos, o imensitate de vapor cu opt etaje și 450 de mașini capacitatea garajului. Biletele se cumpără musai cu niște săptămâni înainte, dacă vreți să stați liniștiți. Noi ne-am precipitat oleacă în 2009, când n-am mai găsit bilete în data care ne trebuia nouă. Anul ăsta am știut.

Călătoria cu barca din Pireu până-n Paros durează 4 sau 5 ore, în funcție de opriri (la dus am oprit în Syros – 5h, la întors nu – 4h). Este parte din vacanță. Nu vă gândiți la ea ca la niște timp irosit. Ieșiți pe puntea laterală de la etajul 7, întoarceți-vă cu fața spre vânt și stați la primire. Ce o să primiți? Curcubeu în unghiul mort, apă în freză, sare pe buze și, mai presus de toate, viața voastră toată, filmată pe fast forward numai și numai în albastru. Zgomotul. Sentimentul că vreți să vă aruncați în cap de fericire. Diluarea, apoi, a tuturor gândurilor care au fost vreodată, într-o spumă albă care rămâne invariabil mult în spate. Apusul roz care vă înconjoară ca un dom. Liniștea. De-astea. Merită foarte tare să faceți treaba asta așa. Nu cum am făcut eu în 2009, când m-am proptit la o masă înăuntru și nu m-am mișcat tot drumul de frică (grUaznic!).

Se poate ajunge în Paros și cu avionul. Nu știu de ce ar vrea cineva asta. Că eu, de exemplu, vreau road trip. Vreau Florence pe repeat în mașină. Vreau pipi la o sută de benzinării. Vreau să țip de bucurie când, trecând a nuș’ câta oară granița din Bulgaria în Grecia, văd cum se schimbă într-o fracțiune de secundă vederea, dintr-una prăfuită și fără contrast într-una clară și vie. Vreau să mă culc și să mă trezesc în Salonic. Vreau vapor. Vreau freamăt de ore în șir, nerăbdare, “are we there yet?”, vreau sa pășesc jos de pe barcă în Parikia, să trag pe nări, să simt deșănțat, să pun mâna pe inimă, s-o apuc bine, s-o scot ca să mă uit la ea și să-i zic în față: “Am ajuns, frate! După șase ani, am foarte ajuns!”. Vreau clișeul ăsta. Over and over again îl vreau. Nu mă grăbesc nicăieri. Nu-mi pare rău de niciun minut. Orice lucru bun e la un capăt de drum.

Stay tuned, nu am terminat, urmează partea a doua, aia în care vă spun unde am stat, ce-am mâncat, ce băuturi alcoolice am consumat și pe ce coclauri ne-au mers cauciucurile și pașii.

Când au aflat că plec în vacanță în Grecia, oamenii de la Olympus Dairy mi-au aruncat-o la plasă. Cică să vin eu înapoi (de n-aș mai fi venit!) și să vă povestesc ce e aia, pentru mine, experiență autentic grecească. Nu-mi propun neapărat să vă fac poftă de Grecia. Doar vreau să împărtășesc. Dacă din schimbul ăsta de energie rămâneți totuși cu o băluță în colțul gurii, mergeți pe fir până la finalul postării și aflați cum puteți ajunge în Grecia mâncând iaurt grecesc Olympus. 

_

Grecia și eu ne-am cunoscut în 2006. Eu aveam 27 de ani neîmpliniți, ea avea circa… 3206!? A fost dragoste la prima vedere. Mă trimisese compania pentru care lucram într-un trainig la Atena și primul lucru pe care mi-l amintesc e valul de căldură lipicioasă care m-a pocnit frontal când m-am dat jos din taxi în fața hotelului. Ai zice că ăsta e un lucru rău, dar mie îmi place căldura lipicioasă, pentru că înseamnă, dincolo de orice sămânță de îndoială, că e vară. Și eu iubesc vara, ce să vezi. Îmi mai amintesc că târam absentă pe trotuar cel-mai-mare-troller-care-a-fost-vreodată când cu colțul ochiului am văzut o pată portocalie. Am întors capul și vârful meu de nas s-a lipit de o micro-portocală. Și atunci m-am gândit pentru prima oară că mi-ar plăcea să trăiesc în țara în care portocalele, și deci nu dudele mozoloitoare – bale mov pe parbriz, sunt decorul firesc. Altfel, mi s-a părut Atena fucking huge! O metropolă amestecată, cu miros discret de flori de leandru, mare sărată și gunoi. Nimic nu m-a deranjat. Mi-am dorit să nu mai plec.

Am plecat cu juma de inimă, pe cealaltă lăsând-o înfiptă într-un gard înfășurat pe teatrul în care se juca în nocturnă o tragedie. Într-o limbă pe care nu o știam, dar mi-era așa de familiara că am simțit numaidecât cum îmi țâșnesc din ochi lacrimi de emoție.

Adevărul e că ajutat la desprinderea mea mai facilă de Atena și faptul că făcusem o toxiinfecție alimentară de la sandvișul cu somon, același în fiecare zi, pe care mi-l serviseră ăia la training timp de cinci zile consecutiv. Nici azi nu pot să mănânc somon afumat din cauza asta.

Trei ani au trecut până să ne mai vedem eu și ea. Între timp descoperisem Londra și mi se părea că nu mai vreau să merg nicăieri altudeva, niciodată. În vara lui 2009, instigați de niște prieteni care știau rostul Greciei insulare, ne-am hotărât să ne petrecem luna de miere într-o insulă din Cyclade care nu era nici Mykonos, nici Santorini. Era Paros. Și era departe cu fras, doua zile cu mașina și barca, via Salonic. Salonic. OMG, Salonic. Cât de mult frumos e în Salonic? Suficient de frumos încât să mă sucesc ca o parașută continentală. Brusc nu mai voiam să mă mut la Atena, voiam să mă detașez de tot temporar în orașul în care toate străzile duc la mare. Nu o să vă zic cum mi-a plăcut în Paros în 2009. O să vă zic doar că timp de șase ani am tot visat umed despre cum o să mă întorc acolo. Și că anul ăsta am făcut-o, în sfârșit, cu amintirile erecte și peste măsură de gonflate. Drept care și cu groaza că ceea ce aveam să găsesc acolo ar fi putut să-mi înșele așteptările onirice recurente din ultimii șase (6) ani. Ceea ce am găsit acolo a fost asta:

În zilele care vin o să vă povestesc tot soiul de tehnicalități despre Paros, care e treaba, cum ajungi, unde stai, ce mănânci, cam CÂT de awesome e, de-astea. Dar acum aș vrea să închideți ochii și să vă imaginați în degrade toate nuanțele de albastru știute vreodată. Imaginați-va apoi că întinderea asta albastră se mișcă. Are o viață a ei, mii de spume albe hipnotice în care, dacă te uiți suficient de mult timp, îți vezi propria viața desfășurată pe fast forward, până când ajungi la capătul ei știut și atunci poți să pui pauză. Poți atunci să nu te mai gândești la nimic. Poți doar să simți. Stropi microscopici de apă, pulverizați în fața ta ce ține contră vântului. Sare pe buze. Pe tine cu sare pe buze. Pe tine și pe ale tale. Incandescența, afară, dar mai ales înăuntru.

Asta e Grecia pentru mine. O stare. De bine. De tot binele pământului. De aia m-am întors. De-aia o iubesc. Grecia e țara pe care o SIMT, desăvârșită în fel și chip. Nu zic, autentica experiență grecească o avea și în cazul meu ceva de-a face cu marea, cu mâncarea, cu briza, cu oamenii, cu casele lor albe cu oblon albastru și acoperiș fuchsia, cu porturi și bărci, cu plajele păzite de munți mici, cu nisipul lor marmorat sau vulcanic, cu liniște ziua și haos noaptea, cu muiat pielicica în apă strălucitoare sub Calea Lactee, cu excese de tot soiul urmate de zăcut decadent, cu lipsa grijii de mâine și așa mai foarte departe. Dar cel mai mult și cel mai mult are de-a face cu mine. Grecia e locul sub cer în care mă simt pe mine, cel mai bine.

_

Olympus aduce mai  aproape țara  de origine a  iaurtului  grecesc,  prin  promoția  care  se desfășoară până pe data de 30 iulie 2015. Dacă mâncați iaurt grecesc Olympus, e simplu. Intrați pe http://promotie.olympusdairy.ro faceți acolo niște înregistrare și poate bunghiți o vacanță de vis  în Grecia  tradițională.  

Regulamentul  complet  al  campaniei e aici: www.olympusdairy.ro, dar și pe pagina oficială de Facebook Olympus IaurtGrecesc: https://www.facebook.com/OlympusIaurtGrecesc. Eu m-aș mai duce odată anul ăsta, ce să zic… 🙂 Baftă!

Iubesc Grecia! O iubesc ca pe-o iubita. O iubesc in asa hal incat, din clipa in care trecem granita pe la Kulata, simt in nari miros de apa sarata. Instinctul imi spune sa ma arunc din masina si sa iau in brate, cu simt de raspundere, un boschete, asa de mult simt ca locul meu acolo este. Intre mare si munte si cer si pamant. O iubesc cu simturile si cu capul si cu carnea si cu amintirea lui “ca si cand n-am plecat niciodata”. Asa de mult. Asa de bine. Asa mereu.

Bun. Acum ca e clar cum stam, sa va povestesc cate ceva despre scurta noastra vacanta sau lungul nostru weekend la Salonic. Acest oras unde m-as muta maine, daca maine ar veni cu cca 150k euro cat costa un apartament in centru.

Drumul spre Grecia via Giurgiu – Ruse – Sofia – Kulata nu e de speriat. Soseaua e buna, dar e drept ca pana la Sofia se cam merge pe-o banda. E pretty straight forward treaba, si mai prinzi si bucati de autostrada. Deoarece am testat aproape toate budele de benzinarii, de la Giurgiu la Sandanski, am de impartasit urmatoarea bucatica de intelepciune post factum: daca e musai sa faci pishu la bulgari, bine ar fi sa gasesti un OMV. Nu faceti ce-a facut eu, nu va opriti la birturi satesti cu terasica, unde doi bulgari parosi, in maieuri transpirate, iti zambesc fara dinti de pe dupa o cinzeaca. Unde buda e jegul jegurilor cu muste verzi, dar, culmea, becul din tavan e cu senzor de miscare. Unde miroase a ulei ranced, dar se plateste cu euro. Deci nu, nu acolo. Mai bine la tufis bine plasat, credeti-ma.

(Paranteza: daca v-ati nimerit pe drumul asta vineri dimineata si, cumva, ati vazut imediat dupa granita niste baieti trasi pe dreapta, care scobeau cu briceagul intr-o gaurica din bord incercand sa-si recupereze vinieta, sa stiti ca nu eram noi.)

Sunt 650km de la Bucuresti la Salonic, din care 500 is kilometri bulgaresti (mai lungi, se stie). De parcurs anywhere between 9 si 12h, in functie de cat de des te opresti. La dus, pe langa vastele bio & croissant breaks, noi ne-am oprit si intr-un urias magazin de jucarii de pe centura Sofiei (Jumbo), de unde am luat o strasnica desaga de cadouri pentru Iepu. Pretul vinovatiei noastre de fugiti de-acasa ce eram: 40 de leva. Nu ne-am oprit sa mancam, deoarece, in pura traditie a familiei noastre, ne-a facut mama o plasa de sandvisuri cu snitele. Yep, party like it’s 1995:)) Daca totusi vreti sa mancati de pe drum, incercati sa ajungeti pana la Sandanski, unde e, chiar la sosea, pe dreapta, un restaurant din lantul Happy (stiti, Happy ala de la Ruse, the good nomz).

Asa, lejer cum am mers, parasind Romania pe la 10:20 dimineata, am ajuns in Salonic la fix ora 20:00. Just in time for dinner. Ne-am checkuit la hotel (asta: http://www.parkhotel.com.gr/index_en.html), nu lux, dar foarte ok, curat si bine plasat (pe Ionos Dragoumi, o strada lunga, care te scoate direct in faleza si-ntr-o zona cu multe si bune mancatorii). Si-apoi s-a pornit ceea ce se poate usor numi “praduirea Salonicului de catre romani”. Practic, am inceput sa mancam vineri seara si nu ne-am mai oprit pana luni. Despre unde si despre ce o sa vorbim in cele ce urmeaza.

E plin Salonicul de taverne si cafenele, care mai populare, care mai de figuri. Ne-a ferit Dumnezeu de tzepe turistice, poate ca nici nu sunt. Peste tot am mancat bine, foarte bine si bine de tot. Zona pe care am abuzat-o cel mai des e asa, un fel de Selari al lor, un cluster de stradute bine ascunse, in apropierea falezei. Ajungeti acolo daca din strada principala (Egnatia) o luati pe Ionos Dragoumi si o tineti langa pana aproape de faleza. O sa vedeti la un moment dat o cladire mare, alba, cu coloane, ateneu style asa. Pe langa cladirea asta o cotiti, pe o straduta care, pare-mi-se, se cheama Katouni, si numaidecat ajungeti in raiul pofticiosilor.

Ne-a placut tare un resto care se cheama Mpoukia Mpoukia. E asa, pe un colt, in piateta asta Katouni. Am mancat aici si de bun venit in prima seara, si de bun ramas in ultima.

Sunt de incercat musai urmatoarele: crevetii proaspeti la gratar (€10), carnatii traditionali Olympus (€1.5 bucata sau €5 mix grill-ul cu cinci bucati), pork shank, salatele – mari cat ligheanul si absolut mi-nu-na-te, heavenly de-a dreptul (si stiti ca pe mine salata nu ma excita prea tare de regula) – de bifat cea greceasca si cea cretana (cca €6 ambele, de impartit lejer cu inca doua persoane). Vinul casei foarte bun, incercat pe cel alb, €4 o carafa. Si, desigur, oricand si oriunde, branza prajita (kefalotyri), tzatziki-ul si dovleceii pane (consumati compusiv la fiecare masa).

Ce-ar mai fi de neratat? Pai cartofii prajiti in ulei de masline (in 99% din locuri – cartofi adevarati, nu congelati), sardinele proaspete la gratar, burgerii fara chifla si fructele de mare, atunci cand gasiti fresh ones (in general, speciile din congelator sunt marcate ca atare pe meniu, dar cel mai bine e sa intrebati ospatarul). La Ouzeri Agora am mancat cel mai bun calamar ever.

Despre mancatorii ar mai fi de spus ca dau, aproape toate, apa si desertul din partea casei, dar ca sunt si locuri unde le primesti si-apoi le vezi pe nota (mai putine, e drept). Ca unele includ service charge de 10-13% in pretul preparatelor (deci cititi cu atentie meniul). Ca, desi nu-i perfect si-si mai dau cu stangu’-n dreptu’, n-am plecat de niciunde cu o impresie proasta. Cumva, fac ei la un fel sa iesi pe plus.

Last but not least, o bere e intre 3 si 4€, un Pepsi e 2€, a full meal e undeva intre €10 si €20 de persoana, drinks included.

  

Ce-ar fi de bifat cand ai doar doua zile pline in Salonic? Pai:

• strada comerciala Tsimiski (undeva pe langa ea, n-as putea spune exact unde, m-am impiedicat de-o reprezentanta Camper si m-am ales cu cele mai vis frumos sandale rosii, deh, soarta!)
• faleza, cu milioanele de cafenele unde poti s-o arzi la un frape cu vedere la mare
• brutariile de cartier, cofetariile, bomboneriile, cafeaua greceasca la ibric
• plaja – aveti una la cca 24km distanta (Agia Triada) si tot pe drumul spre ea gasiti un super aqua park
• orasul vechi (de urcat musai pana in varf, eventual la ceas de seara, privelistea e breathtaking!)

Mai multe poze din vacanta noastra greceasca gasiti aici. In septembrie cred ca o comitem din nou;)

Iar din seria “daca doriti sa revedeti”, v-as aduce aminte de astea:

http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-1/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-2/
http://easypeasy.ro/2011/08/vacanta-noastra-bulgareasca-3/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-1/
http://easypeasy.ro/2012/09/vacanta-noastra-romaneasca-2/
http://easypeasy.ro/2009/08/mic-tratat-despre-mancare/

PS: Thessaloniki, efharisto, s’agapo poli, can’t wait to be back:D

In anul 2009, Dl. si D-na N., proaspat casatoriti, au plecat in luna de miere in Grecia. Inainte sa se scufunde ca baracudele in prea limpedea Egee, dislocand volume considerabile de apa (localnicii din zona fusesera evacuati in prealabil), D-na N. i-a spus D-lui N. asa: “Vai, mergem in Grecia, ce frumos! Multa salata vom manca!”. Si au plecat. S-au intors peste doua saptamani cu 6 si respectiv 4 kg in plus. De ce? [pauza dramatica] Deoarece au mancat numai… [pauza dramatica] porc! Porc, purcel, purcelescu. Si miel mielut mielescu. Si hamburgeri dubli, de 800g. 100 de strachini de musaca si inca atatea de pastitio. 200 de platouri cu varf de creveti. 300 de portii de saganaki (branza prajita, lamaia o dam la o parte). 400 de ulcele cu tzatziki. 500 de caracatite uscate la soare. 600 de gogosele mici, tavalite in miere si pudrate cu scortisoara. Well.. you get the picture.

Care este, va veti intreba, rostul acestui preambul pantagruelic? Ei bine, incerc sa va scutesc de vizite la urgenta in miez de noapte. Daca nu sunteti mancatori de profesie, aveti mare grija. Mancarea greceasca e asa de buna, de preaplina si de alunecatoare pe gat incat nu e recomandata firilor gingase. Se da numai cu prescriptie medicala pentru hedonism si se depune precum praful pe mobila (imediat ce ai dat cu Pronto, in ciuda reclamei).

Pe de alta parte, daca: 1. intre mancare si sex preferati, uneori, mancarea; 2. viata fara carne vi se pare pustiu; 3. sunteti de parere ca painea de casa muiata in ulei de masline de la mama lui este the food of gods, atunci, do yourselves a favour si

mergeti la Meze Taverna

Ceea ce am si facut, vinerea trecuta. Am fost, si anume, in team building cu colegii. 11 bucati eram noi. Ni s-a dat o masa mare, frumoasa, la geam. Atmosfera de taverna intim-inghesuita era la locul ei. Dar mie mi-era asa de foame incat prea putin am bagat in seama decorul.

Da-i cu bere (Mythos), da-i cu vin (numai soiuri grecesti), in cazul meu, da-i cu cafea greceasca la ibric si apa plata neaosa, Borsec la sticla de sticla. Pana sa vina starterele, ne-am incins la vorba bine de tot. Felurile de mancare au iesit din bucatarie pe rand si asa le-am primit si noi. Studiasem meniul in prealabil si stiam precis precis ca o sa incep cu Taramosalata (spuma de icre de cod, cu lamaie si ulei de masline). Ma rugam, doar, sa aiba paine buna, de casa, cum am mancat peste tot in Grecia. Au avut.

Ei da, asta numesc eu salata! M-am simtit datoare sa mananc patru felii groase de doua degete, naclaite cu divinul spread si ornate gratios cu toate maslinele comesenilor fara bagare de seama. Doamne-dumnezeule, CAT de bune au putut sa fie? Cat? Stiti voi? Ca eu… am mancat pana la o stare vecina cu raul, ceea ce n-a fost tocmai bine, ca la main avea sa vina ceea ce, cu mana pe inima si gustand din farfuriile tuturor, pot sa zic ca e felul de capatai al locantei. Dar despre el, mai tarziu. Ramanem la aperitive si facem o scurta trecere in revista a celor pe care le-a pangarit si furculita mea.

… tzatziki cu, fireste, iaurt grecesc

… hamsii prajite, cu capetele taiate (nice touch)

… crema de feta cu ardei iute, maidanosalata (un soi de tabbouleh)

… creveti cu rosii si branza

Si cam asa.

Acum, despre felul doi sa vorbim. O sa ziceti ca eram posedata si poate eram, who knows, dar in mod complet necaracteristic mie, n-am ales din meniu porcul, ci, soc si groaza, mielul! Am facut bine? Scroll si veti afla!

Bai… sincer… da, din toata inima da. Mielul cu prune si verdeturi seamana destul de tare cu stufatul nostru romanesc, numai ca, din nushce motiv, este infinit mai bun. Nefiind o cunoascatoare a acestui soi de carne (nu mananc jucarii, unless it’s Halloween:p), nu ma hazardez sa va zic de-alea cu mielul care se topea nu stiu cum si avea nu stiu ce gust. Imi permit sa remarc doar c-a fost “te lingi pe degete” de bun, ca mi l-au servit cu orez si ca a meritat sacrificiul emotional si compromiterea unui principiu respectat 33 de ani de viata cu, aproape, sfintenie.

Au mai fost pe masa…

… frigarui de pui cu iaurt iute si cartofi prajiti (the safe choice)

… pastitio

… halloumi

… calamar la gratar, garnisit cu ardei copti si stropit din belsug cu ulei de masline (cel mai bun si mai bun ulei, apropo!)

Plus o caracatita foarte buna, care a facut turul mesei mari cu tentaculele ei mici si n-a mai prins poza, dar era, sa stiti, excelenta!

Ca si cand nu eram deja cimpoi, am comandat la desert baclava si placinta cu portocale.

Baclavaua este mult mai buna decat cea turceasca si mult mai buna decat placinta cu portocale.

Surprinzator, nu s-a mancat nici musaca, nici salata greceasca. Cred ca toata lumea a vrut sa incerce altceva decat batatorita cale.

La final, as mai baga niste trivia si-as zice asa: la Meze Taverna serviciul e bun, ospatarii sunt dezghetati si joviali, asa cum te-ai astepta intr-un astfel de loc; la Meze Taverna, scrie, pe multe din ingrediente, tara de provenienta Grecia; la Meze Taverna se mananca bine, dar scump al naibilii, nu scapi fara 100 de lei de persoana (in teorie, ai putea, dar in practica, esti tentat sa-ti iei si aia, si ai’lalta; 100 de lei fara alcool, am uitat sa zic); la Meze Taverna am fost intr-o seara de octombrie, abia astept sa merg vara, sa stau cu un Mythos rece in fata, la terasa cu fete de masa in carouri albastre.

Strada Tonitza nr. 6,
Centrul Istoric, Bucuresti
021 539 53 53

http://www.facebook.com/TavernaMeze

N-am mai avut vacanta din 2009. Tanjesc dupa una, cum nu pot sa va explic. Nici anul asta nu o sa am, ca trei (3) zile la bulgari nu se pun, really. Asa ca ce mi-a facut mie Printesa se cheama rasucit cutitu-n rana. Dar pentru ca m-am absolut scandalizat cand am vazut Londra pe penultimul loc in topul regal, preiau cu bucurie aceasta dillusional leapsa pe vacante, pentru ca reputatia orasului de pe Tamisa trebuie spalata negresit, cu cisterne de apa cu miros de Coccolino, much like strazile din centrul Londrei la ora 6 dimineata. Asadar, luati de vedeti topul meu cu destinatii de vacanta. Ca poate la anul.

(sadly, arhiva mea cu poze e pe un hard mobil, undeva, candva:p)

1. LONDRA. LONDRA. LONDRA. Nu exista oras mai fermecator! Cand am coborat prima oara din Heathrow Express la gara Paddington, m-am simtit fix ca-n Harry Potter, imi venea sa iau in brate peronul 9 3/4, daca acesta ar fi existat. Centrul Londrei e fix asa cum am invatat la scoala, din cartile alea vechi de engleza. In fact, aveam asa de tare intiparita in cap harta aia desenata ca pentru copii, cu Piccadilly Circus si Regent Street si Oxford Street, ca nici nu mi-a trebuit alta.

As merge la Londra in fiecare an. As merge in septembrie, cand parcurile sunt verzi si soarele numa’ bun. As manca in fiecare zi egg sandwich de la Pret A Manger. As calca in fiecare zi la Harrods. M-as intinde pe marmura rece de la food court si-as zacea acolo, cu ochii-n cutiile verzi de ceai si o bala in coltul gurii. Cu buzunarele doldora de clotted cream fudge. As sta o zi intreaga intr-o librarie Waterstone, mirosind copertile colorate si milioanele de agende cu foi perfecte, care se deschid perfect si stau deschise perfect. M-as duce in loc de pierzanie, in Leicester Square la Haagen-Dazs, mi-as comanda cate o cupa din fiecare aroma, in pahare separate, cu lingurita. Le-as manca pe toate. As trece de zece ori prin fata pe la Ritz. As petrece o dupa-amiaza cu autoservire si ceai la restaurantul ala de pe lac din parcul St. James. As studia ca un savant nebun fiecare eticheta de produs din Sainsbury. As proba toate perechile de Camperi din magazinul de pe Carnaby Street. As manca English Breakfast. As citi ziarele gratuite de dupa-amiaza. M-as trezi la 6 dimineata doar ca sa fiu pe strazi la 7, sa imi umplu nasul de proaspat, retina de imagini cu oameni frumos imbracati care se duc la serviciu si urechile de limba asta, cum se cheama, de-o vorbesc ei. 

Mergeti la Londra, va rog, macar o data in viata voastra. E scump, hotelurile sunt shitty in marea lor majoritate, dar in afara de asta, merita din plin. Si nu pentru frivolele mele recomandari, ci asa, pentru tot pachetul-frumos-impachetat, absolut unic si ireplicabil. Si da, as putea sa vorbesc despre Londra in continuu, somebody stop me:p

2. PAROS. Insula. Grecia. Luna de miere. Need I say more? Cea mai buna mancare de pe fata planetei. Cei mai buni creveti. Cele mai frumoase plaje in golf. Cel mai albastru cer fara nori (in zece zile cat am stat acolo, un pufos n-am vazut!). M-as intoarce oricand, loc de pierzanie si chill si mojito si salata de fructe servita pe plaja in bol de ceramica de catre Adonishi bronzati in chiloti de baie.

3. DUBLIN. Este Londra in care mi-ar placea si sa locuiesc. Cei mai relaxati oameni. Rush our la ei este la ora 5, I wonder daca face cineva over time in tara aia. Noi am fost in ianuarie, pe-o vreme super-capricioasa. Aveam pe noi absolut toate bulendrele aduse de-acasa, ne clantaneau dintii ceva de speriat, in tot acest timp, irlandezele defilau in fuste colorate si sandale. Must be all that Irish Stout de le tinea de cald de-o asemenea maniera. Anyway, merita sa tzusti pana la Dublin daca va bate gandul sa emigrati. Eu una nu ma pot gandi la a better second home. Si da, inca mai visez ca m-as putea muta acolo some day.

4. VIENA. Pentru ca sunt foarte superficiala in materie de vacante, pentru ca nothing beats o sesiune de shopping la Viena cand sunt reduceri. Pentru ca vreau sa mananc jambon in paine direct de pe tarabe stradale si mai vreau sa mananc snitel, kartoffelsalat si strudel cu mere si sos de-ala cald vanilat. Later edit: cum am putut oare sa uit de napolitanele Manner?!?

5. PRAGA. Ca arhitectura, mi se pare cel mai misto oras din tot ce-am vazut. Dar ca atmosfera, nu l-as da pe nici unul din cele de mai sus. M-as mai duce a doua oara doar ca sa vad gradina zooloigica, nu am apucat. Ah, sa nu uitam de mancare – buna. Si de Coca-Cola lor la sticla de 0,25 – cea mai buna din lume!

6. GERMANIA. Nu mi-a placut in mod deosebit, nu m-as mai duce. Am fost la Berlin (unde, in afara de faptul ca am stat in cele mai misto hoteluri ever, si anume asta: http://berlin.grand.hyatt.com/hyatt/hotels/index.jsp?null si respectiv asta: http://www.radissonblu.com/hotel-berlin/gallery, nimic nu am de mentionat), la Koln (un fel de Braila intr-o zi de duminica – pustiu!; am mancat la un restaurant italienesc foarte bun insa, am uitat cum ii zice; ah, si am vazut SMEG-uri colorate intr-un magazin, prin vazut I mean “lins vitrinele”; ah, si am fost la coafor:)) si la Hamburg (aici mi-a placut mai tare, am stat in hotelul asta vechi http://www.kempinski.com/en/hamburg/Pages/Welcome.aspx, unde isi faceau cica vacantele alde Onassis si Sophia Loren, pesemne camerele au ramas neatinse ever since:p).

Am mai fost la Atena si Salonic – aglomerate, incinse si slightly imputite, dar fermecatoare ca toata Grecia. Si pana la urma, Mythosul si-acolo-i bun.

Ah, si-am mai fost la bulgari, la Nisipurile de aur unde nu mi-a placut deloc, n-am iesit din hotel, noroc ca hotelul era foarte misto. Ma duc in august la Sozopol, sa vedem care-i treaba pe-acolo;)

Asta a fost, ma duc acum sa mai visez putin la Londra si ce i-as face daca as prinde-o. Have a good weekend voi toti:)

Si mai later edit: Am fost si la Varsovia si odata cu asta mi-a murit orice speranta de a gasi un oras mai urat ca Bucurestiul. Nu exista!

orice roman care se respecta pleaca in grecia cu masina si se intoarce acasa cu portbagajul plin de mancare, cola si mythos. din seria “noi in romania nu avem iaurt”, continuam sa gatim festiv de insipratie greceasca: tzatziki, cartofi cu masline, rozmarin si capere (yey mazi) si salata cicladica. cu weisswurst si carnati de curcan.

 

cartofii se fac in tava, la cuptor, stropiti din belsug cu ulei de masline, piperati si condimentati cu ierburi aromatice. la reteta clasica am adaugat cateva rondele de vinete si de ardei gras.

salata cicaldica se face cu rosii ducli asezate pe un pat de salata verde si captusite generos cu branza de capra, masline si capere.

pentru tzatziki ne trebuie iaurt, usturoi si castraveti taiati asa foarte fin, ca niste taitei. din nefericire, tzatziki cu iaurt romanesc nu cred ca ar avea acelasi farmec, pentru ca iaurtul grecesc e asa fin si bun, ca o smantana  but not quite:p 

anyway, cum ziceam, banchet grecesc in amintirea vacantei in Hellas, adica Grecia si nu suc de lamaie asa cum am crezut eu, desi am 30 de ani si ceva scoala:))

… sau cum sa te ingrasi 3 si respectiv 6 kile in luna de miere! pai:

• intai te mariti (de unde o doza suplimentara de confort – wtf, ce mai conteaza ca mananci ca un porc). in noaptea nuntii ciugulesti ca o vrabiuta: o broscuta cu branza ici, o sarmaluta colo…
• ajungi acasa la 6 dimineata si devorezi cu un apetit de nestavilit din cele cca zece portii de mancare care au ramas si tot din ele mananci 3 mese si 2 gustari pe zi in urmatoarele doua zile.
• pleci precipitat in vacanta cu o zi mai devreme pentru ca nu ai gasit bilet la ferry (pentru ca nu ai facut din timp rezervare) si pe drum te umfli de sandvisuri cu snitele facute de mama (14 bucati), cu sunca si cascaval (8 bucati) si cu salami si mozzarella (6 bucati) supra trei (noi, turistii: eu, Pufix si Bursucu). bien!
• pe urma ajungi in Paros unde nu mananci mediteranean (salate and stuff), ci mai degraba original romaneste – carne, branza, lapte, oua. 
• neaparat mananci mic dejun, doua mese de pranz (una dupa plaja de dimineata si alta inainte de plaja de dupa-amiaza), o cina, o gustare, niste prajituri grecesti – inventia diavolului… u know, the works:p
• si pe urma vii acasa grasa si frumoasa ca o nevasta, te uiti la cele 500+ poze cu mancare si te gandesti “what was i thinking?!” seriously, mai jos the noms:D

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

desert