Grecia, țara pe care o simt

Lefkes

Când au aflat că plec în vacanță în Grecia, oamenii de la Olympus Dairy mi-au aruncat-o la plasă. Cică să vin eu înapoi (de n-aș mai fi venit!) și să vă povestesc ce e aia, pentru mine, experiență autentic grecească. Nu-mi propun neapărat să vă fac poftă de Grecia. Doar vreau să împărtășesc. Dacă din schimbul ăsta de energie rămâneți totuși cu o băluță în colțul gurii, mergeți pe fir până la finalul postării și aflați cum puteți ajunge în Grecia mâncând iaurt grecesc Olympus

_

Grecia și eu ne-am cunoscut în 2006. Eu aveam 27 de ani neîmpliniți, ea avea circa… 3206!? A fost dragoste la prima vedere. Mă trimisese compania pentru care lucram într-un trainig la Atena și primul lucru pe care mi-l amintesc e valul de căldură lipicioasă care m-a pocnit frontal când m-am dat jos din taxi în fața hotelului. Ai zice că ăsta e un lucru rău, dar mie îmi place căldura lipicioasă, pentru că înseamnă, dincolo de orice sămânță de îndoială, că e vară. Și eu iubesc vara, ce să vezi. Îmi mai amintesc că târam absentă pe trotuar cel-mai-mare-troller-care-a-fost-vreodată când cu colțul ochiului am văzut o pată portocalie. Am întors capul și vârful meu de nas s-a lipit de o micro-portocală. Și atunci m-am gândit pentru prima oară că mi-ar plăcea să trăiesc în țara în care portocalele, și deci nu dudele mozoloitoare – bale mov pe parbriz, sunt decorul firesc. Altfel, mi s-a părut Atena fucking huge! O metropolă amestecată, cu miros discret de flori de leandru, mare sărată și gunoi. Nimic nu m-a deranjat. Mi-am dorit să nu mai plec.

Am plecat cu juma de inimă, pe cealaltă lăsând-o înfiptă într-un gard înfășurat pe teatrul în care se juca în nocturnă o tragedie. Într-o limbă pe care nu o știam, dar mi-era așa de familiara că am simțit numaidecât cum îmi țâșnesc din ochi lacrimi de emoție.

Adevărul e că ajutat la desprinderea mea mai facilă de Atena și faptul că făcusem o toxiinfecție alimentară de la sandvișul cu somon, același în fiecare zi, pe care mi-l serviseră ăia la training timp de cinci zile consecutiv. Nici azi nu pot să mănânc somon afumat din cauza asta.

Trei ani au trecut până să ne mai vedem eu și ea. Între timp descoperisem Londra și mi se părea că nu mai vreau să merg nicăieri altudeva, niciodată. În vara lui 2009, instigați de niște prieteni care știau rostul Greciei insulare, ne-am hotărât să ne petrecem luna de miere într-o insulă din Cyclade care nu era nici Mykonos, nici Santorini. Era Paros. Și era departe cu fras, doua zile cu mașina și barca, via Salonic. Salonic. OMG, Salonic. Cât de mult frumos e în Salonic? Suficient de frumos încât să mă sucesc ca o parașută continentală. Brusc nu mai voiam să mă mut la Atena, voiam să mă detașez de tot temporar în orașul în care toate străzile duc la mare. Nu o să vă zic cum mi-a plăcut în Paros în 2009. O să vă zic doar că timp de șase ani am tot visat umed despre cum o să mă întorc acolo. Și că anul ăsta am făcut-o, în sfârșit, cu amintirile erecte și peste măsură de gonflate. Drept care și cu groaza că ceea ce aveam să găsesc acolo ar fi putut să-mi înșele așteptările onirice recurente din ultimii șase (6) ani. Ceea ce am găsit acolo a fost asta:

Lolantonis Beach Paros

În zilele care vin o să vă povestesc tot soiul de tehnicalități despre Paros, care e treaba, cum ajungi, unde stai, ce mănânci, cam CÂT de awesome e, de-astea. Dar acum aș vrea să închideți ochii și să vă imaginați în degrade toate nuanțele de albastru știute vreodată. Imaginați-va apoi că întinderea asta albastră se mișcă. Are o viață a ei, mii de spume albe hipnotice în care, dacă te uiți suficient de mult timp, îți vezi propria viața desfășurată pe fast forward, până când ajungi la capătul ei știut și atunci poți să pui pauză. Poți atunci să nu te mai gândești la nimic. Poți doar să simți. Stropi microscopici de apă, pulverizați în fața ta ce ține contră vântului. Sare pe buze. Pe tine cu sare pe buze. Pe tine și pe ale tale. Incandescența, afară, dar mai ales înăuntru.

apus de soare in Naoussa

Asta e Grecia pentru mine. O stare. De bine. De tot binele pământului. De aia m-am întors. De-aia o iubesc. Grecia e țara pe care o SIMT, desăvârșită în fel și chip. Nu zic, autentica experiență grecească o avea și în cazul meu ceva de-a face cu marea, cu mâncarea, cu briza, cu oamenii, cu casele lor albe cu oblon albastru și acoperiș fuchsia, cu porturi și bărci, cu plajele păzite de munți mici, cu nisipul lor marmorat sau vulcanic, cu liniște ziua și haos noaptea, cu muiat pielicica în apă strălucitoare sub Calea Lactee, cu excese de tot soiul urmate de zăcut decadent, cu lipsa grijii de mâine și așa mai foarte departe. Dar cel mai mult și cel mai mult are de-a face cu mine. Grecia e locul sub cer în care mă simt pe mine, cel mai bine.

_

iaurt grecesc olympus

Olympus aduce mai  aproape țara  de origine a  iaurtului  grecesc,  prin  promoția  care  se desfășoară până pe data de 30 iulie 2015. Dacă mâncați iaurt grecesc Olympus, e simplu. Intrați pe http://promotie.olympusdairy.ro faceți acolo niște înregistrare și poate bunghiți o vacanță de vis  în Grecia  tradițională.  

Regulamentul  complet  al  campaniei e aici: www.olympusdairy.ro, dar și pe pagina oficială de Facebook Olympus IaurtGrecesc: https://www.facebook.com/OlympusIaurtGrecesc. Eu m-aș mai duce odată anul ăsta, ce să zic… 🙂 Baftă!

tags: , , , , , , 2 comments »

2 Responses to “Grecia, țara pe care o simt”

  1. alexandra

    Ce frumos ai scris! Mie nici macar nu mi-a placut Grecia. Nu m-am
    lasat sa o simt insa incet, incet mi-a intrat sub piele si jur ca nu m-as mai da dusa de aici…

  2. Lana

    Mie mi-a placut la nebunie, cand ma intorc acasa din vacanta parca imi ramane o parte de suflet ocolo, ii tot zic sotului ca vreau o casa acolo, ca macar la batranete sa-mi intregesc sufletul, imi place tot, oamenii, mancarea, clima, muntele, marea… Te iubesc Grecia!!!

Back to top