Deja s-a prins toata lumea ca-s o siropoasa, mai cu seama de cand hormonii mi-au escalat deosebita personalitate. Va dati seama in ce hal de emo sunt azi, la doi ani de blog. Cand ma uit cum am crescut, cati sunteti si cat sunteti de misto. Azi, la doi ani de easy peasy, va simt foarte aproape si foarte calzi, ca painea. Pana la urma nici nu stiu daca efuziunile mele personale, puse ca sarea in bucate peste retete prost scrise intr-o limba stalcita (pentru care mi-am luat multe ghete in fund de la oameni rai – care insa n-au ramas cu noi) merita atata drag de la voi. Nu stiu si nu cercetez. Ca mi-e si mie drag sa va am aproape, mi-ati facut casa aici, pe blog. Si ma intereseaza despre toti, si vreau sa va cunosc si sa stiu ce mai faceti si peste 20 de ani. Mi-ati dat asa mult si va multumesc.

Si acum tortul meu preferat, zis si “Tort Petre Roman“. Via mama. Via buni.

1. Blatul. Se bat 9 albusuri cu 10-15 linguri de zahar (dupa gust), adaugandu-se treptat 9 linguri de apa. Dupa ce compozitia asta e bine batuta, se adauga alternativ 9 linguri de faina si 9 linguri de nuca macinata. Apoi – cele 9 galbenusuri ramase, frecate cu un varf de cutit de bicarbonat. Dupa ce amestecul e bine omogenizat, se imparte in trei si se da la cuptor, rezultand in final trei blaturi (merge si copt intreg intr-o cratita mare si taiat apoi in trei, dupa ce se raceste).

2. Crema. Se amesteca bine 3 galbenusuri cu 3 linguri de faina. Se adauga 1/2 l lapte, amestecand bine sa nu se formeze cocoloase. Apoi – 150g de zahar. Compozitia asta se pune la fiert pe foc mic. Odata omogenizata bine, se lasa sa se raceasca de tot si-apoi se incorporeaza in ea 200g de unt, frecat spuma in prealabil.

3. Smecheria. Se ard 300g de zahar intr-o cratita la foc mic. Siropul astfel obtinut se toarna pe foaia de jos a tortului si pe cea din mijloc. Dupa ce s-a racit zaharul ars, se intinde crema intre blaturi. Tortul se imbraca in bezea de albus de ou bine batut, cu cca 200g de zahar. 

Happy Easy Peasy Day🙂

In putine cuvinte: ce-ar fi fost viata mea, daca nu te-as fi cunoscut? La multi ani, te iubesc, you are e v e r y t h i n g to me <3

Ce bucurie mi-ati facut! Andra si Ionut, sunteti foarte tari<3!

Dragii mei care va aflati pe-aici, va rog dati mai departe linkul asta, ca tot mai multi oameni sa afle despre GIA si tot mai multe animalute sa aiba o viata mai buna. Va multumesc!

Nu dorm bine. Dorm opusul lui bine, ceea ce uneori inseamna prost si alteori inseamna deloc. Azi noapte m-am sucit si m-am rasucit, cred ca am si visat porcarii, se intampla tot timpul, si m-am trezit de nu stiu cate ori. Si de fiecare data cand m-am trezit, am avut in cap o piesa pe care o auzisem la radio in ziua aia. Ceea ce mi s-a parut foarte interesant. Nu ma gandeam la absolut nimic, doar ca in capul meu era radio.

Anyway, pe la 6 am cedat si m-am dat jos din pat, ca potriveala dracului, e luni. On the bright side, breakfast is served. O saptamana buna s-aveti. Si, ma rog, in case you were wondering, asta era piesa.

Aseara am fost la Alioli – restaurant cu specific spaniol despre care citisem pe blogul printesei si pe care imi doream foarte tare sa-l vizitez, de ceva vreme. Acu’, nu stiu cat de relevanta este parerea despre mancare cu specific spaniol a cuiva care n-a calcat vreodata prin Spania, nu ma hazardez sa comentez autenticitatea momentului culinar astfel trait, dar o sa va zic despre Alioli ca e bun, e foarte bun.

In primul rand, Alioli e o afacere de familie, ceea ce intotdeauna ridica valoarea unui astfel de loc. Pentru ca omul ala care a muncit ani buni in Spania si s-a intors in tara cu drive-ul si dorinta de a-si face un rost pe harta restaurantelor din Bucuresti, cu siguranta are o doza sanatoasa de entuziasm si implicare in plus. El vrea ca lucrurile sa-i mearga, vrea sa-i prospere carciuma si clientul sa plece multumit. Judecand dupa cat de plin era localul intr-o aleatorie seara de joi, as zice ca patronul de la Alioli a reusit ce si-a propus. Dar sa vedem ce-am mancat (sorry for the crappy pics, dar lumina din local, desi foarte placuta ochiului, a fost moartea aparatului, ca sa zic asa).

Pai am inceput cu creveti. Proaspeti rau, perpeliti pe gratar cu totul si serviti calzi, cu lamaie. Si cu paine proaspata de casa, prajita usurel pe plita. Si cu alioli – cea mai buna chestie ever – o pasta de usturoi cu lapte scazut, asa fina si deloc deloc grea (daca am putut eu s-o mananc fara niciun fel de consecinta neplacuta dupa aventura cartoful-cu-slana-si-usturoi de saptamana asta, e clar ca e ok).

Au urmat sardinele pe gratar, peste care am turnat dintr-o cescuta sos din ulei de masline, patrunjel si usturoi. Si-apoi un peste foarte bun, a carui denumire am uitat-o – incepe cu b, asta e tot ce stiu (:p girls cu care fusei la restaurant, voi mai stiti cum se chema?). Pestisorul asta se prezinta intr-o marinata de otet cu condimente, e usor picant si foarte foarte bun.

La felul principal, Boo si-a luat o salata cu ton, iar eu si printesa am sherat o paella cu pui si fructe de mare (btw, mi s-a facut rapid si-un training, ca n-am avut de lucru sa zic ca am facut eu acasa paella buna si-asa am aflat ca paella facuta la wok sau in oala nu se pune, necesitand eu rapid o tigaie de-aia speciala, nu foarte inalta, in care minunatia sa scada de nu se poate). Interesanta interpretare la salata cu ton, I must say si I must try. Ca in loc de clasicele porumb, ceapa, alea alea, ce se mai pune de regula in salata asta, salata de la Alioli avea mozzarella si ardei iute rosu copt.

Daca va imaginati ca trei delicate, una cu un ficat in plus, aveau sa sara peste desert dupa un asemenea dezmatz, apai rau va inselati. Scurt asa: eu – tarta cu mere si inghetata de vanilie (nimic special, corecta, buna, va recomand sa cereti fara sirop pe deasupra, ca e dulce enough as it is). Printesa – sabañón de migdale cu inghetata de lamaie si ciocolata fiebinte (poza de deschidere). Boo – Muerte Por Chocolate – cea mai tare chestie, care rivalizeaza numai cu ceea ce eu numesc desertul diavolului (ceva ce-am mancat in Grecia, un fel de corn insiropat in miere, care avea la mijloc ciocolata, gem si nuci).

Despre Alioli mai trebuie sa stiti ca e nitel on the expensive side. Nu-i un loc in care sa mananci de pranz in fiecare zi. Un fel principal costa in jur de 35-40 de lei, chiar si mai mult daca-i ceva special. Exista insa si meniuri fixe, cum ar fi cel cu 10 tapas la 50 de lei.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

Cam atat despre mancare. Partea a doua a acestui post isi propune sa va treaca rapid prin teoria mea, complet neoriginala, care zice ca totul in viata se bazeaza pe chemistry. Dezbatand noi aseara, la un crevete si-o paine cu maglavais usturoiat, treaba cu blogurile si bloggerii, am incercat sa raspundem la intrebarea: “de ce mi-ar citi cineva blogul?”.

Si mi-am pus eu palaria de cititor oribil de selectiv, si-am ajuns instantaneu la concluzia ca motivul pentru care citesc cu consecventa un blog nu-i contentul neaparat relevant (citesc chestii care, aparent, nu au nicio treaba cu mine, de exemplu un blog al unei femei casnice din Israel, o tipa din cale-afara de religioasa, care crede ca rolul femeii pe pamant e sa fie homemaker si atat), ci mai degraba e chimia pe care o am cu autorul sau. Ca si in viata, stiu din primele secunde, de la primele randuri, daca o sa ma intorc pe blogul ala sau nu. Simt sau nu simt. E o punte care se extinde sau nu, absolut imediat, intre mine si cel care scrie.

Si cand e right, much like in real life atunci cand chimia exista, e cu fluturi in stomac, cu insatietatea aia tipica de mai mult si mai mult. Si cu emotia, intr-o buna zi, a cunoasterii in carne si oase a celui pe care-l citesti, say, de un an sau asa, intalnire care, in chip rotund si minunat, iti confirma intru totul imaginea pe care ti-ai format-o despre omul cu pricina.

Ceea ce incerc sa zic e ca, draga printesa, nu esti nimic din ce stiam deja ca nu esti, au contraire, esti exact asa cum te-am visat, ca dealtfel toate printesele. Sub salteaua ta se afla cel putin un bob de mazare. Ma bucur ca ne-am cunoscut, in sfarsit.

Daca va intrebati ce asculta elefantul in timp ce da gratios cu aspiratorul prin magazinul de portelanuri, Freddy Mercury style, cu o mana pe dansul si cu una pe batista cu care-si sterge suvoiul de lacrimi cauzat de iminenta zi de luni, pai luati de aici:

Ei si voi acuma, normal ca nu va intrebati si nici nu erati curiosi, da’ eu tot v-am zis. Si-am incalecat pe-o sa.

2010 a fost asa si-asa. Nu-s fan de 2010. Totusi, de dragul bilanturilor si-al rezolutiilor, insist sa punctez cateva intamplari (de-a valma si in no particular order) pe care le port la inima si pentru care va multumesc:

1. Clubul de carte: Ada, Alexandra, Pika, Boo, Catalina, Mazi, Delice, Vertange, Elisa, Emilia, Felicia, Maria, Madalina, Mihaela, Misaki, Monica, Ruxi, Smaranda, Andra si Raluca – you rock! Nici in visele mele cele mai sexy nu mi-as fi imaginat ca o selectie aproape random de oameni care-mi citesc blogul se poate dovedi asa de misto. Va multumesc pentru minunatele seri cu carti si pe langa carti si abia astept sa va vad in formatie cat mai completa la brunch, pe 8 ianuarie.

2. Intalnirea providentiala cu draga de Dana Tocu, despre care eu cred sincer ca-mi va marca intregul destin intr-un mod pe care acum nu stiu sa vi-l povestesc. Intreg proiectul Iubirrre si mica mea contributie atat de aducatoare de satisfactie. Tot ce va urma.

3. Coplesitoarea (pentru mine) modestie cu care a venit la pachet acest gest generos (draga Monica, you’re a heartie, not a foodie;).  Intreaga campanie pentru Alex. Despre care sa stiti ca a reusit sa achizitioneze bicicleta speciala de care avea nevoie si deja o “toceste” cu elan pe strazile bucurestene. Va multumesc din suflet tuturor pentru contributia voastra.

4. Intalnirea cu ambasadoarea napolitanelor Manner, aka Gulaschsuppe, poate cea mai constanta prezenta pe blogul meu afara de mine (care daca nu-mi comenteaza doua zile, ma arunca in paranoia de-mi vine sa pun mana pe telefon si sa ding ding tocmai in Austria). Pe aceasta cale ii transmit imbratisari trans-Schengen.

5.  Alte intalniri – reale, virtuale sau imaginare (!) – cu oameni de care ma leaga damblaua culinara si, uneori, ceva in plus: Denisa, Mihai, Simona, Lavinia, Bianca, Florin, Cristi Roman, dana2dor, deea, Irina, ionouka printesa de Moldova, zisa si cafeaua mea fara cofeina din fiecare dimineata, Andi, Elena, Madalin, draga mea Zu, pe care o citesc de cand era in particulara mea situatie si cu care am reusit in sfarsit sa ma vad la fata anul asta si, nu in ultimul rand, Adi Hadean – man, when I grow up I wanna be just like you, fara gluma si fason, esti o inspiratie pentru noi toti.

Va doresc tuturor un 2011 bun cu voi, iar mie imi doresc sa-mi ramaneti alaturi in marea incercare zisa si “cum impaci un blog culinar cu un bebe isteric”, sper sa supravietuim amandoi – si eu, si blogul, acestei fabuloase intamplari in jurul careia va gravita anul care vine. Va foarte multumesc si sunt recunoascatoare ca sunteti aici.

Happy New Year! <3

M-am aglomerat cu o groaza de lucruri de facut azi, dupa ce ieri am frecat-o regeste. Asa ca intru doar ca sa va zic Craciun fericit! Imi sunteti tare dragi:)

Ana

V-am povestit despre frumosul proiect al Danei Tocu – Iubirrre. Foarte pe scurt, pentru cine nu stie, Iubirrre e o antologie de povesti cu animalute, scrise de ordinary people asa ca mine, dar si de o sumedenie de vedete posedate de pet-uri (vorba Danei:)). Asa. Sa vedeti ce idee mi-a venit. Parte pentru ca vroiam sa fac ceva special intru popularizarea cartii si a asociatiei GIA, si parte pentru ca vreau sa probez o teorie care zice ca fiecare om cunoaste cel putin un alt om care iubeste animalele si e dispus sa faca ceva pentru ele (o lunga paranteza: cand intreb pe cineva ce radio asculta, aproape invariabil mi se raspunde “Guerrilla”, totusi, la fiecare studiu de audienta, Guerrilla sta mai rau si mai rau; asa si cu cartea Iubirrre – toata lumea o iubessste, dar nene, sa vedem dovada – inchid paranteza).

Iata, deci, cum functioneaza leapsa pe iubire:
– Anul asta eu o sa pun in circulatie un exemplar al cartii Iubirrre. O sa scriu pe el un mesaj si o sa-l dau mai departe cuiva.
– Persoana care primeste cartea o va tine o saptamana, va scrie un mesaj pe ea si o va da mai departe unui prieten.
– Prietenul o va tine o saptamana, va scrie un mesaj pe ea si o va da mai departe. Si tot asa.
– Vom urmari traseul cartii pe Facebook, pe fan page-ul Iubirrre: http://www.facebook.com/Iubirrre
– In saptamana in care cineva are cartea Iubirrre, cineva se va ingriji sa promoveze activitatea GIA in randul prietenilor si cunostintelor, to the best of one’s ability, scopul fiind ca tot mai multi oameni sa se implice in treaba asta (cu donatii, cu voluntariat, cu ce poate fiecare). Practic, for a week, cel care are cartea la el va fi un fel de Ambasador GIA si va dona (suggested, dar nu obligatoriu) 50 de lei – pretul cartii Iubirrre, in contul asociatiei:

GIA – Group Initiative for Animals
CIF – 22002126
CONT IBAN :
RO69 BTRL 0640 1205 E803 48XX
Banca Transilvania – Sucursala Marriott

– De Craciun 2011, cartea, cu toate mesajele stranse,  trebuie sa isi gaseasca drumul inapoi catre mine si sa faca obiectul unei licitatii caritabile. Practic, scoatem la vanzare a shitload of good karma, pentru ca fiecare om care va intra in joc va pune o parte din sufletul lui in povestea asta, iar cel care va licita pentru carte o va primi cu tot cu gandurile bune a 50 de oameni, ceea ce nu-i deloc de lepadat. Desigur ca banii de la licitatie vor merge tot catre GIA.

Pe mine atata m-a dus capul, what can I say:)) Sper din suflet ca iubirea circula, ca o sa ajung sa va scriu la anul despre asta cu sufletul plin si ca cineva o sa stranga la piept de Craciun 2011 o carte rosie usor uzata, ca pe o comoara.