Din ciclul “si de-astea mancam cand eram mici”, azi avem cornulete. Se fac super-usor: 1 cana de ulei sau de unt topit, un praf de copt, 1 cana de iaurt si faina cat cuprinde (cam un kilogram), si uite-asa, tac pac, avem coca sa ne punem si-n cap, n-am numarat cate ies, dar is multe. Se intinde foaie mare si subtirica, se taie din ea cu cutitul patratele, se umplu patratelele cu rahat sau nuci sau gem, se ruleaza si se coc la foc potrivit, pe hartie de copt. In coca nu punem zahar deloc, pentru ca e destul ca le tavalim pe ele calde prin zahar pudra.

In alta ordine de idei, AMR fix trei saptamani. Nu mai am niciun picut de rabdare… Am spalat lucrusoare, le-am impaturit, am eliberat sertare, am mutat mobila… What now? Of, greu nene… Poate sa ma mai inveselesc de la caldura, aud ca vine primavara.

E trecut de ora 2, by now ati mancat cu totii de pranz, un moment propice sa va lovesc cu reteta de gogosi a mamei mele. Si ca sa va conving de seriozitatea cu care tratez acest demers, va zic ca duminica am mancat un vailing de gogosi de-astea, doar ca sa fiu sigura ca ce va recomand este the very best. Este. Pai da, ati ghicit, mama mea face cele mai bune gogooooooosi! De-alea inaltute ca o perna de la Ikea, fara gauri pe dinauntru, dense, dar foarte pufoase.

Zice mama asa: 500g faina, un ou, 200 ml lapte, 3 linguri de zahar, jumatate de pachet mic drojdie proaspata, ulei pentru prajit si zahar pudra pentru garnisit.

Drojdia, tinuta la temperatura camerei cu cateva ore inainte de intrebuintare, se dizolva cu putina apa calduta si o lingurita de zahar. Se freaca oul cu zaharul. Se pune faina pe blatul de lucru in chip de gramajoara, cu o scobitura la mijloc. In crater se pun oul frecat cu zahar, drojdia dizolvata si laptele. Se framanta o coca moale, pana cand se poate desprinde de pe maini (cat de cat, acu, n-o luati chiar de buna pe asta, ca nu mai terminati in veci). Se lasa coca sa creasca acoperita, la loc caldut, pana isi dubleaza volumul. Se intinde o foaie grosuta, in care se taie cu gura unui pahar gogosile.

Pana aici e simplu, zau. Treaba odioasa e cu coptul lor, de fapt, prajitul in tone de ulei. Operatiune de care eu incerc sa ma tin departe, caci daca vad, nu mai mananc. Da nene, gogosile se prajesc intr-o craticioare cu mult, mult ulei. Mai mult decat folosesc eu in cca juma’ de an. Dar ce sa-i faci, no pain, no gain. Rezultatul – gogoasa aia fierbinte, tavalita prin zahar pudra – este prea-minunat. Mai cu seama ca asa rar ni se intampla sa indulge intr-o astfel de nenorocire. Eu zic asa: weekendul asta aveti dezlegare la gogosi deep-fried. Va astept cu impresii:) Ah, si daca cineva are o reteta de gogosele mici, care se fac cu iaurt in compozitie, sa vorbeasca acum, ca eu am avut-o, am pierdut-o si o vreau.

In alta ordine de idei, mi-am scormonit blogul dupa retele de la mama si am facut un proaspat tag: http://easypeasy.ro/tag/reteta-mamei/. Enjoy!

De doua saptamani ma tot tin sa fac prajitura asta, de fapt, I was secretly hoping s-o faca Pufix in locul meu, dar cand am vazut ca aluziile subtile nu tin, am bagat ieri o sesiune de numaidecat-contractii si uite-asa, azi mancam prajitura (lasand gluma proasta la o parte, evident ca nu e nici intentionat, nici motiv de bucurie, dar da, “contractii” se intoarce).

Zice la reteta asa:

175g unt, plus extra pentru uns tava
300g faina, plus extra pentru pudrat tava
4 mere (cca 800g)
1 lamaie
284 ml smantana de frisca
225g zahar tos, plus o lingura pentru presarat pe deasupra
3 oua

Merele se curata de coaja si de cotor, apoi se taie rondele si se stropesc cu zeama de lamaie, ca sa nu oxideze. Smantana de frisca se varsa intr-o ulcica si in ea se topeste la foc mic untul, apoi se da la o parte oala de pe foc. Separat se bat ouale cu zaharul, pana se omogenizeaza bine. Chestia asta se toarna peste smantana untoasa si se amesteca bine. La final se toarna si faina, omogenizand cu patima, sa iasa smooth si fara cocoloase.

Coca asta se toarna intr-o forma unsa cu unt si tapetata cu faina. In ea se scufunda rondelele de mere si murele (stiti deja, Auchan). Se presara cu zahar. Se coace prajitura la foc potrivit, cca 50 de minute. E mai buna rece. Cica au turcii o zicala: mananci dulce, vorbesti dulce. Ceea ce va doresc si voua!:)

Acum ceva vreme m-am amuzat citind postul asta al lui Adi (pe care, by the way, l-am cautat adineaori cu Google dupa “pipote Adi Hadean”, asa ca, draga Adi, daca observi ceva dubios in analytics, sa stii ca it was me:)). Avea el acolo un of, si anume ca-i aiurea cum producatorii amesteca pipotele cu inimi. El ar fi vrut numai pipote. I-am zis atunci ca ma ofer sa trade cu el inimile lui pentru pipotele mele. Pacat ca nu stam in acelasi oras, ca zau de n-ar fi fost o idee buna. V-am mai zis ca urasc pipotele, ma repet, ca poate ati uitat, si e absolut esential sa stiti despre mine acest lucru.

Dar sa lasam prosteala la o parte si sa va prezint ce-am mancat azi la pranz. Din seria “curs intensiv de ingrosat arterele” – avem un ghiveci de ardei, ceapa, ou si inimi de pui.

Doi ardei grasi de-aia galbeni, normali, unul mare rosu, doua cepe albe mari, o ceapa rosie. Ardeiul taiat fideluta asa, ceapa, oleaca mai grosier. Calite in tigaie cu nitel ulei de masline, stinse cu o ceasca de apa si inabusite pana se inmoaiel bine. Scazut zeama de tot. Spart patru oua peste si amestecate zdravan. Dres de sare si piper, dat la o parte.

Separat, prefiert inimile spalate bine in cateva ape in prealabil. Taiat inca o ceapa alba mare si perpelit in unt. Adaugat inimile si ametit de colo colo pana cand capata o frumoasa culoare de gata. Amestecat inimile cu ghiveciul de ardei. Piperat in nestire. Ah! The life!

La desert, paine prajita cu unt si cu gem de gutui. Weekend fain la toata lumea!

O stiti pe aia cu “mama mea face ceam mai buna…”? Well, mama mea face cea mai buna crema de zahar ars! E crema de zahar ars perfecta, si zic asta dupa ce am incercat multe, da’ multe alte creme de zahar ars, prin restaurante si pe la alte mame. Majoritatea cremelor de zahar ars testate sunt buretoase asa, au o textura ciudata, cu gaurele, putin aspra si aerata. Crema pe care o face mama e densa, nu are nicio gaurica si are cea mai fina textura posibila. Reporter Cookie a mers azi la fata locului (ma rog, actually, a venit fata locului la ea), si a aflat pentru voi cum se face cea mai buna crema de zahar ars. Iata:

“Mamaaaa, ce faci acolo?”
“Spal vase. Ce doriti?”
“Sa-mi zici reteta de crema de zahar ars.”
“Ah, pai asta-i cea mai usoara prajitura!” (nu zau!)

Zice mama asa: Intr-o cratita de 1,5l, cu pereti inalti, se ard sase linguri de zahar. Cum adica se ard? Adica se topesc pe foc mic si se ard pana cand rezulta un sirop cu o culoare maronie, nu foarte inchisa ca asta inseamna amar. Se inclina cratita pe toate partile, ca sa se acopere peretii cu sirop, apoi se lasa la racit.

Intre timp se bat opt oua intregi cu opt linguri de zahar, bine bine pana se topeste zaharul. Se poate adauga si un zahar vanilat. Se toarna apoi peste ele un litru de lapte rece (integral, nu degresat). Se amesteca bine bine toate astea si se toarna in cratita cu zaharul ars, fara sa amestecati sau sa agitati cumva. Se baga cratita intr-o alta cratita mai mare, cu apa fiarta care sa vina pana la manerele cratieti cu crema. Se da la cuptor la foc potrivit. E gata cand se desprinde de pe margini sau cand, incercata cu un pai lung sau un bat de frigaruie, acesta iese curat. Cica iese buretoasa daca se fierba prea mult. Mama zice ca la ea e gata cam intr-o ora, dar I guess ca depinde de cuptor.

Eu una nu m-am bagat pana acum sa fac, mi se pare complicat, si-apoi, mie imi face mama:) Voua va urez succes!

Later edit: Am uitat sa va zic ca mama rastoarna crema de zahar ars ca pe tort, pe un platou, si ea ramane intreaga si rotunda, numai buna de taiat in felii. Ceea ce rar am vazut la alte creme, care sfarsesc bucati plutitoare intr-o balaceala de sirop…

Deja s-a prins toata lumea ca-s o siropoasa, mai cu seama de cand hormonii mi-au escalat deosebita personalitate. Va dati seama in ce hal de emo sunt azi, la doi ani de blog. Cand ma uit cum am crescut, cati sunteti si cat sunteti de misto. Azi, la doi ani de easy peasy, va simt foarte aproape si foarte calzi, ca painea. Pana la urma nici nu stiu daca efuziunile mele personale, puse ca sarea in bucate peste retete prost scrise intr-o limba stalcita (pentru care mi-am luat multe ghete in fund de la oameni rai – care insa n-au ramas cu noi) merita atata drag de la voi. Nu stiu si nu cercetez. Ca mi-e si mie drag sa va am aproape, mi-ati facut casa aici, pe blog. Si ma intereseaza despre toti, si vreau sa va cunosc si sa stiu ce mai faceti si peste 20 de ani. Mi-ati dat asa mult si va multumesc.

Si acum tortul meu preferat, zis si “Tort Petre Roman“. Via mama. Via buni.

1. Blatul. Se bat 9 albusuri cu 10-15 linguri de zahar (dupa gust), adaugandu-se treptat 9 linguri de apa. Dupa ce compozitia asta e bine batuta, se adauga alternativ 9 linguri de faina si 9 linguri de nuca macinata. Apoi – cele 9 galbenusuri ramase, frecate cu un varf de cutit de bicarbonat. Dupa ce amestecul e bine omogenizat, se imparte in trei si se da la cuptor, rezultand in final trei blaturi (merge si copt intreg intr-o cratita mare si taiat apoi in trei, dupa ce se raceste).

2. Crema. Se amesteca bine 3 galbenusuri cu 3 linguri de faina. Se adauga 1/2 l lapte, amestecand bine sa nu se formeze cocoloase. Apoi – 150g de zahar. Compozitia asta se pune la fiert pe foc mic. Odata omogenizata bine, se lasa sa se raceasca de tot si-apoi se incorporeaza in ea 200g de unt, frecat spuma in prealabil.

3. Smecheria. Se ard 300g de zahar intr-o cratita la foc mic. Siropul astfel obtinut se toarna pe foaia de jos a tortului si pe cea din mijloc. Dupa ce s-a racit zaharul ars, se intinde crema intre blaturi. Tortul se imbraca in bezea de albus de ou bine batut, cu cca 200g de zahar. 

Happy Easy Peasy Day🙂

Sunt obosita si posocoasa si varza cu nervii capului. Asa o zi proasta n-am mai avut demult. Ma simt imensa si inutila si satula din cale afara de aceasta versiune a mea. Imi este un dor nebun de mine, aia care eram, si nu pot sa nu ma intreb, in vreme ce-mi suflu demonstrativ nasul in batiste de hartie, daca o sa ma mai regasesc vreodata. Garnitura la depresia de azi – orez cu lapte si scortisoara. Se pune pe foc un litru de lapte indulcit cu vreo trei linguri de zahar si un plic de zahar vanilat. Cand e cald, se adauga orezul – o canuta, si se fierbe la foc mocnit, in cratita cu fund dublu. Se presara cu scortisoara si se serveste cu lacrimi in ochi.

Aseara am fost la Alioli – restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.

Acum c-a trecut balamucul, reluam bunul obicei al duminicilor in familie, cu pranz bogat, din trei feluri, si mancare mai mult sau mai putin ca la mama-acasa. Cateodata mi se pare ca cea mai simpla treaba, cel mai banal ou fiert, dureaza o eternitate to make si ma stoarce de toata energia si cheful de viata. Si-apoi sunt celelalte dati, alea multe, cand parca timpul se dilata si un intreg ospat e gata in doi timpi si trei miscari.

Asa a fost si duminica asta, cand am daruit masa cu ciorba de vacuta (facuta ca aici, dar acrita cu borsh – http://easypeasy.ro/2010/12/supa-deasa-de-legume-cu-rasol-de-vita), niste cotlet de purcel inabusit, cu garnitura de orez cu ciuperci si muraturi, plus una bucata generoasa de prajitura cu fructe de padure a la Pufix, (http://easypeasy.ro/2010/11/prajitura-cu-fructe-de-padure), care a iesit to die for de data asta, avand noi mai multe (as in tone) de fructe congelate de la Auchan. Pe bune ca a fost delicioasa, au zis si fetele de la clubul de carte;)

Cotletul de porc l-am facut numaidecat la tigaie, dupa metoda rinse and repeat, adica pus carnea la calit cu putin ulei de masline, intoarsa pe toate partile, sarata, piperata, usturoiata, balacita in vin rosu, lasat vinul sa se evapore, balacita in sos de soia, lasat sosul sa se caramelizeze, stinsa  cu o cescuta de apa, lasat sa se duca zeama. Repetate operatiunile astea pana cand carnea e moale si alba pe dinauntru, crunchy si frumos colorata pe dinafara.

Orezul cu ciuperci – si el foarte repede si usor transformat din nimic in ceva grozav de bun. O ceasca de orez, doua cesti apa, sare si piper – puse intr-un vas termorezistent, bagat direct la cuptor, la foc mic. Intre timp – perpelit ciupercile taiate feliute subtiri intr-o tigaie cu unt. Adaugat ciupercile la orez cand asta e deja destul de umflat, completat cu zeama, dres cu sare, piper si patrunjel verde si finalizat procesul de “inghitit” tot lichidul, tot in cuptor, tot la foc mic. Inainte de servire merge nitel unt peste orez. Plus ultimele retusuri de sare si piper. Plus ceva sa-i dea culoare, like turmeric sau boia dulce.

Nu e duminica fara prajitura. Stiti, v-am povestit, eu asa stiu de la buni.

Mi-ar placea ca toate zilele sa fie duminica si viata sa fie mereu asa tihnita ca la pranzul nostru de ieri. In schimb, astazi este luni, eu sunt la birou si tihna se mai vede doar putin pe fund, precum zatzul in ceasca de cafea.

Daca nu va e frica de hoardele de cetateni care au luat cu asalt supermarketurile, o sa vreti sa ajungeti zilele astea la Auchan pentru niste delicioase fructe de padure congelate. Se vand varsat (e o tanti care iti pune in punga exact cate vrei) si-s tare bune si apetisante. Mure, coacaze, afine, capsune… de toate fructele rosii la care poftesc eu de fiecare data cand le vad pe vreo tarta din revista.

Fructele astea sunt senzationale de amestecat cu iaurt, pentru – doh – iaurt cu fructe, cu lapte si iaurt pentru smoothie-uri sau shake-uri, ce sa mai vorbim de prajituri, tarte, muffins. Am facut si noi aseara briose cu fructe multe, asa de multe ca nici n-au mai crescut cine stie ce, dar au fost minunate, insiropate cu siropul lasat de fructe si pudrate cu zahar. Reteta e veche, o gasiti aici: http://easypeasy.ro/2009/05/muffin-cu-fructe. Enjoy!