Anul trecut, pe cand eram “decat” copilul gravid al mamei mele, de 8 martie am scris asa: http://easypeasy.ro/2011/03/reteta-mamei-de-pui-de-om/.

Anul asta sunt si eu mama cuiva, desi “cuiva” nu-mi zice inca pe numele meu cel nou si nici nu stie sa-mi scrie asa declaratii frumoase. Dar imi freaca palme-cazmale pe fata cand este promptata s-o iubeasca pe mama si cumva sunt precisa ca ma amusina cu bruta adoratie, de felul sentimentelor primare care te incearca in fata unui pahar cu apa rece in mijlocul desertului.

Ca sa marcam, asadar, deosebitul eveniment la care particip pentru prima data in calitate de mama-lui-Iepu-Purcifer-Bubu-Cretzofolina, am scotocit in arhiva de amintiri a familiilor noastre reunite si-am gasit acea reteta trademark a mamei-mame si mamei-soacre: puiul la capac. Ne-am dat, cum ar veni, mana peste pui, si ne-am intors fuga fuga, cu genunchii beliti de cazaturi de la Frunza si cu zoaie fericite la gura, in vremea copilariei noastre. Pe cand nu existau cuptoare electrice – uneori nici gaz nu exista – iar treaba asta cu puiul la capac constituia un motiv suficient de bun ca sa vii in casa de la joaca, fara sa te tarasca de-o maneca adultii tai cu de-a sila.

Am sa va povestesc cinstit cum s-a desfasurat tarasenia, pentru ca la sfarsit sa va cooptez in programul “paharul este pe jumatate plin”, in scop de exercitiu folositor in viata, dar mai cu seama in bucatarie. Mdeci.

A inceput cu eforturi predecembriste de aprovizionare, trebuia, ma intelegeti, sa recreez cat mai fidel aceasta fresca a vremurilor de mult apuse. Asa ca m-am dus dupa puiul fericit. Nu e glumeala, exista, se cheama fix asa, e produs de Agricola si este fericit pentru ca haleste porumb si locuieste confort 1. Am experimentat full frontal omorul ce inseamna sambata-la-pranz-la-cora-mega-si-auchan, pentru ca sa ajung in final, obosita si cu limba de un cot, in Real. In Real unde, fara sa mai iau cos, am intrat pe la iesire si m-am impleticit fara speranta direct la raionul de carne. Cand l-am vazut, m-am napustit. Am insfacat lighioana intr-o mana si-am tulit-o spre casa, doing the victory dance si zbierand la telefon ca o apucata de streche: Pufi, Pufi, l-am gasit! L-am gasit! L-am… Si o punga de plastic va rog.

In tot acest timp, pentru a ne spori sansele unei operatiuni de succes, Mishu a lasat la o parte orice orgoliu si a telefonat in mare taina la Cornu. Dupa o discutie ce s-a desfasurat in spatele usilor inchise, mi-a spus asa: mustarul e cheia. Parea cat se poate de serios. Asa ca am proptit puiul asupra unei cratite pe trei sferturi pline cu apa si acoperite cu capacul ei, dupa ce il mozolisem ghebos in prealabil cu mustar de Dijon, conform pretioaselor indicatii. In care mustar nu m-a lasat inima sa nu amestec si o mana de cimbru uscat.

Am realizat ca nu va fi usor cam pe cand introduceam cratita-cu-apa-cu-capac-cu-pui in cuptorul nostru electric, setat la 180 de grade pe chicken mode (sunt sigura ca nu se cheama asa, dar e modul ala care are o iconita cu un pui, deci… da). Am ales acest mod cu nesabuita incredere in uniformitatea lui, adicatelea nu m-am gandit nicio secunda ca ar putea sa se intample ce s-a intamplat. Stiam ca apa din cratita va face un mediu prietenos, numa’ bun de inabusit si copt animalu’. Acest lucru ar fi facut sa nu se intample uscarea excesiva a fericitului pui, care nu ar fi necesitat resuscitare periodica prin ejectare din cuptor si stropirea cu suc propriu. Care va sa zica.

Bineinteles, lucrurile nu s-au intamplat deloc asa. In ciuda faptului ca planul era in detaliu facut. N-au trecut nici 20 de minute si pasaroiul s-a ars zdravan pe deasupra. Explicatia fiind, fireste, ca in cuptorul cu gaz pe care-l avea mama acu’ 100 de ani, caldura venea doar de jos. Pe cand in modernul nostru cuptor, caldura (mare mon cher) impresura cu valva puiul din toate partile, si peste tot pe unde era mustar, sufla peste el flacari-flacari. Drept care a fost necesar sa scoatem cratita din cuptor. Ce presupune scoaterea din cuptor a unei cratite-cu-apa-cu-capac-cu-pui? Va spun eu. Zeama de carne din capac se imprastie, fericita precum puiul, in cuptor, pe langa cuptor si pe jos. Dupa care, zeama scursa in cuptor incepe sa se arza, scotand un fum mare si gros. Eu imi folosesc din plin acutele si zbier ca gata, no way, renunt. Dupa care, pentru ca I’m no quitter, ma intorc umila – un dihor fumegand a dezamagire, sa-mi reiau misiunea.

Este o munca de echipa. Cerem time out si ne sfatuim. Oare daca am pune cuptorul pe pizza mode? Pizza are chestii pe deasupra care nu este voie sa se arda, nu? Good plan, Buster! And by Buster I mean Mishu. Asa facem. Si mai facem ceva. Cu dibacia celor patru maini, intoarcem pe preafericitul cu susu-n jos, sa-i calmam arsura cu zeama din capac.

Chestia cu scos bagat scos bagat se mai intampla de cateva ori. De fiecare data se lasa cu arsuri si fum. Si-apoi, cand, cumva, moare toata speranta, din eforturile noastre conjugate rasare el, maretul pui la capac, perfectul echilibru intre fraged si crocant. Cam asa:

Fireste ca se poate si fara pui la capac, cred ca as fi putut trai foarte fericita si daca nu as fi facut asta niciodata. Nu simteam nevoia sa spal pe jos in bucatarie de trei ori, dintre care odata pe genunchi. M-am ales cu un mare jeg si-o mare durere de cap. Dar dupa ce-am facut curat si l-am tras pe dansul in poza…

mi-am dat seama ca daca ne-ar fi venit un musafir peste un ceas, cand va fi fost aerisita casa si pasarea crocanta ar fi tronat in miezul mesei noastre cea de toate zilele, n-ar fi stiut cu ce efort s-a intamplat totul. N-ar fi stiut ca pranzul asta, care arata so effortlessly chic, este rodul unui mare chin. Si stiti ce? Peste cativa ani, nici eu n-o sa mai stiu. Nu as mai face inca o data pui la capac, dar nadajduiesc ca va veni o vreme cand din tot chinul si imputiciunea va ramane numai impresia primei muscaturi din pielea asta aurie si perfecta, si-a dumicatului de paine muiat in sos de mustar si pasare coapta.

Garnitura sa tot fi fost un piure cu patrunjel si niste ciuperci trase la tigaie in unt.

Acum sa vedem daca ati prins substratul metaforic, ce a vrut sa zica poetul?;) Mai e mult pana departe?

Happy 8 martie, sa va fie de bine <3,

Mama

Deci: eram in posesia a doua pulpe de pui facute la cuptor, pe modelul tava cu apa si nitel ulei, acoperite cu folie pana sunt gata si descoperite intru rumeneala de final. Le facusem asa basic deoarece urmau sa expire:p Aseara se uita Mishu in tava si zice: mvaaai, dar sunt asa… balane! Nu bun, scarbos, gen. Zic eu in capu meu: las ca ti-arat eu tie! Ma suflec de maneci si iau o tigaie cu pereti adanci. In ea pun o lingura de unt si niscaiva ulei de masline cu aroma de usturoi. Perpelesc bine pulpele pe ambele parti, asezonand ghebos cu un mix de condimente (cimbru, busuioc, maghiran, usturoi si nush ce mai avea mixu in el). Amestec intr-un castron o cutie de smantana dulce cu o lingura de smantana acra si nitel amidon. Torn chestia asta in tigaia cu puiul si o vantur de colo colo pan se leaga sosul. Separat trantesc o mamaliguta in care, cat era pe foc, desert o punguta de emmentaler ras. La servit presar emmentaler de-asta peste intreaga farfurie. Mi-nu-nat! Se va numi puiul cu smantana accidental, cu realizare in trei pasi si doua zile;)

Si ce mai zici tu, bai Cookie? Esti bine, sanatoasa? Viata e frumos? Sa stii ca de mult ma tin sa-ti zic ca… well…  (cum sa ma exprim ca sa nu ma intelegi gresit?)… arati ca naiba. Nush, zau, ce se intampla cu tine. Mecla asta anemica, parul asta valvoi, pijamalele astea terfelite, care se iau dupa om precum cainele comunitar, te fac de nerecunoscut. Ma mai iubesti nespus? Ca uite, vreau sa te invit sa iesim de Valentine’s Day. Noi doua, eu si cu mine. Catchu’ e ca tre’ sa te speli pe cap, sa mirosi frumos, sa te imbraci ca o femeie (in puii mei) si sa nu scoti o vorbulita. Vom iesi la pranz, pentru convenienta situatiei. Vom iesi… in casa noastra. In sufragerie. Eu voi gati pentru tine pui. Vom bea Cola apa. Te vom barfi pe tine si ne vom iubi in clisee. Ne vom iubi cu inima tanara si cu burta plina de carne, asa cum ne place. Si-apoi, eu am sa ma cocot pe un taburet si am sa-ti recit poezii cu rima, pentru ca niciun gest nu e suficient de desuet atunci cand vrei s-o faci sa priceapa ca she’s the one. Ia, te rog, aminte la aceasta superba mostra liricoasa, am scris special pentru tine urmatoarele:

Te rog sa intelegi ca nu mi-e usor. Nu te-am mai curtat de cand aveai cosuri. Dar am fost aici, stoica, fidela ca o nevasta de marinar, asteptand sa ti se feshteleasca dragostea de tine, ca sa mi ti-o iau de-o aripa, si s-o azvarl in oala, si sa facem impreuna o tocana de amor de sine, ce n-a mirosit niciodata mai bine. Pam pam.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Bai, care radeti acolo in spate? Ca va dau afara imediat! Sau ce, nu s-a mai pomenit ca de ziua indragostitilor sa ai un date cu sinele? Nu, pe bune. Eu asta am in plan. Vreau sa-mi arat mie ca imi pasa de mine. Mi-am facut o mancare buna de lins cratita, iar daca astrele se aliniaza corect, am sa am si timp s-o mananc. Planul e sa stau la masa. Jos, adica, stiti, pe scaun. Nu la varice, in bucatarie, cu Purcifer intr-o mana si cu telefonul strans in menghina dintre maxilar si umar, asa cum numai fix un an de stat acasa te poate invata. Deci asa nu. Vreau un pranz tihnit, cu storurile trase cat sa intre lumina, cu geamul inchis cat sa nu intre iarna si cu liniste deplina. Anul asta, de ziua indragostitilor, that special someone voi fi pentru mine eu. Aceasta aventura egotistica este rezultatul a one too many phonecalls la 9645, iar daca e adevarat ca dragostea trece prin stomac, mi-e clar ca eu si cu mine tre sa facem ceva sa rekindle our romance. Intelegeti voi ce zic? Pai daca da, atunci va poftesc sa va suflecati manecile si sa executati ceva bun de mancare pentru voi insiva, pentru ca… well… pentru ca meritati. Pentru ca, every now and then, mai tre’ sa va aratati dragostea si fata de propria persoana. Si ce mod mai bun de a face asta decat cu o foarte, foarte buna tocanita sentimentala. (De mult ma roade, btw, ideea ca relatia unui om cu mancarea il defineste. Si de mult am zis ca oamenii care nu vad rostul gatitului pentru ei insisi, ci doar pentru familie/prieteni/copii etc., sunt niste oameni cu o suferinta. Dar sa nu divagam si mai mult decat am facut-o deja de la un post care se vroia unul simplu, cu pui.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

In 99% din cazurile in care exista in sala de asteptare a bucatariei noastre aripioare e pui, ele ajung asa: http://easypeasy.ro/2010/11/aripioare-la-cuptor-cu-legume-sote.

Adica marinate pripit si perpelite in tava pana cand ies crocante si aluneca pe gat ceva de speriat. Aceasta reteta basic nu avea insa cum sa fie de ajuns pentru pranzul meu romantic de una singura. Vroiam ceva special. Ceva la care sa muncesc. Ceva cu planning ahead. Cu timpi de preparare si asteptare, cu pauze de privit galesh prin geamul-oglinda al cuptorului, cu anticipatie flamanda. Ceva cu dichis. Deci nu, nu aveam sa ma multumesc cu clasica tehnica de preparat puiul, zisa de sotul meu si “crocantzescu”. Nu si de data asta.

Deschid paranteza ca sa va spun ce cred eu ca e musai sa se regaseasca in orishice mancare cu pui. Pai… e simplu: UNT, USTUROI si CIMBRU. Inchid paranteza.

Ei, primul lucru pe care l-am facut o fost o strasnica marinata. Nimic original aici: o ceasca de ulei de masline, nitel sos de soia, piper proaspat macinat, cimbru, Nomu smokey peri peri si niste boia iute afumata la completare, nitel chimen rasnit, niscaiva ierburi de Provence si doi catei de usturoi zdrobiti. Zeama asta se toarna peste aripioarele spalate, sterse si azvarlite intr-o punga trainica, de felul celor de se gasesc la DM, alea de 6l pentru congelat diverse oratanii. Bun. Punga asta cu minuni se tine peste noapte la frigider. Merita asteptarea? Ma veti intreba. Sau e acelasi lucru daca lasam carnea la marinat doar 1h-2? Pai, in all honesty, eu sunt pentru versiunea grabita, cam intotdeauna. Deci nu v-as indemna sa marinati cu zilele, decat daca vreti voi sa va smtiti mai din cale-afara asa, precum eu in situatia de fata. Altfel, merge si a quicky, al naibii de bine!

Mai departe. O data aripioarele marinate de nu mai stiau cum le cheama, le-am scos din punga si m-am apucat sa le prajesc intr-o tigaie cu unt, la foc molcom, pe toate partile.

Nu le-am lasat sa devina crispy-maro, ci le-am dat, mai degraba, o tenta aurie. Cam asa:

Apoi le-am scos pe farfurie, iar in grasimea ramasa in tigaie m-am apucat sa sotez un praz, doi morcovi si vreo 12 catei de usturoi. Am stins cu vin alb si-am dat tigaia deoparte.

Bai, si acum incepe opera de trei parale arta. Intr-o cratita rotunda se pun frumusel balanele aripi intr-un fel de monument circular, precum in imaginea care valoreaza mai mult decat 1000 de cuvinte (zau ca nush sa explic pe de-a vorbele, sper ca se vede clar in poza):

Intre aripi am bagat niste separatoare de ceapa rosie, iar la mijloc am varsat legumele sotate, cu tot cu vinul lor. Mi-am amintit sa pun si niste mazare congelata, de felul extra-fin. Am garnisit cu buchet de cimbru. Am completat sosul cu niscaiva supa de pui (chicken stock, poate apucam in viata aceasta sa discutam si despre ea), cat sa acopere carnea cam pe 3/4, am pus deasupra niste folie de aluminiu intepata strategic cu furculita din loc in loc si am varat la cuptor cratita, la foc mediu. O ora nici nu m-am uitat la ea. Mi-am vazut de treaba. Am facut un piure semi-pasat, asa cum imi place mie (nu iubesc deloc piureul ala ultra-zdrobit, eventual si la blender, big big cah!), cu juma’ de pachet de unt in el si cu niste extra-lapte. Apoi m-am dus sa vad ce fac minunatele. Erau bine, multumesc. Le-am descoperit si le-am mai lasat vreo 20 de minute la foc mic, pentru o rumeneala placuta. Apoi le-am tras in cap o mana de patrunjel verde tocat, for the finishing touch.

In detaliu, aratau cam asa:

Apai daca nici asta nu e dragoste, atunci zau ca nu stiu ce vreti…

Anyways. De spus ca le-am scos pe farfurie, le-am aranjat frumos in cuib de piure cu legume, sos si ceapa verde, le-am sedus, le-am tras in poza si le-am abandonat, in asteptarea unui somn iepuresc. Pentru ca nicio relatie nu e perfecta, nici macar relatia cu tine insati…

… iar daca mananci din cratita, o sa ploua la nunta ta.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Acest pranz mi-a fost “cauzat” de Agricola Bacau, care m-a scos din amorteala si din foame, starnindu-ma sa declar cuiva iubire vesnica la farfurie. Cica ar fi si un concurs cu acelasi subiect, aici: http://www.facebook.com/pages/Creator-de-Pofta/121523801241383, like daca like.

Si daca, for whatever reason, va “simteti” singuri de V day, tratati-va pe voi cu mancare si cu dragoste. Happy ziua indragostitilor!

Pentru ca am vrut musai sa scriu azi, mi-am inceput ziua cu o farfurie de supa calda si-un tzamp pe pilaf de orez alb (cam cum ar zice buna-mea). Fix ce-i trebuie caprioarei la ora zece dimineata. Prin amabilitatea lui Iepu’ Purcifer, n-am mai apucat a posta nimic, dar macar m-am asigurat (si azi) ca nu voi muri de inanitie (o vorba-n vant din partea mea, o sa va zic candva zilele astea una alta despre niste oameni care chiar stiu ce e aia foame, eu nu pot trai cu ea o ora, ei traiesc cu ea zile…).

Ei. Intrebarea este ce pui mancam io. Si raspunsul: pui… oshenesc. Da. Asa-i zice. Ca se facea ca eram cu consortul in Auchan, unde nu pot sa zic ca-mi prea place, nimeream pana mai ieri doar accidental, dar de-acu’ o sa ma duc chitit. Asa. Si la raionul de carnet, in fata-mi se asternura deodata niste pui mari, si galbeni de grasi ce erau, cu pielea tare si carnita inchisa la culoare, precum pasaretul alergat. Ce este acest animal? Am zis eu. Si Pufix: cum ma pufi, e puiul osenesc, nu ti-am zis io de el? Cert este ca l-am luat pe el puiul, de fapt, doua pulpe si-un piept cu os, si l-am dus acas’ la noi, sa-i fac cunostinta cu sfanta oala. Am fiert mai multisor la el, dar doamne, ce bun! Pui adevarat, chiar aduce cu puiul de tara. Nicio treaba cu cocoricii si avicolii si alti de-astia. Asa tare m-am bucurat de supa si de pilaf, incat am ezitat sa share, ca data trecuta cand v-am zis de fructele congelate, n-am mai gasit cu saptamanile. Totusi, natura mea deosebit de altruista intr-alea halelii a invins. Meritati, nu-i asa, puiul gras, puiul oshenesc. Ii zice asa de la Oash, nu de la Auchan cum crezui eu si cateva fete de-ale mele. Cica s-ar gasi si-n Real si Cora, eu zau ca nu l-am vazut pana acum in niciuna din astea.

Asa. Deci cautati puiul bun si galben, e usor de recunoscut.

Trambulim mai departe fara noima, pentru ca vine peste noi spiritul Craciunului si nu vreau sa ne gaseasca, nu-i asa, cu chilotii-n vine. Intai, un incident. Eram eu cu Boo intr-o seara la o trattorie. Era destul de tarziu, sa tot fi fost vreo 4-5 mese ocupate, atat. Bai, si intra in carciuma un grup de colindatori. Oameni in toata firea, nu pusti. Si incep a canta colinde asa de frumos, ca ti se facea pielea de gaina. Nu unul, ci vreo patru. Si de pe la noi, si de la altii. Eu cu Boo: mvaaai, ce draguuutz! Restul mesenilor, numa cu ochiu-n farfurie, nu care cumva sa necesite a se scobi prin buzunare dupa vreun cincilei. Cand au terminat de cantat oamenii, ne-au urat “sarbatori fericite”. Am raspuns doar noi. Pentru care chestie ne-am luat niste priviri de parca eram, gen, doo lepre. De m-au apucat asa toti nervii capului. In ce tara traim, bre oameni buni, de colindatul (frumos, cald, pe mai multe voci) este sinonim cu cerseala? De ce suntem asa opariti social, in loc sa ne bucuram ca niste copii? De ce nu facem om de zapada cu ochii boabe de piper? De ce nu iubim? Of.

Ceea ce ma duce la punctul numarul trei. Intitulat “facerea de bine…”. Bogdana isi raceste gura de niste bune luni indemnandu-ne sa-l ajutam pe baietelul cu DBA, Bibi, nu zic ca far’ de folos, dar precis usor nu a fost. Si dupa cum printesa si-a luat cu doua maini scatoalce cand a incercat sa ajute o fetitza fara o mana, asa, iata, si acum a iesit cu balamuc. Cum, va veti gandi, cum este posibil ca un om sa-si bata joc de dorinta altuia de a ajuta pe cineva al carui copil poa’ sa moara daca nu este ajutat? Pai… e simplu. Pentru ca in Romania, colindatul este sinonim cu cerseala, v-am zis eu ca se leaga.

Sigur, daca nu sunteti la curent cu recentul tambalau, nu veti intelege mai nimic din aceasta peroratie. Nu-i nimic si nevermind. Ca, de fapt, tot ce tre sa intelegeti is this:

Pana pe 16 decembrie, si doar pana atunci, puteti cheltui cu cel mai mare folos 2 euro, trimitand un sms la 848. O faceti pentru acest copil cu boala asta afurisita si rara, despre a carui suferinta au scris o multime de oameni cu suflet din online-ul romanesc. Iepu’ a racit prima oara acu’ o saptamana. Usurel. Doar niste muci mai vanjosi. Si tot mi s-a parut capatul tarii. Nu vreau sa imi imaginez prin ce trec parintii lui Bibi. Vestea buna (si in egala masura frustranta), e ca suma de care e nevoie pentru ca micul Bibi sa fie ca nou nici macar nu e foarte mare, 100.000 de euro. Nu e mare. E doar greu de strans. 50.000 de SMS-uri. Oare suntem atatia? Sunteti cu mine?

Si chiar, voi ce-ati face daca in carciuma unde cinati ar intra niste colindatori? Le-ati zambi? Le-ati da bani? I-ati privi cu scarba? V-ar fi rusine pentru ei? Nu, pe bune.

Ciocanelele erau fierte in supa. Eu ma uitam la Vocea si ma tot gandeam in subsidiar ce sa fac cu ele. Tentatia de a le azvarli cu bolta in frigider era… tentanta. Cand colo, ce sa vezi, am facut cel mai pripit ostropel care exista. Si bun, foarte mult bun, mult mai bun decat in varianta asta. Mi-a luat fix cat o pauza de publicitate. Iata cum:

pus ulei de masline in tigaie – incins oleaca, nu prea tare – azvarlit in el niste usturoi de-ala gata tocat, din congelator – mermelit – varsat peste el o conserva de rosii tocate – iar mermelit – inmiresmat cu cimbru si piper – pus carnea in sos – clocotit – completat cu suc de rosii cat sa acopere carnea – iar clocotit – stropit cu niste sos de soia, nu ma intrebati de ce – si – treaba cea smechera – finetea – o lingurita de otet la final

Atat.

Voi, totu’ bine?

Later edit: Sa se consemneze ca azi e ziua cand Iepu’ Purcifer s-a ridicat pentru prima oara pe cele doua picioare la marginea patutului, all by her lonesome. Ain’t no mountain high enough!

Mai tineti minte asta: http://easypeasy.ro/2011/07/cum-sa-supravietuiesti-fara-sa-mananci-carton? Ei bine, forget about it. No more Martha Stewart(ish) coco jumbo. Zilele astea, daca veniti pe-aici si deschideti frigiderul, unul din doua lucruri se poate intampla: sa nu gasiti nimic in el, saaaau, sa va muste de mana o vietate impanata-imblanita-incoltita, we call it “monstrul din Ariston”. Ce liste de cumparaturi? Ce mancare gatita? Ce disciplina refrigerata? Mamica mea! Pai mie mi se pare gourmet sa mananc resturi de la Iepu. Cand am timp sa fierb si-un ou, e deja par-chiiiii.  Am mancat so much McDo, Burger King si greasy chinese, cat sa-mi ajunga for a lifetime. Mi se rupe sufletul cand ma gandesc la pouvre Mishu, cum sta el la biroul lui corporatist, fara pachetel. Mi-l imaginez lihnit de foame, cu matele ghiortainde, muscand dintr-un covrig rece de la metrou, in vreme ce TOTI colegii sai mananca numa bunatati.

In acest context, citesc ieri la Bucataru’ Maniac o reteta de budinca de dovlecei. Negociez cu Iepu’ sa ma lase sa-i fac si lu’ ta-su o masa calda, ma suflec de maneci si ma apuc sa vad ce-am prin frigider. (Intre altele, gasesc un unt Covalact expirat de o luna, il desfac, arata impecabil, nu pute… e asa, cam ca nou). Nu am 700g dovlecei cum zice la reteta, am in schimb un zucchini mare, vanjos, din care tre sa opresc o bucata si pentru piureurile lui bebex. What to do, what to do? Pai ca de obicei, when in doubt, improvise. Am sa fac o budinca de paste cu pui, zucchini si cascaval. Nu avem cascaval. NU AVEM CASCAVAAAL? Oh well. Atunci am sa fac aceasta budinca cu cascaval FARA cascaval. Now that’s a challenge!

Pastele sa fie penne mici, de-alea din seria Piccolini de la Barilla (le stiti? alea de-s verzi sau rosii sau portocalii, pentru ca baga in ele diverse, de exemplu eu am avut unele cu zucchini si spanac). Le fierb in apa cu sare. Le scurg. Pieptul de pui il maruntesc la robot pana iese un fel de carne tocata, il amestec cu marar, usturoi, cimbru, oregano, chilli, sare si piper, il calesc in tigaie, il mai bag o tura la robot, apoi il azvarl intr-un castron mare. Calesc o ceapa rosie tocata si-o amestec bine cu carnea de pui. Apoi torn si pastele scurse in vailingul cu pricina si mermelesc acolo totul. Bat bine 4 oua cu nitel lapte si cu cascaval ras daca as fi avut cascaval, le amestec cu puiul si pastele. Tai zucchini-ul fasii grosute, pe toata lungimea lui asa, pe care le calesc cu putin ulei de masline. Pe fundul vasului de yena pun fasiile de zucchini. Torn peste ele compozitia de paste cu pui. Mai rasnesc pe deasupra sare si piper. Mai bat un ou bine bine si-l torn peste budinca. Apoi pun capac si dau vasul la cuptor, la foc potrivit. Budinca merge calda, cu iaurt rece pe deasupra. Merge si rece, a doua zi, ca o placinta.

Cam asa.

Este joi. Ma asteapta un weekend de pomina. Care incepe cu petrecere in pijama + co-nebunelele mele Mazi, Monica, Elena si Anca, la (decat) un hotel de lux din capitala, pfoai ce-o sa ne mai punem poalili-n cap! si continua cu vizita foarte dragei mele Ambasadoare, cu care, dupa ce-am lins din scoarta-n scoarta in my time of need blogul ei de gravida, ajung, in sfarsit, sa ma cunosc. Am vorbit prima oara si la telefon saptamana trecuta. Zic eu: Alo! Si ea: Ci voce ai! Si eu: Cum? Si ea: Subtiri:)) Ah, fata mea, abia astept sa vii:D

Acestea fiind zise, si pentru ca nu stiu daca ne mai auzim maine, va doresc un sfarsit de saptamana caldut, numaisinumai cu oamenii vostri dragi, cutotulsicutotul de bine!

Slabesc. Vazand cu ochii si pe incercatelea cu hainele cele vechi. De cateva saptamani tin o dieta miraculoasa, mai ceva ca aia cu zeama de varza. Sunteti pregatiti sa aflati despre ea? Ei bine, dieta magica se cheama… (drum roll)… sala nenica! Ceea ce confirma, fara a mai fi fost nevoie, ca sportul bate la fund orice regim de slabit. Nu incetez sa ma minunez ce efect imediat si simtibil poate avea miscarea asta asupra fizicului meu feshtelit de sarcina si abuzat suplimentar de un copil care mi-a depasit in greutate cea mai grasa pisica. Parca si vergeturile s-au mai retras, desi da, stiu, vergeturile nu dispar:p Eu cred ca (urmeaza o platitudine) daca toata lumea ar face macar nitel sport in mod constant, rata obezitatii ar scadea vertiginos, iar noi am manca zilnic cartofi prajiti in untura de gasca (sau nu, dar nu-i asa ca ar fi fost dragut?).

I dare you, acum si-aici, pe voi aia care va stiti cu musca grasa pe caciula, ia sa vedem cum faceti macar 45 de minute de sport o data la doua zile, dar fara a va menaja, work it baby shake it – gen, sa vedem transpiratia cum curge suvoaie din cap in ureche, sa se inece casca de iPod, sa iesiti din sala de culoarea rosie si sa imi ziceti voi pe urma ca nu v-am invatat de bine si de folos. Hai, se mai apuca cineva? Eu am ca obiectiv minus cinci kilograme, cu atat am mai ramas din cele 26 “castigate” in sarcina, ceea ce mi se pare decent. Si ma motiveaza fiecare reusita, fiecare minut suplimentar pe care reusesc sa-l asud pe banda sau cross trainer, vreau sa am patratele pe burta, vreau sa le fac in ciuda articulatiilor mele belite si sa le arat eu lor cine-i sefica. Hai, run with me, we can compare notes la sfarsit de luna, vedem care ce-a izbandit.

Si pe urma mancam.

Azi sa fie un pui dulce acrisor, cu legume trase la tigaie si orez simplu. Pieptul de pui taiat bucati potrivite se trece prin faina de porumb (a nu se citi malai), apoi, cu un cleste sau cu o furculita, il mozolim asa, in treacat (a nu se citi ca-l lasam sa zaca) intr-un amestec facut dintr-o lingurita de miere, sos de soia, zeama de la o jumatate de lamaie si niste chilli. Apoi il prajim intr-un ulei foarte bine incins si-l dam deoparte. Taiem niste ardei gras in bucati maricele si-l aruncam si pe asta in tigaia incinsa, fara niciun alt condiment. Il lasam cateva zeci de secunde pe fiecare parte, nu vrem sa se flescaiasca, ci doar asa, sa-si “degaje” aromele. Nu stiu daca v-am zis, dar ardeiul e leguma mea preferata, iar gustul asta de ardei perpelit la foc iute mi se pare cea mai grozava chestie.

Ei, si dupa ce dam la o parte si ardeiul, luam niste fasole verde de-aia verde si-o punem si pe ea la prajit in tigaie. O udam cu o lingura din marinata de mai sus, o ningem cu ce-a mai ramas din faina de porumb si-apoi presaram peste ea susan, lasand sa se prajeasca si acesta lejer si pe toate partile (lejer nu inseamna maro inchis). Combinatia de fasole verde cu susan mi se pare una din cele mai reusite, incercati si o sa vedeti.

Asta e tot. Numai bun cu orez basmati simplu, fiert la aburi si frecat cu o lingurita de ulei de masline sau de unt. Pofta buna s-aveti si ne vedem la sala. Eu o sa fiu aia din urechile careia se aude Florence & The Machine;) Si daca nici asa nu ma identificati, uitati-va dupa cel mai mare… suflet;)

Imi propusesem sa fie asa: supa de rosii, pui cu smantana si placinta cu caise. Nu fu loc. Ca era deja tarziu, musafirii se pornisera, iar eu inca mai negociam cu Iepu’ niste timp. Asa ca am luat frumusel tavile Ikea, cinstitele tavi care m-au scos din impas de atatea si-atatea ori in trecut (si care nu stiu cum se face ca, indiferent cati oameni ai la masa, au de fiecare data capacitatea optima), si le-am umplut cu varf.

Intr-una am pus aripioare si copane de pui, marinate de urgenta in sos de soia, nomu, chilli, chimbru si ulei de masline.

In cealalta – cartofi aurii, mozoliti cu ulei de masline, usturoi, boia, sare grunjoasa, rozmarin si cimbru. Pe astea doua tavi le-am aruncat in cuptor si mi-am vazut de treaba. Am perpelit iute niste ciuperci in unt. Am facut o salata clasica din frunze verzi, ridichi, castravete, ardei, lamaie si ulei de masline.

Dar de fapt, ce vroiam eu sa va arat este o alta salata, am numit-o “cubuleta” pentru ca toate legumele din ea sunt taiate cuburi. Nu ma dau in vant dupa salata, dar asta chiar m-a impresionat. Avem asa: rosii de gradina, ferme, ca sa nu fie exagerat de zemoase, apoi – ardei de toate culorile – verde inchis, rosu, galben si portocaliu, apoi ridichi, avocado si ceapa rosie (ar fi mers, dar eu n-am avut).

Am facut un dressing din zeama de lamaie, ulei de masline, marar si patriunjel, emulsionate bine la robot. Bun rau!

A mai fost pe masa si o supa de rosii, dar despre aia intr-un post separat, ca tre’ sa verific daca nu care cumva am mai aratat-o la lume. Deh, multi ani de blog, baby brain, intelegeti voi.

Haideti cu “cubuleta”, desfatare la ochi!

Se iau doua pulpe superioare de pui si se fierb in nitica apa cu sare. Nu foarte mult, ca mai avem de lucrat cu ele. Se, de fapt, semifierb. Se scot din supa si se perpelesc in tigaie, cu doua linguri de ulei de masline si o ceapa tocata marunt. Se adauga un praz taiat rondele si cativa cartofi mici, intregi (ideal – cartofi noi). Se acopera cu supa in care au fiert pulpele, se sareaza, se pipereaza si se fierb la foc mic, cu capac.

Intre timp, se oparesc cateva buchetele de broccoli congelat si niste mazare, in apa clocotita cu sare. Se trec sub jet de apa rece si se lasa deoparte. Cand cartofii sunt molcuti, dar nu terci, se adauga in cratita noastra asa: o mana de loboda, vreo patru-cinci fire de ceapa verde maruntita, mazarea, buchetelele de broccoli si apa la completare.

Se da cratita la cuptor, la foc mic. Mancarea tre’ sa fie cu zeama, nu scazuta. Se ia din ea cu polonicul, e un fel de intre-supa-si-tocana si e tare, tare buna! Piperul e de baza, nu folositi nicio alta mireasma, lasati mancarea sa aiba gust de verdeturi. Tocati patrunjel si presarati din abundenta in farfurie.

Stiti ca a iesit ce trebuie daca pulpele de pui si cartofii au o crusta aurie delicioasa si in acelasi timp plutesc intr-o supa buna de carne si legume. Enjoy!

Despre mancarea de azi: noi mancam mici de la Cocosatul, ca are Pufix drum spre Baneasa si am profitat de ocazie. Voi ce puneti pe masa weekendul asta?

Nici alfredo, nici primavera, ceva in between. Adica niste paste cu niscaiva legume si cu un sos alb, smantanos. Numaidecat sunt gata (pe principiul “Mai e mult pana la Radauti?” “Nah, numaidecat ajungeti” – si mai mergeam juma de zi, poveste reala de cand am facut turul Moldovei cu babacii prin ’90+).

Un piept de pui se taie cubulete si se soteaza in unt, cu putina sare si piper proaspat. Se transfera pe o farfurie, iar in grasimea ramasa calim dovlecel, morcov, mazare si praz taiat rondele fine. Cu ceva ierburi ca sa dea gust, ce va place, eu am pus oregano si busuioc. Se inabuse legumele cu putintica apa si se lasa la foc mic pana scade zeama si ele-s moi.

Separat facem sosul. Topim intr-o craticioara (de preferat una cu fund dublu), 1/4 pachet de unt cu o cutie de smantana dulce, o lingura de smantana normala si ceva branza rasa (eu am folosit niste resturi de mozzarella si cascaval, ca asta mai aveam prin frigider). Cand sosul e omogen si grosut, adaugam sare, piper, putina (foarte foarte) nucsoara. Pe  gustatelea. Desertam in sos carnea si legumele, amestecam putin si gata-i pranzul. Cu paste bune, fierte al dente, si cu patrunjel proaspat.